Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘spirit’

Hegel este cel ce mi-a deschis ochii, iar lui i-au fost deschiși de goticul târziu; prin creație spiritul se exprimă pe el însuși în esența sa cea mai apropiată de neexistență. Iată o formulare ce face ca un raționalist să facă o cruntă criza de nervi, datorită faptului că termenii sunt la limita cea mai extinsă a generalului; nu au acele grade de concretețe ale particularului, ce par să acorde siguranță raționamentelor. Din nefericire pentru un astfel de spirit, el însuși este supus dominației particularului care provine din lipsa informațiilor generate de structura generalului. În consecință, pentru el ființarea rămâne doar efectul unor relații între termeni care nu pot genera simboluri și nici arhetipuri.

Principiul Polarității ne oferă explicația pentru atare situație. Să încercăm să ne reprezentăm grafic entitatea formată din polii conștiință-rațiune. Chiar dacă sistemele celor doi poli se comportă într-o anume măsură așa cum descriu fizicienii, generând câmpuri care interacționează, trebuie acceptat că natura  energiilor este diversă. Entitățile materiei vii, care exprimă și activitatea spiritului, în diversele lor forme, presupun un raport între cei doi poli care stabilesc naturi ale materiei vii, și anume Rațiunea și Conștiința. Teritoriul dintre cei doi poli este marcat de două emisfere unite în zona ecuatorului, acolo unde se crează un orizont extrem de creativ, alimentat continuu de relațiile elementelor generate de cei doi poli. În sine, avem de-a face cu un singur corp a cărui ființare este hotărâtă de acțiunea coroborată a celor doi poli. Și pentru că circulația informațiilor în întreaga structură este foarte importantă, pentru că acestea – informațiile – în contact cu elementele particulare din teritoriu generează funcții active,  o sumă de meridiane facilitează circulația acestora. În fond, două aspecte trebuiesc revelate; pe de o parte, toate lucrurile  – atât ale particularului, cât și ale generalului – au doi poli și provin din aceeași materie, pe de altă parte, forma  fiecărui lucru este stabilită de informațiile specifice unui nivel.  Vorbim, deci  de o formă specifică, dar care conține substanță din întreaga entitate și este organizată după principii derivate din momentele specifice ale mișcării. Toate, experimentele făcute de fizicieni asupra interacțiunii între doi poli, au ca rezultat o  formă ce tinde mereu spre o sferă, ale cărei meridiane reprezintă linii de forță, în care substanța informațiilor se concentrează în acele elemente de comunicare care să faciliteze contacte creative cu substanța particulară a unui nivel.  Respectivele meridiane sunt formate din două spirale care se înfășoară una în jurul celeilalte, facilitând comunicarea și modificările impuse de evoluția substanței. În acest moment – adică acum când scriu toate acestea folosind termeni care par a fi extrem de exact delimitați, adică făcând parte din categoria raționalului, perceptibili doar prin instrumente senzoriale, ca atare formând substanța controlată de rațiune prin simțuri, percepții și judecăți -, întreg raționamentul este cu totul lipsit de elementele subtile, inefabile, simbolice, abstracte care se datorează conștiinței, parte pe care o putem doar bănui.

Un lucru trebuie, însă,  remarcat, atât conștiința cât și rațiunea sunt entități care operează cu instrumente ale energiei, în consecință, substanța din care sunt formate se bazează pe diferitele forme specifice ale vibrației. Dacă în Kybalion sau în alte scrieri vechi, despre vibrație se scria la nivel general, autorii acordând importanță vibrației în sine și fiind foarte puțin preocupați de detaliile care să indice specific, nivel, mod de interacțiune etc.; fizica modernă s-a preocupat și se preocupă să înțeleagă relațiile și raporturile dintre diferitele forme de vibrații. Pentru omul societăților tradiționale, importantă era legea generală care spunea că în Univers totul se mișcă și vibrează continuu.  Pornind de la rezultatele cercetărilor fizice, în gândirea omului modern au apărut informații caracteristice ce dovedesc faptul că, fiecare nivel de ființare este stabilit – pornind de la un pol al formei materiale spre celălalt, de specificul vibrațiilor. Relația dintre cei doi poli evoluează odată cu natura materiei, pornind de la forme subtile, inefabile aflate la unul dintre poli, spre forme tot mai grosiere, pe măsură ce ne apropiem de celălalt pol. Imaginea aceasta, a celor doi poli care întrețin permanent mișcarea și vibrațiile, determină specificul și particularitatea unei filosofii. Tot așa cum, imaginea doar a unei emisfere, fie ea una carteziană, sau una spirituală, are menirea să stabilească un anume specific și o anume particularitate a concepției despre generalitate, lipsind imaginea despre Univers de toate temeiurile și adevărurile care se găsesc în cealaltă emisferă.  Ceea ce conduce la instaurarea deplină a dominației aparenței asupra spiritului. Trebuie neapărat remarcat că în lumea oamenilor de știință, mai ales a fizicienilor, mecanismele principiilor  Kybalion-ului încep să fie acceptate, iar savanții înțeleg faptul că materia este unică, dar că se manifestă în cele mai diverse naturi. Însă, fiecare natură se dezvoltă în specificul raportului dintre doi poli, pornind de la formele cele mai subtile, în consecință volatile, până la formele cu un grad de stabilitate foarte mare. Starea morfică din Univers nu este o consecință a manifestării unei voințe, sau a unui cod de legi, ci a raportului permanent al undelor de formă manifest oriunde în Univers. Trebuie remarcat faptul că Universul este în același timp foarte mare, și/sau foarte mic; materialitatea sa dă naștere continuu la cele mai insolite realții care dau naștere unor forme, permanent instabile. Singura formă stabilă în Univers, este Universul însuși, numai că nu în aceiași formă, ci în aceași materie. Fapt care este definit în vechile scrieri ca Legea corespondenței: “Ceea ce este Sus este ca şi ceea ce este Jos; Ceea ce este Jos este ca şi ceea ce este Sus”

