Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘primejdie’

Tehnologia inteligentă începe să creeze sisteme undeva pe la mijlocul anilor ʼ60 ai secolului trecut. Sisteme inteligente care devin capabile să se autogenereze, adică  pot indica cu precizie ce modificări trebuiesc făcute în următoarea generaţie pentru ca activitatea sistemului să fie mai performantă. Poate că e o coincidenţă – deşi mă îndoiesc! -, dar tot prin perioada aceea apar savanţi care sunt tot mai îndrăzneţi în a privi realitatea ca un sistem şi nu ca un mecanism. Elementele ansamblului nu mai funcţionează doar în virtutea unei forţe motrice, ci se supun unei armonii care ascunde o sumă de energii ce fac parte din sistem. Sunt energii care se doesebesc de cea care se degajă din forţa motrice a unui ansamblu mecanic; energii pe care ni le ascundem tot mai temeinic, acoperindu-le cu un strat  gros de „materialitate”, aşa cum ne place să numim ceea ce percepem prin simţuri. Prezenţa acestor energii e cunoscută din cele mai vechi timpuri, au fost definite şi denumite în legătură directă cu modelul după care era alcătuită etapa. Nu facem nici noi altceva, decât să respectăm regula şi să le definim după modelul etapei noastre. Ceea ce se petrece însă acum,  adaugă ceva nou  şi neobişnuit, ceva ce se impune prin dispariţia liberului arbitru. Divinitatea ne-a încredinţat liberul arbitru ca o metodă de antrenare a trecerilor. Este o suferinţă pierderea liberului arbitru, o suferinţă şi o primejdie. Practic ne îndepărtăm de noi şi ne pierdem de contemporaneitate, maimuţărim slăbiciunile celor care nu sunt în stare să se regăsească, o facem cu atâta convingere încât ajungem să uităm de sensuri.

Dacă am face un exerciţiu şi ne-am imagina existenţa noastră fiind trunghiul unui copac plutind pe apa liniştită a unui râu, ne-am adânci în esenţa liberului arbitru.

Trunchiul copacului este în parte deasupra apei, formează o imagine care se reflectă în suprafaţa liniştită a lichidului. Putem vedea toate amănuntele, toate particularităţile, ne putem imagina o adevărată istorie despre modul cum trunchiul şi-a petrecut viaţa pe vremea când era copac. Putem merge mai departe cu imaginaţia şi putem crea legături între copacul ce era şi elementele unui cosmos care-l înconjura, şi care-l cuprindea. Aceasta ar fi esenţa liberului arbitru, adică ceea ce îndeobşte numim istorie, adică ceva care ne oferă posibilitatea de a alege. În funcţie de alegere ne  vom structura o atitudine care va hotărî comportamentul ce va folosi elementele pe care le vedem în imaginea reflectată în apă. Ea nu e  completă, are o parte ascunsă, şi noi ştim asta, extrem de confuz, dar ştim. De modul cum vom căuta să înţelegem partea ascunsă depinde  atitudinea pe care liberul arbitru ne-a ajutat s-o edificăm. Nu suntem pe deplin convinşi că ceea ce vedem în imaginile reflectate reprezintă fidel ceea ce este pe trunchi. Tot timpul există îndoiala, ea domneşte în întreaga noastră existenţa şi se suprapune peste ceea ce nu ştim, şi căutăm să aflăm. Ne folosim de simţuri cu convingerea că ele sunt singurele care pot oferi soluţii, aşa vom şti care este realitatea concretă, nemodificabilă. Căutăm să inventăm mereu experimente prin care să dovedim că simţurile reprezintă o realitate de netăgăduit. Doar că ele – cel puţin cele pe care le folosim astăzi – se folosesc doar de partea aflată deasupra apei, cea care pluteşte la suprafaţă, şi uităm mereu că mai există una, ascunsă. Cea care pluteşte scufundată în lichid. Partea asta, nevăzută, a curbat suprafaţa lichidului, i-a modificat structura şi se află într-o permanentă interacţiune cu ea. Care va să zică, avem de-a face cu o suprafaţă plană, pe care pluteşte un trunchi, acesta îşi reflectă imaginea pe suprafaţa linchidului. Trunchiul nu este singur, în jurul lui sunt alte elemente, care plutesc şi ele. Sunt elemente dintre cele mai diverse care au comportamente felurite, şi ritmuri felurite. Unele plutesc mai repede, alte plutesc mai încet. Unele sunt scufundate  mai mult, altele mai puţin, iar o parte abia ating suprafaţa apei. Spectacolul acesta de la suprafaţa lichidului ne fascinează, şi ne acaparează cea mai mare parte din atenţie. Este explicabil atunci cum de neglijăm ceea ce se întâmplă în partea ascunsă a realităţii. „Ascunsă” o definim noi, pentru că, de fapt, ea nu este de fel ascunsă; este doar: „în partea cealaltă”. Dacă noi suntem pe partea aceasta, presupunem că ceea ce se află „pe partea cealaltă” este ascuns şi de nevăzut. Ceea ce ar trbui să ne dea de gândit este faptul că partea aceea de realitate a acţionat asupra  suprafeţei, adică a curbat-o, ceea ce înseamnă că acolo au acţionat nişte forţe importante, şi că structura suprafeţei s-a modificat. Au exista nişte procese vizibile, care au lăsat nişte urme vizibile. Acţiunea asta a trunchiului ar trebui – poate – să ne preocupe ceva mai mult. Sunt oameni ( Hermes Trismegistul, Pitagora, Sf. Augustin, Freud, Jung, Adler, Einstein, Compton, Planck, Boltzmann, Shaldreke, într-o listă scurtă.) care au depus eforturi consistente pentru a pătrunde în mecanica acelei realităţi „de dincolo”.  Noi, ceilalţi oameni, ne comportăm ca şi cum trunchiul ar fi secţionat în lungimea lui, ca şi cum „partea cealaltă” nu ar exista. În consecinţă, avem o jumătate de trunchi care pluteşte pe suprafaţa lichidului. Nu există un întreg, veştile care ne vin despre o”partea cealaltă” sunt tratate ca nişte curiozităţi, sau ca rezultatul unui comportament deviant. Nu există nici o suprafaţă curbată a lichidului, nu există nici o scufundare, şi tot ceea ce se întâmplă vine din hotărârea unei voinţe pe care nu o putem învinge. De o bună bucată de istorie, trăim tot mai izolaţi în această prejudecată a jumătăţii, şi lucrurile par a deveni tot mai tranşante, mai ales că în această contemporaneitate – pe care am meşterit-o în mare parte din erori – tehnica inteligentă pe care am conceput-o ne ajută substanţial. Ne leagă la ochi cu o eşarfă neagră, dar foarte plăcută – sau cel puţin aşa ni se pare acum. Informaţiile despre „partea celaltă” sunt tot mai palide şi crează un folclor pe care îl tratăm cât de dispreţuitor se poate. Tot ce nu se supune regulilor armonizate imaginilor pe care reflectarea ni le transmite, trebuie desfiinţat; obţinem astfel o lume tot mai bigotă şi mai închisă în principii artificiale. O lume care se depărtează tot mai mult de cerinţa Universului pentru unicitate. Principiul acesta al unicităţii este instrumentul cu care Universul se dezmărgineşte continuu, înfăptuind o expansiune în sinele său. Nouă nu ne place această expansiune în sine pentru că pretinde o atitudine mereu proaspătă, mereu vie. Şi, în aceeaşi măsură, pretinde să privim totul ca pe un întreg în care informaţiile circulă şi ne obligă să optăm. Nu este suficient să  constatăm, e musai să optăm. Din opţiune se deschide şirul de cauze-efecte care va funcţiona până la următoarea opţiune, şi tot aşa mereu. Ori asta înseamnă să ne consacrăm existenţa unor procese derivate din unicitate, procese care nu au odihnă. Nu există posibilitatea gestului reflex care să nu necesite implicare. Tot ce vine din „partea cealaltă” presupune implicare şi neodihnă. Presupune ceea ce odinioară – atunci când imaginea întregului precumpănea – domina caracterul existenţei. O astfel de existenţă nu este legată de industrie, de tehnologie, de sisteme sociale, ci de dominanta provenită din modul în care existenţa nu se retrage într-o jumătate a întregului, ci trăieşte în complexitatea structurii unor „unde de formă” (Shaldreke), „unde de formă” care nu sunt altceva decât informaţii care străbat întregul. Industria, tehnologia, sistemele economice sau sociale, nu sunt altceva decât justificările pe care le folosim în mod voit eronat pentru a continua să trăim în jumătatea pe care am ales-o. Nu industrie, tehnologie sau sisteme am ales noi, ci o jumătate de sistem care ni s-a părut mai lesnicioasă. Industria, tehnologia şi sistemele pot exista şi într-o opţiune pentru întreg, doar atitudinea faţă de ale ar trebui schimbată, iar asta este peste puterile voinţei noastre. Deja am format o gândire care se bazează pe reflexele derivate dintr-o axiomatică a jumătăţii, şi asta ne împiedică să atingem ceea ce Gaston Bachelard numea: „configuraţia abstractă”, acea configuraţie care să depăşească inclusiv spaţiul-timp şi să atingă „domeniul abstractului coordonat”. Poate că atunci vom izbuti să realizăm că e necesară întoarcerea la viziunea întregului, dar asta doar dacă înainte nu am produs nişte stricăciuni iremediabile. Viziunea optimistă a profesorului Bachelard pare să nu ţină cont de evoluţie; cele două jumătaţi – care astăzi se dezvoltă despărţite – pot avea şansa să păstreze un sens comun, dar există în egală măsură posibilitatea ca ele să se distanţeze radical. Mă abţin să fac scenarii într-un sens sau în celălalt; deocamdată nici măcar nu se pune problema ca cele două jumătăţi să aducă informaţii în comun. Eforturile pe care extrem de puţini oameni le mai fac pentru a dovedi că este necesară o revenire la o imagine a ansamblului existenţei, şi la apropierea părţilor separate artificial, devin tot mai greu de înţeles pentru majoritatea copleşitoare.  Limbajul folosit şi natura informaţiilor sunt radical diferite, s-a ajuns într-un punct în care noţiunile definesc, prin aceeaşi termeni, conţinuturi aproape opozabile. Într-un asemenea moment este greu să se mai poată vorbi despre capacităţi de comunicare, sau despre sisteme de comunicare.

