Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘sistem’

Dar, mai ales, de ce preferăm s-o definim așa cum ne indică instrumentele carteziene? Care este motivul pentru care suntem atât de siguri că definiția la care am ajuns este cea corectă, și, mai ales, cea completă? N-ar fi cazul să privim contemporaneitatea așa cum ne îndeamnă Toma D’Aquino? Să încercăm să pătrundem spiritul enciclopedic al contemporaneității – spirit care a rezultat din straturile de experiențe ce s-au adunat de-a lungul timpului – și să-i evidențiem structura cît mai succint? Astfel imaginea Discursurile lungi, de cele mai multe ori, dezlânate, pe care le folosim ca să motivăm demersul cartezian cu care cautăm să punem în evidență  elementele care ar trebui să fie convingătoare,  nu sunt în stare să mențină coerența substanței pe care o presupunem în contemporenaneitate. Mai mult, adâncește îndoiala că o contemporaneitate este formată doar din lucrurile despre care vorbim și că nu există o sumă de straturi în care substanța vine determinată de mișcări subtile ale materiei. Mișcări pe care conștiința le presupune, dar rațiunea le ignoră, ceea ce face ca de multe ori să ne încurcăm atunci când dorim să intrăm în amănunte, în detalii. Este posibil ca dintr-o astfel de pricină, Toma D’Aquino să-l fi urmat pe Aristotel atunci când acesta judeca: “Dacă materia există, pentru că e nenăscută, e mult mai probabil că există şi forme a căror înfăţişare o ia materia, căci, dacă nu există nici una nici alta, atunci înseamnă că nu există nimic.”  Putem presupune atunci, fie că vorbim de contemporaneitate ca de un plan divin care stă la baza tuturor celor întâmplate într-o existență, ori individuală, ori colectivă; fie că existența este o structură cu mult mai complexă decât cea care  ajunge în cunoașterea omenească și atunci, afirmațiile Trismegistului, ale lui Pitagora, ale lui Platon sau Aristotel, ca să nu mai vorbim Doctrinele Secrete ale sistemelor filosofice din Orient, putem considera că sunt probate. Motiv care ar trebui să ne determine să căutăm perfecționarea instrumentelor cunoașterii. Unele dintre cele mai importante instrumente pe care, noi oamenii le avem, sunt intuiția și imaginația, ambele îngrădite sever de către cartezianism, dar tocmai ele sunt cele care pot explica mecanica relațiilor subtile dintre diferitele naturi ale materiei, lucru dovedit de Teoria Relativității, de Teoria Subconștientului Colectiv, sau de Morfogenetică.

Nu am ales de loc întâmplător să mă folosesc de gândirea Sfântului D’Aquino, nici spusa stagiritului nu am ales-o la întâmplare. Sunt legate foarte strâns acestea două, sunt determinate, dar și mai mult, dovedesc că determinarea este un proces care întreține mișcarea materiei, fie că se produce într-o contemporaneitate, fie că trec secole până la apariția unei forme. De la Aristotel   până la Toma D’Aquino  au trecut douăzeci de secole – douăzeci de secole pline de evenimente dintre cele mai neobișnuite ( neobișnuite pentru noi, cei care ne numim “oamenni moderni”, și care totuși acceptăm cu greutate formele determinării, privind totul din unghiul unei logici punctuale). Complexitatea și insolitul evenimentelor din acea perioadă, indică o plajă întinsă, în care determinarea înființează procese menite să inițieze sensuri specializării. Totul se petrece într-un câmp de forme, care, la rândul său se modifică, evoluează continuu, ceea ce face să existe o cantitate foare mare de vibrații. În mulțimea aceasta de specializări, în care unele se pierd, altele își schimbă sensul, iar altele se definesc tot mai precis, gândirea stagiritului a determinat-o pe cea a prelatului, iar de la D’Aquino au mai trecut șaptespreze secole până la Constantin Noica, care, la rândul său a cunoscut determinarea într-o astfel de manieră. Putem spune că parte din mecanica gândirii lui Noica datorează undei de formă care s-a inițiat din energia spiritului lui Aristotel. Metoda pe care Descartes a propus-o căută să supună determinarea unui control, prin care cel care gândește pleacă dintr-un punct de origine și parcurge un traseu, ghidat de  o serie de coordonate ce traversează determinarea de la etapele simple spre cele complexe. Cu alte cuvinte ceea ce-și dorea Descartes este să obțină o calitate, pe care unul dintre contemporanii săi a definit-o cu precizie: “Omul care se îndoiește metodic, nu se îndoiește niciodată.”. Nu putem ști dacă Descartes și-a dorit un astfel de sistem, dar cei care au îmbrățișat modelul propus de el, au ajuns să impună tehnicile unei metodici care să ridice modelul deasupra oricărei îndoielii, ca o condiție fundamentală pentru parcursul unei acțiuni. Mai mult, determinarea se vrea eliminată pentru că, presupune contribuția complexă a unor factori care nu pot fi nici precizați cu exactitate, nici controlați, datorită subtilității manifestărilor lor în realitate.  Determinarea nu se face dintr-o singură sursă, ci și cu ajutorul acesteia, restul contribuțiilor sunt practic imposibil de precizat, într-un proces care presupune o serie – mai lungă sau mai scurtă – de adițiuni sau de eliminari ale unor vibrații armonice ce vin din câmpul de forme. Metoda carteziană pornește de la cea mai simplă formă care poate fi detectată de rațiune și evoluează treptat, prin adițiuni, până la o formă considerată finală. Fără să avem vreo dată certitudinea că ceea ce s-a obținut este cu adevărat forma finală, sau obiectivă, și că nu avem – ceea ce se întâmplă cel mai adesea – de-a face cu o aparență. Spre deosebire de modelul cartezian, determinarea impune realității o formă care devine instrument al cunoașterii, prilej cu care se deschide unul sau mai multe câmpuri de forme care vor contribui la rândul lor în formarea de instrumente ale cunoașterii. Cu alte cuvinte, determinarea este un proces care contribuie decisiv la procesul cunoașterii, spre deosebire de formele carteziene care rămân aparențe care îndepărtează realitatea de propria sa obiectivare. Afirmația: “Omul care se îndoiește metodic, nu se îndoiește niciodată.”, ne atrage atenția asupra faptului că modelul cartezian nu presupune  o evoluție obiectivă, ci doar una aparentă.

Această afirmație a agresat – într-o proporție semnificativă – spiritele carteziene și le-a convins pe deplin că tot ceea ce scriu eu aici sunt doar niște speculații care nu trebuiesc luate în seamă. Am ajuns, deci, cam în punctual în care ar trebui să-l luăm arbitru pe D’Aquino pentru a stabili diferențele dintre ens și essentia, pentru că în acest orizont sunt dispuși termenii care  pun în conflict pe eseist cu cititorii lui. Diferența dintre telefonul Nokia 3310  și un Iphone 6 plus Apple nu este stabilită  de evoluție, ci de tehnologie. Evoluția este un proces dialectic subtil, în care acumulări cantitative aduc un transfer calitativ. Evoluția are nevoie de contribuția a două contrarii, fiecare dintre ele în manifestări subtile, două vibrații armonice, pentru a sfârși dând naștere unei a treia menită să modifice substanțial fiindul,  pregătind o realitate aparentă nouă.

Pentru cartezieni, faptul că evoluția se desfășoară cu o lentoare ce o face imperceptibilă pentru rațiune, impune convingerea unei realități materiale obiective și unice, ceea ce este – mai ales după cum ne-o dovedesc chiar științele ce par a susține o astfel de teorie – doar o aparență. Faptul că în fiecare moment ne confruntăm cu o realitate aparentă, nu înseamnă sub nici un motiv că această realitatea nu există, și nici că nu este materială; ci că, această realitate există sub această conjunctură a aparenței o anume unitate de timp. Respectiva conjunctură a aparența va deveni  substrat al viitoarei realități, substrat care va întreține undele de formă ce vor contribui la apariția unor forme noi. Cu cât ne vom folosi mai mult de formele create artificial – utilizând procedurile impuse de modelul cartezian – , care au o altfel de natură a vibrațiilor, cu cât ne vom îndepărta entia, de natura specifică a fiindului, și vom modifica structura aparenței, cu atât în Univers se vor impune două entități vibraționale cu naturi diferite, și cu relativi diferiți.

Spre deosebire de cititorii mei de spirit cartezian, bine înfipți în convingerile care urmează logica modelului, mie puțin îmi pasă de modul în care o realitate evolează. M-am născut într-o perioadă care tocmai intră într-o nouă formă a aparenței, mă bucur de fiecare element nou care-mi luminează conștiința, și sper – ca atunci când voi reveni, în orice formă o voi face -, să-mi fie dată o conștiință care să fie la fel de deschisă către inefabil ca și cea pe care o am acum. Într-un asemenea model de conștiință, totul curge în deplină libertate și nu este modificat sub presiunea aparențelor, ci aparențele își dovedesc capacitatea de a fi folosite pentru a forma realități, în consecință, conștiința realizaează că nu se poate realiza cunoaștere într-un singur mod.

