Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘presupus’

Când Hermes Trismegistul afirma că Universul este mental și că totul este energie spirituală care se condensează, transformându-se în materie fizică, nu gândea nicidecum la forme. Existența materiei în stare de energie, presupune că toate formele sunt posibile, și că unele sunt probabile, dar că ele sunt perceptibile doar mental, nu și în forme. Este dacă vreți ceea ce, mai târziu Kant va defini ca fiind rațiunea pură, adică acel mod de a fi al rațiunii care presupune existența tuturor formelor dar nu și forma. Mai târziu Sheldrake va afirma – ceea ce i-a adus acuzația de misticism – că ADN-ul nu este o memorie, ci mai degrabă un gen de antenă radio care poate detecta în Univers vibrația ideii de formă. Universul – după biologului – se comportă ca o memorie care păstrează non-informații despre feluritele forme în inexistența lor, și că acestea se transformă în forme atunci când realitatea impune un anume tip de relații. Cu alte cuvinte, atunci când în entitățile materiale apare o Lipsă, acestea dau naștere în Univers unor vibrații de la care vor pleca semnale spre sistemele de organizare a materiei pentru a obține acea formă necesară să înlocuiască lipsa.

Din secolul al II-lea (î.e.n.) până în anii ’70 ai Secolului al XX-lea (e.n.) avem de-a face cu o buclă de douăzeciși două de secole, care a fost necesară pentru ca știința să probeze ceea ce Înțelepții vechii civilizații au definit cu alte mijloace. Ce este remarcabil la această confirmare este faptul că ea s-a făcut tot cu mijloace abstrate și nu fizice. Teoria lui Sheldrake, sprijinită substanțial de cea a lui Jung, nu folosește relații născute de probe fizice, ci pe acelea ce iau naștere prin deducția logicii scornită în vechea Grecie. La vremea acelor timpuri, Învățații erau extrem de atenți  ca instrumentrle lor să nu fie mânuite de spirite lipsite de calitățile necesare pentru a înțelege corect – și a prelucra ca atare – informațiile venite din realitatea obiectivă, adică acea formă a realității în care coexistă toate elementele care pot oferi obiectivitate realității. Restul este doar aparență.   Să tratezi cu superficialitate, cu rea credință sau din interese meschine,  o afirmație ca:  “Universul este mental” deschide un câmp larg pentru speculații care pot duce oriunde, dar mai ales, la concluzii ce pot fi transformate în teorii pseudoveridice, dar și la acțiuni radical. Un exemplu edificator este atitudinea lui Paracelsus, care a desființat o artă cum era alchimia și a dat naștere chimiei, doar pentru a-și satisface orgoliul. Un spirit școlit cu instrumentele metodelor carteziene, și-ar exprima deîndată neîncredere; cum să fie posibil ca un singur om – fie el și cel mai iscusit al vremii sale – să ducă la dispariția unei structure atât de complexe precum alchimia? Fără secretele pe care Paracelsus ar fi trebuit să le transmită unui ucenic, alchimia a pierdut forța instrumentelor spiritual și a devenit ceea ce era șichiia cea proaspăt înființată.

Să împarți infinitul la infinit pentru a obține un rezultat speculativ, sau dimpotrivă, să  faci să dispară tehnicile cu care această operațiune să poată fi realizată, poate desființa orice conținut subtil al adevărului. Fie aceste două temeri, fie altele mai puțin vizibile dar la fel de periculoase, au făcut ca în acele timpuri, Înțeleptul avea mijloacele să manevreze cu grijă substanța învățăturilor sale, sau dimpotrivă, asemeni lui Paracelsus, cu rea voință. Și într-un caz și în celălalt acesta fiind motivul pentru care arta lui nu era transmisă oricui – sau nu era transmisă de loc – și preocupările pentru a păstra în primul rând sănătatea cunoașterii îl determinau să caute formulările potrivite pentru a menține curățenia acesteia, și nu cele care să ușureze iluminarea ucenicului. Mijloacele prin care Învățatul își păstra secretele științei sale și își hotăra urmașul erau alese cu grijă. Nu trebuia să fie mai mult de un urmaș, și acesta trebuia să fie în primul rând un caracter integru și moral. Cel destinat să devină păstrătorul științei urma să dețină secrete importante, toate spirituale, dintre care unele deosebit de puternice și periculoase, fapt pentru care conștiința acestuia era obligatoriu să fie menținută tot timpul activă, doar ea fiind în stare să decidă corect, pentru că doar ea posedă informațiile subtile și cunoașterea deplină.

