Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘referinţă’

Se pare că am ajuns, în acest demers al nostru despre entitatea denumită contemporaneitate, la punctul în care trebuie să acordăm ceva mai multă atenție unor momente ce aparțin trecutului, și unde – cel puțin așa mi se pare mie – lucrurile nu au fost duse până la capăt. Când afirm că nu au fost duse până la capăt, nu mă refer de fel la faptul că m-aș fi așteptat la o rezolvare definitivă a problemei aflate în analiză. Consider că gânditorul a fost interesat să urmeze o demonstrație strict a momentului ce-l interesa, nu și a problemei în întregul ei. Nu putem spune despre toți gânditorii că erau mobilați cu un spirit socratic.

Așadar, mi-ar plăcea foarte mult să ne întoarcem la momentul în care Descartes concluzionează: “ Cogito ergo sum” – “gândesc, deci exist”,  afirmă filosoful, creând a egalitate între existență și rațiune. Atâta vreme cât gândesc, cât rațiunea mea funcționează, înseamnă că exist. Cu alte cuvinte, rațiunea mea mă determină să funcționez, este afirmația pe care Descartes n-a socotit necesar să o mai enunțe. Dar faptul că rațiunea este cea care mă face să funcționez este un lucru extrem de important, însă nu egal cu acela de a ființa, de a exista. A funcționa și a ființa sunt atribute complementare care întregesc ființa și care se impart între doi poli: rațiune și conștiință. Rațiunea este responsabilă de tot ce intră în sfera funcționalului, iar conștiința pentru tot ce ține de ființare. Și rațiunea, și conștiința țin de o esență comună, în consecință, funcționarea și ființarea sunt contrarii ale aceleiași naturi, nu se poate face diferența între funcționare și ființare, pentru că tot ce face parte din Univers există și nu există în același timp. În schimb polii diferă prin gradele prin care se exprimă. Pentru a înțelege această stare de fapt este indicat să recurgem la un exemplu prin care să ne edificăm.

Rațiunea a determinat în trecut o acțiune ce a urmat un model care a avut success. În viitor, pentru realizarea unei acțiuni,  rațiunea va determina să fie urmat același model, sau unul asemănător, tocmai datorită faptului că garantează succesul. Scopul rațiunii este funcționarea, iar pentru a o garanta este nevoie ca acțiunile urmate să-și atingă scopul, ca atare, modelul care funcționează trebuie urmat de fiecare dată.

Conștiința, dacă a întreprins o acțiune urmând un model de succes, în viitor va determina alegerea unui alt model, pentru că în memorie este un model de succes, care garantează un număr de libertăți deja câștigate la care se poate apela pentru realizarea scopului propus. Ființării îi sunt necesare cât mai multe libertăți, care să sporească numărul de forme, ceea ce determină alegerea în permanență a unui model de acțiune nou. Fiecare formă nouă înseamnă o șansă nouă, o existență nouă. Trebuie precizat că, este oarecum impropriu să spunem că rațiunea, ori conștiința întreprind o acțiune, ele sunt doar facultăți ale mentalului care au capacitatea de a sesiza vibrațiile existente și de a le pune în armonie. Rațiunea acționează asupra acelor vibrații care au mai fost în relații, iar conștiința asupra acelora care sunt capabile să dea naștere unor relații. Deplasarea unei anume quante către un anume electron de hidrogen, nu este o întâmplare, ci este răspunsul acesteia la  lungimea de undă a vibrațiilor respectivului electron de hydrogen. Căderea qwuantei, transformate în particulă, pe electron și mărirea masei acestuia, produce un salt pe o orbită superioară, mai apropiată de nucleu, ceea ce are ca efect ruperea legăturii pe care atomul de hidrogen o avea într-o structură și destructurarea acesteia. Procesul de destructurare se datorează relației inițiate de lungimea de undă a unei quante, armonice cu vibrația unei particule. În cele mai multe cazuri un atom de hidrogen, pentru că acesta are un  singur electron deci o legătură mai ușor de rupt. Foarte important este precizarea că, respective quantă – în speță particula devenită captivă în masa electronului -, după un timp va fi expulzată de electron, va redeveni undă și recâștiga o traiectorie. Procesul, pe care am încercat să-l descriu,  are urmări în mediu, urmări care nu se datorează rațiunii sau conștiinței, acestea fiind însă instrumentele care crează condițiile  ce fac posibilă producerea lui. Putem spune că, atât rațiunea, cât și conștiința, sunt mai degrabă beneficiarele efectelor rezultate din proces, fiecare îmbogățindu-și memoria.