Astfel mi-e mult mai ușor să accept poziția ontologică a Sfântului Toma, cel care – pornind de la Aristotel – deosebește o “ordine a naturii” și o “ordine a cunoașterii” , sau să înțeleg Principiul Polarității din Kybalion, principiu care afirmă că, în Univers totul este dublu. Așadar cele două modele de gândire, cel metafizic și cel cartezian funcționează împreună, și doar împreună împlinesc cunoașterea, care este deplină doar atunci când devine inefabilă, pentru că doar atunci realitatea este obiectivă. Sau cum  spune Kant: devine pură.

Nu este de fel important ca cele afirmate de mine să fie corecte, nici măcar corecte. Important este ca ele să atragă atenția că tentația de a separa cele două modele de a ordona gândirea nu este fertilă. Mai mult, că sunt contrazise o serie întreagă de evidențe, care funcționează în ciuda tuturor încercărilor noastre de a statua că sunt doar expresia unor coincidențe, ale întâmplării, sau ale unor conjuncturi singulare. Se poate spune, mai degrabă, că prejudecata este cea care ne împiedică să cultivăm libertatea de a cunoaște; prejudecata, comoditatea, hotărârea de a stabili limite care ne dau o falsă impresie de siguranță prin stabilirea unui teritoriu al lucrurilor acceptate pe care le transformăm în temeiuri. Nici un principiu, nici un adevăr, nici o teorie, nici un model de gândire, ca atare nici o stare a vreunei lumi din Univers nu sunt absolute și imuabile, pentru că, Universul însuși nu este continuu el însuși, ci în permanență rezultatul unei esențe care face ca un fiind să fie ceea ce este. A fi universal nu este același lucru cu a fi în Univers, pentru simplu fapt că “a fi în Univers” înseamnă pur și simplu a fi Univers. Ca atare afirmația că un mod sau altul al cunoașterii este cel adevărat este un fals. Pur și simplu nu există un model de a ajunge la cunoaștere, pentru că, ceea ce numim cunoaștere este un proces al fiindurilor care deja sunt alte fiinduri. Interesant este că, și Toma D’Aquino, ca și Aristotel s-au lovit de problema aceasta atunci când au vrut să ajungă la un  discurs deplin despre o tema sau alta. Atunci au constat că sunt foarte multe cazurile în care discursul nu poate atinge o esență datorită faptului că forma este omonimă, ceea ce face ca lucrurile să fie desemnate doar prin asemănarea de nume nu și prin esența lor. Ca atare, însuși modelul de gândire, fie unul sau celălalt, nu poate fi, în  mod constant și egal, valabil. Realitate care confirmă un alt principiu al Kybalionului, și anume: Principiul Vibrației, care afirmă că tot ceea ce este în Univers este în mișcare, vibrează; ca atare totul este relativ, deci și modelul gândirii. Aceste constatări ale celor doi filosofi ar trebui să fie suficient pentru a ne convinge de două lucruri: a) Cunoașterea este un efect evidențiat prin Principiul Polarității și nu printr-un model unic de gândire; b) Cunoașterea este relativă.  Chiar dacă ne încăpățânăm să declarăm că am ajuns la Cunoaștere printr-un anume model de gândire, ca atare acesta fiind singurul care poate defini o realitate, se dovedește că la Cunoaștere se ajunge prin relațiile pe care le evidențiază cele două modele.

Advertisements

Read Full Post »

Fiind firi sensibile, pământenii pun de cele mai multe ori Universul în ipostaze greu de atins, mai ales prin convingerea că acesta există fie într-o stare, fie în alta, dar nicidecum în ambele care să funcţioneze complementar.. Pornind de la barierele fixate de sistemele de dimensiuni, de regulă ordonăm materia universală în câmpuri şi structuri care dezvoltă raporturi între ele. Sistemul de dimensiuni – asupra căruia încă nu ne-am hotărât cu precizie – dezvoltă structuri care sunt guvernate de două funcţii fundamentale menite să ne ajute; pe de o parte dimensiunile inlesnesc orientarea într-o structură oarecare  – atât într-un punct ordonat, cît şi într-un câmp al unei structuri, sau în structura întreagă -, iar pe de altă parte ajută la revelarea relaţiilor ce se nasc între structuri, sau, mai bine spus a unei părţi din relaţii. E partea pozitivă a sistemului de dimensiuni, cea cu care izbutim într-o oarecare măsură să stabilim modurile de organizare a materiei, care – cu ajutorul matematicii – pot fi apoi presupuse în ansamblul lor. Vorbim despre o realitate a formalului, una care se pare că ne atrage în mod predilect, şi pe care o declarăm unică şi superioară. Trebuie, însă, să facem faţă unor mulţimi de capcane pe care, acelaşi sistem de dimensiuni ni le întinde. Nevoia de disciplinare a relaţiilor pornite din raporturile dintre câmpuri de realitate, ca şi dintre structuri de realitate, este cel mai adesea sursa cea mai bogată în capcane. Care, de altminteri,  trebuie să recunoaştem, au frumuseţile lor nepământene, dar aduc şi destulă suferinţă. Sau cea mai multă suferinţă. Suferinţi pe care – poate! – am putea să le atenuăm dacă am izbuti să ne orientăm onorabil în parte infromală a materiei. Nu ştim nici pe de parte care este scopul, ce obiective, ce relaţii, ce moduri şi instrumente de operare există în această parte de Univers. De când e lumea, lume, partea informală a materiei a dat bătăi de cap dintre cele mai dureroase. Cea mai simplă soluţie găsită a fost să negăm staşnic existenţa unei astfel de modalităţi de existenţă a materiei, doar că – pe măsură ce tehnologia a adus mai multe imformaţii – evidenţa existenţei unei astfel de forme a materiei este tot mai greu de negat. Ce te faci însă atunci când lipsesec instrumentele de orientare şi gestionare a unei astfel de  forme?  Dilemele devin  din ce în ce mai misterioase şi folosirea instrumentelor pentru gestionarea materiei formale, tot mai neputincioase. Aceasta pentru că pământenii au preferat să se pună în  situaţia de a trata Universul ca pe o unitate formală a existentului, şi ceva s-a dovedit permanent să lipseşte din orice teorie despre acesta. Existenţa Universului nu poate fi negată, aşa cum – în situaţia de faţă – nu poate fi definită, în schimb putem nega cunoaşterea lui. Ne mulţumim să restrângem cunoştinţele doar la partea formală a maeriei, inventând bariere şi limite între lumea formală şi cea informală.

Nici să nu vă gândiţi c-o să mă aventurez să propun soluţii sau să sugerez instrumente. Nu e de nasul meu. Ceea ce pot să fac eu,  este să semnalez că tot ce ştim noi despre  modul de a fi al cunoaşterii este incomplet, şi nu pentru că cineva ar vrea să ne ascundă ceva, ci pentru că – de teamă, de lene, din oportunism, din bigotism, din interes – refuzăm să trudim pentru a duce cunoaşterea şi spre starea informală a Universului. Există momente foarte critice pentru oamenire, sunt cele în care un hărăzit curios, fie el filosof, savant, artist, cărturar face un pas important către modurile informale ale existentului. Se produce ceva vâlvă, se agită confraţi, se emit negaţii virulente, se folosesc epitete tari, se pun obloane şi popriri pe calea prospăt deschisă, chiar dacă, elemente din situaţia nou creată încep să fie folosite în activitatea curentă. Toate aceste acţiuni aruncă descoperirea făcută într-o beznă şi mai adâncă. Mai mult, deformarea adevărurilor aduse la lumină, desprinderea lor din contextul firesc, produce o distorsionare grosolană a realităţii acelei stări a informalului. Ne alegem cu o sumă de neadevăruri, vopsite ţipător şi purtate mai ceva ca prapurii din slujbele contra grindinei. Cam aşa înţelegem să cultivăm de-o bună bucată de vreme atitudinea  noastră faţă de lipsa de formă. Dacă lipseşte forma, asta nu înseamnă că materia a dispărut, că Universul a ieşit din realitate, că totul s-a transformat în inexistenţă. Asta înseamnă doar că sunt activate energii care vor contribui la dezmărginirea acestuia, a Universului. Când Rupert Shaldreke a realizat – a realizat şi nu a descoperit! – că sunt energii care formează unde ce transmit o informaţie de la o generaţie la alta de forme materiale, s-a ales cu cele mai colorate epitete şi, practic, a fost împins într-o extremă a cercetării. Adevărul definit de Shaldreke, ar putea lansa o afirmaţie nebunească, şi anume, că generaţiile de forme materiale se nasc cu funcţii specializate să preia informaţiile din informal, să le prelucreze şi să le transmită celorlalte generaţii ce vor veni. Cu alte cuvinte, întâietatea nu este a formelor materiale, ci a informalului. Şi, uite aşa, ne trezim în plină dilemă: cine a fost întâi, oul sau găina? Şi totuşi,  din această relaţie, informal-formal, putem înţelege o sumă de funcţii ale religiei, dar mai ales putem înţelege cât de importante au fost, şi au rămas religiile,  care au dezvoltat doctrine, în pofida celor care au dezvoltat ritualuri. Ritualul este un instrument, în vreme ce, doctrina este însăşi conţinutul practicilor care te pot apropia de modul de manifestare a lipsei de formă. Au fost vremuri – de mult, tare de mult, pe vremea când puricii se potcoveau… etc. -, în care  religiile erau preocupate de dezvoltarea unor doctrine, meticulos concepute pentru iniţierea în temeiurile relaţiei formă-lipsă de formă. Ca toate lucrurile din istoria noastră, a acestei specii, şi religiile de acest gen au fost măcinate şi transformate de slăbiciuni. Astăzi avem de-a face cu religii care au dezvoltat ritualul şi l-au transformat în instrumentul de alimentare al slăbiciunilor. Singura religie, care continuă să-şi întreţină şi să-şi dezvolte doctrina, a rămas budhismul, o religie care se izolează şi se închide în încercarea de a apăra valorile – de ce nu, şi puterile – pe care doctrina i le conferă. Dar asta e altă poveste, pe care e mai bine s-o auziţi de la altcineva.