După cum afirmă cei care scriu istoria realităților social-economice ale acelor vremuri, suntem tentați să gândim că nu existau mijloacele necesare pentru a fie transmise cunoștințele Învățaților. Nu existau sistemele unui învățământ coerent, structurat după metode gândite să realizeze o adiționare progresivă a cunoștințelor.  Să crească, astfel, numărul celor care să devină inițiați, informațiile să circule cu o viteză mai mare, iar cunoașterea să se răspândească pe arii mai largi. Este o prejudecată această credință, una care s-a transmis și s-a întărit până în zilele noastre, când trâmbițăm ode acelor mijloace ce pot răspândi cu repeziciune feluritele informații ale zilei. Dacă am izbuti să facem o analiză obiectivă,  am  ajunge la concluzia că nu se transmit cu mult mai multe informații utile și importante și nici pe suprafețe cu mult mai mari decât în secolul al V-lea, să zicem; că bigotismul și lipsa de viziune domină cercuri foarte largi ale populației. Și că, informațiile importante respectă Legea vibrației a Kybalionului.  Cele două teorii; cea a “subconștientului colectiv”, a lui Jung și Morfogenetica lui Sheldrake dovedesc cu asupra de măsură că, circulația informațiilor importante este dependentă de vibrațiile conștiinței, că depind de capacitatea respectivei conștiințe de a emite și de a prelucra astfel de unde. Majoritatea undelor de formă – aflate în circulație într-o unitate de timp – sunt emise de rațiune și pun în circulație informații commune care  asigură adaptarea la aparențele realității în care alegem să trăim. Vibrația acestor unde este una comună, astfel ele realizează o armonizare care domină rațiunea unui număr mare de oameni, spre deosebire de vibrația undelor importante, care sunt mult mai puține ca număr, și în consecință rezultă o armonizare mai subtilă.

Tocmai modul și forța unor astfel de informații formează un camp de formă specific și în el se realizează esența contemporaneității. Odată puse în mișcare, undele de formă nu mai pot fi modificate până nu-și consumă efectul până la ultima consecință. Așa putem explica, de ce numeroase  gesturi, atitudini, obișnuințe etc. odată înființate, cu greu pot fi înlocuite, și că încercările de modificare pe care le inițiem pornesc, din interiorul câmpului și se opresc la limita acestuia. Iar faptul că locuim și trăim în aglomerări urbane tot mai numeroase, aglomerări în care densitatea undelor specifice este foarte mare, are ca rezultat instaurarea câmpurilor de formă a căror presiune o resimțim  din plin. Poate că, dacă am conștientiza modelul sub care își produc efectele undele de formă despre care vorbim, am deveni capabili să acționăm în conformitatea cu Legea Corespondenței a Kybalionului, care spune; “ Precum sus, așa și jos; precum jos, așa și sus.”  Bine ar fi dacă nu ați trata geografic punctele la care se referă respectiva lege. Oriunde, în orice poziția v-ați afla în Univers există un Sus și un Jos, sunt punctele care ne ajută să ne poziționăm față de un fenomen la care suntem relativi.

Sunt conștient că este teribil de dificil să te descurci într-un asemenea hățiș,  care pare a nu se supune nici unei metode, nici unor mijloace sau instrumente, așa cum o face  sistemul cartezian care ne lasă impresia că ne  ajută mereu să ne coordonăm. Lumea contemporană și-a creat obișnuințe și mentalități plecând din sistemul cartezian și consideră că “a te coordona” în Univers înseamnă să urmezi calea desenată de coordonatele respectivului sistem ce evoluează de la simplu către complex, dar, mai ales, ar trebui analizat temeinic ce înseamnă simplu și ce înseamnă complex.  Ar fi multe de discutat despre coordonare, despre repere, ca și despre înțelesuri și despre sensuri. Dar, cred că mult mai folositor ar fi să medităm la subtilitățile pe care Zenon le sugerează împărțind infinitul la infinit și urmând specificul tot mai rafinat al fiecărui camp nou apărut. Hermeticii tind spre aceleași rezultate dar se folosesc de  informațiile primite  de la cele trei planuri în care impart universalitatea: planul fizic, cel mental și cel spiritual. Fiecare dintre aceste planuri este o provocare a cunoașterii și dacă ea, cunoașterea, izbutește măcar la un plan, atunci le putem înțelege și pe celelalte,  izbutind astfel să pătrundem în materialitatea universală.

