Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘raţiune’

Se pare că am ajuns, în acest demers al nostru despre entitatea denumită contemporaneitate, la punctul în care trebuie să acordăm ceva mai multă atenție unor momente ce aparțin trecutului, și unde – cel puțin așa mi se pare mie – lucrurile nu au fost duse până la capăt. Când afirm că nu au fost duse până la capăt, nu mă refer de fel la faptul că m-aș fi așteptat la o rezolvare definitivă a problemei aflate în analiză. Consider că gânditorul a fost interesat să urmeze o demonstrație strict a momentului ce-l interesa, nu și a problemei în întregul ei. Nu putem spune despre toți gânditorii că erau mobilați cu un spirit socratic.

Așadar, mi-ar plăcea foarte mult să ne întoarcem la momentul în care Descartes concluzionează: “ Cogito ergo sum” – “gândesc, deci exist”,  afirmă filosoful, creând a egalitate între existență și rațiune. Atâta vreme cât gândesc, cât rațiunea mea funcționează, înseamnă că exist. Cu alte cuvinte, rațiunea mea mă determină să funcționez, este afirmația pe care Descartes n-a socotit necesar să o mai enunțe. Dar faptul că rațiunea este cea care mă face să funcționez este un lucru extrem de important, însă nu egal cu acela de a ființa, de a exista. A funcționa și a ființa sunt atribute complementare care întregesc ființa și care se impart între doi poli: rațiune și conștiință. Rațiunea este responsabilă de tot ce intră în sfera funcționalului, iar conștiința pentru tot ce ține de ființare. Și rațiunea, și conștiința țin de o esență comună, în consecință, funcționarea și ființarea sunt contrarii ale aceleiași naturi, nu se poate face diferența între funcționare și ființare, pentru că tot ce face parte din Univers există și nu există în același timp. În schimb polii diferă prin gradele prin care se exprimă. Pentru a înțelege această stare de fapt este indicat să recurgem la un exemplu prin care să ne edificăm.

Rațiunea a determinat în trecut o acțiune ce a urmat un model care a avut success. În viitor, pentru realizarea unei acțiuni,  rațiunea va determina să fie urmat același model, sau unul asemănător, tocmai datorită faptului că garantează succesul. Scopul rațiunii este funcționarea, iar pentru a o garanta este nevoie ca acțiunile urmate să-și atingă scopul, ca atare, modelul care funcționează trebuie urmat de fiecare dată.

Conștiința, dacă a întreprins o acțiune urmând un model de succes, în viitor va determina alegerea unui alt model, pentru că în memorie este un model de succes, care garantează un număr de libertăți deja câștigate la care se poate apela pentru realizarea scopului propus. Ființării îi sunt necesare cât mai multe libertăți, care să sporească numărul de forme, ceea ce determină alegerea în permanență a unui model de acțiune nou. Fiecare formă nouă înseamnă o șansă nouă, o existență nouă. Trebuie precizat că, este oarecum impropriu să spunem că rațiunea, ori conștiința întreprind o acțiune, ele sunt doar facultăți ale mentalului care au capacitatea de a sesiza vibrațiile existente și de a le pune în armonie. Rațiunea acționează asupra acelor vibrații care au mai fost în relații, iar conștiința asupra acelora care sunt capabile să dea naștere unor relații. Deplasarea unei anume quante către un anume electron de hidrogen, nu este o întâmplare, ci este răspunsul acesteia la  lungimea de undă a vibrațiilor respectivului electron de hydrogen. Căderea qwuantei, transformate în particulă, pe electron și mărirea masei acestuia, produce un salt pe o orbită superioară, mai apropiată de nucleu, ceea ce are ca efect ruperea legăturii pe care atomul de hidrogen o avea într-o structură și destructurarea acesteia. Procesul de destructurare se datorează relației inițiate de lungimea de undă a unei quante, armonice cu vibrația unei particule. În cele mai multe cazuri un atom de hidrogen, pentru că acesta are un  singur electron deci o legătură mai ușor de rupt. Foarte important este precizarea că, respective quantă – în speță particula devenită captivă în masa electronului -, după un timp va fi expulzată de electron, va redeveni undă și recâștiga o traiectorie. Procesul, pe care am încercat să-l descriu,  are urmări în mediu, urmări care nu se datorează rațiunii sau conștiinței, acestea fiind însă instrumentele care crează condițiile  ce fac posibilă producerea lui. Putem spune că, atât rațiunea, cât și conștiința, sunt mai degrabă beneficiarele efectelor rezultate din proces, fiecare îmbogățindu-și memoria.

Am afirmat ceva mai sus că rațiunea și conștiința reprezintă un binom al aceleiași esențe, și că polii aflați în relație, tind spre stări diferite; rațiunea să îmbunătățească continuu funcționarea unui sistem; conștiința să asigure ființarea acestuia. Acesta este motivul pentru care, atât rațiunea, cât și conștiința înființează funcții diferite; funcții care produc instrumene, metode, tehnici care au rolul de a îmbunătăți continuu sistemul. Fiecare etapă  a unui sistem tinde să devină un sistem, ceea ce face să apară diferențe sesizabile între diferitele etape, adică se produce ceea ce numim noi evoluție. Ea, însă, nu ar fi posibilă fără relația rațiune-conștiință; procesele, acțiunile, determinările, pe  care cei doi poli le provoacă, sunt de fapt momente ale oscilării între cei doi centrii de energii, și devin funcții perisabile ale unei realiltăți. Din această cauză nu depășesc condiția de aparență, natura lor fiind generată de condiția relației dintre cei doi poli. Dacă o realitate ar fi obiectivă și nu aparentă, relația dintre rațiune și conștiință ar suferi grav, întreg procesul s-ar modifica, iar binomul ar risca să se rupă. Abia atunci am putea vorbi despre nașterea a ceea ce numim astăzi în teorie: sistem antagonic, adică un sistem în care elementele sunt distruse, nu evoluează.  Modul de evoluție a relației dintre acești doi poli, se bazează însă pe contrarii; categoriile care adiționează cantitativ, pentru a atinge o calitate nouă, fără ca cele două contrarii să fie distruse. Două adevăruri aparente, dau naștere unui al treilea, la fel de aparent ca și cele din care a fost obținut.

