Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘primordial’

„Află, omule, despre GÂNDUL ce crește în abis

Aducând ordinea și armonia în spațiu.

… la început existau VIDUL și neființa …

În acea neființă a apărut un gând atottriumfător

Care a umplut VIDUL.

Nu exista Materia, ci doar forța … sau vibrația

Gândului semnificativ care a umplut VIDUL.” – iar fi spus Toth lui Hermes Trismegistul, apud Florin Gheorghiță. În Vidul primordial, GÂNDUL  a devenit prima Formă, una inițiată din Neființă, ca atare manifestată ca neființă, ca o lume invizibilă. Acest Gând originar, inițiat din Neființă și populând Vidul, s-a multiplicat din, și prin, sine, astfel propagându-se – în vibrațiile sale –  armonia ce va contribui la  nașterea Universul fizic – așa cum încercăm să-l cunoaștem  noi cei din lumea întrupată. Vorbim despre o concepție a alternanței între cele două lumi – cea a întrupaților și cea a dezîntrupaților -, concepție care a circulat în toate societățile tradiționale, și pe care Florin Gheorghiță o reia pornind de la mărturiile pe care le aduce obiectivitatea filmului fotografic sau magnetic. (Raportându-ne la această concepție despre un Univers alcătuit din mai multe lumi, cel puțin două, trebuie să ne referim și la acel folclor care a circulat în America anilor ’60, când presa nu contenea să vorbească despre apariția și dispariția misterioasă a unor soldați care participaseră la experimentul ”Philadelphia ”, inițiat și condus de Eistein și Tesla. Soldați declarați morți după rapoartele făcute în urma experimentului eșuat, dar care în aparițiile lor “întrupate” declarau că nu se mai pot fixa într-o formă și timp anume, vagabondând prin lumi.) Toate cele afirmate mai sus întăresc și mai mult convingerea care afirmă: Cunoașterea se dovedește a fi un proces anevoios și strict dependent de cel care-l parcurge pentru că uneltele cu care ne raportăm la informațiile emise de mediu nu sunt omogene, și, mai ales, nu sunt niciodată complete, fapt consemnat în destul de numeroase lucrări de-a lungul timpului. Ar trebui, se pare – după cum au spus și spun înțelepții, mai ales cei indo-tibetani –,  să posedăm patru categorii de unelte cu care să procedăm la cunoaștere în funcție de diferitele nivele ale realității; vorbim de uneltele pentru nivelul fizic, cel astral, cel eteric și cel mental, pentru că acestea sunt – după spusele inițiaților – cele patru nivele sub care se prezintă realitatea uniersală în întregul ei. Chiar dacă, omenirea s-a lăsat influențată în istoria contemporană de un fluid morfic aparent de tip cartezian – fapt care a determinant însăși sensul evoluției mijloacelor tehnologice -, potrivit căruia doar nivelul fizic este cu adevărat real, restul fiind rezultatul fanteziilor unor gânditori care neagă prin mijloacele logice teoretice, existența unei realități materiale, cu alte cuvinte aparențele nu ar ține de lumea fizică. La rândul lor, gânditorii socotesc lumea fizică, o lume a aparențelor. Adversarii acestei concepții despre lumea fizică al nivelului întrupat, afirmă că  elementele aparținătoare lumii în care trăim nu pot fi declarate aparențe, pentru că sunt în integralitatea lor cognoscibile prin mijloace obiective. Ori, nu acest mod de a fi îi face pe înțelepți să le declare ca aparținătoare nivelului aparențelor, ci faptul că nici un astfel de obiect nu contribuie în deplinătatea fiindului său la edificarea unor relații care să devină realitate completă, ci doar cu anumite părți, iar acest fapt are o influență directă asupra cunoașterii. Părțile care nu participă la proces, ascund cunoașterii o anumită parte de realitate. O realitate poate fi numită obiectivă atunci când poate fi cunoscută în totalitatea ei, altminteri rămânând o aparență. Cercetările științifice probează, în anumite momente, coexistența celor două forme de ființare: “ întrupată” și “dezîntrupată”, exprimată prin cel puțin patru nivele (cel de al patrulea fiind cel fizic.) care coexistă și care marchează; mai mult, care probează existența unei mișcări de translație a entităților dintr-un nivel în altul; cele fizice, în entități astrale,  ori eterice sau mentale. Nivelul fizic ar fi cel mai “rudimentar“, un nivel inferior, incomplet, celelalte trei învăluie lumea fizică, o întrepătrund, și abia atunci putem vorbi de o realitate completă, ale cărei elemente, nu mai pot fi numite aparențe, fiindcă, sunt adăugate calitățile pe care celelalte nivele le conțin,, pentru ca în final să se ajungă la realitatea completă.

Poate fi real, acest Univers, sau poate fi doar o aparență, sau se poate ca fiecare moment al acestui Univers să reprezinte originea unor alte Universuri menite să întrepătrundă ceea ce putem reprezenta. Un nou Univers care se naște va exista într-o formă anume, din clipa în care  un gând a fost eliberat în Vid,  existând până la dezîntrupare, atunci când va deveni din nou Neființă, iar toată această alcătuire este o problemă a cunoașterii. „Este întru totul evident că omul obișnuit, în timpul vieții sale terestre, își formează concepții imperfecte și inexacte asupra multor aspecte ale lucrurilor din mediul său. De exemplu, el nu știe nimic despre forțele eterice, astrale și mentale care acționează în toate lucrurile pe care le vede și care în realitate formează partea cea mai importantă din lucrurile respecteive. El vede deci o lume care în mare măsură este propria sa creație. Nu înțelege că lumea îi apare astfel fiindcă nu cunoaște nimic despre ce e mai important. Astfel, din acest punct de vedere, viața fizică obișnuită este iluzorie și, dacă ne vom gândi mai bine, vom remarca repede că ea este chiar mult mai iluzorie„ – observa teosoful A.E.Powell pe la 1927. Cu alte cuvinte, cunoașterea se oprește la limita informațiilor perceptibile. Plecând din acest punct încercăm să atingem desăvârșirea, fără să știm vreodată dacă ne-am apropiat, sau dacă, măcar mergem în direcția cea bună. Informațiile pe care le avem despre celelalte trei forme ale existenței sunt atât de puține și de sărace încât nu putem ști dacă vom atinge – în vreuna dintre formele de existență – structuri în care să coexistăm conștient prin mai multe din forțele realității manifeste în realitatea completă. Fie eterice, fie astrale, fie mentale, energiile devin continuu, căutând desăvârșirea, astfel  relevând entităților care  ating aceste  nivele aparținătoare formei complete a realității. Noi – este foarte posibil – să existăm la periferia ființării, sau – este iarăși foarte posibil – să fi depășit toate formele ființări înaintând spre edificarea unei geometrii noi. (…) Se pare că există întrupați cu  sensibilități speciale care pot percepe ambele forme: ” În ceea ce privește lumea mai vastă și invizibilă care ne înconjoară, tratez acest subiect nu din auzite, ci din propriile observații și cunoștințe directe. Nu știu ce capacități speciale posedă centrii creierului meu față de cei ai unui om obișnuit; sunt însă conștient de faptul că există permanent în jurul meu o lume invizibilă, greu de descris, care traversează, pătrunde și învăluie toate lucrurile lumii noastre…”; este mărturia ocultistului C. Jinarajadasa pe care Florin Gheorghiță o folosește pentru a evidenția existența  lumii invizibile, o lume a dezîntrupaților. Se poate observa, cu foarte puțin efort, că inițiatul vorbește despre un Univers coexistând în alt Univers, adică o lume care presupune o alternanță Ființă – Neființă în punctele de contact și care poate folosi binomul GÂND – OBIECT FIZIC; ceea ce sugerează că Noțiunea este, fie o formă de comunicare  a Gândului aflat în Ființare, adică fiind capabil să ofere înțelesuri, și nu înțeles, materiei; fie un instrument care facilitează posibilitatea permanentei transformari a Ființei în Neființă și invers. Pentru gânditorul care adoptă tipul cartezian de gândire toate acestea sunt inacceptabile, pentru că sunt lipsite de prezența unor coordonate către care să le raporteze, și dimensiunile lor devin incontrolabile, ceea ce – pentru un asemenea tip de gândire – nu  poate fi admis, pentru că nu pot fi cuprinse în simbolurile matematice care să le facă posibile, sau care –cel mai adesea – să le descrie. Din nefericire însă, gândirea carteziană – capabilă să detalieze aspecte remarcabile din geografia momentului – se oprește la limita acestuia. Dincolo de limitele cartezianismului, există modelele de tip  hermeneut, esoteric sau tibetan al reîncarnării, cât și cele derivate din teoriile lui Jung și Sheldrake care devin posibile. Mai mult, devin probabile.  Este oarecum contradictoriu să pui pe seama Neființei apariția formei în Vidul primordial, dar se pare că Gândul, prin vibrația sa, este mijlocul de care se folosește aceasta (Neființa)  să mențină alternanța de care vorbeam, între cele două lumi: Ființă și Neființă. Alternanța Ființă, Neființă este fundamentală pentru memoria Universului, dar și pentru a menține omogenitatea formelor din Ființare și a neformelor din Neființare. Întruparea și Dezîntruparea sunt cele două instrumente ale mecanismului de rafinare a materiei pentru a ajunge în orizonturi tot mai fine, fapt pentru care vechii înțelepți au considerat că tot ceea ce există în Ființare sunt de fapt aparențe care se desăvârșesc  în Neființare, creând acele entități energetice pe care Florin Ghiorghiță a căutat să le ordoneze  în cărțile sale și să extragă toate informațile pe care ni le permit instrumentele noastre teribil de sărăcăcioase, dar și limitele drastice ale cunoașterii și care ar duce la posibilitatea apariției unui limbaj comun celor două lumi.  Deocamdată, însă, nu s-a înregistrat nici un fel de progres în sensul acesta, chiar dacă în lume sunt un număr de oameni de știință preocupați de această temă. Entităție dezîntrupate rămân însă manifestări misterioase  care nu pot fi cunoscute  fie abstract doar prin expunerea pe un material fotosensibil, fie el celuloid sau material magnetic; fie prin intermediul unor inteligențe care au calități de medium. Oricum ar fi, comunicarea este săracă și puternic marcată de reacțiile subiective ale cetățenilor obișnuiți. O concluzie – nesigură și trunchiată – poate fi totuși formulată: toate formele de manifestare ale  entităților (atât întrupate cât și dezîntrupate ) sunt instrumente pentru evoluția în sine a Universului. Fiind lipsit de dimensiuni, Universul – cu toate formele sale – există numai în sine; dimensiunile fiind doar instrumente cu care entitățile stabilesc un număr finit de coordonate ce reprezintă esența informațiilor pe care le emit și permit cunoașterea. Arhetipul, simbolul, (Mai târziu Noțiunea  nuanțează substanța abstractă a Gândului și ne  permite să pătrundem mai adânc în manifestările vibrației, în modalitățile de a deveni materie. Acestea constituie unelte care trebuiesc cunoascute și pentru asta trebuie elaborate sisteme de educație cu totul diferite de cele pe care le folosim în mod obișnuit. Există în toate acestea o condiție însă; detașarea de modul cartezian de a gândi, fiindcă acest mod e caracteristic momentului dintr-o realitate. Iar fiecare realitate este formată dintr-o infinitate de momente, pe care gândirea carteziană le izolează unul de altul. În fond, atunci când ne raportăm la un moment al unei realități, o facem la descrierea acestuia și nu la realitatea intinsecă. Ca atare cunoașterea realității este în mare măsură un proces subiectiv guvernat de relația dintre  autorul cunoașterii și noțiune. Conținutul Noțiunii este dependent de autorul conoașterii, imaginea realității fiind construită din elemente ale descrierii, elemente care stabilesc un traseu subiectiv între Ființă și Neființă.