În epoca modernă, mă tem că avem mai mult biserici decât religii, iar despre religie, putem afla mai multe din declaraţiile misterioase şi parabolice ale unor savanţi (Newton, Eistein, Compton etc.), artişti (Dali, Brâncuşi, Celibidache etc.), sau oameni de cultură (Malraux, Eliade, Eco etc.). Habar n-am, şi nici n-am de gând să-mi dau cu părerea despre starea temeinică a realităţii. E ea una a materiei? E ea una a  spiritului? Tot ce îndrăznesc să afirm este că, fie materială, fie spirituală, oricare dintre întâietăţi are la bază lipsa, cea care este practic motorul ce produce naşterea ideii (în sensul ei platonian). De la ivirea unei lipse şi până la apariţia unei idei legate de înlocuirea acesteia (a lipsei) se petrece un lanţ întreg de procese, se nasc felurite cauze ce determină serii de efecte. Practic putem rezuma toate aceste relaţii dintre formal şi informal printr-un  singur substantiv: progres. Substantivul cu pricina este – dacă vreţi – o sinteză a relaţiilor dintre formal şi informal. Asta ar trebui să ne înduplece să acceptăm că  Universul conţine fără discriminare (termen la modă) atât materia în starea informalului, cât şi aceeaşi materie în starea formalului. Mă tem că, dacă acceptăm o atari atitudine faţă de Univers, va trebui să schimbă radical atât conţinutul cât şi modalitatea gândirii. Dar nu mă tem eu că se poate petrece aşa ceva! Luate în parte, cele două lumi ale lui Platom (cea a Peşterii şi  cea din afara Peşterii) sunt două realităţi, şi adevărurile lor pot fi dovedite, doar că existenţa universală presupune un sistem şi o structură de relaţii între ele. Universul nu există în realităţi separate, ci într-o structură de realităţi care produc efecte prin relativitate; fie că realitatea este formală, fie că este informală, sau tocmai de aceea, producerea unor planuri de realitate reprezintă ţelul universal. Planurile de realitate sunt unităţi instabile care se modifică continuu prin contribuţia fie a formei, fie a lipsei de formă. Ori, pentru ca acestea să devină perceptibile au nevoie de elemete de reprezentare adecvate. Ei, bine, specia noastră tocmai asta a făcut continuu de la apariţia ei, a eliminat elemente de reprezentare. De la imaginea edenică a arhetipului, a Creaţiei, cu fiecare acţiune istorică am eliminat elemente de reprezentare. Poate că ăsta e Păcatul Originar, despre care vorbesc bătrâni înţelepţi. Este modul de a ne împiedica să revenim în realitatea edenică sau într-o formă armonică acesteia, o formă pe care, de altminteri o căutăm permanent.

„Dacă ai realizat natura vidă a spiritului, nu mai este nevoie să asculţi sau să meditezi învăţăturile religioase.” Spune primul dintre preceptele „Celor zece lucruri de prisos” din doctrina Mantrayāna. Şi se pare că pentru cei care s-au dedicat acestei doctrine yoga, nimic nu este mai important decât elliberarea pentru a putea atinge natura vidă a spiritului, scolo unde se regăseşte întreg Universul în starea sa pură.

Să nu cumva, stimate cititorule să fii tentat a înţelege că „pur” are înţelesul de „curat”, nici pe departe; ai fi mai aproape dacă ai citi „esenţial”, „fundamental”, „total”, dacă vrei. Iată, sunt nuanţe care s-au îndepărtat de matca termenului, de dorinţa lui de a sugera deplina existenţă a Universului atât în formă, cât şi în lipsa de formă. Şi câte alte înţelesuri nu se ofilesc în această contemporaneitate a noastră care alunecă pe ea însăşi, tot mai adânc într-un fundamentalism care doreşte cu orice chip să ne scutească de înţelepciune.

O fi greu, oare? O fi uşor.

Read Full Post »

La momentul acesta, la care am ajuns, se cuvine să fac o precizare pentru a elimina o tentaţie. Se cuvine să precizez că eu nu sunt nici om de ştiinţă şi nici filosof, sunt un simplu eseist, pe gustul meu: uneori prea simplu. Precizarea are rostul de a vă abate de la tentaţia de a gândi în alţi termeni despre ceea ce scriu. Condiţia mea îmi permite să încalc uneori limite pe care nici omul de ştiinţă şi nici filosoful nu le pot încălca. Ei trebuie să rămână consecvenţi raportului cu sistemul pe care îl abordează, trebuie să caute şi – ceea ce este mai chinuitor ca muncile iadului – să găsească instrumentele şi metodele cu care afirmaţiile să se verifice la nivelul temeiurilor. Sunt sigur că au momente în care ar da orice să poată împrumuta pentru scurt timp condiţia mea. Nu sunt sigur, însă, dacă eu mi-aş dori să mă cuibăresc în condiţia lor. Cu toate că… Doar Diavolul îşi bagă coada peste tot, nu-i aşa? Sigur că, nu mi se permite să-mi iau nasul la purtare şi să bat câmpii fără reţinere, adăpostindu-mă după afirmaţia: “Eu sunt doar un simplu eseist.” Trebuie să existe o măsură. O mică obrăznicie, însă, dă un strop de culoare celor scrise şi-l ţine pe cititor treaz încă un număr de pagini. El n-are nici o vină, săracul, sau poate că are una mică, pentru că n-a ţinut cont de îndemnurile repetate de a nu se încumeta la o astfel de lectură. N-o să continui pe tonul acesta pentru că pot fi acuzat că mă alint, şi nu şade bine. La urma, urmei sunt om în toată firea. Un pic trecut, s-ar putea zice.

Vorbeam ceva mai sus – în capitolul antecedent – de folos şi de conţinutul lui în lumea contemporană. Contemporană doar în sensul strict de actuală, de a “momentului de faţă”, pentru că în alte sensuri, ea pare a fi de dinainte de Diluviu. Miroase, de trăzneşte a hoit şi putregai. E neatrăgător să fii contemporan cu o astfel de lume; sunt semne chiar, că şi unii dintre contemporanii cei mai stabili, încep să dea semne de slăbiciune. Dar asta e o altă problemă.

Să ne întoarcem la chestiunea folosului.

De când eram foarte tânăr mi-a plăcut să pun la adăpost stropul de folos pe care l-am adunat, undeva în viitor. Îmi doream să mă întâlnesc cu el ceva mai târziu, atunci când – poate – voi fi mai pregătit să-i fiu contemporan. Nu stau acum să analizez dacă e o atitudine bună, sau rea, dacă aşa se cuvine să faci, sau nu. Mie mi-a făcut bine, mai ales atunci când apropiaţii mă condamnau in corpore că n-am simţul realităţii şi umblu după cai morţi. Reîntâlnirea cu folosul adăpostit în viitor îmi indica o anume mecanică a realităţii, mă silea să scot la iveală termeni de comparaţie între cele două nivele prin care treceam: unul care-mi dăduse folosul, şi celălalt care căuta să întrebuinţeze din folosul adunat. Nu spun că era o bucurie exagerată, deoarece, în jur, lumea folosea ce-i cădea la mână, după principiul câştigului de azi. Era totuşi o bucurie care mi se cuibărea în suflet şi-mi colora orizontul. “Câştig moral sau material” spune dicţionarul despre folos: moral sau material, iată-ne, deci, prinşi între cele două fire ale unei spirale.

În prefaţa primei ediţii a cărţii “Yoga tibetană”, a lui W.Y. Evans-Wentz, R.R. Marett face o adevărată apologie a forţei pe care diferitele yoga o pot dezvolta. Era în 1957 şi totul a fost privit ca o atitudine mistică ce nu poate fi controlată în realitate. Conform convingerilor lui R.R. Marett, lumea ar arăta altfel dacă tehnicile yoga ar fi fost transformate într-un sistem educaţional curent, răspândit în întreaga lume. Nu sunt nici pe departe în măsură să judec astfel de convingeri, şi nici nu-mi propun aşa ceva. Pot însă să pun faţă în faţă, ceea ce spunea profesorul R.R. Marett, cu linia pe care industrialismul şi tehnologia au impus-o omenirii. Vorbim tot de tehnici şi proceduri, doar că aportul conştiinţei este aproape inexistent în cea de a doua atitudine, spre deosebire de practicile yoga, unde este preponderentă.  Cele două doctrine – yoga pe de o parte, tehnicismul de cealaltă parte – sunt cele mai generale şi cele mai evident opozabile. Cu puţin efort, însă, ne putem imagina că oricare dintre acţiunile noastre, ca de altfel a oricărei entităţi din Univers, se înscrie în aceeaşi cale a celor două fire ale unei spirale; pe de o parte avem atitudinea spirituală – folosul moral; iar de cealaltă parte avem atitudinea materială, concretizată în practici ale economiei, în cazul omului – folosul material. Ele ar trebui să funcţioneze împreună pentru a transforma existenţa într-o expresie armonică. Noi, însă, am înţeles să le facem să funcţioneze separat, şi să ne dedicăm ori uneia, ori celeilalte. Evoluţia face tot mai apăsate presiuni pentru a ne obliga să realizăm că Spiritul şi Materia sunt părţi ale aceluiaşi întreg.  În parcursul evoluţiei, cele două fire ale spiralei au puncte în care comunică, în care folosul trece dintr-un fir în celălalt şi face un transfer de energie. Istoria are nenumărate exemple concrete ale acestei comunicări. Dintre care, de departe, cel mai spectaculos este cel al primei jumătăţi a secolului al XX-lea, prelungit până pe la sfârşitul anilor ’60, poate şi din cauza războaielor. Cine are răbdare şi interes să se aplece peste evenimentele acestui secol, poate că va avea revelaţia faptului că folosul nu poate dăinui doar într-un singur fir. Pur şi simplu în Univers, lucrurile nu funcţionează aşa. Se dovedeşte că o iluzie este, să-ţi imaginezi că poate vieţui o astfel de credinţă, şi nu să gândeşti că un yogin poate pluti, sau că poate rezista cu uşurinţă la temperaturi foarte scăzute. Folosul este o funcţie a deplinului, nu se poate defini în derularea jumătăţilor de măsură, are nevoie de contribuţia energiei specifice a fiecărui fir al spiralei. Secolul al XX-lea, în perioada amintită, a fost singura perioadă din istoria noastră modernă în care s-au făcut eforturi consistente să devenim conştienţi de importanţa comunicării dintre cele două fire ale spiralei evoluţiei. Eforturile au eşuat, însă, iar noi rătăcim acum în umbra unei iluzii pe care o îmbrăcăm tot mai pestriţ şi ne amăgim că avem de-a face cu o realitate. Nu există folos în absenţa unui temei, iar temeiul îşi adună energia din ambele fire ale spiralei. Să nu gândiţi la folos în termenii profitului, câştigului, ghişeftului, aliş-verişului. Folosul se sprijină pe valorile la care ai izbutit să ajungi  în momentul acela de viaţă când el s-a ivit; în fapt valorile sunt cele care aduc, mai bine zis: care clădesc folosul. Şi nu e doar al tău, folosul iradiază în jur, crează o undă pe care o percep, mai evident, sau mai puţin evident şi cei din jur. Folosul este un soi de miez al contemporaneităţi, de la el începe să se modeleze realitatea care sfârşeşte prin a fi contemporaneitate. Gândiţi-vă la coeziunea unor generaţii, fie ele creatoare, fie distructive, criminale, de la amprenta folosului au început să fermenteze. E un proces îndelungat, în care au loc schimbări, prefaceri, dar continuă naîncetat să plămădească forme atâta vreme cât folosul se poate determina. Se transmite de-a lungul timpului în mod surprinzător; sunt momente când crezi că totul s-a liniştit, că istoria a izbutit să-l facă să dispară, iar apoi izbucneşte ca o vâlvătaie stârnită de o pală de vânt şi răvăşeşete orice fel de ordine ar fi în firescul timpului. Asta se întâmplă pentru că folosul este întotdeauna cuibărit în adâncul fiinţări, este în stare să reziste multă vreme, arzând mocnit, un soi de hibernare în materia subconştientului colectiv. La momentul prielnic se ridică şi ia forme, nu o singură formă, nu o singură realitate se va ivi din  masa folosului, ci totul semănă cu o pădure după ploaia hrănitoare: câmpuri întregi de vegetaţie se vor întinde la iuţeală.

Din punct de vedere lingvistic suntem întotdeauna tentaţi să mizăm pe latura luminoasă a termenului. Folos ar însemna ceva care ne ajută, ne sprijină, ceva ce este prietenos. Folosul însă are părţile lui cenuşii, întunecate, pentru că, unui hoţ, obiectul furat îi este de folos. Folosul este pur şi simplu relitate care se edifică, care nu se conjugă nici la trecut, nici la prezent; se conjugă permanent la viitor. Atunci când domină senzaţia că se conjugă la prezent avem de-a face cu o farsă. Este modul obişnuit în care paguba ne pândeşte şi ne agaţă, ne bagă sub brazdă. Abia în atari condiţii folosul poate fi lesne confundat cu profitul, câştigul, ghişeftul, aliş-verişul, şi contemporaneitatea se transformă într-o ţesătură rărită de uzură, de prea multă folosire; te poţi strecura prin spărturile ei. Nu este de loc plăcut să trăieşti în astfel de momente istorice, care sunt un fel de amestec eterogen fără de sare şi piper. Se prea poate ca astfel de momente să fie tot opera folosului, care-şi caută substanţa, este în dezechilibru şi are nevoie de materie nouă. Calea către eliberare este teribil de accidentată, presărată cu surpize felurite şi mereu dependentă de capriciile folosului, când acesta devine dominant. Este foarte posibil – unii spun că e chiar la îndemână – să atingi eliberarea în timpul vieţii acesteia de care eşti conştient, numai că totul depinde de tine. În primul rând de luciditatea ta, iar mai apoi, de capacitatea de a nu răspunde vicleniei care ia cele mai felurite forme. Ca să eviţi o atari situaţie, cel mai indicat este să modelezi componenta morală a folosului pentru a contribui la orientarea realităţii, la sensul pe care aceasta să evolueze în timp. Odinioară aceasta era o grijă care ocupa serios gândirea, de-ar fi doar să ne gândim la Socrate, sau Platon, ca să nu spun că şi înţelepţii anonimi ai unor comunităţi uitate se străduiau să nu uite de nevoia de a păstră un sens corect realităţii ce va veni. Realitatea nu pică din cer, ea se naşte continuu din ea însăşi; ca să spunem aşa: „lucrează cu materialul clientului”, ca atare sensul este impus de temeiuri ale existentului.

Folosul poate fi definit, la urma urmei, ca fiind un mod de fiinţare al diadei lui Pitagora, din  s-ar putea extrage fertilitatea folosului, cea care impune realităţii forme ce stabilesc sensul evolutiv al acesteia. În termeni mai moderni, folosul contribuie la sensul în care se mişcă „unda de formă” (Shaldreke) Din interacţiunea celor doi termeni ai diadei se naşte sensul ce devine realitate mai apoi, se iveşte direcţia evoluţiei.

Societatea modernă pare să fi pierdut preocuparea pentru a înţelege, pentru a rămâne conştienţi de problema sensului, el se poate ivi astăzi de oriunde, oricum. Întâmplarea şi interesul marcând temeiurile. Lumea a devenit preocupată (poate că excesiv) de provocare, de nevoia de a stârni realitatea să aducă la lumină elemente inedite.

Dacă nu s-ar pune problema faptului că la un moment dat va trebui să-mi fac bagajele şi să pornesc într-o călătorie fără ţintă, poate că mi s-ar părea interesant să asist la provocatoarea derulare haotică a temeiurilor ivite din interese şi din întâmplare. Aşa, însă, nu-mi pot împiedica demonul subiectiv să creadă că ştie el nişte ţinte ce ar trebui neapărat urmărite, mai ales atunci când ne referim la folos. Chiar dacă în toate peregrinările de pe pământ n-am făcut altceva decât să adun subiectivitate. Subiectivitate care nu ştiu cum va arăta în lumea cealaltă, cea pe care realitatea o şi zămisleşte deja.