Oricum am privi această problemă, schema ei a fost stabilită de Zenon; fiecare entitate a Universului rezultă din împărțirea infinitului la infinit, și Zenon n-ar fi știut acest lucru atât de profund, dacă ar fi fost doar matematician. Zenon era însă, în egală măsură, filosoful format în modul de a gândi a lui Pitagora și care a înțeles că entitățile Universului sunt fiecare particulare, deci Universul nu este format din părți, ci din lumi. Fiecare particularitate, rezultată din împărțirea infintului la infinit, este specific și dimensiunile ei sunt diferite de dimensiunile tuturor celoralte. În primul rând, nu e important ca ele să fie  diferite doar mathematic. Această viziune a eleeatului face praf sistemul cartezian, care – trebuie să recunoaștem – nu prea mai rezistă nici la probele pe care științele prezentului le definesc. Un sistem cartezian nu are nicidecum capacitatea de a urmări Sinele Universului cum se naște continuu din Sinele său, mai ales pentru că un  sistem cartezian nu are capacitatea de a împărți infinitul la infinit, respectându-i naturalețea cu care-și păstrează integritatea, fie el parte sau întreg.

Oamenii însă au căzut în capcana acestui sistem care este negat chiar de Descartes prin afirmația “Cogito ergo sum”. A fi – în același timp – și parte și întreg este o calitate pe care o are doar Universul, ceea ce înseamnă că, la rândul nostru, suntem Univers. Acesta este motivul pentru care, personal mă îndoiesc de toate caliltățile care se atribuie contemporaneității. Care, mai degrabă, ca și sistemul cartezian, sunt mijloace pentru a analiza lucrurile finite. O întrebare se ridică, însă; Ce este finit în Univers? Și cum poate fi definit finitul? Sigur, sistemul cartezian ne indică faptul că avem un început al lucrului – în care există simplitatea; ca și un sfârșit al acestuia – în care există complexitatea. Problema este că fiecare punct al simplității, ca și fiecare punct al complexității aparțin Universului, fapt care îi neagă calitatea de lucru finit.

Pentru cei care sunt supuși atitudinii carteziene, este foarte greu să accepte astfel de judecăți, pentru că adevărurile degajate nu arată de fel asemănătoare cu cele familiare lor. Iar pe  mine nu mă interesează sub nici o formă să încerc să-i determin să creadă că este posibil să fii supus, în același timp, și judecăților – așa cum se prezintă ele în mentalitatea lor – dar și acelora care rezultă din logica ex-carteziană. Mai mult chiar, teoria lui Minconvski indică faptul că numărul judecăților nu se oprește la două.

Atunci – mă întreb – de ce ar fi o singură contemporaneitate?

Read Full Post »

17 ianuarie, 2015

Nu cred că noi oamenii am putea să ne imaginăm – fără să facem eforturi deosebite -deplasarea unui corp fără un mijloc de propulsie. Fie că vorbim despre un om care trage, sau împinge un obiect, fie că un animal este cel care tractează, ca să nu pomenim de faptul că  în epoca modernă motoarele sunt responsabile, un anume mijloc trebuie să propulseze toate vehiculele ce mișcă în viața noastră. Relația existentă între cel ce pune în mișcare și cel care e pus în mișcare are anumite reguli. Într-o primă fază, cel care e pus în mișcare se găsește în repaos și va fi pus în mișcare cu o anumită motivație care presupune un scop precis. Nu s-a văzut undeva, pe suprafața planetei noastre un obiect care să miște fără o motivație, o motivație ce implică o ordine strict desemnată de scop. Ordinea de care vorbim este, în primul rând, o ordine imaginată, iar mai apoi una gândită. Cel care pune în mișcare are un proiect ce presupune inclusiv mișcarea celui care e pus în mișcare, motiv pentru care, acesta din urmă este preparat pentru a se mișca. Cu alte cuvinte, totul se desfășoară  cu implicarea directă și activă a rațiunii. