Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘puritate’

Poate că însă, există șansa – o șansă foarte mare! – să avem de-a face cu o stare derivată din natura subiectivității percepției asupra realității. Este foarte posibil ca toate elementele puse în discuție să-și continuie existența într-o altă natură, în afara capacităților noastre de percepție, ființând în continuitatea Tot-ului, asemănător undelor de formă care se transmit până la momentul în care se ivesc condițiile de a fi reclamtă în realitate variabila a unei formă anume. În felul acesta, procesul descris de Kant, care pune în relație realitatea pură cu realitatea practică, pentru a da naștere unei realități fizice, are toate condițiile să se producă.

Ar fi necesar, pentru a putea obține o comunicare coerentă, din care să eliminăm cât mai mult trădările specific acesteia, să pornim de la eforturile inițiaților de a face cunoscute condițiile  cunoașterii în formele care ating aceste stări speciale ale materiei. Eforturile pe care aceștia le fac pentru a traduce către  neinițiați astfel de forme de cunoaștere sunt puternic deformate de modul în care comunicarea trădează conținutul obiectiv, aducând în prim plan o structură de aparențe care împiedică pătrunderea în substanța obiectivă. Mai mult, pun în evidență o sumă importantă de contradicții în termeni, ca și în judecăți, ceea ce face să se nască o mistică care acoperă regiuni de realitate obiectivă. Această mistică, de multe ori speculată din interese mai ales doctrinare, parazitează înțelesurile profunde și ajungem ca spiritul să fie abătut în zone sterile. Practic, ajungem să fim în permanență orientați către un joc al aparențelor care ne ține departe de obiectivitatea proceselor. Este foarte dificil să te orientezi într-un orizont al adevărurilor extrem de subtile și instabile – unele dintre ele lipsite de reprezentare -, mereu dependente de transmutațiile care se produc în realitatea Tot-ului, transmutații ale căror cauze sunt mereu ascunse de mișcările materiei în diversele ei naturi.  “Nimic nu sta, totul se misca, totul vibreaza” se spune în Kybalion, și nu trebuie să ne gândim doar la mișcarea, doar la vibrațiile ce se produc în natura fizică a materiei, ci – fapt deosebit de important – mai ales la ceea ce se atinge în trecerea prin celelalte naturi – câte or fie ele! -, naturi care impun modificări conforme cu rațiunea naturii respective. Dacă pentru noi este dificil – practic imposibil până la acest moment!– să traducem în înțelesuri rațiunea naturii Universului din care facem parte, cum să avem ambiția de a face acest lucru cu rațiuni ale naturilor Universurilor despre care nici măcar nu avem cunoștință, ceea ce nu înseamnă, cu atât mai mult, că acestea nu există și că mișcarea cărora am fost destinați  se va opri, sau se va abate.  Toate acestea sunt elemente pe care inițiații vechilor științe le puteau pune în construcții care, odată cu trecerea timpului și cu direcționarea evoluției spre anumite orizonturi, și-au modificat înțelesurile până la a  da nașterea unei realiltăți care nu există și în care ne încurcăm tot mai mult.

După cum spuneam, eforturile puținilor inițiați dedicați care au mai rămas, sunt  absolut relative și numai o schimbare de atitudine în lumea neinițiaților ar contribui la aducerea la suprafață a unor sensuri pure cu care să le înlocuiască pe cele care s-au deformat. Așadar, soluția acestei probleme de refacere a mijloacelor de gândire și de cunoaștere stă la neinițiați, și nu la inițiați. Funcția acestora din urmă fiind de a ține în circulație elementele care vor putea fi transformate cândva în instrumente utile. Din nefericire, există printre inițiați destule persoane care sunt mai interesate să câștige adepți pentru diferitele grupuri de practicanți, decât să păstreze puritatea procesului de inițiere, ceea ce face să apară confuzii chiar în doctrinele inițiatice.  Controversele care apar și se dezvoltă între acei inițiați care consideră informațiile despre substanța primordială a Tot-ului o taină și cei care caută formule de a traduce aceste informații pe măsura puterii spiritului unui neinițiat, ajung de prea multe ori să dea câștig de cauză teologiilor de diferite forme. Pentru substanța primordială a Tot-ului nu există formă de înțelegere colectivă, pentru că ea este necognoscibilă și supusă unui permanent proces de purificare prin ea însăși. În plus, noțiunea de înțelegere colectivă este un fals; cunoașterea și în consecință înțelegerea sunt procese strict particulare, cu specificități creative individuale. Dacă lucrurile ar sta altfel misiunea inițiatului ar semăna cu un fel de inginerie în care inițierea depinde de corectitudinea procedurilor aplicate, toate conducând spre o cunoaștere colectivă.  Ori, cunoașterea inițiatului este strict individuală și dependentă de particularitățile specifice ale spiritului acestuia. Pe măsură ce contactul realizat prin tehnicile de inițiere se adâncește, pătrunde în profunzimea substanței, contribuția  particulară a calităților spirituale devin tot mai importante în definirea specifică a informațiilor ce vin din diverse niveluri ale substanței Tot-ului. Cunoașterea nu este un proces uniform și general, ci unul specific și strict dependent de particularitățile sensibile ale spiritului. Iată de ce, nu se poate vorbi despre cunoaștere ca fiind o categorie la care fiecare spirit ajunge în proporții egale și definite identic. Ea nu depinde de factorii exteriori sinelui, ci este strict dependentă de particularitățile acestuia. Nu se dezvoltă în exteriorul ființei, ci în interiorul acesteia, prelungind ființarea substanței Tot-ului în orizonturi subtile ale non-existenței. Astfel, termeni ca: temei, înțeles, spirit, mental etc. nu sunt doar noțiuni care să definească o categorie abstractă, ci obiecte ale unei structuri care se întreține pe sine prin sine, și a cărui cunoaștere se poate realiza prin armonia între particularitățile unui spirit și generalitatea unor astfel de termeni. Ca atare cunoașterea, ca și substanța Tot-ului sunt neegale, nedefinibile și necognoscibile. Cunoașterea este treapta ințiatică a creației; a cunoaște nu înseamnă o adițiune de informații, ci revelarea unor înțelesuri, iar înțelesul reprezintă substanța subtilă a creației. Iată un motiv bun pentru ca, creația să fie continuă și permanentă; din ea, din creație pornesc acțiunile de dezlimitare a multiversurilor cuprinse în Tot. Ea nu este specifică doar pentru universul fizic, care reprezintă orizontul existenței, ci și pentru cele mai de nebănuit multiversuri cuprinse în Tot. Diferă doar naturile, modurile și procesele acesteia, adică stările care duc  la formele specifice  ale respectivului univers.

Teoria Subconștientului Colectiv a lui Jung și Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake, dincolo de modul în care au revelat modurile de comunicare a substanței, sunt importante și pentru că sugerează ierarhizarea informației după imperativul diferenței de potențial. Primele unde care devin forme sunt acelea care au funcția de a umple un gol al prezentului, unde pe care organele receptoare – cum ar fi ADN-ul – le sesizează și le transformă în informații esențiale pentru creație. Nu trebuie, sub nici o formă, ca acestea să fie cele mai importante, ci cele mai oportune. Procesul de creație, odată pornit se va rafina și va selecta informații din ce în ce mai substanțiale. Aici avem de-a face cu un proces de adițiune care se desfășoară concomitent cu acela de eliminare. Cele două procese trebuie să aducă forma, prin procesul permanentei creației, la stadiul de a distila funcțiile acesteia și a le prepara pentru a putea trece într-o altă natură a substanței. Cel mai  sigur este că acest proces a pornit inițial din sine, și este cel care face ca Tot-ul să fie continuu, necognoscibil și indestructibil.

Acțiunile ce se desfășoară pe parcursul oricărui moment al procesului de creație, sunt spontante, uice și irepetabile, întreținând astfel necognoscibilitatea. Agnosticii, afirmând ca necognoscibilitatea este piedica de netrecut în calea cunoașterii, greșesc fundamental, pentru că funcția fundamentală a necognoscibilității este să înlăture opțiunea, cea care ar împiedica unda de formă să-și urmeze destinul pe care i l-a hărăzit diferența de potențial. Opțiunea are nevoie de un proces de alegere, ceea ce ar duce la dispariția spontaneității din creație, afectând, în felul acesta, continuitatea.