Read Full Post »

În cele ce urmează, cred că cel mai bine este să adoptăm un model geometric. Să spunem, deci, că un sistem – aşa cum ne place să denumim lumea –  evidenţiază o structură în care relaţiile pornesc şi sfârşesc în anumiţi centrii cu funcţii determinate. În traseul lor din cadrul structurii, relaţiile se separă în ele însele şi se combină cu fascicole din alte relaţii cu scopul de a întreţine funcţiile centrilor. Dar, de cele mai multe ori, în experienţele empirice apar paradoxuri care pot sugera că: avem de-a face cu un sistem, dar nu cu un întreg. Apare mereu senzaţia că ceva lipseşte, sau că ceva se evidenţiază a lipsi din sistemul despre care vorbim. În astfel de cazuri suntem tentaţi să presupunem că, un sistem, pentru a deveni un întreg,  trebuie să cadă în simetria sa. Dincolo de o axă de simetrie imaginară, regăsim imaginea inversă a sistemului. Cu alte cuvinte, fiecare punct dintr-un sistem se reflectă într-o poziţie simetrică. La prima vedere, pare să nu vorbim decât de o reflectare, care reaia funcţiile sistemului reflectat.  Am  putea crede că avem de-a face cu o imagine care nu se modifică, ci doar se multiplică. Există un amănunt, însă, care aruncă serioase îndoieli asupra raportului dintre cele două imagini. Am putea crede că avem de-a face cu un sistem care se reface într-o simetrie independentă de sistemul pe care îl reflectă. Toate punctele reflectate se află într-o altă poziţie geometrică, într-un alt sistem de referinţe. Problema care se pune ar fi dacă avem de-a face doar cu o modificare de poziţie şi nu şi cu una de natură. Cele două puncte, cel reflectat şi cel care reflectă, sunt ele identice în natura lor? Imaginea aflată în simetrie nu adaugă sistemului reflectat funcţii care, abia ele, să-l transforme într-un întreg? Dacă lucrurile stau aşa, se pare că, modul  în care am localizat structura în sistemul de dimensiuni este eronat, şi că abia după ce putem identifica întregul putem avea un sistem de coordonare corect. Abia atunci putem vorbi cu adevărat despre un sistem, ale cărei funcţii  împlinesc cu adevărat relaţiile structurii.

Dificultatea în stabilirea unui întreg constă în faptul că, pentru un observator aflat în interiorul unui sistem, identificarea părţii simetrice necesită mijloace speciale, datorită faptului că aceasta este foarte greu de reprezentat. Important este să putem ajunge la acele mijloace care să ne înlesnească reprezentarea structurii reflectate, restul fiind o problemă de matematică. Ori, tocmai aceste mijloace sunt problema cea mai gravă, mai bine zis, acurateţea acestora.

Şi mai avem o problemă: câţi de unu avem în această relaţie? Avem, mai întîi un unu reprezentat de sistem, apoi avem un sistem reflectat în simetrie şi, în sfârşit avem un întreg. Dar, oare avem un întreg? Cum putem stabili o relaţie de contemporaneitate dacă toate entităţile sunt în acelaşi timp şi independente şi într-o relaţie. Aflate în relaţia pe care o instaurează simetria, toate elementele sistemelor fac cele două structuri contemporane, dar atunci când relaţiile dintre elemente au definit un întreg, contemporaneitatea dispare. Poate fi aşa, în egală măsură cu nu e aşa. Cele afirmate mai sus par, la prima vedere doar un artificiu de logică menit să obţină nişte rezultate dorite în condiţii tulburi.

Ei, bine, asta e o situaţie cu care fizicienii se confruntă de foarte multă vreme, şi cu cât izbutesc să facă paşi în a descompune sistemele în încercarea de a completa legile mecanicii cuantice, cu atât problemele devin tot mai apropiate de credinţa lui Pitagora că Unu e sursa tuturor lucrurilor,  dar că diada este  forma completă a nemărginirii.

Într-o lume dominată de spiritul raţionalist suntem într-o dificultate teribilă, pentru că nu vom putea niciodată – cel puţin, nu vom putea cu mijloacele avute la îndemână – să stabilim unde sfârşeşte microcosmosul şi unde începe macrocosmosul. Unde sunt valabile legile mecanicii cuantice şi unde încep să se manifeste cele ale relativităţii? Universul ni se prezintă ca o formă continuă, căreia noi  căutăm să-i stabilim  graniţele care ne includ?, artificial, să spunem. Ne includem în forma infinită a Universului, şi putem să stabilim şi să producem funcţii cu efecte în întreg, sau doar în particularitatea limitată de percepţie, ceea ce ar însemna  să contrazicem evidenţa evoluţiei în cunoaştere.

Toate aceste variabile, ca şi toate cele care vor apare în viitor, sunt probleme ale savanţilor. Eu sunt doar un neastâmpărat de eseist, care nici nu sunt foarte tare interesat de cum vor evolua lucrurile, sau cum sunt ele cu adevărt. Din două motive. Unu,  cred cu tărie că fiecare entitate aparţinătoare întregului evoluează în funcţie de sensul conjuncturilor pe care le provoacă. Sunt unele entităţi la care sensul conjuncturilor provocate produce o continuă lărgire şi remobilare a orizontului înzestrării. Iar altele nu fac decât să tindă spre o contractare a orizontului, pentru o simplificare a geografiei, ceea ce are ca efect pierderea multor calităţi ale înzestrării. Fiecare entitate are rolul său – care este unic – în dezmărginire; iar eu nu voi pretinde niciodată că sunt atât de inteligent ca să găsesec regulile generale ale  funcţiilor produse de entităţile cu care intru în contact, la orice nivel al cunoaşterii.  Eu nu fac alt ceva decât să mă bucur de spectacol, mai ales de subtilităţile lui. Sunt deplin conştient că, în fiecare moment al actualităţii, sunt contemporan cu anumite entităţi, aşa cum cu altele nu sunt şi nu voi izbuti să fiu vreodată. Pot doar să constat că omenirea are o problemă tot mai gravă în definirea contemporaneităţii, ceea ce o face nu să influenţeze sensul evoluţiei, ci să tulbure – destul de grav, cred – percepţia asupra geometriei orizontului în care a ajuns. Nu mai vorbim despre o geometrie care urmează modelul unei duble spirale simetrice, care să desemneze nivele de orizonturi, ci o multitudine de spirale, multe dintre ele virtuale, care nu fac altceva decât să ascundă cele două spirale fundamentale. Preocupantă ar trebui să fie tulburarea ce apare în registrul energiilor. Faptul că ele sunt tot mai difuze şi nu mai au capacitatea de a creea linii de forţă dominante. Materia se organizează în strictă dependenţă de liniile de forţă energetice, care satabilesc numărul şi intensitatea dominantelor către care converg cele complementare. Ori, în momentul în care dominantele sunt numeroase şi apropiate ca intensităţi, orizontul devine expresia unei geometrii confuze.

Nu, să nu credeţi că aceasta este o problemă de fizică, o problemă care stabileşte regula materii anorganice. Este o falsă impresie, apărută, mai ales, din cauza neputinţei noastre de a accepta că – fundamental – materia este una. Ne încăpăţânăm de multă vreme să credem că, vom izbuti să facem lumină în această problemă, dacă facem clasamente şi ierarhii artificiale. Nevoia de a ne orienta ne determină să apelăm la astfel de metode, fără să ţinem cont de faptul că un moment al Universului cuprinde toate formele de materie în diversa sa organizare.

Personal, cred că este păgubitor să continuăm să suprapunem nevoia de cunoaştere pe nevoia de orientare. Sunt, de bună seamă, aspecte ale aceleiaşi teme, dar sunt aspecte diferite şi – zic şi eu – poate ar fi bine dacă am fi mai clari în termenii folosiţi, fie pentru una, fie pentru cealaltă.

Acum, o să am rugămintea să nu omorâţi eseistul pentru că pare să bată câmpii pe o problemă preocupantă. Recunoasc din capul locului că tot ceea ce încerc să descriu vine din atitudinea mea faţă de forma pe care contemporaneitatea o ia, şi de faptul că sunt tot mai multe momentele în care mă ştiu mai contemporan cu spirite din străvechi timpuri, decât cu cele din actualitate. Bunăoară, modelul geometric la care am apelat pentru a vă introduce în această apodicţie este simplu exprimat de Hermes Trismegistul: „Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme, asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie; polii opuşi au o natură identică însă grade diferite;  extremele se ating; toate adevărurile nu sunt decât neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate.”

Mai e contemporaneitatea o formă a actualităţii, atunci?