Am afirmat ceva mai sus că rațiunea și conștiința reprezintă un binom al aceleiași esențe, și că polii aflați în relație, tind spre stări diferite; rațiunea să îmbunătățească continuu funcționarea unui sistem; conștiința să asigure ființarea acestuia. Acesta este motivul pentru care, atât rațiunea, cât și conștiința înființează funcții diferite; funcții care produc instrumene, metode, tehnici care au rolul de a îmbunătăți continuu sistemul. Fiecare etapă  a unui sistem tinde să devină un sistem, ceea ce face să apară diferențe sesizabile între diferitele etape, adică se produce ceea ce numim noi evoluție. Ea, însă, nu ar fi posibilă fără relația rațiune-conștiință; procesele, acțiunile, determinările, pe  care cei doi poli le provoacă, sunt de fapt momente ale oscilării între cei doi centrii de energii, și devin funcții perisabile ale unei realiltăți. Din această cauză nu depășesc condiția de aparență, natura lor fiind generată de condiția relației dintre cei doi poli. Dacă o realitate ar fi obiectivă și nu aparentă, relația dintre rațiune și conștiință ar suferi grav, întreg procesul s-ar modifica, iar binomul ar risca să se rupă. Abia atunci am putea vorbi despre nașterea a ceea ce numim astăzi în teorie: sistem antagonic, adică un sistem în care elementele sunt distruse, nu evoluează.  Modul de evoluție a relației dintre acești doi poli, se bazează însă pe contrarii; categoriile care adiționează cantitativ, pentru a atinge o calitate nouă, fără ca cele două contrarii să fie distruse. Două adevăruri aparente, dau naștere unui al treilea, la fel de aparent ca și cele din care a fost obținut.

Sunt tot mai tentat să neg cu vehemență faptul că putem împărți Universul, fie în materie, fie în idee, sau să milităm pentru existența mai multor versuri, ori să afirmăm că avem procese care se produc cu contribuția unor dimensiuni. Cred, mai degrabă că Universul, este rezultatul capacității diadei de a se produce continuu din sine, iar această capacitate poate explica multe din modurile în care iau naștere dormele în Univers.

Quanta de care vorbeam mai sus este o entitate care face parte dintr-un spectru, dar la semnalul emis de electronul de hidrogen, ea singură răspunde și inițiază procesul care se transform într-o existență aparentă. Aparența consistând din faptul că, la un moment dat, electronul de hidrogen va expulza particular străină, care va redeveni quantă. Întrebarea firească este: particular captivă electronului de hidrogen, redevenind quantă, se va întoarce la condița sa inițială, sau aceasta va fi modificată de experiența pe care a traversat-o. Răspunsul la această întrebare – din punct de vedere uman – este unul doar subiectiv. Subiectul este determinat să răspundă la această întrebare de felul în care înțelege lumea, iar ăsta nu este un lucru simplu. Spre deosebire de subiectul format la un model cartezian de educație, va răspunde probabil că nu. Va răspunde că avem de-a face cu o entitate fizică ce nu cunoaște decât stările primare ale acestui gen de materie. Un alt subiect, format la modul de educație al religiei și filosofiei budhiste, va trebui să mediteze temeinic asupra răspunsului. Din punctul de vedere al religiei și fiolosofiei budhiste, în care Universul este guvernat de iubire și compasiune, lucrurile nu sunt de loc simple. Cartezianul va observa cu certitudine că nu se poate vorbi de iubire și compasiune în procesul ce are loc între o quantă și un electron, care sunt entități ale materiei fizice. Dar, dacă mai analizăm încă o dată procesul, intrând mai adânc în detaliile sale, apar anumite umbre care nuanțează situația.

O quantă – care aparține unui fascicol, la rîndul său integrat  spectrului  luminii primește un semnal specific de la un electron, un semnal care semnalează un dezechilibru. (Fie un dezechilibru în care este implicat electronul, fie unul care este creat de acesta.) Semnalul este recepționat doar de quanta despre care vorbim, sau se poate să fie recepționat de mai multe, dar doar această quantă iese din fascicol și pornește spre electron unde inițiază procesul descris mai sus; în apropierea electronului se transform în particulă, cade pe electron, îi crește masa, și-l obligă să facă un salt pe o orbită superioară, din care cauză pierde legătura cu restul structurii, care suferă astfel anumite modificări. După un timp, electronul expulzează particula, revine la masa inițială și recâștigă orbita, particula expulzată redevine quantă și ia o traiectorie oarecare, despre care nu știm nimic. Dar nici despre quantă, în sine, nu știm mai mult; nu știm dacă vorbim despre quanta inițială sau despre o altă quantă, pentru că lungimea de undă de după expulzare este mai mare decât cea de impact.

Oricum ar fi din punct de vedere al cercetării fizice, acest proces sugerează contribuția compasiunii și iubirii în Univers, și indică faptul că învățații orientali s-au lăsat conduși de vibrațiile subtile ale morfismului în devenirea lui. Tot ce este legat de formă devine determinat și determinant, abia atunci când procesul de apariție a acesteia s-a încheiat. Atunci când forma s-a născut,  a devenit o realitate, putem spune că ea și-a încheiat existența, a devenit un dat care nu mai contribuie tot atât de activ la a furniza informații. Ca și celelalte procese universale, totul pornește de la expresia cea mai simplă posibilă, și devine – orizont cu orizont – tot mai complex, și aparent, tot mai îndepărtat de forma inițială. Fapt care-l îndreptățește pe Henri Bergson, ca prin anii optzeci ai secolului al XIX-lea să se întrebe: “ Cum se poate ca aceleași imagini să intre, în același timp, în două sisteme diferite, unul în care fiecare imagine se modifică pentru ea însăși și în măsura bine definită în care ea suportă acțiunea reală  a imaginilor înconjurătoare, altul în care toate imaginile se modifică pentru una singură și asta în măsura variabilă în care ele reflectă acțiunea posibilă a acestei imagini privilegiate?”

Atât experimentele lui Arthur Holly Compton, cât și cercetările lui Eistein sau observațiile lui Bergson susțin regulile derivate din Principiul Polarității, și avem întotdeauna de-a face cu o dualitate în care elementele caută să cuprindă o substanță cât mai generoasă dintre cei doi poli, o substanță care să emită vibrații cât mai variate. Pentru Univers nu există vibrații inutile, care să “nu folosească”, cid oar unde care formează un spectru din care vor lua naștere viitoarele forme, deci viitoarele existențe. Acestea, inițial nu trebuie să fie altceva decât vibrații, pentru ca astfel să poată interfera în vederea unui scop care apare dintr-o lipsă, oricare ar fi aceea.

Read Full Post »