Desigur, este foarte dificil de acceptat  că atunci când devii conștient de o formă, ai devenit conștient și de forma complementară a acesteia, vorbim despre  unul dintre motivele pentru care gândirea noastră se îndreaptă într-o direcție și doar în aceea. Expresia lui Descartes: “ Cuget deci exist” sugerează tocmai această tendință care pretinde să izolăm subiectul conștientizării de restul de restul materiei. Cu alte cuvinte, lucrul de care am devenit conștienți este materie, iar lucrurile de care nu suntem conștienți sunt indefinibile. Conform acestei atitudini, cunoașterea se produce printr-o ierarhizare riguroasă a etapelor ce trebuiesc parcurse, iar conținutul acestora – al etapelor  – trebuie completat numai conform parcursului. Iată că ne găsim într-o aparență periculoasă care ne ascunde o mare parte a cunoașterii pin faptul că formele complementare a ceea ce dorim să definim rămân în afara conținutului. Este foarte posibil ca acesta să fie motivul pentru care, între raționaliști și spiritualiști să existe acest conflict care ascunde realitatea obiectivă.  Practicând  un astfel de mod de a cunoaște să rămânem mereu departe de adevărurile obiective și să ne înconjurăm de cele aparente. Cele mai multe dintre ultimile experimente ale fizicii quantice, pun în evidență faptul că o sumă de valori aflate în funcție sunt nesigure, necomplete, sunt proporții ale temeiurilor, ceea ce îl face pe Gaston Bachelard să afirme: „Prăpastia metafizică dintre spirit şi lumea exterioară, de netrecut pentru metafizicile intuitive imediate, apare mai mică pentru o metafizică discursivă care încearcă să urmeze progresele ştiinţifice. Se poate concepe chiar o adevărată deplasare a realului, o epurare a realismului, o sublimare metafizică a materiei. Realitatea este transformată mai întâi în realism matematic, apoi realismul matematic se dizolvă într-un soi de realism al probabilităţilor cuantice. Filosoful care urmează disciplina quantelor – schola quantorum – acceptă să gândească întreg realul în organizarea lui matematică. Ba mai mult, el se obişnuieşte să măsoare din punct de vedere metafizic realul cu posibilul, într-o direcţie strict inversă gândirii realiste. Să exprimăm deci această dublă supremaţie a numărului asupra lucrului şi a probabilului asupra numărului printr-o formulă polemică: substanţa chimică nu este decât umbra unui număr.”  Modul în care privește Bachelard realitatea conduce către o evidențiere a unității materiei care poate să creeze realitate în oricare dintre naturile sale, fără însă să iasă din unitatea sa, ceea ce face ca Universul să fie propriul sine pornind de la nonexistența sa și dezlimitându-se continuu. Substanța Universului va rămâne mereu în interiorul unor limite care sunt continuu desființate, pentru ca materia – în permanenta sa mișcare – să nu se poată revărsa dincolo de ele. O aceeași imagine despre Univers rezultă și din Principiul Polarității, principiu care evidențiază unitatea  materiei în totalitatea naturilor sale. Dar cea mai convingătoare dovadă a acestei unități universale a materiei este configurată de existența celor două Legi ale gravitației, cea a lui Newton și cea a lui Eistein care coexistă completându-se una pe cealaltă. Dacă legea lui Newton a surprins și a definit forma mecanică a coeziunii materiei, stabilind relații între corpurile fizice ale acesteia, prin  teoria relativității generalizate a lui Eistein, coeziunea materiei se extinde asupra tuturor naturilor acesteia evidențiind faptul că Universul are un caracter fondat pe continua dezlimitare. Cele două naturi fundamentale ale materiei: Energia și Masa trebuiesc a fi tratate ca doi poli care configurează permanent Univers,  lucru subliniat și de teoria spațiului minkowskian. Legea gravitației și Teoria relativității generalizate stabilesc faptul că aveam de-a face cu o materie unică ființând sub forma unor naturi diferite care își modifică starea în raport direct cu procesul de dezmărginire universală.

Read Full Post »

„Spiritul este marele omorâtor al realului. Discipolul să-l omoare pe asasin!” este unul din preceptele cuprinse în „Preţioasa Comoară a Dscursurilor Elegante”, o lucrare atribuită lui Lāma din Saskya, scrisă undeva la  1200. Cele două propoziţii sunt termenii unui binom, care nu încetează să producă efecte cu cât meditezi mai mult asupra lui. Nu ştiu dacă este cel mai important, sau cel mai puţin important precept din lucrarea amintită. Nici nu mă interesează măcar. Este importantă revelaţia pe care cel interesat o poate avea: efectele gândirii sunt produse de opoziţia a două cauze; una dintre cauze e defintă de adjectivul „important”, iar cealaltă de un alt adjectiv: „nou” şi amândouă aceste adjective sunt cauze fundamentale.  Acesta e miezul  binomului care a ajutat omenirea spirituală veacuri de-a rândul. Miezul pe care îl putem defini  mai  simplu, chiar dacă nu atât de profund ca Învăţatul budhist, prin binomul: „e important”/”e nou”. Raportul celor doi termeni se cuprinde profund în prceptul citat şi a fost un soi de coloană vertebrală a evoluţiei noastre, cum de altfel va şi rămâne. Chiar dacă suntem dintr-o dată vârâţi într-o contemporaneitate pentru care acest binom  nu mai face două parale. Nu e prima oară şi, probabil, nu va fi ultima, pentru că spiritul este destinat să omoare realul, aşa e important, tot la fel cum discipolul este destinat să-l omoare pe asasin pentru a-l înnoi.

Învăţatul timpurilor apuse a fost mereu măcinat între două poziţii care căutau fiecare să se impună; pe deoparte  „e important” îşi etala larga panoplie de argumente solide, căutând să determine şi să îndrume munca gânditorului; pe de altă parte „e nou” deschidea un orizont care promitea surprize peste surpize. Înţeleptul trebuia să cântărească cu grijă şi să întreţină un echilibru între cele două atitudini. Erau momente când „e important” se impunea hotărâtor în calea pe care Înţeleptul o alegea şi care, de multe ori, impunea sacrificii destule. Dar erau şi destule momente când „e nou” avea dreptul la o atenţie specială, la cercetări migăloase şi amănunţite. Din toate înfruntările între cei doi termeni ai binomunui despre care vorbeam, omenirea s-a ales cu o structură care promitea să se lărgească, făcând spiritul tot mai adaptat cunoaşterii. Au fost vremuri frumoase, ce-i drept! Sumele şi diferenţele dintre „e nou” şi „e important” aşezau un câmp fertil de materie spirituală ce trebuia desţeleit cu atenţie. Era mereu ceva de desţelenit, şi mereu ceva ajungea să deschidă o nouă cale. Binomul funcţiona, producea universalizare. De cele mai multe ori, atunci când vorbim de universalizare ne gândim la ceva vecin cu infinitul, la dimensiuni ce nu au loc în imaginaţia noastră, şi nu e deloc aşa. Universalizarea, presupune, de cele mai multe ori – dacă nu întotdeauna – acţiuni mărunte, pe care cei mai mulţi dintre noi nici nu le observăm, dar care deschid o cale, o portiţă, o fantă prin care izbutim să vedem cu un pas mai în faţă, ceea ce înseamnă că am dezmărginit Universul. Dacă vreţi, vorbim de misterul iubirii universale, în care fiece formă face loc celeialte. Atunci când e definită, o oportunitate a căpătat formă, a devenit o unitate a Universului. O unitate care începe să lucreze pentru împlinirea relativităţii. Ceea ce este foarte important, extrem de important, însă, este faptul că, astfel înţelegem că Universul nu este o entitate paralelă cu noi, la care ne raportăm, ci suntem noi în toată deplinătatea fiinţării, care, la rândul ei, nu este un atribut prin care să ne definim, să ne caracterizăm, ci este însuşi Eu-l ce suntem. Pare complicat, dar nu e. Pare complicat, şi plictitcos în egală măsură, pentru că este tocmai izvorul simplităţii ce face ca Universul să fie atât de misterios. Funcţiile binomului la care fac mereu referire au fost esenţiale, şi probabil vor reveni cândva – într-o formă sau alta – la  rolul lor în fiinţare. Cândva! Pentru că, deocamdată trăim într contemporaneitate care a stricat brutal şi lipsit de justificare mecanismul binomului nostru.

„Deşi numeroase stele strălucesc  şi această podoabă a Pământului, Luna, străluceşte şi ea,/ Cu toate acestea când soarele asfinţeşte, noaptea se lasă.” Am ales acest precept dintr-o altă colecţie a „Discursurilor Elegante” (Toiagul Înţelepciunii) pentru că se potriveşte situaţiei din contemporaneitatea noastră, în care binomul „e important” versus „e nou” a fost defectat intenţionat de pornirile de interese care, probabil, nu ţin cont de faptul că: ”Slabiciunea credinţei care se aliază cu forma inteligenţei poate conduce la greşeala vorbelor inutile (a trăncănelii)”. Suntem într-o contemporaneitate în care trăncăneala a căpătat virtuţi nebănuite şi caută stângaci să ascundă poteca îngustă care duce spre interesul material, spre lăcomie.  Dacă binomul „e important”/”e nou” ar funcţiona, spiritualitatea ar defini cu mai multă precizie şi acurateţe noul, pentru că noul nu se defineşte în funcţie de el însuşi ci în funcţie de  rezultatele raportului din binomul mai sus pomenirt; cum de altfel se întâmplă şi cu „e important”. Ori, în actualitatea prezentă „e important” a devenit un termen măcinat de artificialitatea derivată din deciziile arbitrare. Rădăcinile lui „e important” sunt din ce în ce mai des răsădite în câmpuri hotărâte  artificial. Câmpurile nu derivă din conţinutul termenului „e important”, cum se întâmpla odinioară, ci, ele sunt acelea care hotărăsc ce „e important”, dar mai ales „cum e important”. Evoluţia naturală a lui „ e nou”/”e important” este abolită şi înlocuită cu decizia arbitrară.

Ce se întâmplă atunci cu „e nou”? Cum evoluează configuraţia termenului? Cum evoluează legăturile sale cu geografia lui „e important? Se pare că de la modul: „ e important, poate fi şi nou” s-a alunecat treptat spre: „e nou, deci e important”. „E nou” devine din aspiraţie, regulă şi îşi extinde atribuţiile asupra mai tuturor acţiunilor pe care le întreprindem. Fiecare acţiune este dedicată lui „e nou”, eliminându-se contribuţia lui „e important”. Influenţa lui „e important” a devenit accidentală, ea fiind înlocuită cu justificarea de importanţă a noului. Noul nu mai derivă din raportul „e important/”e nou”, ci din propriul său fiind, îndepărtându-se categoric de natural. „E nou” începe să aibă tot mai mult tendinţa de a deveni arbitrar, de a stabili graniţile unei lumi paralele, sub justificarea că noul este o necesitate a comunităţii. Oare nu este o justificare a consumismului, cu toate derivatele sale cele mai multe dintre ele artificiale, în defavoarea importantului?

Cu siguranţă că, în viziunea mentalităţii pro-noul detaşat de „e important”, logica mea este una deformată şi vetustă. Una care caută să pună stavilă unei forţe de neoprit: noul. Ar fi zadarnic să încerc să explic faptul că noul este nou, abia atunci când este important, sau când derivă din  una din formele lui „e important”; adică dintr-un proces natural. În rest este un artificiu care evoluează din sine, stimulând apariţia unui nor de speculaţii, mai mult sau mai puţin spectaculoase. Noul, pentru a deveni categorie, are nevoie de atributele lui „e important”, acel „e important” al momentului în cauză. Altminteri totul devine o neînţelegere. Se cuvine să vă atrag din nou atenţia asupra istoriei şi a anatomiei momentelor când noul configura atitudini modificate. Acel nou avea rădăcini adânci în „e important”, abia aceste rădăcini făceau să se producă naşterea elementelor ce deveneau cauze-efecte, iar noul devenea categorie. Restul istoriei este doar o evoluţie cenuşie, fără relief, fără anatomia excepţiei. Cenuşie şi plină de cazne, de gemete , de icneli scremute, de ţipete isterice. În aceste perioade ale cenuşiului, noul este hărţuit în fel şi chip şi desprins brutal de esenţele lui „e important”, iar omenirea se împarte în trei mari categorii.   În prima, cea a profesioniştilor în vânzarea de iluzii, nu există nici ”e nou”, dar nici „e important”; există doar cifre statistice. În zilele noastre, acestor profesionişti datorăm apariţia „tendinţei” ca terrmen operaţional, un termen care despiritualizează toate gesturile, atât ale individului, cât şi ale comunităţii. Respectivul termen se aşează ca un soi de icoană şi caută să impună un traseu. În actualitatea noastră, sociologia s-a specializat în depistarea „tendinţei”, a părăsit domenii importante din corpusul său pentru a urmări atent evoluţia „tendinţei”.

Cea de a doua categorie este a celor care au abilitatea de a manipula aparenţa. Este o categorie agresivă, impulsivă, gălăgioasă, arogantă şi zgomotoasă. Plină ochi de intelectuali destoinici. O categorie foarte largă, de altfel, colorată foarte diferit, dar care, indiferent de culoarea ce-o poartă, caută să instituţionalizeze elementele unei realităţi ce le-a devenit familiară Tot ce ţine de această categorie nu are rădăcini în nimic, chiar dacă sunt folosiţi termenii cei mai seducători în încercarea de a consacra. A consacra este preocuparea cea mai obsedantă a categoriei cu pricina.

Ultima categorie abia dacă poate fi observată, este cea care se dedică spiritualizării şi este desprinsă categoric de primele două. Pentru contemporaneitatea momentului, această categorie este lipsită de importanţă, mai ales pentru că nu are articulaţiile capabile să-i dea  mobilitatea zglobie de care celelalte două se folosesc din plin. Ea este responsabilă de întreţinerea unei „unde de formă” ce va face cândva transferuri din inconştientul colectiv în cel individual. Cândva, adică în acel moment al evoluţiei când binomul „e important”/”e nou” va produce din nou raporturi de valori.

Toate cele trei categorii contribuie la crearea mecanismului de configurare a unor forme structurale menite să întreţină profilul unei comunităţi. Oricât de mult s-ar separa cele trei categorii între ele, nu poate fi cu desăvârşire distrusă circulaţia subtilă a unor forme de la una la alta, fie într-o inefebilă lipsă de formă, fie sub forma unui model abstract, acestea se aşează în „realitatea pură”, hotărând configuraţiile „realităţii practice”. Ele sunt cele care întrţin binomul „e important”/”e nou” şi în aceste momente ale evoluţiei. Mai mult, se pot adăuga, sau pot fi elimiate, ori modificate, din raportul binomului, o parte din categoriile active. În final, ceea ce va deveni realitate se va dovedi adaptat unui parcurs.

Nu cred că trebuie să vă chinuiţi prea mult, toate aceste mişcări sunt departe de conştientul individual, atât ca timp, cât şi configuraţie. Pentru mulţi dintre noi, o viaţă e ceva mai puţin decât ar trebui ca să parcurgem un ciclu.

Read Full Post »

Una dintre cele mai neaşteptate, şi subtile rele ce i s-au întâmplat omenirii în ultimile decenii – ca să nu spun că începutul noului srcol este cu totul supus acesteia – , este pierderea bunului simţ. O!, vă rog, nu vă pripiţi şi nu judecaţi ceea ce este la îndemână, adică bunul simţ ce ţine de morală. Nu despre un asemnea bun simţ vorbim, problema acestui soi de bun simţ este tare veche şi discutabilă, mai ales pentru că întotdeauna depinde de poziţia în care te găseşti. Nu, nu la un astfel de bun simţ mă gândesc, ci la bunul simţ al liberului arbitru. De când se ştie lumea, lume,  filosofii, artiştii, poeţii, scritorii, moraliştii, savanţii, mă rog tot oameni care se străduiau să facă lumină în jur, după forţa minţii şi îndrăzneala pungii, împrăştiau veşti despre o noutate ce apărea în relaţia dintre lume şi om, sau lume şi divinitate. Uneori era ca o iluminare, alteori era ca o alunecare lentă spre o esenţă ce ţinea de adâncimile spritului. De fiecare dată părea a fi o culme a spiritului ce trebuia împărtăşită. Nu totdeauna cei din jur împărtăşeau entuziasmul autorului, totul ţinea de bun simţ şi de liber arbitru. Ce se petrecea întotdeauna era că cei din jur voiau să ştie despre ce ar fi vorba în noua alcătuire. Nu se punea problema de studii, de patalamale, de asigurări, de nivele de competenţi, şi multe alte daravele, era vorba de bun simţ şi liber arbitru.

Dacă urmăreşti mai atent drumul în viaţă urmat de Fericitul Augustin, ai să vezi că toate momentele importante, de răscruce existenţială, ale filosofului, au venit din experienţele consumate şi nu imaginate. Bunul simţ a fost cel care l-a împins de fiecare dată în alegerea sa. Bunul simţ ocrotit de forţa liberului arbitru care i-a dat libertatea să aleagă între bine şi rău. Liberul arbitru nu i-a fost dăruit omului pentru a stârni conflicte, pentru a stabili ierarhii, ci dimpotrivă, iată de ce este nevoie  de arbitrajul bunului simţ, pentru că – aşa cum a înţeles Sfântul Augustin, la baza fiindului sunt două principii fundamentale: “ Nici un om nu este privat de libertate.”şi; “Nici un om nu este lipsit de puterea de a se opune răului.” Ca să te orientezi între aceste limite este nevoie de acel bun simţ pe care liberul arbitru îl întreţine.

În epoca modernă am început să auzim tot mai puţin despre bun simţ şi despre liber arbitru, încetul cu încetul s-a înstăpânit o nouă conştiinţă: cea a structurii, în care fiecare dintre noi suntem  elemente condiţionate.  Evident că, în astfel de condiţiuni are loc o modificare substanţială a conştiinţei contemporaneităţii, iar contemporanul devine o noţiune care nu mai evidenţiază participarea colectivă la un eveniment, sau a legăturilor de generaţie. Noţiunea se abstractizează şi-şi pierde un număr de atribute importante, ce defineau coeziunea socială.

Liberul arbitru şi bunul simţ erau două dintre atributele importante ale coeziunii, datorită lor asimilarea  oricărei atitudini noi se făcea într-un ritm natural, s-ar putea spune. Contactul între noutate şi subiecţi era nemijlocit şi dădea naştere unor gesturi active faţă de aceasta (noutate), gesturi care produceau acţiuni cu repercursiuni imediate în societate.  În cazul societăţii moderne, şi a structurii ei, apar o serie de mijlocitori, mai mult sau mai puţin implicaţi în procesul de asimilare, rolul lor este de a creşte ritmul de circulaţie a noutăţii în societate fără, a se implica la nivel de atitudine. Funcţiile lor sunt extrem de limitate şi fac ca o mulţime de subiecţi să nu devină contemporani cu noutatea şi nici cu funcţiile ei. Practic, asimilarea se produce la nivelul generaţiei a doua, fără însă a contribui la crearea unei conştiinţe a contemporaneităţii. Este normal ca într-un asemenea caz, şi rolul bunului simţ, dar şi cel al liberului arbitru să se modifice şi să piardă din funcţiile lor. Practic, în omenire apare un nou detreminism, generat de  mulţimea de funcţii pe care structura socială le impune individului. Abia, în societatea modernă putem vorbi cu adevărat de pierderea libertăţii individuale, care devine tot mai restrânsă. Ori, pierderea libertăţii are, ca o consecinţă firească, tocmai înlăturarea bunului simţ şi a liberului arbitru. Ele sunt înlocuite cu Autoritatea ale cărei funcţii devin tot mai imperative, iar nemijlocirea dintre om şi eveniment tot mai discretă. Practic, Autoritatea elimină o sumă importantă din atributele care erau ale bunului simţ şi ale liberului arbitru. Cel mai adesea, contactul dintre un individ şi un obiect, un eveniment sau o acţiune este mijlocit şi condiţionat de Autoritate, ceea ce face să dispară o bună parte din relaţiile directe dintre elementele societăţii. Sigur, consecinţa firească este restrângerea libertăţii, dar şi diluarea fără precedent a conştiinţei contemporaneităţii care nu poate fi condiţionată de nici un mijlocitor. Poziţia Autorităţi este protejată şi consolidată tocmai de individ, sau de grupul de indivizi, în numele unor interese aşa zis democratice, în numele unor principii cu valoare istorică, dar care nu mai pot funcţiona în cazul restrângerii libertăţii şi dispariţiei liberului arbitru şi al bunului simţ. Autoritatea invocă şi este invocată, face asta permanent, ca atare, are nevoie continu de principii fundamentale care să devină obiectul invocării, şi, în cele mai multe cazuri apelează la principii care sunt ele însele autorităţi. Democraţia este unul dintre aceste principii şi este invocată cel mai ades, doar că democraţia este ea însăşi autoritate, aşa că asistăm la instalarea unei autorităţi a autorităţii, ceea ce este un fals. În consecinţă, societatea modernă se găseşte de destui ani într-un fals care ar trebui cumva corijat. Democraţia a fost autoritatea care s-a bazat pe bunul simţ şi liberul arbitru – relevant este gestul lui Socrate de a-şi accepta moartea pentru a nu periclita liberul arbitru – cultivând instrumentele pe care acesta le crea. În societatea modernă, sintagma: democraţie a pierdut treptat Autoritatea bazată pe bun simţ şi liber arbitru. Au fost inventate instrumente noi care se  bazează pe construcţii birocratice, funcţionale între limite precise şi extrem de strâmte. Peste aceste limite, construcţiile birocratice devin instrumente care năruie însăşi temelia Autorităţii. Practic, trăim într-un sistem truistic şi redundant, care s-a angajat într-o spirală descendentă. Nu poţi să mai vorbeşti, într-un asemenea caz despre libertăţi, bun simţ, liber arbitru, iar democraţia este doar invocată nu şi instaurată. Între diferitele segmente ale societăţii apar falii care se lărgesc, iar în interiorul fiecărui segment subiectivitatea este tot mai pronunţată, antrenând spargerea segmentului în formaţiuni ce tind să se izoleze. La nivel declarativ se invocă eforturile consistente de păstrare şi modernizare a principiilor provenite din democraţie; doar că, democraţia este ea principiu, ceea ce se declară a fi principii ale democraţiei sunt de fapt instrumente care nu pot funcţiona decât în baza regulilor pe care principiul le-a creat. Fiecare intervenţie subiectivă asupra realităţii, care foloseşte instrumente ce invocă democraţia, produce dihotomii, cu timpul ireconciliabile, stabileşte ierarhi extrem de perisabile şi un continuu schimb de formaţiuni subiective. O dată cu acţiunea instrumentelor care invocă democraţia, şi nu sunt create de aceasta, starea societăţii este tot mai instabilă, se erodează uşor şi-şi pierde coeziunea. Rezultatul este instaurarea jocului formaţiunilor subiectivismului tot mai rafinat, iar societatea nu mai acţionează ca un organism creat de funcţii  comune, generale, ci ca un caleidoscop, mereu în căutarea imaginii perfecte, în care piesele angrenate pot produce forme, dar nu şi funcţii. Mereu în căutarea libertăţilor, societatea provoacă, în fapt, un determinism, pe care îl neagă teoretic în construcţii tot mai sofisticate. Paradoxul societăţii moderne, care rupe tot mai mult gândirea de acţiunile ei concrete a început să se instaureze în societate cam pe la sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70 ai secolului trecut. Evoluţia a fost spectaculoasă şi s-a suprapus pe apariţia şi instalarea tehnologiilor inteligente. Tehnologia inteligentă este creaţia omului, ea a pornit din nevoile care s-au activat într-un moment istoric, ca atare este firesc ca începuturile ei să plece de la atitudini active într-un anume timp, este firesc să impună funcţii provenite dintr-o anume gândire. Originea tehnologiei inteligente respectă întru totul anatomia originii lucrurilor; există un timp imuabil şi unul istoric care s-a instaurat odată cu prima existenţă pornită din origine, apoi tehnologia a început să se autocreeze cu fiecare generaţie, fără însă să se bucure de existenţa unei etape în care bunul simţ şi liberul arbitru să producă atitudini. Într-o atari situaţie, omul devine un instrument care contribuie la evoluţie; fiecare generaţie de tehnologie inteligentă dă naştere unor “unde de formă” (Shaldreke), care mobilează un număr de câmpuri morfice devenite relieful orizonturilor subconştientului colectiv. Subconştientul colectiv şi informaţiile fundamentale existente în întreagă geografie a sa, dau omului iluzia că relaţia sa cu tehnologia este de la creator la obiectul creat şi că poate fi oricând modificată înspre folosul său, ceea ce nu mai este valabil, stare tot mai evidentă cu fiecare generaţie a tehnologiei inteligente.