Cercetările de-o viață ale lui Florin Gheorghiță, i-au permis fizicianului să ordoneze – chiar dacă superficial (nu din cauza autorului, ci a puținătății informației) – un anume model al relațiilor dintre Ființă și Neființă, pe baza mărturiilor obiective pe care a putut să le obțină. Un model care amendează serios pretențiile gândirii de tip cartezian, mai ales cea care s-a dezvoltat, și continuă să se dezvolte, în urma revoluției tehnologice. Se spune îndeobște că tehnologia ne obligă, prin tehnicile pe care le inaugurează, să avem un anume tip de gândire și doar acela, dar refuzăm să acceptăm că întreaga tehnologie a ajuns la acest nivel datorită scopului pe care ni l-am impus noi și pe care l-am urmărit, producând continuu un anume tip de tehnologie, după anume modele, ceea ce a făcut ca generațiile tehnologice următoare să devină și mai adânc scufundate într-o anume mentalitate. Astfel s-a ajuns ca tehnologia să arate și să se comporte într-un anume fel,  să aibă o anume atitudine, de loc străină temeiurilor de la care am pornit și puternic condiționată de ceea ce voian de fapt să obținem de la respectivul mijloc terhnologic. Practic vorbim despre un răspuns exact, pe care tehnologia îl dă  tentațiilor noastre în forma lor obiectivă și nu celei subiective. Lucru care aduce un conflict în modul cum percepem realitatea pe care o creem.