Read Full Post »

10 septembrie, 2015

În sistemele de gândire ale societăţilor tradiţionale, rapoartarea la dimensiunile spaţiu-timp se face după un model cu totul diferit de al societăţii istorice.  Cea mai interesantă atitudine faţă de dimensiunile care marchează lumea noastră este că, se consideră că timpul are două ipostaze cu funcţii diferite. O primă ipostază, este cea a timpului care domneşte peste momentul Creaţiei, care este imuabil, ca şi spaţiul, de altfel, ca şi Creaţia în sine, asta fiind condiţia esenţială a existenţei edenice. Cea de a doua ipostază, cea a timpului istoric ne pune în faţa unui timp care se consumă, şi, odată cu el, consumă toate formele materiale. Este timpul pe care-l trăim noi, şi faţă de care avem poziţii diferite în momente istorice diferite. Perioadele foarte îndepărtate ale istoriei cultivau ideea ciclului, în care timpul putea fi abolit în clipa noului început. Odată ce acesta era abolit, se îndepărtau toate relele, păcatele, greşelile ce se născuseră în timpul cilcului încheiat. Noul timp, născut odată cu ciclul proaspăt început trebuia ferit de vechile păcate, lucru pentru care aveau loc diferitele ritualuri de purificare şi de alungare a răului. Ideea timpului ciclic stăruie în lungul istoriei până foarte aproape de zilele noastre – se schimbă doar o parte din formele rituale, care sunt armonizate, fie unei noi religii, fie anexării în ritual a unor momente impuse de o realitate, confirmată istoric, ori, dimpotrivă, destinată abolirii istoriei. Amândouă fiind foarte puternice în stabilirea unor reguli de modificare a ritualului. Un exemplu concret  este impunerea de un număr de ani a Sărbătorilor de iarnă stradale, sărbători care au o cu totul altă motivaţie decât cea tradiţională. Resorturile acestui fel de ritual (pentru că, vrând-nevrând forma se transformă într-un ritual) impun alte motivaţii şi alte scopuri, decât cele de purificare.

Acest necruţător mod de a fi a timpului istoric, impus de sensul unic de evoluţie ( vezi Săgeata lui Boltzmann ) devine tot mai apăsător pentru spiritul omenesc, îl împinge către zonele de suprafaţă ale realităţii. Timpul istoric nu poate fi supus unei operaţiuni de împărţire la infinit, aşa cum propune Zenon pentru Univers, aceasta fiind cauza pentru care afirmaţia Înţeleptului oriental: „Mă aflu pe pod şi – minune! – nu râul curge, ci podul înaintează pe torent.”, nu este valabilă în cazul său. Şi parabolele lui Zenon, şi parabolele învăţăturilor orientale au căutat să întreţină modalităţi de relevare a căilor spre timpul originar, fapt deosebit de important tocmai pentru sănătatea spiritului. Odată ce este lipsit de modalităţile, prin care realitatea ştie să gestioneze un interesant joc, învăluie-dezvăluie, timpul istoric va limita fiinţarea spiritului în nivelele cele mai precare ale formelor pe care aceasta (realitatea) le conţine. Iar astfel de forme sunt legitimate cu precizie şi devin o realitate în sine – cu regulile ei, cu modul ei de a fi şi de a propune forme -, realitate  care ascunde căile spre nivelele profunde. Nu nivelele sunt ascunse, ci căile de a ajunge la ele. Societatea modernă ştie despre nivelele profunde, ştie despre beneficiile pe care acestea le aduc spiritului, ştie despre spirit în sine, dar nu mai poate ajunge acolo, nu mai are contact cu căile pe care societăţile tradiţionale le-au folosit în lungul timpului.

Definiţiile şi referirile la spirit, au ajuns în societatea contemporană, la limitări, la forme aberate, cu totul ieşite din normalitatea firii umane: În consecinţă, spiritul este plasat în dimensiuni ce par a fi ale altui Univers. Formele de remitizare a conţinutului sărbătorilor de iarnă, de primăvară, cele ale solstiţiilor au consecinţe dintre cele mai devastatoare în a acoperi căile care duc spre „in illo tempore”, spre momentul Creaţiei, spre momentul primordial al Începutului în care timpul şi spaţiul erau imuabile. Este mai puţin important să medităm asupra aspectelor religioase sau filosofice ale Începutului, important este să înţelegem că în Început vom descoperi întotdeauna o formă nouă pe care s-o urmăm apoi în evoluţia sa temporală. Originea se reproduce în sine continuu şi ne poate oferi  mereu o formă nouă. Este un lucru de care membrii societăţilor tradiţionale erau convinşi, cu care ştiau că pot depăşi momentele de cumpănă pe care timpul istoric le produce neîncetat. Şi, chiar dacă, experimentele ştiinţifice, evenimentele sociale, evoluţia istoriei, ne dovedesc soliditatea formelor care se află în corpusul unui Început, refuzăm tot mai vehement păstrarea  legăturilor cu  elementele extrem de vii al Creaţiei primordiale. Dacă vreţi, ceea ce societîţile tradiţionale se îngrijeau să fie extrem de prezent în existenţă, este temeinic ilustrat de Kant prin legătura dintre Raţiunea Pură şi Raţiunea Practică.

Încăpăţânarea cu care sunt desfiinţate astfel de legături în societăţile post-industrializare, induc în toate domeniile acestora, manifestări foarte precise şi dinamice ale unui autism tot mai sofisticat, care are ca rezultat moartea Creaţiei în sine, nu numai a celei primordiale. Peste toate acestea, epoca tehnologică a instaurat domnia prefabricatului, care contribuie din plin la secătuirea spiritului şi la instaurarea Non-creaţiei. Artistul exprimă lumea în care trăieşte şi dacă publicul se află în întârziere, el trebuie grăbit. Suntem la capătul unei lungi perioade de discuţii, de experimente şi de încercări care au dus, în cele din urmă, la distrugerea totală a FORMEI artistice. Tocmai pe aceste dărâmături va fi ea reconstruită.” – afirmă Abraham Moles la începutul anilor ’70. Din nefericire, evoluţia socială a infirmat optimismul filosofului francez, prefabricatul a distrus tot mai radical Forma Artistică, cu alte cuvinte Forma Creată, iar autismul s-a instaurat în deplinătatea capacităţii sale de a ţintui imaginaţia umană cu false temeiuri. Forţa societăţilor tradiţionale de a păstra în permanenţă  o anamneză, care să menţină interesul pentru revenirea in illo tempore, le permitea să evite deprecierea Formei Create. Periodic erau iniţiate ritualuri de abolire a timpului istoric, nu prin încercarea de a-i modifica sensul – lucru imposibil -, ci prin aducerea din illo tempore a altei forme de tip istoric, care să guverneze peste un nou ciclu. Procedura de împrospătare a timpului istoric, cu forme ce veneau din Creaţia Primordială, avea două efecte concrete şi directe asupra societăţi; primul era accela că, în permanenţă, calea spre origini era intacta; şi doi, Creativitatea sporea în nuanţarea formelor pe care le putea aduce în realitate.

Abnegaţia cu care societatea modernă doreşte să participe la actul istoric, poate fi datorată şi incapacităţii de a mai sparge un orizont care şi-a instalat limitele foarte ferm. Există membrii ai societăţii care simt acut nevoie regăsirii drumului spre Actul Primordial, datorită acestei nevoi apar felurite forme aberante de interpretare a unor informaţii trunchiate. Pentru ca acestea să aducă la lumină adevărurile pe care le conţin, ar fi nevoie de o viziune care să modeleze  nivelul mentalităţii. Doar că, problema este greu de rezolvat din două cauze: pe de o parte, determinarea orizontului de mentalitate se face cu ajutorul categoriilor impuse de motivaţii economice şi tehnologice, ceea ce presupune ca timpul istoric să fie  apropiat tot mai mult şi mai repede de prezent; pe de altă parte, societatea datorează noilor condiţii industriale şi tehnologice o orbire profundă, din care ar putea ieşi doar printr-o însănătoşire spirituală, ceea ce e greu de crezut.

Lumea este invadată de forme care ţin, fie să abolească întreg lanţul de acte care îşi au sorgintea in illo tempore; fie, să producă înlocuitori pornind de la motivaţii generate de economie, de marketing, sau de alte motivaţii ce ţin de procesul tehnologic. “Aceste modificări de ritm – generate, în ultimă analiză, de nivelul şi exigenţele vieţii sociale – solicită cu insistenţă modificări cu deosebire în planul capacităţii de adaptare a fiinţei umane.” – susţine Rene Berger, şi nu este singurul teoretician al anilor ’70 ai secolului trecut care priveşte fenomenul, exclusiv din interiorul său. Astfel de modalităţi au adus, încetul cu încetul, societatea contemporană la situaţiea zilelor nosatre. Desigur, logica, din interiorul fenomenului, produce adevăruri care par a se susţine în relaţiile realităţii, par a nu modifica condiţia existenţei, ci dimpotrivă, o îndrumă spre forme de adaptare optime.

Totul, însă, este o aparenţă; orice formă perisabilă este o entitate oraganică, în care este important fiecare element de la naştere, până la dispariţie. O astfel de entitate există prin contribuţia permanentă şi continuă a acestor elemente, pentru că ele – chiar dacă au devenit trecut – îşi produc efectele în fiecare moment al unei existenţe prezente. Este modalitatea prin care perisabilitatea poate face timpului istoric şi sensului său unic. Iată, de ce este necesar să existe un permanent contact între prezent şi illo tempore, şi de ce e nevoie să căutăm mijloace pentru a înlătura autismul şi efectele lui.