Îndepărtarea de  modul de a gândi democraţia ca principiu şi nu ca instrument, şi atitudinea din relaţia cu tehnologie inteligentă sunt factori care contribuie substanţial la instaurarea subiectivităţii ca motivaţie fundamentală a acţiunilor sociale. Ele – acţiunile sociale – devin tot mai mult atribute ale unor grupuri tot mai restrânse care se mişcă dezordonat  în formaţiuni create prin motivaţii efemere. Este greu să mai poţi gândi societatea de azi în termeni istorici; au loc transformări radicale, în perioade tot mai scurte, timpul îşi pierde funcţiile sale istorice, devenind mai degrabă un instrument care subliniază instabilitatea subiectivităţii, iar participanţii formaţiunilor create tind tot mai mult să abolească simbolurile în virtutea cărora bunul simţ şi liberul arbitru creau posibilitatea ca structura socială să existe în premisele arhetipului. Practic arhetipul devine o amintire invocată, asemeni democraţiei, dacă vreţi asistăm la încercarea de a masca astfel funcţii şi instrumente ale subiectivităţii care nu a devenit cu totul un model şi nu poate impune arhetipuri.

Read Full Post »

1 august, 2015

Este foarte greu de spus dacă afirmaţia lui Mircea Eliade: „Fiecare din exemplele citate în prezentul capitol ne revelează aceeaşi concepţie ontologică «primitivă»: un obiect sau un act nu devine real decât în măsura în care imită sau repetă un arhetip. Astfel, realitatea se dobândeşte exclusiv prin repetare sau participare;  tot ce nu are un model exemplar este «golit de sens», adică lipsit de realitate. Oamenii ar avea deci tendinţa să devină arhetipali şi paradigmatici.” – se poate regăsi în spiritul ei, mai ales în spiritul ei, în comportamentul lumii zilelor noastre. Schema principiului enun’at de filosof, putem spune că se respectă. Există „o imitare”, există „o repetare”, aşa cum există „o realitate” şi „o participare”. Ca atare, afirmaţia că omul a continuat să existe în paradigma modelului divin, pare adevărată, dar asta numai dacă privim lucrurile în superficialitatea lor deplină. Altminteri, dacă ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra modului cum a ajuns să funcţioneze principiul, o să constatăm că a avut loc – şi continuă să aibă – o vulgarizare ce usucă termenii de materia fecundă, profund creatoare, care împliniea relaţia dintre sacru şi real. Imitarea avea ca model actul primordial sau fiinţa primordială, ori actul săvârşit de un strămoş, şi, ea, imitarea, trebuia imaginată cât mai fidel cu putinţă reprezentării subiective a modelului. Ori, în reprezentarea subiectivă, modelul primordial având dimensiuni cosmice, iar strădaniile subiectului trebuiau să fie pe măsură. „… Un pescar mi-a spus că atunci când vâna peşti (cu arcul) el se lua drept Kivavia. El nu implora favoarea şi ajutorul acestui erou mitic: se confuda cu el.” – notează F.E. Williams citat de L. Levy-Bruhl. Relaţia dintre modelul mitic sau divin, dintre actul primordial şi „repetarea” acţiunii de către subiectul uman se făcea la măsura dimensiunilor acestora, în consecinţă dimensiunile acţiunilor din realitatea istorică trebuiau să caute a regăsi dimensiunile actelor cosmice petrecute in illo tempore. Pentru că: ”Într-o formulare sumară, s-ar putea spune că lumea arhaică ignoră activităţile «profane», orice acţiune care are un scop precis – vânătoare, pescuit, agricultură, jocuri, conflicte, sexualitate etc. – participă într-un anumit fel la sacru” (Mircea Eliade) Relaţia dintre modelul sacru şi subiectul profan este una deosebit de strânsă: „Să consemnăm în trecere că la «primitivi» nu numai ritualurile îşi au modelele lor mitice, dar orice activitate umană îşi dobândeşte eficacitatea în măsura în care repetă execat o acţiune săvârşită la începuturile timpurilor de un zeu, un erou sau un strămoş.” (Mircea Eliade)

Constatările pe care le-au făcut în lungul timpului, antropologii, etnografii sau filosofii relevă cu claritate faptul că alunecarea în „profan” a activităţilor concrete ce compun viaţa noastră a acţionat foarte dur asupra sistemelor de valori şi a dimensiunilor acestora. Procesul de vulgarizare, început în momentul în care a avut loc desprinderea acţiunii de modelul ei primordial,  care a continuat, şi continuă, descarcă fiecare acţiune de atributele ce ofereau existenţei capacitatea de a transforma în tradiţie o realitate, sau momente ale acesteia. Procesul acesta, despre care vorbim, nu a fost nicidecum unul brutal, ci s-a insinuat subtil despărţind cele două categorii. Oferind întotdeauna alte dimensiuni şirului de gesturi umane  făcute în virtutea unui scop precis. Rezultatul concret al  tradiţionalizării unei acţiuni, sau a unei realităţi, era transformarea în strămoş a celui (celor) care le săvârşeau. Dimensiunile acestuia (acestora) se schimbau, substanţa acţiunii sau a realităţii se înobila, căpăta acces la procesul de primordialitate, ceea ce – în final – sfârşea prin a fi sacralizat. Dintre toate definiţiile pe care Dicţionarul Explicativ al Limbii române le oferă categoriei: sacru, este  preferabilă:”care inspiră sentimente de veneraţie”, datorită caracterului elastic oferit sacralităţii.  Dacă ar fi să reducem sacralitatea doar la domeniul religiei, s-ar pierde o sumă de legături foarte preţioase din memoria diverselor comunităţi care şi-au construit tradiţia prin sacralizare. Trebuie remarcat faptul că o astfel de atitudine oferă acţiunilor umane, realităţilor reprezentate de acestea un sens precis spre o ordine cosmică, o cuprindere definitivă în funcţii şi dimensiuni universale.