Sunt tot mai tentat să neg cu vehemență faptul că putem împărți Universul, fie în materie, fie în idee, sau să milităm pentru existența mai multor versuri, ori să afirmăm că avem procese care se produc cu contribuția unor dimensiuni. Cred, mai degrabă că Universul, este rezultatul capacității diadei de a se produce continuu din sine, iar această capacitate poate explica multe din modurile în care iau naștere dormele în Univers.

Quanta de care vorbeam mai sus este o entitate care face parte dintr-un spectru, dar la semnalul emis de electronul de hidrogen, ea singură răspunde și inițiază procesul care se transform într-o existență aparentă. Aparența consistând din faptul că, la un moment dat, electronul de hidrogen va expulza particular străină, care va redeveni quantă. Întrebarea firească este: particular captivă electronului de hidrogen, redevenind quantă, se va întoarce la condița sa inițială, sau aceasta va fi modificată de experiența pe care a traversat-o. Răspunsul la această întrebare – din punct de vedere uman – este unul doar subiectiv. Subiectul este determinat să răspundă la această întrebare de felul în care înțelege lumea, iar ăsta nu este un lucru simplu. Spre deosebire de subiectul format la un model cartezian de educație, va răspunde probabil că nu. Va răspunde că avem de-a face cu o entitate fizică ce nu cunoaște decât stările primare ale acestui gen de materie. Un alt subiect, format la modul de educație al religiei și filosofiei budhiste, va trebui să mediteze temeinic asupra răspunsului. Din punctul de vedere al religiei și fiolosofiei budhiste, în care Universul este guvernat de iubire și compasiune, lucrurile nu sunt de loc simple. Cartezianul va observa cu certitudine că nu se poate vorbi de iubire și compasiune în procesul ce are loc între o quantă și un electron, care sunt entități ale materiei fizice. Dar, dacă mai analizăm încă o dată procesul, intrând mai adânc în detaliile sale, apar anumite umbre care nuanțează situația.

O quantă – care aparține unui fascicol, la rîndul său integrat  spectrului  luminii primește un semnal specific de la un electron, un semnal care semnalează un dezechilibru. (Fie un dezechilibru în care este implicat electronul, fie unul care este creat de acesta.) Semnalul este recepționat doar de quanta despre care vorbim, sau se poate să fie recepționat de mai multe, dar doar această quantă iese din fascicol și pornește spre electron unde inițiază procesul descris mai sus; în apropierea electronului se transform în particulă, cade pe electron, îi crește masa, și-l obligă să facă un salt pe o orbită superioară, din care cauză pierde legătura cu restul structurii, care suferă astfel anumite modificări. După un timp, electronul expulzează particula, revine la masa inițială și recâștigă orbita, particula expulzată redevine quantă și ia o traiectorie oarecare, despre care nu știm nimic. Dar nici despre quantă, în sine, nu știm mai mult; nu știm dacă vorbim despre quanta inițială sau despre o altă quantă, pentru că lungimea de undă de după expulzare este mai mare decât cea de impact.

Oricum ar fi din punct de vedere al cercetării fizice, acest proces sugerează contribuția compasiunii și iubirii în Univers, și indică faptul că învățații orientali s-au lăsat conduși de vibrațiile subtile ale morfismului în devenirea lui. Tot ce este legat de formă devine determinat și determinant, abia atunci când procesul de apariție a acesteia s-a încheiat. Atunci când forma s-a născut,  a devenit o realitate, putem spune că ea și-a încheiat existența, a devenit un dat care nu mai contribuie tot atât de activ la a furniza informații. Ca și celelalte procese universale, totul pornește de la expresia cea mai simplă posibilă, și devine – orizont cu orizont – tot mai complex, și aparent, tot mai îndepărtat de forma inițială. Fapt care-l îndreptățește pe Henri Bergson, ca prin anii optzeci ai secolului al XIX-lea să se întrebe: “ Cum se poate ca aceleași imagini să intre, în același timp, în două sisteme diferite, unul în care fiecare imagine se modifică pentru ea însăși și în măsura bine definită în care ea suportă acțiunea reală  a imaginilor înconjurătoare, altul în care toate imaginile se modifică pentru una singură și asta în măsura variabilă în care ele reflectă acțiunea posibilă a acestei imagini privilegiate?”