 

*

 

Autismul societăţii româneşti, ar merita o discuţie lungă şi aprofundată, care depăşeşete cadrul acestui material. Şi care nici nu cred că ar (sau „o să fie”)   purtată, pentru că, în ultimul timp, formele de autism s-au cronicizat, şi au condus spre o radicalizarea cumplită a acestuia.

Read Full Post »

13 iulie, 2015

Se pare că există un soi de inerţie în modul de integrare a informaţiilor nou apărute într-un sistem existent deja; în modul în care ele ar trebui să producă modificarea percepţiei despre starea realităţii. De asemenea inerţie profită substanţial prejudecata, care evită – sau mai degrabă nu este în stare – să perceapă corect relaţiile pe care noile informaţii le propun. Modul în care noile informaţii influenţează percepţia asupra relaţiilor deja existente, şi evidenţiază starea unora care acţionau „în ascuns”, are impact contradictoriu, provocând momente de dezechilibru între individ şi realitate. Este nevoie de un oarecare timp pentru asimilarea noilor detalii revelatorii. Acesta este intervalul propice pentru prejudecată, în acest interval ea va izbuti să ducă „în ascuns”  parte din relaţiile ce nu îi sunt accesibile, va întări poziţia celor care o impun şi va crea iluzia unei realităţi care în fapt nu există. Până la un punct, procesul descris este mai degrabă firesc, şi, conştienţi fiind de existenţa lui ar trebui să fim capabili să anulăm o mare – poate cea mai mare parte – din efecte. Doar că inerţia face ca informaţiile nou apărute, împreună cu toate atributele lor să rămână accesibile unui cerc restrâns de oameni, de regulă cei care au, într-un fel sau altul, legături cu naşterea lor. Este, însă, foarte posibil ca şi dintre aceştia unii să alunece mai degrabă către felul de a fi al prejudecăţii decât spre procesul iniţiatic propus de noile informaţii. Fapt care merită menţionat mai degrabă din punct de vedere anecdotic, decât remarcat pentru că ar avea o importanţă deosebită.

Fiecare informaţie, atunci când are un caracter profund de noutate, atributele pe care le relevă,  partitura ce se structurează odată cu noile relaţii din realitate, noile obiecte ale orizontului modificat, toate acestea impun structura procesului de iniţiere de care vorbeam. Ori, un astfel de proces de iniţiere presupune de cele mai multe ori renunţarea la o serie întreagă de atitudini, înseamnă anularea unor serii însemnate de reflexe pe care se sprijineau o mulţime din acţiunile noastre cotidiene. Lucru nu tocmai uşor de gândit şi de acceptat. Nu este la îndemâna oricui să renunţe la obişnuinţa unei conduite asumate, pentru a se aventura într-un orizont modificat. Este nevoie în primul rând de curaj, pentru a stimula curiozitatea până la nivelul ieşirii din obişnuit. Apoi, un lucru deosebit de important, este necesar să stăpâneşti mijloacele de acţionare asupra realităţii mult peste reflexele ordinare, ceea ce presupune să existe deja preocuparea pentru a ieşi din regulile limitei. Condiţiile acestei atitudini presupun eforturi care nu sunt întotdeauna uşor de întreţinut, mai ales din punct de vedere volitiv. Vorbim despre acel echilibru care trebuie să existe între „pofta” de a întreţine interesul pentru efort, şi tentaţia abandonului în favoarea unor compromisuri cu forme revolute ale realităţii.

Toate aceste detalii ale procesului de armonizare dintre caracterul individului şi caracterul realităţii sunt fixate în spaţiul perceptibil, de cele mai multe ori ca origini ale unor procese ce se vor dezvolta ulterior, şi care au toate şansele să piardă legătura cu propria origine. Nu este de loc obligatori ca relaţia dintre individ şi realitate să se păstreze în termenii unei evoluţii iniţiale. Ba, am putea spune, că mai degrabă, nu. Fiecare gest, fiecare acţiune nouă iniţiază procese de cunoaştere – fie cu caracter  de noutate, fie cu unul de aprofundare – şi impun educarea unei anumite conduite, atât a individului cât şi a realităţii, care dialectic trebuie să participe obligatoriu la un conflict din care să fie relevate puncte noi de coordonare.

M-am hotărât să scriu despre acest subiect din respect pentru strădaniile unui spirit care a dorit să creeze un tablou cât mai exact al relaţiilor dintre două orizonturi ale realităţii. Mă refer la filosoful Abraham Moles, care s-a străduit din răsputeri să deseneze legăturile care există între gestul estetic şi cel informatic, dar mai ales să definească cele două spaţii estetice atât de diferite: estetica creatoare şi estetica prefabricată. Cartea sa „Artă şi ordinator” (Paris, 1971.) este o lucrare în care savantul caută cu îndârjire să-şi conserve poziţia echidistantă faţă de cele două spaţii, şi astfel cititorul să poată culege şi clasa informaţiile importante despre starea  acestora în condiţiile apariţiei unor instrumente ce instaurează noi funcţii în fiecare dintre cele două orizonturi. Ei, bine, tocmai această poziţie echidistantă a favorizat – în mod nemeritat – estetica prefabricată. Cartea este considerată o pledoarie pentru  ceea ce este denumit o „noua estetică”, ceea ce nu este adevărat. Atitudinea savantului de a pune faţă în faţă cele două construcţii, fiecare dintre ele bucurându-se de o analiză de tip structuralist, ar fi trebuit să-l ajute pe cititor să înţeleagă cu propriile sale  mijloace care sunt diferenţele – majore sau minore – ale celor două estetici, care sunt tendinţele, dar, mai ales, care sunt limitele de sistem.

Rezultatul a fost însă că, cei mai mulţi dinre cei care au luat contact cu cercetările lui Moles au decis că estetica prefabricată este o nouă tendinţă, una care se va dezvolta în viitor înlocuind treptat valorile vechii estetici, prefigurând o noua filosofie creatoare.  Şi iată că, ne găsim exact în punctul descris la începutul acestui articol; adică în momentul când prejudecata alterează sensurile noilor informaţii. Atitudinea savantului a fost una  corectă faţă de substanţa studiată; neimplicarea subiectivă în evoluţia structurilor studiate ar fi trebuit să creeze imagini precise despre acestea. Termenii folosiţi de Moles – unii dintre ei creaţi, alţii adaptaţi – au funcţia de a evidenţia structura şi felul ei, atât pentru estetica creatoare, cât şi pentru cea prefabricată. Diferenţele determinate de termeni ar trebui să releve calităţile şi tendinţele specifice ale celor două structuri, fiecare definindu-şi instrumentele, mecanismele şi tendinţele favorizate de noile elemente ce apar prin evoluţie. Doar că inerţia despre care vorbeam a creat iluzia că estetica prefabricată poate fi socotită ca fiind o structură de felul estetici creatoare. Ba, mai mult, că are anumite atribute ce pot contribui consistent  la naşterea şi întreţinerea a ceea ce a fost denumit „o nouă emoţie”, o emoţie ce ar putea fi programată asemeni unui model  simulat pe cumputer.

Se pare că acest tip de interval inerţial al informaţiei noi facilitează distorsiuni destul de periculoase, mai ales pe termen lung. Iată, au trecut deja vreo patruzeci de ani şi forme ale acestor distorsiuni apărute din estetica prefabricată, continuă să ţină în circulaţie diverse funcţii care crează confuzie. Mai mult chiar, aberaţiile au început să evolueze din ele însele complicând şi mai mult drumul spre cunoaştere, pentru că au dat naştere unor construcţii care s-au fondat foarte uşor în mediu, datorită uşurinţei în a fi percepute.

Estetica creatoare operează cu categorii teribil de adânci şi de misterioase, care de cele mai multe ori, produc efecte la nivelul conştiinţei – ca atare o mare parte a proceselor iniţiate rămân „în ascuns” -, spre deosebire de estetica prefabricată care operează cu categorii raţionale, al căror conţinut este „ la vedere”, deci accesibil pentru o mult mai largă categorie de receptori.