07 septembrie, 2014

Hegel este primul om care vorbeşte despre calitatea limbajului de a fi un atribut al unui spirit care doreşte să devină conştient-de-sine. El se referea mai ales la limbajul religios şi cel artistic, dar putem spune că este evidenţă faptul că, orice limbaj este un factor determinant al tentaţiei unui spirit de a deveni conştient-de sine. Limbajul devine astfel un soi de oglindă, în care se reflectă imaginea aspiraţiilor secrete ale respectivului spirit. Atunci când privim pentru prima dată astfel de imagini, suntem ispitiţi să alunecăm peste aparenţele pe care le reflectă suprapunerea unor fragmente, şi de multe ori ne formăm convingeri, care se dovedesc a fi doar prejudecăţi. Din nefericire, în istoria oamenirii au circulat, şi circulă încă astfel de prejudecăţi, care formează o axiomatică ce nu poate fi verificată cu adevărat de nici  o calitate a realităţii. Se întâmplă astfel de situaţii, mai ales în domeniile umaniste, în artă, sau religie, acolo unde subiectivitatea face parte din regula jocului. În ştiinţele exacte există şansa ca aparenţa să se trădeze într-un fel sau altul, atunci când conflictul cu realitatea se agravează. Cu toate astea, şi în aceste  domenii mai circulă încă destule prejudecăţi care continuă jocul de aparenţe. Nu ştim dacă este mai grav că ele rămân în funcţiune în domeniile ştiinţelor exacte, sau în cele umaniste, pentru că – împotriva tuturor afirmaţiilor partizane – domeniile vieţii umane ne silesc să vedem din ce în ce mai clar legăturile strânse dintre ele şi, mai ales, faptul că practic nu există graniţe care să delimiteze teritoriile acestor domenii. Toate încercările de a delimita strict un teritoriu sau altul, sunt doar tendinţe administrative, şi servesc mai degrabă nevoii de afirmare a unor competenţe umane decât funcţionării unor adevăruri ale realităţii. Adevăruri care au nevoie, pentru împlinirea lor, de toate atributele ce se degajă din acea realitate, indiferent de natura formei de cunoaştere din care se extrag. Este un fapt care ne face să înţelegem de ce marii gânditori ai omenirii au cerut insistent ca nici un element al cunoaşterii să nu fie închis într-un singur domeniu, ci, dimpotrivă să i se deschidă orizonturi multiple, ceea ce ar conduce atât la verificarea respectivului element, cât şi la întregirea obiectului său. Din nefericire, tentaţia comptenţei face ca cei care operează cu elementele cunoaşterii să fie preocupaţi în a delimita cu stricteţe arii de influenţă pentru fiecare dintre elementele pe care le-au încadrat într-un sistem sau altul. Astfel, aceste elemente devin din obiecte ale realităţii, subiecte ale acesteia şi sunt tratate ca atare. În Univers nu există clasificări, nici ordonări sau subordonări; elementele cunoaşterii nu sunt stări de fapt care să instaleze seturi de cunoştinţe permanent valabile, ci procese în care vorbim doar de variabile vectoriale ce tind să reveleze un scop sau altul. Iată de ce relativitatea pare a fi un factor fundamental al structurii unei realităţi cu care venim în contat. Când spun că: „pare a fi” nu doresc să sugerez sub nici o formă că nu cred în importanţa relativităţii, mă îndoiesc însă de stabilitatea ei în evoluţia proceselor realităţii universale, în care, se pare, tocmai această atitudine a unui spirit de a deveni conştient-de-sine – atitudine care-l obligă să rămână continuu instabil – este un factor determinant. Pentru un astfel de spirit, limitele diferitelor domenii, cu toate competenţele şi supra-competenţele menţionate în diferite protocole, sunt doar elemente de orientare către conştiinţa-de-sine, fără să fragmenteze omogenitatea unei realităţi. Asta ar putea foarte bine explica de ce diferenţele de limbaj dintre  – să spunem – Discobolul lui Miron şi Pasărea măiastră a lui Brâncuşi nu produc falii în existenţa realităţii, ci o adâncire a capacităţii de revelare către spirit, fiecare provocând o conştiinţă-de-sine pentru care,  ceea ce există în realitate izbuteşte să se împlinească desupra şi dincolo de competenţe, în consecinţă, în deplină indiferenţă faţă de limitele unor teritorii determinate administrativ. Dacă realitatea universală ar funcţiona în virtutea variabilelor generate de competenţe, existenţa Universului ar fi grav prejudiciată, pentru că ar fi negat principiul de bază al acestuia: UNICITATEA. Pentru a-şi impune valorile, competenţa are nevoie de serii de identităţi care să fixeze reguli şi limite; universul, în schimb, fucţionează în baza unicitaţii care îi asigură continua dezmărginire.