Atât experimentele lui Arthur Holly Compton, cât și cercetările lui Eistein sau observațiile lui Bergson susțin regulile derivate din Principiul Polarității, și avem întotdeauna de-a face cu o dualitate în care elementele caută să cuprindă o substanță cât mai generoasă dintre cei doi poli, o substanță care să emită vibrații cât mai variate. Pentru Univers nu există vibrații inutile, care să “nu folosească”, cid oar unde care formează un spectru din care vor lua naștere viitoarele forme, deci viitoarele existențe. Acestea, inițial nu trebuie să fie altceva decât vibrații, pentru ca astfel să poată interfera în vederea unui scop care apare dintr-o lipsă, oricare ar fi aceea.

Read Full Post »

Conștiința  este cosmosul care cultivă cu precădere relațiile dintre funcțiile subtile, înființate de legăturile din amorfia existenței universale, legături care devin progresiv forme raportate la relațiile  din stractura morfogenetică după modelul descris de Kant: “Dacă în dispoziţiile naturale ale unei fiinţe organizate, adică ale unei fiinţe adaptate util vieţii, admitem ca principiu că orice organ pentru un scop oarecare, care ar putea fi întâlnit în ea, trebuie să fie cel mai potrivit şi cel mai adecvat scopului ei. La o fiinţă care are raţiune şi o voinţă, scopul propriu-zis al naturii ar fi fost conservarea, bunăstarea, într-un cuvânt fericirea ei, natura ar fi nimerit-o foarte rău cu organizarea, alegând raţiunea creaturii ca executoare a acestei intenţii.” Dacă alăturăm această judecată a marelui filosof, la ceea ce spune Lucian Blaga despre raportarea ființei vii la condițiile date ale mediului, o să putem înțelege mai bine că tot ce este în Univers este relativ, și că fiecare entitate trebuie să aibă un centru energetic răspunzător de asemenea relații. Ca atare, putem afirma cu destulă siguranță:  conștiința,  rezonează la modelele  cosmice și fiecare încercare de  a-i impune o formă de determinare ce vine de dinafara acestor modele, crează reacții neașteptate; conștiința este organul care întreține relațiile omului cu “realitatea pură” (Kant), în consecință “realitatea pură” este în mare măsură conformă conștiinței particulare și nu unei generalități abstracte, iar legăturile ei au forme particulare specifice, de la care pornesc tendințele “realității practice” (Kant). Când vorbește despre relativitate, Eistein se gândește mai puțin la celebra sa ecuație și mai mult la spectrul care  conține maximumul de fertilitate pentru nașterea Formei. Pentru Formă nu există Spațiu, Timp, Mișcare, există doar momentul când un proces se declanșează devenind un parcurs care se încarcă de alte momente fertile și se afârșește cu Forma pură, ca expresie a inutilității.  Despre amorfie, morfogeneză, morfologie, undă de formă și alte asemenea noțiuni, ne ferim să vorbimîn aceste zile, pentru că procesele ce stau la baza evoluției lor sunt teribil de subtile și lasă în urmă  puține dovezi “practice” care să încurajeze o judecată empirică. Iar omul  contemporan, sau cel care-și  dorește să judece o  situație relaționară,  preferă astfel de judecăți pentru că ele îl feresc –  cel puțin așa crede el – de conflicte dezagrebile cu axiomatica acceptată în societatea contemporană, fapt care îl poate așeza în poziții defavorabile. Omul modern a ieșit cu totul – ajutat de Industrialism – din fascinația armoniei, pe care acum o înțelege ca pe o satisfacție venită prin acord, ceea ce este profund fals. Tot ce spun în această carte este foarte departe de organele actuale de înțelegere ale omului modern, pentru că, pentru el este cu mult mai important să se situeze într-un mediu care să-i devină favorabil prin limitele sale precise și care să-i aducă în existență forme satisfăcătoare, definite prin termeni irevocabili; decât să acceadă la ritmul existenței care se naște și piere aproape instantaneu, fiind extrem de volatil. De aici se naște drama Noțiunii despre care vorbesc mereu și căreia îi voi dedica un spațiu mai amplu. Inclusiv Relativitatea pe care Eistein a definit-o prin E=mc² se încercă a fi redusă la relația celor trei termeni și doar atât. Doar că cei trei termeni nu sunt nimic altceva decât trei simboluri prin care a fost înființată o relație matematică despre un Univers posibil; expresia matematică nu știe despre ce Univers vorbim, nu-l personalizează. Important este Universul posibil și tot ansamblul său de relații armonice pe care le presupune, și nu expresia matematică în sine. Pentru asta Teoria Relativități, fie ea Restrânsă sau Generalizată, este o teorie foarte greu de imaginat. Este foarte dificil, aproape de neimaginat să poți da expresie concretă ecuației lui Eistein, datorită termenilor ei abstracți. Termenii sunt aproape iposibili spre deosebire de relație, care devine evidentă, indicând posibilitatea unei astfel de entități, și aceasta este diferența dintre această ecuație și cea propusă,  de Marx și Engels, care poate căpăta oricând o expresie concretă, quantificând o realitate și dovedindu-și caracterul vulgar.

Efortul făcut de cei doi filosofi de a “îngheța” un moment de realitate pentru, a-l face perceptibil prin rațiune, aducându-l la o stare comună, ucide – cu un oarecare sadism – frumusețea pe care realitatea o înființează continuu prin mișcare perpetuă. Este aidoma unui caleidoscop blocat, ce ne arată o singură imagine și ne silește să rămânem doar la expresia ei. Prin conduita propusă de părinții materialismului-dialectic, mentalitatea “înghețării în imaginar”  a fost extinsă asupra întregii Ființări, practic silind-o să ascundă tot ce este prin sine expresia Sinelui. Toate teoriile fundamentale ale oamenirii, cele care au deschis orizonturi largi spre Neființă, sunt expresii ale inimaginabilului; Teoria Relativității este inimaginabilă; dimensiunile ei depășesc capacitatea reprezentării (este teribil de greu să-ți imaginezi curbarea spațiului); același lucru se poate spune despre numerologia lui Pitagora, despre filosofia lui Platon despre teoria Monadei a lui Leibnitz, despre Legea Atracției Universale a lui Newton, despre aporiile lui Zenon, ca și despre multe alte momente ale gândirii care își trag seva din inimaginabil. Dacă vreți, aceasta este diferența dintre inefabil și vulgaritate. Esența gândirii materialist-dialectice devine din formele ce stau la baza Industrialismului, plasat  în miezul unui teritoriu de vulgarități, și  nu poate realiza faptul că Inefabilul este componenta dominantă a Universului. Pentru mentalitatea înființată de Industrialism, afirmația înțeleptului budist: Mă aflu pe pod şi – minune! – nu râul curge, ci podul înaintează pe torent.” – este cu totul lipsită de conținut, iar tratatul lui Edmund Burke (Despre sublim și frumos) este într-o proporție foarte mare format de noțiuni care nu pot atribui calități unor categorii decât în condițiile subiectivității. O astfel de mentalitate nu va accepta niciodată că sublimul sau frumosul, măreția sau urâtul sunt atribute obiective cărora le datorăm capacitatea noastră de a stabili:Cauza unui gust greşit este un defect de judecată.” – cum afirmă filosoful, sau că: „Una este să exprimi clar o idee şi alta s-o determini să afecteze imaginaţia.”

În societatea tradițională, în efortul lor, cei care se dedicau analizei proceselor subtile ale ființării erau convinși de faptul că acestea nu încetează să producă acțiuni din care rezultă aspecte noi ale realității, mai cu seamă ale aceleiași realități. Ceea ce semnifica faptul că o realitate a ființării rezultă în egală măsură, atât din generalitatea ei, care caracterizează relațiile și raporturile dintre entități, dar mai cu seamă din apariția permanentă de noi elemente cu semnificații subtile care vor intra în componența unor viitoare unde de formă. Mințile învățaților exersau să pătrundă în mecanica realității pentru a desprinde subtilitățile ființării, iar operele lor constituiau strădanii de a descrie și aprecia aceste subtilități. Cel din viitorime, care avea curiozitate și tăria de a parcurge scrierile moștenite, înțelegea lesne că realitatea se comportă ca un spectru și intimitatea ei nu e de loc aidoma cu ceea ce pare a fi de la suprafață, conduită  pe care Industrialismul a desființat-o. Pentru forma aceasta de organizare economică, s-au instaurat metodologiile bazate pe proceduri, metodologii care aleg căile scurte și standardizate. Dispar formele spectrale, dispar variabilele, dispar elementele subtile care să alimenteze viitoare unde de formă. Ceea ce se numește progres devine rezultatul planificării și standardizării, adică instaurarea unui cerc ce se dovedește vicios chiar din primele sale acțiuni. Practic, ceea ce Industrialismul numește progres este un proces opus; pe nesimțite întreg spectul realității aflate sub incidența acesuiaajunge la un deplin regres.

Între industrie și Industrialism legăturile se rup, pentru că industria mai este de interes pentru sistem, doar  pentru producție, pentru fabricat, așa că sistemele educaționale sunt modificate drastic. Alte multe domenii, care au doar slabe legături cu realitatea, au fost înființate de către Industrialism, doar pentru a putea întreține sistemul în funcție. Fiind înființate pentru scopuri precis limitate, aceste domenii nu pot reacționa la categorii ca inimaginabil, sublim, inefabil, necuprins, inexprimabil etc. Și tocmai aceste categorii, care sunt covârșitoare în raport cu ceea ce acumulăm prin conștiință, sunt cele care fundamentează metodele și instrumentele progresului.

În aceiași societate tradițională, contemporaneitatea era un teritoriu aerisit, astfel individul își putea permite să respire valorile care se ridicau din adâncurile trecutului istoric. Așa se face că în istoria medie și recentă au mai existat spirite care au avut accea la subtilități din care au fost definite anumite adevăruri importante. Pe măsură ce Industrialismul și-a impus tehnicile, metodele și instrumentele, contemporaneitatea a devenit tot mai compactă, piezând astfel pșosibilitatea de a păstra o obișnuință, și anume, aceea de a aspira la valori din perioadele arhetipale ale gândirii. Ba, mai mult, am ajuns la faza în care contemporaneitatea se raportează la ea însăși, piezând chiar sensul noțiunii de verticală.

În perioada revoluției industriale conștiința umană a primit o lovitură extrem de dură, și anume, înlocuirea, impusă de nevoile industrializării, a sistemului formator  cultivat prin inițiere, un sistem  rafinat și șlefuit timp îndelungat, cu sistemul vulgar al reținerii. Industrializarea nu-și putea permite să acorde timpi îndelungați formării, și nici metode sofisticate, mai ales că exista riscul ca, formarea prin inițiere să nu aducă rezultatele cu efecte repetitive, pe care le-a adus aceea prin reținere. Inițierea nu propune modele statice, ci caută să conducă învățăcelul spre o autonomie a metodei de cunoaștere, o autonomie care să permită accesul la sisteme de relații cât mai extinse. Este o metodă care adaugă valori importante Noțiunii care, de multe ori, pare a pătrunde în domenii esoterice. Acesta este motivul pentru care, pentru inițiere, cunoașterea nu are nici limite și nici sisteme fixe de relații. Inițiatul pătrude în teritorii adânc nuanțate ale adevărurilor, acolo unde descoperă valori sensibile și subtile.  Lumea modernă, însă, privește inițierea din două unghiuri; fie, ca fiind ceremonia de accedere într-o stare comunitară nouă; fie, ca fiind procesul în care celui ce va fi inițiat i se prezintă etapele ce trebuiesc respectate în timpul procesului. Mai degrabă, vorbim despre o altă stare a modelului reținerii, una  care să devină atât de atractivă, încât să impună statutul său celui ce se dorește accederea.  Ambele ipostaze sunt doar părțile vizibile, spectaculare, sunt niște imitații care copie momente superficiale ale unui proces migălos, trudnic și extrem de dur, adică adevărata inițiere. În cazul acesteia, nu vorbim despre o metodă adresată rațiunii, ca cea propusă de Descartes, ci un  proces care pornește de la conduită și țintește să formeaze conduite. Umberto Eco a fost semiotician, așa că toată opera sa  are trimiteri înspre modalități de comunicare și relații de transmitere a sensurilor profunde, dincolo de aparențele  ce le ascund, transpare lucrurl acesta în “Numele Trandafirului”care este un roman ce mustește de problematica conduitei unui inițiat convins de responsabilitatea misiunii sale. Adevărata temă – ce se devoalează discret – a romanului este de fapt: până unde trebuie  să meargă sacrificiul inițiatului pentru ca misiunea lui să reziste în fața liberalismului.

Industrialismul nu are nevoie de astfel de atitudini, de conduite care să respecte armonia pe care se bazează Universul. Nu are nevoie de inițiați ci de ceea Marx și Engels au denumit “forță de muncă” și care trebuie să rețină  doar informațiile importante din segmentul lor de producție. Această atitudine, justificată de specificul economiei politice promovate de industrialism a adus după sine o avalanșă de transformări, creând un cosmos paralel care s-a dezvoltat după alte principii. Efectul noilor mentalități s-a răsfrânt într-o proporție important asupra structurii contemporaneității, care s-a stratificat în blocuri compacte și subțiri  care nu au relații profunde între  ele. În ceea ce privește legăturile vertical care să urce din straturi profunde, situație este mult mai dramatic, pentru că acestea aproape au dispărut. Mai mult, în încercarea de a reface – sub influența unor factori subiectivi – anumite legături particulare, cu ceea ce se presupune că ar conține vertical abordată, ia naștere un folclor golit de valori, care să organizeze acțiunile grupului interesat în funcție de  informațiile extrase din respectivul folclor, cele pe care realitatea în desfășurare  nu le poate confirma și nici susține. Vorbim despre legături cu un trecut care nu există în forma pretinsă și pe care realitatea prezentă le solicită. Ceea ce,  de cele mai multe ori, lipsită de un fenomen esențial cu care să fie relativă, provoacă abateri substanțiale.