În cercetările sale Abraham Moles nu a fost interesat să facă partizanat pentru vreo una dintre aceste structuri estetice, ci doar să „producă” un model de cunoaştere specific pentru ficare, astfel ca fiecare receptor să-şi poată organiza percepţia şi, de ce nu?, modelul de urmat. Doar că, inerţia provocată de impactul noilor informaţii, acel scurt răgaz de care are nevoie o informaţie nouă pentru a deveni operativă, a facilitatat – ca de atâte alte ori în istorie! – ca prejudecata să se strecoare şi să influenţeze. Abilitatea prejudecăţii de a  folosi jumătăţi de măsură, sferturi din aceasta, pentru a obţine structuri care să supraveţuiască alături de evoluţia organică a categoriilor fundamentale, ba, să le paraziteze cu succes în multe cazuri, produc acele bucle cu care ne întâlnim ades în istoria omenirii. Ele nu fac altceva decât să consume resursele unor generaţii care sunt înglobate în parcursul unei aberaţii ce sfârşeşte invariabil prin a reveni la matcă. Poate acesta este şi motivul pentru care cei mai mulţi dintre savanţii dedicaţi caută în primul rând un drum spre origini, evitând contaminarea cu noţiunile vehiculate în structurile perisabile ale unor sisteme ce nu au pornit din categoriile fundamentale.

Sigur că putem vorbi despre parazitarea procesului în mod conştient de către interese ce vin din spaţiul social, economic, ideologic etc., dar comportamentul acestor interese este atât de vulgar încât mai degrabă e de preferat să rămânem în spaţiul fragil pe care prejudecata îl poate modifica, şi din care mai putem salva câteva noţiuni prin cunoaştere.

Read Full Post »

26 iunie, 2015

Educaţia noastră are adânc înfiptă în memoria sa esenţială principiile geometriei euclidiene. Avem despre ele – despre aceste principii – credinţa că sunt uneltele cu care izbutim să comunicăm informaţii despre un sistem sau altul, că ne  ajută să ne orientăm. Dacă vorbim de un câmp, atunci dintr-o origine pleacă două axe cu ajutorul cărora determinăm coordonate şi  fixăm poziţia unui corp sau a unei acţiuni; dacă avem de a face cu un spaţiu, atunci trei sunt axele ce au o origine comună şi care ne ajută să fixăm punctele de orientare. Respectivele axe, întotdeauna se vor raporta la  o origine în care coordonatele se anulează reciproc. Cu alte cuvinte, pe nici una dintre axe, în origine, coordonatele nu mai sunt valabile. Orice ieşire din origine, în orice sens, presupune contribuţia unei coordonate, care stabileşte calităţile segmentului de la origine la punctul dat. Acesta este principiul euclidian, prin care de secole gestionăm modul de orientare într-un sistem anume. Sau cu care stabilim geografia unui sistem anume, cu un scop anume. Cele două – sau trei – axe sunt cele care conferă sistemului valoare, dar şi calităţi de realitate. Odată ce, dintr-o origine, un număr de axe au fost determinate, spaţiul astfel delimitat devine o realitate cu toate calităţile presupuse de această condiţie, sau cum ar spune Mircea Eliade: „Un obiect sau o acţiune dobândesc o valoare  şi devin în acelaşi timp reale numai pentru că participă într-un fel sau altul la o realitate care le transcede.

Sigur că o acţiune are acelaşi sistem de determinare, fiind la rândul ei purtătoarea unei origini şi a unor coordonate care-i stabilesc factorii de determinare, şi asta pentru că ea – acţiunea – este relativul unui sistem de coordonate generatoare ale realităţii determinate în spaţiul dat. Motiv pentru care este, atât dependentă de coordonatele acelui sistem, şi numai al aceluia, cât şi creatoarea unui sistem, şi numai  al aceluia. Condiţia de relativ al unui spaţiu, pe care acţiunea o manifestă, o face să se comporte asemeni, şi să devină relativul obiectelor aparţinătoare  acelui spaţiu, relativizând o sumă din calităţile acestuia, dar, în acelaşi timp, „Obiectul apare ca un receptacol al unei forţe exterioare care îl diferenţiează de mediul său şi îi conferă sens şi valoare.”, după cum spune acelaşi filosof. Cu alte cuvinte, acţiunea este într-o anume dependenţă specifică de datele emise de spaţiul relativ, dar şi purtătoarea propriilor tendinţe care evoluează să devină specifice în raport cu procesele ce se consumă în realitatea determinată de respectivul spaţiu.

Într-o asemenea situaţie, condiţia originii este tot mai complicată, şi singura ei funcţie certă este cea de anulare a coordonatelor care  dau forma particulară axelor ce pornesc din ea, iar originea devine momentul în care, văzutul este în egală măsură ne-văzut, la fel de importante fiind ambele componente pentru determinarea viitoarealor realităţi.

Sigur, se poate spune că avem de-a face cu o problemă de geometrie, care trebuie să-şi găsească soluţie în specificul caracterizat de datele care derivă din particularitatea  domeniului. Motiv pentru care, tot ce ar face referinţă la raportul origine-axe, trebuie încadrat într-o fiinţare singulară şi merită atenţie doar din partea celor care iubesc speculaţiile premise de cunoştinţele şi informaţiile ce ţin de domeniul geometriei. Apare, însă, o problemă: cercetările fizicii particulelor fundamentale au dovedit că nici o origine nu este identică cu sine. Prin urmare o origine nu se poate suprapune peste ea însăşi, aşa cum cere condiţia determinării axelor. După a stfel de teorie, originea în sine, nu este un punct, în care coordonatele axelor se anulează, şi atât, ci o structură,  în care axele sunt lipsite de orice atribut al fiinţării; funcţiile acestora încep să-şi determine calităţile, abia după ce axa are o primă coordonată. Ori, conform spuselor lui Aristotel: „ … atunci când luăm în consideraţie o înlănţuire de cauze mijlocitoare, care au la un capăt al lor o cauză primă, iar la cealăltă extremitate o cauză ultimă, e neapărat necesar ca prima cauză să fie cauza tuturor acelora ce derivă din ea.” În cazul nostru, originea  axelor care determină sistemul la care facem referinţă, nu mai poate îndeplini condiţia de „primă cauză”, având în vedere că nu se mai poate vorbi despre o singură cauză ci de o multiplicitate satisfăcătoare pentru evoluţia viitorului sistem.

Ca atare, problema – în particular – este una pe care o defineşte geometria; dar – în general – ea trebuie să devină una filosofică, prin care să se încerce stabilirea unor raporturi ale elementelor care formează originea în întregimea structurii ei, şi care nu mai sunt de natură matematică. Dacă matematicianului îi este uşor să găsească soluţii pentru un asemenea gen de problemă, simplificând condiţia originii şi obţinând un sistem posibil şi definibil; pentru filosof, lucrurile nu sunt la fel de lesne, pentru că fiecare stare posibilă a elementelor solicită raporturi pe măsură, analize pe măsură, ca şi imagini de structuri capabile să fie realitate. Din această situaţie în care este pus filosoful, putem cu uşurinţă  trage concluzia că strădania matematicianul nu este una eminamente şi izolat matematică, ci una care să pună în evidenţă existenţa unor realităţi posibile. Sarcina şi datoria de a determina aceste realităţi – precum şi atributele lor – revine acelora care sunt familiarizaţi cu comportamentul specific al acestora (realităţilor), ceea ce naşte o teorie lungă şi teribil de complicată, din care se pare ne este din ce în ce mai greu să ieşim.

Descrierea făcută mai sus, va fi găsită de către raţionalişti cu totul nedemnă de a fi analizată şi de a i se acorda atenţie. Pentru aceştia, tot ce depăşeşte capacitatea de relaţionare într-un vizibil doldora de atribute care să confere stabilitate geografică şi geometrică – în consecinţă calităţi de realitate determinată şi definibilă -, este cu totul inutilă şi în afara oricărei discuţii. O astfel de poziţie seamănă în mare măsură cu aceea a matematicianului care simplifică situaţia unui(or) obiect(e) pentru a înlesni o formulă de calcul. Dar asta nu înseamnă că realitatea intrinsecă a fost modificată cumva, şi că ea nu produce efecte care să devină cauzele unor evenimente viitoare.

O poziţie ca cea pe care am încercat-o în rândurile de mai sus, nu este importantă pentru starea realităţii, ci pentru modul în care ne putem dezvolta capacitatea de a distinge – şi deosebi – elementele active, de cele ce sunt captive într-un dat. O origine privită ca un punct de intersecţie a două axe, se va comporta într-un mod hotărât deosebit de o origine în care axele dau naştere unei structuri, ceeace ne poate influenţa în a afirma că numărul realităţilor care se determină dintr-o astfel de origine este altul decât cel pe care-l hotărâm la o primă, şi superficială, privire. Numai că un raţionalist nu are o imaginaţie fertilă şi capabilă de a fi sensibilizată de raporturi care se produc între elemente ce par probabile într-o realitate. Pentru raţionalist, singurele elemente care produc realitate sunt acelea care au toate atributele determinării definibile şi recognoscibile. Doar că, de cele mai multe ori, acestea sunt dependente tocmai de acele elemente probabile, a căror existenţă este negată de către raţionalist.

Până la urmă întrebarea ar fi: şi dacă totuşi originea este o structură?, atunci nu este mult mai profundă afirmaţia stagiritului:Lucrul devenit nu ia naştere din devenire, ci în urma devenirii.”

Read Full Post »

Older Posts »