Sheldrake afirmă că undele de formă pornesc dintr-un câmp de formă și, atunci când le numește: ”unde de formă” nu înțelege și nu le acordă un specific, o particularitate, datorită căreia ia naștere o formă anume. Undele de formă sunt vibrații ale unei lungimi de undă unice care  datorită  coeficientului Δ particular pot fi activate de către o anume diferență de potențial. Vorbim de o diferență de potențial instabilă, care se transformă mereu, ca atare unda de formă, pentru a fi activată, trebuie să răspundă rapid impulsului lansat de diferența de potențial. Odată activată, ea va acționa asupra unor elemente de substanță din care va lua naștere o formă, menită să anuleze diferența de potențial. Aceasta este o problemă a prezentului imediat și, ca atare, unda de formă trebuie să inducă impulsuri specific, coerente, în baza cărora procesul de creație inițiat să dea naștere entităților unice care sunt dedicate acestui moment al evoluției, pornind de la o anume diferență de potențial care ar risca să deterioreze continuitatea. Procesul de creație despre care vorbim nu se produce cu un scop anume și nici dintr-o intenție anume, ci punctual, să anuleze o anume diferență de potențial pe care realitatea în evoluția ei o aduce la un nivel în care ar putea afecta continuitatea. Ca atare, creația este menită să întrețină continuitatea, dând naștere mereu formelor unice, care, la rândul lor vor stimula crearea altor etități unice. Aparent, creația unică nu are cum să întrețină continuitatea, dar este doar o aparență, pentru că formele unice  – prin funcțiile lor specific – lărgesc spațiul în care acestea activează, îl dezlimitează, permițând substanței din nonexistent să introducă în orizontul existentului fasacicole de unde ale căror vibrații vor participa la crearea de forme unice în feluritele naturi ale acestuia. La rândul său, existentul, prin transmutația formelor dintr-o natură în alta, eliberează în nonexistent unde care vor participa la menținerea mișcării și vibrației universale. Din descrierea acestui proces, se poate trage o concluzie logică: continuitatea nu se poate întreține în lipsa formelor unice, obținute prin creație, pentru că doar ele mențin expansiunea în nonexistent și stimulează transmutația care adaugă vibrații în masa acestuia. În aceasta constă forța undelor de formă, căreia o contemporaneitate îi datorează ceea ce numim în mod comun coeziune, dar care nu este altceva decât modul în care unicitatea își manifestă particularitatea, acționând asemeni unui fascicol de unde.

Cel care citește aceste rânduri, dacă este captivul modului de a fi al naturii fizice, care este esența Universului nostru, se va lovi de limitele respectivei naturi, și va refuza să accepte  ceea ce nu poate fi controlat – sau ce nu se verifică – prin funcțiile pe care le întreține. Dar, dacă va încerca să-și elibereze conștiință de sub influența strictă a limitelor despre care vorbesc, va izbuti să accepte faptul că există posibilitatea unei construcții care să mențină – la nivel primordial – substanța Tot-ului ca o realitate a spiritului. Cel puțin, asta ar fi limita cea mai extinsă pe care ne-o permitem. Totul este spirit, altfel neputând să presupunem aceste mișcări dinspre nonexistent spre existent și de la existent spre nonexistent, și nici  substanța Tot-ului cu cele două moduri de ființare: formă și vibrație. Toate eforturile pe care spiritele carteziene le fac să păstreze informațiile cu care operează în limitele stricte ale naturii fizice, se lovesc de moduri de a fi ce nu pot fi explicate doar prin procesele fizice. Cei mai expuși efectelor cărora le dau naștere modurile despre care vorbim, sunt fizicienii. Fapt pentru care ei sunt și cei mai dispuși să accepte posibilitatea ființări și  a altor naturi, a legăturilor dintre aceste naturi, dar și a calităților pe care substanța Tot-ului le are, dincolo de capacitatea noastră de a împinge rațiunea. Cu alte cuvinte avem de-a face cu probleme ale conștiinței, și ca atare, acest organ ar trebui antrenat dacă vrem să ne lărgim capacitatea de cunoaștere și de control asupra informațiilor aflate în circulație. O afirmație, făcută de un înțelept hermetic cu multă, multă vreme în urmă:  “Acela care intelege adevarul naturii mentale a Universului, este deja bine inaintat pe drumul maestriei”, și care binențeles este evitată și, mai mult, negată, de mințile moderne, deschide o fereastră spre orizonturi pe care am putea să le cunoaștem antrenându-ne conștiința tot atât de temeinic precum facem cu rațiunea.