Industria a avut nevoie de mai puține de elemente ale cunoașterii cu rădăcini în trecut, mai ales  după generalizarea folosirii utilajelor mecanice în procesul de fabricare. Important a devenit formarea și întreținerea unor nevoi, cu ajutorul cărora să se  impună  sisteme și gesturi care să permită autoîntreținerea. O autoîntreținere care funcționa la o scară redusă, și pe care Industrialismul a dorit s-o impună la scară și termeni extrem de largi, pentru a materializa o altă formă de utopie, și anume crearea de plus valoare atât de îndestulătoare încât să mențină și forța Capitalui ( pentru a asigura impulsurile periodice de care ciclul de producție avea nevoie), dar bunăstarea Forței de Muncă   pentru că ea, industria, funcționează în baza regulii fundamentale  a unui perpetum mobile; ca atare trebuiesc asimilate acțiunile care stimulează momentele de minim din sistem. Se dovedește că, pe măsură ce sistemul devine mai complex, varietățile tot mai numeroase ale responsabilităților făceau ca realitatea industrială să  prezinte o geografie din ce în ce mai accidentată.    Lucrul pare a fi pe deplin lămurit, mai ales pentru cel care socoteşte că lumea – şi cea universală, dar şi cea particulară a noastră, a oamenilor – se află într-un Univers organizat ca o structură de entităţi  în mare parte independente, puse în raporturi mai mult sau mai puţin directe, menite să dea naștere unei coeziuni generale. Sunt folosite teorii matematice,  fizice, biologice pentru a susţine această logică a raporturilor de organizare între sisteme, teorii care se bazează pe o axiomatică luxuriantă. Doar că, se pare, fiecare gest pe care l-am făcut de la începutul Marii Industrializări, a condus la eșafodarea și închiderea unei capcane. Nu industria a fost capcana, ci acomodarea la ritmul, genul, stilul și tehnicile de suprafață prin care am construit sistemul.  Toate cele enumerate mai sus au modificat drastic anatomia modului de a gândi; chiar dacă există alte teorii care găsesc că raporturile și relațiile  par numai a fi  între entități de naturi diferite, și că ar trebui deschise orizonturi de cercetare pentru a înțelege ce se întâmplă de fapt sub aparențe –  punându-se sub semnul îndoielii o parte din termenii degajați din axiomatica existentă – sub presiunea aparențelor,  se preferă  negarea acestora sau ignorarea lor.  Dacă Zenon nu ar fi avut curajul să împartă infinitul la infinit, poate că Aristotel nu ar fi remarcat: „Lucrurile cele mai generale sunt, putem spune, şi cele mai greu de cunoscut omului, pentru că sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri.” Ori, aporia lui Zenon ne arată că infinitul este o categorie substanţială şi omogenă care poate fi cunoascută prin elementele sale materiale produse  din propria sa substanţă, elemente  care urmează reguli morfice, și fundamental respectă principiul hermetic al corespondenței ( ” Ceea ce este sus este ca și ceea ce este jos; ceea ce este jos, este ca și ceea ce este sus.“),  ca atare poate fi cunoscut prin divizare;  ori asta  aruncă o umbră de îndoială asupra  propunerii de a privi Universul ca o structură de naturi diferite și fundamental independente, aflate doar în relații perisabile. Situație în care ar exista posibilitatea creării mai multor cosmosuri cu evoluții separate, ceea ce sistemul industrial și reușește să realizeze.  Pe măsură ce ne-am îndepărtat de învățăturile fundamentale, învățături care erau cuprinse în sisteme prime ( Hermetica, Esoterismul, Alchimia, Ocultismul etc.), și am acceptat principiile științelor derivate din sistemele prime, iar, mai apoi, cele ale, științelor derivate din științele derivate, am început să operăm cu categorii separate de sistemele prime. Secole întregi, metode ale esoterismului au contribuit la apropiere spiretelor de cunoaștere, apropiind conștiința de mișcările subtile ale realității.  Cel mai edificator exemplu ar fi cel al Alchimiei din care Paracelsus a separat chimia, deschizând calea pentru ca mai apoi să apară toate științele care s-au desprins din  chimie. Faptul că, din natura Alchimiei s-a născut chimia – ce de la un punct începe să fie o natură diferită, și contribuie la dezvoltarea instinctului de a da naștere altor științe  -, face parte din  procesul ce întreține expansiunea Universului, și poate fi declarat un atribut al evoluției. Dar modul în care treptat Alchimia a fost împinsă în derizoriu, învăluită în lipsă de cunoaștere prin speculații mai mult sau mai puțin ale unei filosofii de natură spiritualistă, se datorează unor cauze ce țin, în mare măsură, de modul în care raportul cu Noțiunea. Nu noțiunea de Alchimie, ci Noțiunea în sine, ca element material.

Read Full Post »

7 iulie, 2014

Evoluția pe care raționalismul a impus-o, și și-a impus-o, căutând în permanență sprijin în raționamentele bazate pe mulțimea de axiome moștenite – ceea ce l-a determinat pe Herbert Dingle să afirme prin anii ’30 ai secolului trecut, că aceștia confundă datele dintr-un raționament cu datele unei realități empirice – evoluția aceasta spuneam, cu specificul ei, a privat gândirea modernă tot mai apăsat de subtilitățile pe care sistemele filsofice din axa Kant-Hegel-Heidegger le-au moștenit și rafinat. Din nefericire, ambele orientări filosofice – și cele metafizice, și cele raționaliste –  fac același gen de greșeli, moștenite din mentalitatea istorică a sistemelor. Surprinzător, chiar dacă o teorie ca cea a Relativității este larg acceptată, atât de lumea științifică, cât și de cea filosofică, ea nu produce schimbări radicale la nivel de mentalitate, ceea ce determină ca o afirmație de genul: Obiectele cu care se ocupă fizica nu sunt măsurători ale proprietăților obiective proprii unor porțiuni din lumea materială exterioară: ele sunt numai rezultatele pe care le obținem când efectuăm anumite operații. (h. Dingle), să fie interpretată că fiind o negare a realității exterioare, ceea ce este un neadevăr. Un neadevăr din două puncte de vedere: unul pentru că experiențele de laborator, dar și observațiile emirice au dovedit că proprietațile unui obiect sunt relative și direct dependente de o sumă întreagă de factori obiectivi și subiectivii; iar, doi – și aici intervine influența mentalității istorice de care vorbeam -, pentru că realitatea nu este o stare de fapt, un dat, ci un proces în continuă evoluție. Ca atare, măsurătorile ne vor releva proprietățile unui moment în care se găsește un obiect, și nu obiectul în deplinătatea funcțiilor și calităților sale. Constatarea aceasta ne relevă faptul că realitatea exterioară nouă este compusă atât din obiecte perceptibile în mod nemijlocit, cât și din obiecte subtile care au nevoie de un proces analitic elaborat pentru a fi puse în evidență. Doar că, raționaliștii refuză să accepte necesitatea de a opera cu factori obținuți prin coroborarea celor două stări ale respectivei realități. Pentru ei importantă este doar acea stare a realității exterioare ce conține obiecte direct perceptibile și, cu toate că rezultatele cercetărilor științifice aruncă tot mai multe semne de îndoială asupra unei astfel de abordări,  insistă să opereze cu obiecte perceptibile și ale căror proprietăți pot fi puse în evidență mai ales prin instrumente inventate dintr-o relație directă. Atitudinea raționaliștilor își găsește motivația în modul inflexibil de a fi al adevărurilor degajate de structura axiomaticii construite de-a lungul istoriei, dar și în faptul că astfel au posibilitatea de a manipula orientarea mulțimii receptorilor către nivelurile simplificate ale cunoașterii, niveluri care nu necesită nici eforturi, dar nici curiozități greu de controlat. Realitatea exterioară, devine astfel o realitate  mutilată încă din enunțuri, în fapt o realitate care este privată de o atitudine care să  se evidențieze prin: Esențialul oricărei valori morale a acțiunilor este ca legea morală să determine nemijlocit voința(Kant), cu alte cuvinte o realitate supusă orientărilor pe care le hotărăște axiomatica zilei.

Din nefericire, raționalismul, și mulțimea ideologiilor care se hrănesc cu substanța conținută în axiomatica istorică tot mai uscată,  a dus gândirea către o extremă ce se justifică prin afirmația că: Există unele filosofii subiective care susțin că numai lumea spirituală este reală și că lumea fizică n-ar fi decât o aparență, o umbră fără substanță. ( Max Born) Preocupați să dovedească greșeala din filosofiile extremiste ale subiectiviștilor, raționaliștii impun cealaltă extremă cu mult mai multă tenacitate. Din raționamentele lor dispare cu totul preocuparea care l-a obsedat pe Kant în definirea conceptului de lume, și anume: 1. Materia ( in sensu transcedentali) hic, quae hic sumuntur esse substantie, Materia ( în sensul transcedental), adică părțile despre care se consideră aici că sunt substanțe); 2. Forma, quae consist in substantiarum coordinatione, non subordinatione. (Forma care constă în coordonarea substanțelor, nu în subordonarea lor); 3. Universitas, que este omniatudo compartium absoluta. ( Universalitatea, care este totalitatea absolută a copărtașilor ) (Martin Heidegger). Această preocupare de a înțelege modul de participare a copărtașilor  la Universalitate nu mai există în gândirea raționaliștilor, care sunt preocupați doar de relațiile directe ale diferitelor calități detectabile, ale obiectelor unei relaități.

Read Full Post »

Dacă ating un lucru, sau o fiinţă se naşte o senzaţie care îmi comunică, despre natura acesteia, unele date pentru care nu trebuie să produc analize ca să le definesc. Ele, datele, apar in raţiunea mea ca efecte ale unui proces senzitiv. De la punctul atingerii, şi până la conştientizarea de căre raţiunea mea a efectului produs, şi a datei emise, s-a format un lanţ de procese care derivă unul din altul. Fiecare proces nou este efectul unuia anterior care s-a consumat, iar finalitatea este dată de ceea ce îmi comunică raţiunea. Ca atare, pot spune că de la punctul atingerii şi până la efectul constatator din raţiunea mea are loc o undă, mai bine spus, o interferenţă de unde, care-mi revelează natura atingerii. Fiecare nivel al fiinţei mele, prin care acest val trece, contribuie cu definiri care completează natura atingerii produse, iar în final, raţiunea va avea – sau cel puţin aşa va crede – un raport complet despre contactul produs. Practica ne dovedeşte însă cel mai adesea, că lucrurile nu stau aşa, şi că de foarte multe ori raţiunea se înşeală, şi natura contactului nu este definită exact, uneori nici pe departe, ceea ce ar trebui să fie o anomalie. Pentru că raţiunea este aceea care produce o reacţie de răspuns, din care se va naşte un lanţ de procese, o undă, o interferenţă de unde, care străbate traseul în sens invers, culegând din nou contribuţiile fiecărui nivel. Dacă natura contactului a ajuns distorsionat la raţiune, asta înseamnă că şi răspunsul va fi unul la fel de greşit. Cel puţin, logica ne obligă să gândim astfel. Sau poate că natura contactului preluat de raţiune nu este greşită, ci doar incompletă, iari atunci înseamnă că ceva se petrece în forme care nu sunt „citite” de raţiune. În acest caz înseamnă că atingerea mea a mai produs şi o altfel de natură a contactului, una care are forme pe care raţiunea le ignoră. Faptul că raţiunea ignoră o astfel de natură, şi că a elaborat sisteme care să evite modalităţile de analiză ale unor procese care nu sunt de interesul ei, a devenit dominant în ultima perioadă a istoriei. Oamenii sunt tentaţi să numească analiză doar ceea ce poate căpăta forme raţionale. Un fel de pată neagră tinde să facă uitate precesele a căror efecte le simţim confuz, atunci când se produc, dar pe care raţiunea nu le poate defini. Pentru că, atunci când eu ating un lucru şi lanţul de procese porneşte unda sa spre raţiune, un alt val de procese este pornit către partea sensibilă a fiinţei, acolo unde se produc o serie de acţiuni subtile, menite la rândul lor să dea formă unei reacţii la efectulul atingerii mele. Sunt acţiuni deosebit de subtile, şi fiinţa mea, de la un asemenea nivel nu are semnale la nivelul raţiunii, ci doar la nivelul conştiinţei. Doar pentru faptul că, raţional nu pot să le definesc, asta nu înseamnă că ele nu există, şi că nu sunt materiale. Efectul Compton, de exemplu, este un proces extrem de subtil, dar extrem de concret, doar că se produce la nivelul materiei fără masă. Probail că va mai trece foarte multă vreme până vom înţelege mai profund complexitatea şi importanţa acestui proces. Iar modul cum omenirea înţelege să abordeze acum această zonă a fiinţării va lăsa să treacă amar de vreme până când interesul ştiinţific să se îndrepte mai ordonat spre un astfel de subiect. În lungul isotriei au fost momente de preocupare asiduă pentru manifestările subtile ale fiinţării; filosofi, teosofi, alchimişti, asceţi, oameni de ştiinţă etc. au consumat efort şi timp pentru a înţelege ce se produce în acel spaţiu al fiinţări pe care raţiunea nu-l poate analiza. Poate unul dintre cele mai spectaculoase exemple este cel al doctorului Minovici, care s-a spânzurat toată viaţa de mii de ori, pentru a analiza un proces de la graniţa dintre viaţă şi moarte. Astăzi, bigotismul ştiinţific ascunde cu multă îndârjire tot ceea ce nu poate fi supus raţionalului. Doar că începe să devină din ce în ce mai evident, că sunt nivele ale fiinţării care trebuiesc abordate după alte principii şi cu alte mijloace. Că în final – aşa cum s-a întâmplat cu toate evenimentele neortodoxe ale vieţii – vor ajunge să fie caracterizate cu instrumentele raţiunii, şi că vor contribui la naşterea unor limbaje noi, asta este altă poveste. Esenţial este că, la rândul lor, toate evenimentele cu conţinut inefabil au avut, în final, o influenţă pronunţată asupra raţiunii, cu efecte directe asupra mentalităţii.

Read Full Post »

2 septembrie, 2013

Lesne putem observa, şi la noi, şi la cei din jur, câtă energie cheltuim pentru relaţia cu obiectele din exteriorul nostru. Putem spune că a devenit o ocupaţie dominantă. Şi dacă, în generaţiile vechi se încerca păstrarea unui anume raport, favorabil mai degrabă relaţiilor cu obiectele din interiorul fiinţei, astăzi preponderente sunt cele cu obiectele din exterior. Ele sunt obiectivul fiecărui moment; fie că sunt fizice, fie sociale, fie subiective, obiectele exterioare domină raţiunea. Ni se pare seducător să supunem raţiunea unor eforturi constante pentru a emite „gânduri” care să stabilească relaţii cu obiectele din afara noastră. Chiar suntem convinşi că este un bun exerciţiu pentru a o dezvolta – raţiunea; de-a o îmbogăţi, şi-a o obişnui să producă „gânduri” substanţiale. Aşa ni se pare! Se ivesc acţiuni, idei, hotărâri, obţiuni, şi suntem convinşi că fără obiectele din afara noastră, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Ni se pare că raţiunea noastră este tot mai împlinită şi mai capabilă. Desigur, fiecare observaţie de acest gen ne face să devenim mai mândri şi mai decişi. Mai mândri de evoluţia raţiunii noastre şi mai decişi de a nu ne abate de la calea hotărâtă de relaţia cu obiectele exteriorului. Încetul cu încetul, ne este tot mai greu să înţelegem nevoia celor dispăruţi de a se apleca spre obiectele din interior. De ce trebuiau să acorde atât de multă atenţie relaţiei cu astfel de obiecte? Aşa se face că nu vom mai crede niciodată că raţiunea nu naşte gânduri, ci este născută de gânduri, iar gândurile vin din adâncul necuprins al interiorului nostru. Vin dintr-o zonă a sublimului, a subtilului şi al virtualului, pe care doar cât izbutim s-o cunoaştem ne va bucura de gânduri productive ce vor hrăni o raţiune bogată şi cuprinzătoare. Atât. Doar ceea ce izbutim să facem a fi parte din fiinţa noastră va produce gânduri pentru raţiunea noastră. Iar raţiunea aşa va arăta. O raţiune care va înţelege ordinea doar până la hotarul la care a ajuns cu credinţa. Gândul nu este nici pe departe viziunea, sau ideea, sau hotărârea care ne luminează într-o clipă mintea. Gândul este o forţă uriaşă, care provine din acea zonă a interiorului nostru la care ştim să ne facem acces. O energie pe care nu putem să-o definim cu claritate, dar când ajunge în raţiune, o luminează cu esenţa forţei extrasă din obiectele interiorului nostru. Acelea care-l produc, doar acelea care-l produc. Forţa, de neînţeles azi,  a strămoşilor noştri venea tocmai din modul cum se străduiau să definească cu precizie funcţiile generate de obiectele din interiorul lor, acelea din care îşi adunau, mai apoi, gândurile. De aceea nu pregetau să scruteze în sinele fiindului lor, să adune legături cu ne-firea. Pentru că, în ultimă instanţă, gândul de acolo se trage. Şi dacă ne-firea ta este săracă, şi gândul e firav, e neputincios, şi nu-ţi ajută raţiunea. Aşa  stabileau ei relaţii cu obiectele lumii exterioare; se străduiau temeinic să ajungă cât mai departe în ne-fire şi să provoace gânduri care să le ţină raţiunea în temeiuri. E greu de înţeles, pentru noi, cei care am întors lumea, ca mai apoi să ne mirăm că-i tot mai săracă. Din nefericire, lumea nu-i săracă, nu-i nici bogată, lumea îi, doar noi suntem tot mai săraci. Asta-i adevărat. Mai săraci şi mai plini de noi, fără să mai simţim vreun pic nevoia să vrem să-i credem pe străbuni. Nici autoritatea lui Kant nu ne convinge. Kant, acela care n-a vrut niciodată să schimbe lumea, ci doar să-i privească cu atenţie înţelesurile. Dar noi vrem s-o schimbăm, ne luptăm să facem asta. Orbeşte, fără să ne uităm în jur, fără să ştim  dacă sunt sau nu temeiuri, doar cu uitătura ţintită pe obiectele din exterior.

Read Full Post »