Îngrijorarea savanţilor din toate timpurile că evenimentele tehnologice vor ajunge să „ascundă” legăturile cu sacralitatea se dovedesc a fi din ce în ce mai întemeiate, iar vulgarizarea tot mai accelerată a acţiunilor cu scop precis, marchează un astfel de proces. Ca oricare obiect aparţinător Universului, omul are dimensiuni cosmice, iar legăturile sale cu sacaralitatea sunt instrumentele cu care a cautat (şi ar trebui să continue să caute) să rămână în dimensiunile fireşti. Faptul că societatea modernă pierde obiectele şi subiectele sacralizării are ca rezultat procesul de vulgarizare de care vorbeam, proces care instalează o trenă întreagă de acţiuni a căror finalitate este ieşirea din dimensiunile fireşti. Procesul acestei vulgarizări este de dată relativ recentă, şi are legături foarte strânse cu mijloacele tehnologice care împiedică tentativele de a aboli istoria. Mijloacele tehnologice sunt de natură de a istoriciza cu precizie, şi de a împiedica abolirea acesteia, a istoriei.

Sunt extrem de interesante relatările diferiţilor cercetători care – în pragul erei tehnologice fiind – au descoperit comunităţi în care istoria era abolită cu o voluptate dezarmantă, iar funcţiile sacralizării mitificau momente istorice, transformându-le în acte sacre, iar eroii acestor momente deveneau strămoşi şi era veneraţi căpătând dimensiunile pe care primordialitatea le oferea. Fie că erau eroi militari, fie că erau doar victimele unor întâmplări dramatice cu o anume rezonanţă în comunitate, aceştia îşi pierdeau prin abolire dimensiunile istorice şi erau „redimensionaţi” în sacralitate. Toate aceste procese de sacralizare, descrise de cercetători, dovedesc faptul că „rezistenţa la istorie” (Mircea Eliade) este un fapt care contribuie la  păstrarea dimensiunilor de care omenirea are nevoie pentru a-şi conserva statura ei universală.

Procesul de vulgarizare a acţiunilor cu scop precis, prin istoricizare şi desprindere de sacru, are un efect tulburător asupra omenirii, mai bine spus asupra conştientizării dimensiunilor. Dacă, înainte de începerea acestui proces, sacralitatea impunea existenţa unor dimensiuni capabile să creeze un raport cosmic acţiunilor cu scop precis, după instalarea respectivului proces, dimensiunile au scăzut dramatic, iar raportul se produce la nivelul istoriei, totul devenind un calendar imposibil de sacralizat. Finalitatea este pierderea strămoşilor şi a relaţiei cu primordialitatea, ceea ce face ca, în primul rând să nu mai existe un sentiment al cosmicităţii omului, iar în al doilea rând să asistăm la o tendinţă continuă de micşorare a dimensiunile la care ne raportăm, fapt care nu are alt rezultat decât acela de abolire a istoriei prin anulare şi nu prin sacralizare.

Read Full Post »

21 februaruie, 2015
… spiritul artei este un spirit mărginit, al unui popor, iar universalitatea fiinţând-în-sine a sa se destramă,… ne spune Hegel. Şi ar trebui să ne înclinăm, şi să-i dăm dreptate, constatând coeziunea organică a formelor artei în manifestarea spirituală a unei naţii. Organicitate care nu se transmite şi la nivel universal. La un asemenea nivel devin active şi coerente câteva trăsături care tind să atingă divinitatea. Atenţiune!, sub nici o formă nu trebuie suprapusă categoria de divinitate peste cea de dumnezeire, care este fundamental aparţinătoare religiei. Divinitatea este o categorie ce caracterizează spaţiul în care arta îşi nuanţează expresiile şi dă naştere spiritului său absolut. Acesta este motivul pentru care, periodic, arta are nevoie să-şi reevalueze poziţia faţă de spiritul-ei-în-sine. O perioadă de timp – mai lungă, sau mai scurtă – arta scrutează în esenţa spiritului ei, transformând în expresii tot mai subtile momente ale fiinţări acestuia. Pe măsură ce numărul expresiilor desprinse din esenţa spiritului se înmulţesc, aceasta – esenţa spiritului – trece într-o altă stare, mişcare ce se datorează recurenţei fiecărei expresii devenită operă. Fiecare revenire în esenţă a unei forme a fiindului unei expresii – acţiune care este cu totul specifică şi particulară artei – contribuie la modelarea unei noi conformaţii a esenţei spiritului absolut, până la momentul când are loc o metamorfoză ce schimbă funcţii fundamentale în morfologia şi fiziologia spirituală. Această acţiune a spiritului impune artei un proces de reconsiderare radicală a modului său de a fiinţa. Sigur, un astfel de moment aduce cu sine tulburări şi – mai ales – o perioadă de nesiguranţă, care, încetul cu încetul se transformă într-un proces de redefinire, în care etapele se prefigurează una în alta, iar, mai apoi, una din alta. Toate acestea sunt, de fapt, mişcări particulare şi specifice, care se produc în fiinţa divinităţii artistice şi nu a dumnezeirii religioase. Acestor mişcări se datorează, dacă vreţi, faptul că divinitatea – ca spaţiu de reconfigurare a artei – este sensibilă la esenţa spiritului şi urmează calea metamorfozelor pe care aceasta – esenţa – le parcurge. Pare firesc atunci, ca şi arta să cunoască momentele ei de re-configurare a modului de a se exprima.
Spiritul universal fiinţează din asimilarea sinelui esenţelor spiritelor particulare ale popoarelor, esenţe degajate de procesul subtil al dinamicii raportului rezultatat din evoluţiei diverşilor factori ai realităţii unui anume spaţiu; spaţiu pe care îl limitează fiindul particular al acelor relaţii şi, în mod natural, el determină o structură specifică caracterizată de un număr de esenţe ale fiinţării. Spre deosebire de spiritul particular al unui popor, care se autodefineşte continuu din reflectarea modificărilor de realitate în el însuşi, în devenire permanentă, spiritul universal este fiinţarea esenţelor provenite din acele spirite particulare şi ar fi mai degrabă sesizabilă forţa sa, din afara sa, decât din interiorul său; ca atare imaginea fiinţei sale devine mai uşor vizibilă cu cât ne departăm de el. Fiinţa spiritului universal nu este o categorie proporţională cu sensul modificărilor realităţii, ci sensibilă la adâncirea senzitivă a esenţelor sale, astfel ca divinitatea să poată căpăta orice formă capabilă să devină gând şi emoţie; acţiune şi fiinţă artistică; operă. Spre deosebire de dumnezeire care încearcă mereu să aducă totul în limitele fiindului său, care nu are nici particularităţi şi nici nu trece prin perioade de metamorfoză, şi acţionează ca o stare de fapt.
Fiinţa spiritului – adică modul de a fiinţa al spiritului, după Heidegger – îşi datorează subtilitatea aspiraţiilor, în primul rând nivelului spiritualităţii configurate de modul de a fi al spiritelor particulare. O astfel de configuraţie se sprijină pe trei piloni fundamentali; primul dintre ei este filonul dumnezeirii, care este capabil să păstreze conformaţia esenţelor distanţelor faţă de zona inefabilă a materiei; al doilea este cel al divinităţii, care întreţine prospeţimea esenţelor în metamorfozarea lor continuă, şi, în sfârşit, al treilea, cel al revelaţiei ştiinţifice, care poate crea în permanenţă o imagine a mişcărilor subtile ale realităţii. Triada despre care vorbim nu a avut, şi nu va avea un parcurs uniform, ci dimpotrivă; şi va fi dependentă de proporţiile acţiunilor răsfrânte de una asupra celorlalte. Influenţele acţiunilor nu sunt suportate direct de către categoriile aflate în discuţie, ci ele se produc prin intermediul spiritualităţii, stimulând astfel fiecare nuanţă să contribuie la configurarea esenţelor celor trei fiinţări, în specificul lor.
Cu siguranţă că, cele afirmate mai sus pot fi catalogate cu uşurinţă a fi speculaţii de către un spirit ce se doreşte a fi cartesian. Mai ales pentru faptul că, operează cu categorii greu definibile în termeni quantificabili, ca atare nu pot fi imaginate formulări matematice, adică ale unei ştiinţe care sprijină structurile posibile. Şi, dacă ar fi să apelăm la o operaţiune de reducere, pentru a simplifica modul de a prezenta starea relaţiilor, atunci s-ar putea afirma că tot ceea ce nu se află în interiorul unui câmp quantificabil, deci posibil, este o pură speculaţie fără importanţă reală pentru configurarea unui mod de a fiinţa. Pe de altă parte, dacă privim lucrurile din punctul de vedere al lui Arthur Holly Compton, care a declarat după formularea efectului care îi poartă numele, că se nasc trei întrebări esenţiale în urma analizei asupra efectului său. Prima fiind: care este de fapt starea preponderentă a materiei: unda?, sau particula?; a doua: ce se întâmplă cu particula în perioada de captivitate în masa unui element material?; iar cea de a treia: în urma expulzării, quanta va urma traiectoria iniţială, sau una impusă de relaţia de expulzare? Toate aceste trei întrebări nu se pot reflecta într-o relaţie matematică. Sunt ele, atunci, nişte speculaţii?, ies din sinele fiinţări şi crează o iluzie a realităţii? Datele de care respectivele întrebări au nevoie, pentru a fi analizate şi lămurite, ies din spaţiul unei realităţi de expresie matematică. Atunci, cărui mod de a fi al realităţii se adresează ele? Aceste nedumeriri ale fizicianului pot fi argumente de care să ne slujim pentru a susţine că realitatea nu este doar un spaţiu al posibilului, ci, în egală măsură, şi unul al inefabilului, adică un spaţiu al mişcărilor subtile ale unei materii care nu cunoaşte încă masa, ceea ce nu exclude, însă, prezenţa unor legi universale care să-l guverneze. Întrebarea care se ridică în acest moment este: cât de subtile sunt aceste legi?, şi ce instrumente ar trebui să inventăm ca să le revelăm acel modus operandi specific?