Read Full Post »

10 decembrie, 2014

De fiecare dată când o nouă religie s-a născut, grija învăţătorilor s-a îndreptat către spiritul ucenicilor. Acesta, spiritul, trebuia să se lase fecundat de principiile unei forme noi de credinţă. Dacă învăţătorii – cum probabil s-o fi întâmplat cu o sumă de firave orientări religioase despre care astăzi nu mai avem nici un fel de informaţii – ar fi inventat felurite acţiuni cu efect direct asupra spiritului, nimic spectaculos şi trainic nu s-ar fi întâmplat. Spiritul este un agregat teribil de ciudat, de sensibil, mereu acţionând în afara ordinii perceptibile. Toate înlănţuirile logice, înlănţuiri ce pornesc de la experienţe perceptibile, senzoriale, şi care dezvoltă o anume formă de cunoaştere ce pare infailibilă, sunt dizolvate de spirit. Aparent fără motiv, ilogic, împotriva tuturor argumentelor degajate dintr-un proces, dintr-o stare de fapt. Realitatea senzorială ordonează un anume fel de peisaj al adevărurilor ce par de necombătut, iar suprafaţa lor indică în cel mai sigur mod o direcţie clară; şi totuşi spiritul refuză o astfel de realitate, o modifică, o răstoarnă, o desfiinţează. Probabil că Învăţătorul care a creat o anume religie avea un simţ special care-l ferea de tentaţia încercării de a supune direct  spiritul ucenicilor săi. Toate sistemele religioase, în faza lor iniţiatică au fost dominate de nevoia spiritualităţii. Nu spiritul individual era important, nu ucenicul, nu voinţa acestuia, ci spiritualitatea care ar fi putut întreţine motivaţia unor conştiinţe. Fie religia egipteană, fie cea a vechiului Sumer, ori budismul, creştinismul, islamismul; în fazele lor neinstituţionalizate tind spre spiritualitate, iar efectele sunt pline de forţă. Forţa pe care o impune formarea unor spirite într-un anume climat, de unde sunt absorbite valori definite de certitudini care sunt hrănite în limitele acelei spiritualităţi, ca atare nu pot fi admise de persoane care sunt în afara particularităţii acelui spaţiu. Se crează astfel un câmp ce seduce prin puritatea, prin simplitatea atitudinii, lucru ce sub nici o formă nu poate fi decis astfel într-o realitate care a depăşit stadiul spiritualităţii esenţiale. O astfel de etapă este valabilă până când mişcarea începe să se instituţionalizeze, moment în care intervin regulile de funcţionare a mecanismului impus de aparatul colectiv sl respectivei întreprinderi. Buddha a fost Învăţătorul care a sesizat toate pericolele pe care le aduce religia ca instituţie şi a dorit ca ucenicii lui nici măcar noţiunea de religie să n-o transmită în rândul credincioşilor. Din nefericire, de la un anumit stadiu, orice învăţătură, fie ea simplă, fie menită să întreţină adevăruri fundmentale, înclină spre regulile şi cutumele instituţiei, iar aceste mişcări spirituale au sfârşit necondiţionat în forme instituţionale unde Dumnezeu se transformă din forţa care poate hotărâ spiritul să se exprime pe sine în forme surprinzătoare şi desăvârşite, în subiectul unor negocieri legate invariabil de o realitate practică. „Dă-mi Doamne sănătate!” este o negociere simplă, legată de realitatea practică în care subiectul a produs, şi continuă să producă experienţe. O astfel de negociere nu mai are nici un fel de legături cu spiritualitatea, ci cu un orizont al percepţiilor în care există o sumă de obiecte ce pot fi negociate cu forţa divină. Este o negociere care are nevoie de o instituţie care să-i înlesnească o cale – sau iluzia unei căi – de comunicare cu divinitatea. Nu aceasta era poziţia credinciosului în etapa spiritualizată a religiei respective, etapă care crea un climat de indeterminare în care cel mai puternic era liberul-arbitru hrănit de rădăcinile spiritului înfipte adânc într-o spiritualitate activă, profundă şi creatoare. Societăţile istorice au fost adesea guvernate perioade lungi de forţa pe care spiritualitatea o întreţinea, nu neapărat motivată religios, dar cel mai adesea susţinută de energia dintre liber-arbitru şi divinitate. Relaţia cetăţeanului cu divinitatea se producea la nivele subtile care sunt teribil de greu de imaginat pentru omul unei societăţi tehnologizate. Pentru un astfel de om, Imnul către Amon, închinat acestuia de către Ramsese al II-lea este – cel mai probabil – lipsit de sensurile subtile ce îi erau atribuite la vremea lor: Zeii văd iarăşi, templele lor se deschid. Oamenii pot şi ei să vadă şi să privească, prin mila lui. Copacii freamătă zărindu-l, ei se întorc către cel Unic, iar frunzele li se desfăşoară; peştii săgetează prin apă, saltă în aer, în iazurile lor, de dragul lui. Când se iveşte, vieţuitoarele ţopăie, păsările fâlfâie din aripi, căci ele îl ştiu în clipa-i fericită şi trăiesc, văzându-l,  toată ziua. [Cu toţii] sunt în mâna lui, însemnaţi cu pecetea lui; nici un alt zeu nu îi poate trezi, ci numai Maiestatea Sa [Amon], căci nimic nu se înfăptuieşte fără voia sa, zeul cel mare, viaţa Eneadei. (Vezi Civilizaţia Egiptului Antic )

Forţa spiritualităţii crează legături subtile între formele vieţii, fie pământeşti, fie divine; vorbim despre o forţă care se manifestă în marele său mister şi este  atribuită zeului ca o existenţă dincolo de voinţa sa; ceea ce înseamnă că atunci când ea suferă, zeul suferă la rândul său, când ea se bucură, zeul este în plină putere şi bucuros primească ofrandele ce-i sunt pregătite. Forma aceasta a spiritualităţii era menită să întărească atât legăturile spiritului uman cu sine însuşi, lărgind capacitatea şi expresiile indeterminării; cât şi formele de recunoştinţă faţă de zeul care ducea poavara unei existenţe de dincolo de existenţă.

Toate aceste forţe se manifestau, pentru că exista abilitatea de a percepe şi de a crea forme ale spiritualităţi ce întăreau capacităţile oamenilor de a înţelege existenţa ca rezultatul unor energii creatoare în continuă mişcare armonică. Grija lor cea mai de preţ era ca aceste armonii să nu fie tulburate de nesăbuinţe ce sunt într-totul stârnite de manifestarea poftelor umane. Ca atare Spiritul trebuia să aibă în întregimea sa legături osmotice cu spiritualitatea.

Read Full Post »

10 octombrie, 2014

Este foarte greu şi în mod egal, foarte uşor – de explicat orbirea care dăinuie de atâta vreme şi care-şi rafinează în timp efectele.  Şi poate că, această orbire ce s-a instalat se datorează unui proces care a erodat în timp o anumită atitudine. După cum observă Mircea Eliade : Adevărata «cădere în timp» începe cu desacralizarea muncii, numai în societăţile moderne omul se simte prizonierul meseriei sale, căci el nu mai poate scăpa Timpului. Şi pentru că nu poate să-şi «omoare» timpul de-a lungul orelor de muncă – adică atunci când se bucură de adevărata sa identitate socială – el se străduieşte să «iasă din Timp» în orele sale libere; de unde şi numărul virtiginos de distracţii inventate de societăţile moderne. Cu alte cuvinte, lucrurile se petrec invers decât în societăţile tradiţionale, în care «distracţiile» aproape că nu există, căci «ieşirea din Timp» se obţine prin orice muncă responsabilă. Legăturile dintre desacralizarea muncii şi instituţionalizarea produselor culturael ale unei colectivităţi, a decis ca tot sistemul culturii instituţionalizate din epoca modernă să arunce o perdea groasă şi opacă asupra culturii orale generate de populaţiile izolate de sistem. Vorbim atât de populaţiile care trăiesc în zone “defavorizate” – atâtea câte au mai rămas, dar şi de cele care sunt departe de legăturile curente cu mentalitatea urbanizată. “Corifeii” culturii sistemice au hotărât, cam de pe la mijlocul secolului al XIX-lea că, ţăranii – de exemplu – sunt o pătură abrutizată, redusă intelectual, dezorientată, lipsită de abilităţi de reprezentare, incapabilă să producă obiecte culturale. Populaţiile de aborigeni din ţinuturi izolate, la fel. Şi asta, chiar dacă personalităţi, precum acelaşi Mircea Eliade, afirmă că: Un obiect sau o acţiune dobândesc o valoare  şi devin în acelaşi timp reale numai pentru că participă într-un fel sau altul la o realitate care le transcede.

În consecinţă, pentru sistemul instituţionalizat, toate grupările care nu au acces la modelele propuse de personalităţi recunoscute de sistem, practic sunt eliminate din orice structură culturală. Această mentalitate a făcut ca atât relaţiile culturale, cât şi obiectele culturii unor astfel de grupări, sau populaţii să devină din ce în ce mai greu de perceput pentru societatea “civilizată”. Practic, odată cu timpul, cultura orală a devenit  inabordabilă spiritului urbanizat. Tot ce s-a obţinut a fost o enclavizare, şi firavele legături ce mai existau înaintea tehnologizării vieţii, s-au rupt cu totul. Mai mult, mentalitatea de misionar a instituţiilor sistemului a contaminat spiritual culturii orale cu gesturi practic nedigerabile pentru respectivii locuitori, iar de aici s-a ajuns la apariţia unor hibrizi cu o răspândire rapidă şi efecte dintre cele mai neplăcute. Pentru curăţarea spiritului de mulţimea de hibrizi, care-şi dau naştere unul altuia în ultima vreme, ar trebui să apară voinţa şi forţa de a căuta originile procesului şi de a relua totul de la capăt. Ceea ce este greu de crezut că se va întâmpla. În timpul acesta, cultura orală şi-a pierdut cu totul înţelesurile, din nefericire în contemporaneitate chiar şi pentru cei care altă dată erau aparţinători unui astfel de model. Valorile culturilor orale, multe dintre ele de o puritate şi o profunzime inegalabile, au fost acoperite de inovaţii inepte, scornite din scopuri cu totul străine spiritului. Ruptura dintre cultura orală şi cea instituţionalizată aduce comunităţilor pagube de nerecuperat, iar gesturile cu funcţii misionare contribuie din plin la creşterea confuziei. Singurele culturi care au rezistat în faţa unor astfel de atacuri au  fost cele tibetane, nepaleze, balineze care au creat legături foarte solide între formele instituţionalizate şi cele orale. Doar că, în faţa presiunii create de factori politici comerciali sau economici, respectivele legături încep să slăbească şi sensul de dezvoltare al respetivelor culturi începe să se abată de la direcţia corectă. Mai rămân – într-o astfel de atitudine – micile comunităţi izolate din Amazonia, Mongolia, Siberia, Alaska ale căror culturi orale sunt încă păzite de lipsa unor interese politice sau economice. Cu toate că modelele cultivate în Tibet, Nepal, Amazonia etc. şi-au dovedit forţa şi capacitatea de a produce valori spirituale deosebit de profunde, ele a fost supuse unor denaturari de către abordări tributare unor mentalităţi îmbibate într-o ideologie misionară. Practic, incapacitatea unor interpreţi de a pătrunde în structura unor astfel de modele, a denaturat întregul sens al culturii cercetate. Foarte rar, un spirit dedicat, pasionat cu adevărat de spiritualitatea puternică a unei colectivităţi, sau alteia, a dovedit că de fapt de aflăm în faţa unei alte viziuni despre Univers, una care are la bază condiţiile particulare în care s-a format. O astfel de abordare arată că fiecare element al mediului – atât material, cât şi spiritual – contribuie la construirea unei realaţii relative, în care fiecare contribuie la păstrarea unui echilibru menit să protejeze generaţiile viitoare. Toate încercările de a impinge modul de a exista şi de a gândi a respectivei comunităţi, spre ezoterism, spre practici obscure sunt de fapt limite ale celui care interpretează, şi nu a celor care produc obiectele culturael ale spiritualităţii analizate.

Cred că am adunat pierderi grozave datorate acestui mod de a aborda superficial condiţiile în care există o cultură orală, şi de a încerca să suprapunem modelul instituţionalizat peste o realitate care există în alte dimensiuni. De-a lungul istoriei au pierit numeroase comunităţi, numeroase modele care – este foarte posibil! – ne-ar fi putut determina să găsim căi mai eficiente decât cele pe care le bătătorim în zilele noastre. Din nefericire, ne-am obişnuit să impunem grile, modele, mentalităţi şi să mutilăm realităţi în funcţie de limitele pe care gândirea noastră le are la un anumit moment dat.

Şi tot ceea ce ne rămâne este un folclor, care, de fapt, ne ocupă timpul, nu şi spiritul.

Read Full Post »