Demn de semnalat, este faptul că au apărut două contemporaneităţi, care încă mai încercă să funcţioneze împreună, care încearcă să creioneze o structură a unui ansamblu. Există conştiinţe care realizează limitele tot mai înguste ale sistemelor propuse de mentalitatea jumătăţii şi care devin interesate în apropierea de o altfel de atitudine. Din păcate, foarte multe nu s-au curăţat cu totul de mentalitatea jumătăţii şi nu vizează un întreg, ci cealaltă jumătate, ceea ce este la fel de periculos şi inutil. Totul este încă tulbure, totul este încă fragil şi perisabil. Este epoca ce poate expune omenirea unor excese fără precedent, şi ca intensitate, şi ca formă, dar şi ca orientare. Viziunea despre întreg rămâne un deziderat pur teoretic, pentru că, şi unii şi ceilalţi dintre participanţi au sentimentul deplin al faptului că forma lor este un avantaj. Un avantaj al cui?; un avantaj pentru ce?; un avantaj faţă de ce? Existenţa nu este o problermă de avantaj, ci una a formelor capabile să regenereze continuu, producând particularităţi fertile.

Este greu de imaginat că, un astfel de process poate fi menţinut atunci când este păstrată o trunchiere inutilă şi stearpă.  Oricum, această plutire există; trunchiul care pluteşte este existenţa noastră, din care o parte este scufundată în spaţiu-timp. Lucrurile ar trebui să fie mai simple, pentru că spaţiu-timpul nu se comport ca un lichid, şi ne oferă posibilitatea ca “partea de dincolo” să ne fie la îndemână. Doar că, în lungul timpului, ne-am antrenat o orbire pe care o iubim, de care ne-am ataşat până aproape de disoluţie.

Advertisements

Read Full Post »