Lungul lanț de cauze și efecte pornit de la aceast conflict, complică conceptul de contemporaneitate, pentru că un orizont de care ar trebuie să ținem seamă și să-i acordăm o atenție aplicată: acela al contemporaneității din Neființă a ajuns să fie foarte greu de identificat. Chiar dacă există o întreagă literatură care vorbește despre existența unor legături strânse între valorile contemporaneității,  care sunt prezente în egală măsură, dar în forme diferite, atât în  Fințare  cât și în Neființare; de faptul că vorbim de categorii care funcționează conform Principiului Polarității, se pare că am abolit orice posibilitate de a mai percepe semnele acestor manifestări.

În 2014, Florin Ghiorghiță publică la Iași, la editura Polirom  un volum care se numește Strania energie a gândirii, carte în care aduce un număr mare de dovezi fotografice despre entitățile  dezîntrupate cu care coexistăm. Relația între entitățile întrupate și cele dezîntrupate respectă regulile principiului polarității, și chiar dacă există – deocamdată – o imposibilitate de a comunica între cele două categorii de entități, faptul că ele coexistă devine evident. Coexistența celor două categorii de entități este un argument pentru faptul că și contemporaneitatea celor două orizonturi are elemente comune, fapt care ar trebui să ne convingă să reconsiderăm atitudinea față de gândirea unor înțelepți ai societățiilor istorice. Mai mult, chiar, ar trebui să reconsiderăm întrgul model cu care judecăm sistemele după care aceștia descriau ființarea sau Universul. „În spusele păstrate de la pythagorei, se pare că şi ei gândeau la fel. Căci unii dintre ei spuneau că sufletul este identic firelor de praf din aer, pe cînd alţii spuneau că el le pune în mişcare.” – spune Aristotel, iar fotografiile pe care Florin Gheorghiță le aduce ca dovezi pentru existența  entităților dezîntrupate  cuprind afirmația stagiritului, la fel de bine cu cuprind reguli ale Principiului Polarității, ale Principiului Vibrației, ca și cel al Corespondenței. Să considerăm, atunci, că trebuie să neglijăm, sau și mai mult, să negăm un sistem de gândire doar pentru că nu se suprapune pe subiectivitatea noastră care se sprijină pe o tehnologie care, la rândul ei este în esență altceva? Atunci când  este vorba doar de contemporaneitate căutăm să găsim mărturii în spațiul din preajma noastră. Comportamentul acesta s-a accentuat  pe măsură ce am adoptat o atitudine carteziană față de evenimentele din realitatea imediată, care nu pare a avea legături cu Neființa, chiar dacă trudnica muncă a unor personalități ca Florin Gheorghiță și nu numai, aduc mărturii despre diversele nivele ale relației Ființă –Neființă (Philip J. Corso, ar fi unul dintre ei, chiar dacă a fost extrem de discret în afirmațiile pe care le-a făcut în timpul vieții.). În cazul existenței unei alternanțe, însă, contemporaneității i se adaugă o nouă formă; există, în cazul acesta o contemporanitate a Neființei și una a Ființei.