Read Full Post »

29 decembrie, 2014

Spiritele popoarelor, care devin conştiente de figura esenţei lor într-un animal particular, se unesc într-un singur spirit;… ne spune Hegel, şi atinge un subiect care poate fi dezbătut îndelung. Important este că fiecare formă particulară a spiritului şi-a găsit o cale spre a deveni un mod de comunicare specific şi esenţial. Relaţia spirituală a vânătorului cu animalul ce urmează să devină victima sa, cea a aceluiaş vânător cu victima deja răpusă, poziţia individului într-un mediu care emite sunete ce par a avea înţelesuri, tentaţia spaţiului ce pare să ascundă o forţă care controlează lumea cunoscută etc. etc. Toate aceste legături care se iniţiază, care emit forme ce trebuiesc respectate, au fost la începuturile lor doar impulsuri ale Sine-lui, impulsuri care se impuneau conştiinţei mai degrabă decât raţiunii. Se manifestau atât de subtil în conştiinţa omului istoric, încît nici nu se putea pune problema unor generalizări, oricât de superficiale ar fi fost ele. Toate mărturiile ce ne-au rămas, mai ales desenele şi picturile rupestre, reprezintă legături particulare fiinţând în anumite momente ale unor existenţe. Abia când semnele încep să creioneze sisteme de comunicare devine posibil să se acceadă către spirit, devine posibil ca acesta să fie definit cu înţeles comun. O astfel de imagine a unui spirit comun dar care se poate regăsi şi în fiecare individ, impune existenţa unor energii cu care pot fi controlate situaţii, sau care pot contola situaţii. Artele, cele plastice mai ales – dar în care trebuie să includem şi dansul – s-au structurat pe acestă axă, spirit-conştiinţă, mai ales pentru că elementele-semn sunt capabile să dea naştere unor trăiri comune chiar dacă se particularizează obligatoriu în spiritul fiecăruia ca un element indivizibil. Şi aici trebuie să fim de acord cu Aristotel: Fireşte că un astfel de element, când e adăugat, nu va aduce după sine o mărire de întindere, ci o sporire de număr. Fiecare nouă sporire face ca esenţa să devină, şi să continue să acceadă spre propria sa esenţă, atribut  care conferă acea forţă specifică ce o universalizează. Relaţia spirit-animal, spirit-vânător este creatoarea unui cosmos în care valorile se esenţializează şi primesc alte dimensiuni. Legăturile astfel născute sunt pur metafizice, şi totuşi nu pot împiedica conştientizarea lumii materiale, cea care produce realităţi. Existenţa unei astfel de cosmos este foarte greu de acceptat de atitudinea noastră carteziană în care s-au revărsat şi efectele instrumentelor tehnologice care amplifică efectele cartezianismului. Ele – efectele cartezianismului – funcţionează ca un soi de ceaţă în care bănuim prezenţa unei – sau unor – valori. Despre valoare în sine ştim doar ceea ce s-a hotărât axiomatic că este valoarea, nu cunoaştem nimic despre particularitatea sa. Ne găsim, iată, într-o situaţie extrem de dificilă, pentru că atât pentru artele plastice şi dans, dar mai ales pentru primele opere literare, realitatea este produsă şi, la rândul ei produce, alte obiecte decât cele permise de gândirea carteziană. Un exemplu edificator este întreaga literatură antică – începând cu cea a Egiptului, urmată fiind de cea asiro-babiloniană şi feniciană – care are o funcţie esenţială pentru întruparea căreia sunt inventate instrumentele specifice. Funcţia la care mă refer este cea a re-naşterii; întreaga literatură egipteană fiind un corp solid al evocării pornite din bucuria şi conştiinţa re-naşterii. O atitudine carteziană este pusă în deplină imposibilitate în înţelegerea sensurilor fireşti ale unei astfel de literaturi, pentru că normalitatea atitudinii înfiinţată de re-naştere este cu totul lipsită de valorile iniţiate de cartezianism şi, cu atât mai mult – de tehnologism. Putem vorbi despre o prăpastie insurmontabilă care s-a deschis între cele două lumi şi care a fost treptat lărgită de fiecare etapă a parcursului către cartezianism. Ar trebui să înţelegem cu exactitate că nu vorbim despre calităţi sau defecte, despre poziţii concurenţiale, despre avantaje sau dezavantaje, despre progres sau primitivism; toate perechi de atribute lipsite de conţinut în speţa despre care vorbim. Tot ce ar trebui rezumat este faptul că fiecare atitudine este aşezată în alt Univers şi funcţionează după valori ce sunt valabile numai şi numai în Universul de care ele aparţin. Ceea ce l-ar face pe Aristotel să afirme: În strânsă legătură cu cele  de mai sus se pune întrebarea dacă numerele, corpurile, suprafeţele şi punctele sunt substanţe independente sau nu. Căci dacă nu sunt, nu ne putem explica ce este Fiinţa şi ce sunt substanţele lucrurilor. Căci însuşirile, mişcările şi relaţiile, stările şi raporturile se pare că nu semnifică substanţa nici unui lucru, căci ele toate sunt predicatele unui substrat şi nici unul dintre ele nu consituie un obiect concret. O atitudine ca cea care era esenţa existenţe societăţii egiptene, feniciene, asiro-babiloniene etc. punea în anumiţi termeni realitatea pe care încerca s-o edifice moral, social, material; termeni cu totul diferiţi de cei prin care o societate carteziană încearcă să edifice astăzi o realitate. Întâlnirea unor astfel de termeni lasă un gol de netrecut între sensuri, ceea ce face ca termenii, chiar dacă asimiliaţi ca fiind aceiaşi, să definească obiecte ale unor realităţi radical deosebite.