Read Full Post »

3 iulie, 2014

Putem fi tentați să credem, atunci când ne referim la cei trei observatori corelativi la care apelează Eistein pentru a susține Teoria Relativității, că prezența lor este rodul unei întâmplări. Că relațiile pe care le dezvoltă aceștia, pornind de la observarea evenimentului în cauză, își au începuturile în jocul hazardului. Mai pare să nu fie foarte important dacă prezența observatorilor în relația de corelativitate este datorată hazardului sau nu. Important ar fi că, atitudinea acestora față de un fenomen în derulare dovedește existența unui proces de relativitaet cu toate consecințele sale. Doar că, dacă trei, sau mai mulți, observatori vor marca procesul de relativitate, se pune întrebarea: ce se întâmplă cu ceilalți martori care au fost surprinși în procesul de relativitate, dar nu și cuprinși în el. Sunt obiecte ale aceleiași realități? Pot fi considerați și ei martori ai fenomenului în cauză, sau nu?, vorbim despre două planuri ale aceleiași realități, sau despre realități diferite? Atunci adevărurile degajate din cele două realități sunt opozabile, sau  complementare. O astfel de problematică se depărtează evident de domeniul fizicii și intră în cel al filosofiei, știință care ar putea contribui substanțial la relevarea unor momente din evoluția efectelor relativități asupra unor realități și a pozițiilor acestora în existența Universului. Din nefericire, raționalismul filosofic se mulțumește cu constatarea axiomaticii pe care a impus-o teoria relativități, iar metafizica pare să-și fi pierdut cu totul capacitățile sale analitice, cărora le datorăm subtilitățile din sistemele create odinioară. Pentru fizicieni, sau matematicieni, poziția dintre corelativi este esențială și singulară, fiind singura care poate marca substanța unei realități, și a calităților sale. Doar că, dacă acceptăm că definiția lui Kant despre obiectul rațiunii pure practice este valabilă, atunci realiatea nu poate sta doar în existența unor corelativi, ci doar un anumit plan al acesteia.  Înțeleg printr-un obiect al rațiunii practice reprezentarea unui obiect ca un efect posibil prin libertate. A  fi un obiect al cunoașterii practice ca atare nu înseamnă deci decât raportul voinței cu acțiunea prin care s-ar realiza el sau opusul lui, iar a judeca dacă ceva este sau nu un obiect al rațiunii pure practice, nu înseamnă decât a distinge posibilitatea sau imposibilitatea de a voi acea acțiune prin care, dacă am avea puterea necesară (lucru asupra căruia trebuie să judece experiența), s-ar fi realizat un anumit obiect. – spune Domnul Kant, relevând faptul că din punct de vedere al libertății,  în realitatea practică orice fel de obiect poate exista într-o condiție pură practică, iar într-o condiție practică dacă există voința și puterea ca acesta să existe. Constatarea Domnului Kant este cu mult mai importantă decât pare la prima vedere, și dincolo de  profunzimile Teoriei Relativității, deoarece ne face să vedem cu claritate că orice realitate din orice fel de stare a Universului, există cu un scop ale cărui rațiuni sunt definite de evoluția unor realități pure. Inclusiv obiectele pe care, în evoluția lor, le va analiza, fizica, matematica, sau oricare altă știință, își au obârșia într-o realitate pură care există cu totul în afara oricărei axiomatici. O realitate pură este singura capabilă să dea naștere viziunii, adică acelei tentații de a răspunde nevoii prin voință și putere. Din nefericire, raționaliștii n-au fost niciodată capabili să ajungă la astfel de teritorii pe care viziunea le propune, fiind în permanență blocați de ușurința cu care axiomatica ascunde existența obiectelor din planurile complementare relativității. Nu trebuie să uităm nici o clipă faptul că relativitatea este un proces fizic, dar unul dintre rarele procese care are nevoie de o sumendenie de procese filosofice – și nu axiomatice – pentru a putea acoperii acțiunile unei realități.