Advertisements

Read Full Post »

Logica firii împiedică entităţile Universului să-şi aleagă contemporanii. De neimaginat este haosul fără de sfârşit ce s-ar crea dacă opţiunea alegerii s-ar fi strecurat între regulile existenţei. Să vezi râul de magmă incandescentă care curge lent prin faţa intrării în bloc, iar dimineaţa, la ora şapte precis, un dinozaur cu geanta diplomat sub braţ, îşi caută înfrigurat cheile de la maşină în buzunarele costumului Armani. O muieruşcă aţâţătoare saltă pe tocurile subţiri, grăbită să ajungă la metrou, prin galeria căruia, vântul năprasnic al hipersaţiului suflă, spulberând firele materiei. Dacă vrei să traversezi bulevardul larg, eşti nevoit să străbaţi un labirint nevăzut, şi te loveşti mereu de grupuri compacte de elemente primordiale care au socotelile lor. Nu-i este dat minţii să poată imagina dintr-o dată toate situaţiile năstruşnice, ce s-ar crea, dar cea mai anapoda stare a unei astfel de realităţi ar fi totala lipsă de ordine, aşa cum ştim s-o judecăm noi. Doi şi cu doi ar face tot timpul cât vrea întâmplarea, cât vrea starea cifrei în momentul acela. Ca să nu mai gândim că situaţia nu ar mai căpăta curs sub nici o formă, pentru că fiecare entitate ar aduce în existent contemporanii care i-ar conveni, fără nici o explicaţie, în afară de propria ei subiectivitate, şi asta mereu, pentru eternitate. Totul ar depinde doar de amintiri şi de dorinţă. Seara te-ai culca într-o lume, ca să te trezeşti dimineaţa într-o răvăşeală, şi-o lipsă de noimă de neimaginat. Sigur, toată această lipsă a ordinii cunoscute, nu se poate să nu creeze o ordine specifică, una cu reguli ce nu încap în modul noastru de a gândi. „Căci, adminţând că orice naştere şi pieire se petrece într-un substrat, fie că acesta e unul sau mai multe ca număr se pune întrebarea: De ce se întâmplă aceste procese şi care e pricina lor? Căci doar substratul în sine produce această schimbare a sa. Vreau să zic, de pildă, că nici lemnul, nici arama nu explică schimbarea fiecăruia din aceste lucruri, adică nici lemnul singur nu făureşte patul şi nici arama nu făureşte statuia, ci altă cată să fie cauza schimbării lor.”- ne spune Aristotel fără să ne îndemne însă, în mod expres, să cautăm aceste cauze, dacă efectele lor se dovedesc a fi folositoare. Mai mult, asta înseammnă că o astfel de lume, a unor astfel de cauze, nu-i făcută pentru noi; ea poate să existe bine mersi unde-o vrea ea, poate exista şi contemporană cu mine, cu condiţia să  nu  mă cuprindă, să n-o pot percepe. Ceea ce e sigur, este faptul că o asemenea ordine a firii poate exista şi nu poate exista, în egală măsură, fără ca eu să devin conştient de adevărata dimensiune a ei.

Imaginile derivate dintr-o astfel de ordine, fac ca ceea ce se întâmplă în ordinea realităţii noastre, şi noi numim îndeobşte dezordine, să devină dintr-o dată acţiuni care au o cauză ce poate fi definită şi cunoscută. Nu ies din graniţile realităţii, nu-şi schimbă sistemul de dimensiuni, ca atare au un status pe care-l putem cracteriza şi cunoaşte. Rămâne doar ca voinţa noastră să oblige aceste cauze să producă efectele pe care ni le dorim. Arseniev caută să ne convingă de lucrul acesta: „Puţini sunt cei care reuşesc să pătrundă până în adâncul taigalei. E mult prea afund. Un călător pe aceste drumeaguri are de luptat cu reale forţe stihinice ale naturii vegetale. Taigaua poartă în ea, ca într-un suflet de om, atâtea taine şi enigme! Şi nu le dezvăluie, le apără cu străşnicie în faţa atacurilor omului, nu se lasă cunoscută. Pare ursuză şi necomunicativă. Asta e prima impresie. Cine a avut însă prilejul s-o cunoască mai îndeaproape, acela prinde drag de ea şi după o mai îndelungă despărţire rămâne cu nostalgia codrilor ei. Numai privită din exterior taigaua pare neînsufleţită; în fapt pulsează într-însa o frenetică viaţă.” – şi el ştie ce spune, pentru  că ani buni a trăit în realitatea taigalei. Putem socoti asta ca orice experienţă nouă pe care o realitate o conţine, şi care impune o anume conduită specifică pe care trebuie s-o asimilezi, sau să o repudiezi, refuzând în egală măsură şi realitatea respectivă. Experienţa aparţine necondiţionat realităţii, este parte din ea, spiritul nostru are doar posibilitatea să o cunoască, fără însă să poată urmări şi ramificaţiile ei într-un alt nivel de realitate, ci doar ceea ce e accesibil intuiţiei şi reflectării să refacă element cu element. Căile spre un alt nivel de realitate sunt permise doar dacă intuiţia şi reflectarea au depăşit o anume condiţie.  Şi în privinţa asta tot Arseniev ne lămureşte: „Dersu şedea la foc cu faţa spre mine. Alături de el, pe pământ, toporul şi carabina. Într-o mână avea un cuţit. Cioplea un beţişor proptit în piept şi cânta încetişor un cântec monoton, trist, de jale. Nu ducea cioplitura până la capăt. Aşchiile se îndoiau una după alta, formând un fel de umbrelă. Ţinând beţişorul în mâna dreaptă şi oprindu-se din cântare, punea din când în când câte o întrebare cuiva aflat în spaţiul nemărginit şi apoi asculta, asculta cu încordare, dar nu-i venea nici un răspuns. Atunci arunca beţişorul în foc şi se apuca să cioplească altul. După un timp, scoase o căniţă, turnă în ea vodcă din sticlă, îşi udă degetul arătător în băutură şi stropi pământul în patru părţi. Strigă din nou ceva şi ciuli urechea. Din depărtări se auzi strigătul unei păsări de noapte. Dersu sări în picioare.

Reluă acelaşi cântec cu glas tare şi turnă tot spirtul în foc. Pentru o clipă focul se înteţi, arzând cu o flacără vie albastră, apoi omul aruncă în vâlvătaie foi de tutun, peşte uscat, carne, sare, ciumiză, orez, o bucată de pânză albastră, o pereche de încălţăminte nouă chinezească, cutii de chibrituri şi, în sfârşit, sticla goală. Se opri din cântat. Se aşeză pe jos, lăsă capul în piept şi căzu pe gânduri.

M-am hotărât atunci să mă apropii, dar am coborât dintr-adins pe prundişul de pe mal, ca să-mi audă paşii. Bătrânul săltă capul şi mă privi cu nişte ochi în care se citea o tristeţe nemărginită. L-am întrebat  de ce se îndepărtase atât de mult de fanză şi-i spuse-i că mă temusem pentru el. Nu-mi răspunse nimic. M-am, aşezat în faţa lui la foc. Stăturăm vreo cinci minute fără să vorbim. Deodată, însă, se auzi din nou strigătul păsării de noapte. Dersu se sculă în grabă şi, întorcându-se cu faţa în partea de unde venise ţipătul, strigă ceva cu glas tare, în care se simţeau note de tristeţe, de teamă şi de bucurie. Apoi liniştea cuprinse din nou toate întinsurile. Dersu se lăsă încetişor pe locul lui şi înteţi focul. Sticla încălzită la roşu, plesni şi începu să se topească.

Nu-l întrebai ce însemnau toate acestea, fiindcă ştiam că o să-mi spună singur, şi nu m-am înşelat.

– Acolo oameni mulţi, începu el. Chinezi, soldaţi… Nu este înţelege, râde, la mine încurcă.

Nu-l întrerupsei; îmi povesti că în noaptea trecută avusese un vis rău. Văzuse o iurtă veche, dărâmată, iar într-însa se afla familia lui în groaznică sărăcie. Nevasta şi copii tremurau de frig şi erau flămânzi. L-au rugat să le aducă lemne şi să le trimită haine călduroase, încălţăminte, mâncare şi chibrituri. Ceea ce pusese pe foc era o ofrandă trimisă în lumea de dincolo, alor săi, care în închipuirea lui Dersu trăiau acolo ca şi aici pe pământ. Îl întrebai cu sfială ce înţeles puteau să aibă strigătele păsării de noapte căreia îi răspunsese.

Este haniala, spuse Dersu. La mine gândeşte era nevasta mea. Acum ea toate primeşte. La  noi poate merge la fanză.”

Dersu, bătrâna călăuză, cunoştea realitatea pe mai multe nivele, cunoştea şi căile prin care putea comunica cu entităţi dintr-un alt nivel. Nu era nevoie ca acestea să folosească limbajul îndeobşte acceptat de oameni.

Întrebarea pe care mi-o pun ar fi: Acestor entităţi cu care intuiţia stabileşte legături le putem spune contemporani? Arseniev, la rândul lui, era contemporan cu Dersu, lipsit fiind de capacitatea de a stabili legături cu astfel de entităţi?, dar, mai ales, era contemporan şi el cu acele entităţi pe care le cunoaşte prin intermediul călăuzei? Mai bine zis, inteligenţa sa le cunoşte; iar raţiunea judecă, încercând să stabilească un coeficient acceptabil de  credibilitate. Ce înseamnă să accepţi existenţa unor astfel de entităţi, dacă tu nu ai – şi nici n-ai avut vreodată – legături cu astfel de forme? Sunt ele puncte de coordonare ale unui spaţiu minkowskian?, timpul stabilind poziţia concretă a acestora? Sau, pur şi simplu sunt doar manifestări ale subiectivităţii care le acceptă în oricare lipsă de formă s-ar manifesta ele. Dacă ar fi să-l credem pe René Berger: „În locul unei lumi care, până nu demult, se baza, pe de o parte, pe percepţia lucrurilor,  pe prezenţa lor directă, pe contactul unic cu ele, iar pe de alta, pe primatul conceptului care asigură o împărţire în obiecte regulate, distincte, în idei şi categorii, îşi face din ce în ce mai mult loc un câmp de schimburi permanente care ne scapă, cu atât mai mult cu cât nici nu avem termeni ca să-i desemnăm.” Ce facem atunci cu atitudinea lui Dersu?, care dovedeşte că între realitatea percepută direct, nemijlocit, şi anumite nivele ale aceleiaşi realităţi, care ies de sub controlul percepţiei, se puteau stabili contacte cu anume forme de concreteţe, ce impuneau o anumită atitudine cu gesturi exact definite, cu acţiuni coerente? Dar mai ales, întrebarea cea mai complicată ar fi: Cum stabilim atunci nivelele de contemporaneitate? Pare, din cele spuse de martorii pe care i-am citat, că nu există un singur nivel de contemporaneitate. Şi atunci, cum stabilim poziţiile contemporanilor?

Nu e mai justă oare judecata lui Apollinaire?:

„Eu cuget asupra acestei dispute lungi. Aspura

tradiţiei şi inovaţiei,

Aupra Ordinei şi Aventurii,

Voi, a căror gură e făcută după chipul

gurii lui Dumnezeu,

Gură care este ordinea însăşi,

Fiţi înţelegători când ne comparaţi

Cu cei ce-au fost desăvârşirea ordinei,

Pe noi care umblăm pretutindeni după aventură.

 

Noi nu vă suntem duşmani,

Noi vrem să vă dăruim domenii întinse şi ciudate,

În  care misterul în floare se dă cui îl culege,

Acolo-s focuri noi şi culori nemaivăzute,

Mii de vedenii uşoare ca visul,

Care cer întruchipare,

Noi  vrem să cercetăm bunătatea, ţinut întins

În care totul tace… „

Read Full Post »