Cercetările ce s-au efectuat – fără să fie diminuate meritele acestora, ci dimpotrivă –  şi-au eşafodat concluziile pe axiome care îşi au obârşia în logica probabilistică şi, de multe ori, pe structurarea de relaţii plecând din realităţi cantitative. Or, asemenea obiecte ca cele pe care ni le propune spiritualitatea unei lumi, reclamă ridicarea la lumină a legăturilor subtile care au o existenţă greu de sesizat, şi nu a suprafeţelor compacte care pot crea o imagine, dar al caror  conţinut de cele mai multe ori îl negăm.

Read Full Post »

10 decembrie, 2014

De fiecare dată când o nouă religie s-a născut, grija învăţătorilor s-a îndreptat către spiritul ucenicilor. Acesta, spiritul, trebuia să se lase fecundat de principiile unei forme noi de credinţă. Dacă învăţătorii – cum probabil s-o fi întâmplat cu o sumă de firave orientări religioase despre care astăzi nu mai avem nici un fel de informaţii – ar fi inventat felurite acţiuni cu efect direct asupra spiritului, nimic spectaculos şi trainic nu s-ar fi întâmplat. Spiritul este un agregat teribil de ciudat, de sensibil, mereu acţionând în afara ordinii perceptibile. Toate înlănţuirile logice, înlănţuiri ce pornesc de la experienţe perceptibile, senzoriale, şi care dezvoltă o anume formă de cunoaştere ce pare infailibilă, sunt dizolvate de spirit. Aparent fără motiv, ilogic, împotriva tuturor argumentelor degajate dintr-un proces, dintr-o stare de fapt. Realitatea senzorială ordonează un anume fel de peisaj al adevărurilor ce par de necombătut, iar suprafaţa lor indică în cel mai sigur mod o direcţie clară; şi totuşi spiritul refuză o astfel de realitate, o modifică, o răstoarnă, o desfiinţează. Probabil că Învăţătorul care a creat o anume religie avea un simţ special care-l ferea de tentaţia încercării de a supune direct  spiritul ucenicilor săi. Toate sistemele religioase, în faza lor iniţiatică au fost dominate de nevoia spiritualităţii. Nu spiritul individual era important, nu ucenicul, nu voinţa acestuia, ci spiritualitatea care ar fi putut întreţine motivaţia unor conştiinţe. Fie religia egipteană, fie cea a vechiului Sumer, ori budismul, creştinismul, islamismul; în fazele lor neinstituţionalizate tind spre spiritualitate, iar efectele sunt pline de forţă. Forţa pe care o impune formarea unor spirite într-un anume climat, de unde sunt absorbite valori definite de certitudini care sunt hrănite în limitele acelei spiritualităţi, ca atare nu pot fi admise de persoane care sunt în afara particularităţii acelui spaţiu. Se crează astfel un câmp ce seduce prin puritatea, prin simplitatea atitudinii, lucru ce sub nici o formă nu poate fi decis astfel într-o realitate care a depăşit stadiul spiritualităţii esenţiale. O astfel de etapă este valabilă până când mişcarea începe să se instituţionalizeze, moment în care intervin regulile de funcţionare a mecanismului impus de aparatul colectiv sl respectivei întreprinderi. Buddha a fost Învăţătorul care a sesizat toate pericolele pe care le aduce religia ca instituţie şi a dorit ca ucenicii lui nici măcar noţiunea de religie să n-o transmită în rândul credincioşilor. Din nefericire, de la un anumit stadiu, orice învăţătură, fie ea simplă, fie menită să întreţină adevăruri fundmentale, înclină spre regulile şi cutumele instituţiei, iar aceste mişcări spirituale au sfârşit necondiţionat în forme instituţionale unde Dumnezeu se transformă din forţa care poate hotărâ spiritul să se exprime pe sine în forme surprinzătoare şi desăvârşite, în subiectul unor negocieri legate invariabil de o realitate practică. „Dă-mi Doamne sănătate!” este o negociere simplă, legată de realitatea practică în care subiectul a produs, şi continuă să producă experienţe. O astfel de negociere nu mai are nici un fel de legături cu spiritualitatea, ci cu un orizont al percepţiilor în care există o sumă de obiecte ce pot fi negociate cu forţa divină. Este o negociere care are nevoie de o instituţie care să-i înlesnească o cale – sau iluzia unei căi – de comunicare cu divinitatea. Nu aceasta era poziţia credinciosului în etapa spiritualizată a religiei respective, etapă care crea un climat de indeterminare în care cel mai puternic era liberul-arbitru hrănit de rădăcinile spiritului înfipte adânc într-o spiritualitate activă, profundă şi creatoare. Societăţile istorice au fost adesea guvernate perioade lungi de forţa pe care spiritualitatea o întreţinea, nu neapărat motivată religios, dar cel mai adesea susţinută de energia dintre liber-arbitru şi divinitate. Relaţia cetăţeanului cu divinitatea se producea la nivele subtile care sunt teribil de greu de imaginat pentru omul unei societăţi tehnologizate. Pentru un astfel de om, Imnul către Amon, închinat acestuia de către Ramsese al II-lea este – cel mai probabil – lipsit de sensurile subtile ce îi erau atribuite la vremea lor: Zeii văd iarăşi, templele lor se deschid. Oamenii pot şi ei să vadă şi să privească, prin mila lui. Copacii freamătă zărindu-l, ei se întorc către cel Unic, iar frunzele li se desfăşoară; peştii săgetează prin apă, saltă în aer, în iazurile lor, de dragul lui. Când se iveşte, vieţuitoarele ţopăie, păsările fâlfâie din aripi, căci ele îl ştiu în clipa-i fericită şi trăiesc, văzându-l,  toată ziua. [Cu toţii] sunt în mâna lui, însemnaţi cu pecetea lui; nici un alt zeu nu îi poate trezi, ci numai Maiestatea Sa [Amon], căci nimic nu se înfăptuieşte fără voia sa, zeul cel mare, viaţa Eneadei. (Vezi Civilizaţia Egiptului Antic )

Forţa spiritualităţii crează legături subtile între formele vieţii, fie pământeşti, fie divine; vorbim despre o forţă care se manifestă în marele său mister şi este  atribuită zeului ca o existenţă dincolo de voinţa sa; ceea ce înseamnă că atunci când ea suferă, zeul suferă la rândul său, când ea se bucură, zeul este în plină putere şi bucuros primească ofrandele ce-i sunt pregătite. Forma aceasta a spiritualităţii era menită să întărească atât legăturile spiritului uman cu sine însuşi, lărgind capacitatea şi expresiile indeterminării; cât şi formele de recunoştinţă faţă de zeul care ducea poavara unei existenţe de dincolo de existenţă.

Toate aceste forţe se manifestau, pentru că exista abilitatea de a percepe şi de a crea forme ale spiritualităţi ce întăreau capacităţile oamenilor de a înţelege existenţa ca rezultatul unor energii creatoare în continuă mişcare armonică. Grija lor cea mai de preţ era ca aceste armonii să nu fie tulburate de nesăbuinţe ce sunt într-totul stârnite de manifestarea poftelor umane. Ca atare Spiritul trebuia să aibă în întregimea sa legături osmotice cu spiritualitatea.

Read Full Post »

Older Posts »