Read Full Post »

10 noiembrie, 2013

Două sunt formele prin care gândirea contribuie la naşterea structurilor care  se compun şi recompun pentru a împlini, în final, existenţa noastră; respectivele forme de gândire sunt cele care ne ajută să ne orientăm într-o evoluţie care respectă săgeata lui Boltzman – tendinţa materiei de a evolua de la o stare ordonată la una mai puţin ordonată, dar nu şi invers. Nu are importanţă ordinea în care facem referinţă la cele două forme ale gândirii, pentru că funcţiile lor sunt continuu complementare. Uneia dintre forme – gândirea-gândită –  îi datorăm toate obiectele care formează particularitatea specială a eu-lui nostru: idei, convingeri, hotărâri, opţiuni etc. Această formă de gândire va stabili traseul săgeţii ce reprezintă evoluţia existenţei noastre, şi o va face în virtutea unor temeiuri care se află în cealaltă formă a gândirii: gândirea-care-gândeşte, şi care reprezintă esenţa spiritului noastru. Dacă obiectele generate de gândirea-gândită sunt uşor de  definit, în funcţie de co-relativitatea cu obiecte ale spaţiului perceput, sau chiar ale spaţiului general, nu putem spune că sunt la fel de uşor de înlăturat. Oricât ar fi de dorit o astfel de posibilitate, practic şansa ca ea să fie realizată în vreun mod anume este nulă. Respectivele obiecte sunt dependente de doi factori importanţi: pe de o parte temeiurile din gândirea-care-gândeşte, pe de altă parte co-relativitatea care formează ordinea în geometria planului perceput şi care reprezintă traseul săgeţii lui Blotzman. Dacă acestei ordini din geometria unui plan relativ s-ar putea aduce modificări, atunci principiul lui Botzman nu ar mai funcţiona şi, ca atare, timpul ar dispărea pur şi simplu din tabloul dimensiunilor, pentru că sensul său ar fi schimbat la fiecare modificare adusă obiectelor şi implicit planului. Aşadar, la o observare mai atentă, vom constata că toate obiectele definite de gândirea-gândită şi care fac parte din existenţa noastră, cu toate eforturile şi iluziile noastre, produc efecte în funcţie de acţiuni petrecute în segmentele consumate ale evoluţiei noastre şi determină conformaţia structurii segmentelor din viitor. Nihil est sine ratione – principiu care fixează fiecare temei al existenţei unui obiect subiectiv în structura consumată a unui segment care a fost adiţionat de trecut. Urmărind istoria fiecărui temei ce produce obiecte în gândirea-gândită, vom ajunge invariabil la modul de fiinţare a gândirii-care-gândeşte, unde fiecare temei se află în starea sa pură şi particulară. Pentru că, după spusele lui Heidegger: „ În funcţie de diferitele tipuri şi zone ale fiinţării, se schimbă atât caracterul manifestării sale posibile, cât şi cel al modalităţilor în care este ea interpretată.” Astfel putând explica de ce  felul fiinţării fiecărui temei din gândirea-care-gândeşte determină o formă anume a evoluţiei unor obiecte din gândirea-gândită. Urmărind către originea sa săgeata lui Boltzman suntem nevoiţi să constatăm că întreg lanţul genetic ale fiecărei entităţi determină felul de fiinţare al temeiului în gândirea-care-gândeşte a acesteia, şi că traseul respectivei săgeţi este unic şi irepetabil, urmând săgeata sensului unic al timpului. Ceea ce  face ca misterioase adevăruri din Învăţăturile Orale ale lamaşilor să devină coerente: “Or, după învăţăturile secrete, trebuie să ajungi să înţelegi, să vezi, să simţi că nu există curent care să fie spiritul meu şi, în consecinţă, o pluralitate de curenţi care să fie spiritele altor indivizi, ci un singur curent care este Kun ji namparshespa, ansamblul activităţii mentale în acţiune fără punct de plecare cognoscibil. În el ne scăldăm ceea ce numim spiritul nostru pe care ne străduim să-l delimităm, să-l separăm. De altfel, efort zadarnic. Fie că suntem sau nu conştienţi, gândurile pe care le gândim nu sunt gândurile noastre, dorinţele, nevoile pe care le încercăm nu ne sunt deloc specifice nouă, ataşamentul excesiv pe care îl avem faţă de viaţă, setea de ea, nimic din toate astea nu e cu totul al nostru, toate sunt colective, toate sunt fluviul în mişcare al incalculabilelor momente de conştiinţă-cunoaştere venind din străfundul de nepătruns al eternităţii.” (Alexandra David-Neel)

Read Full Post »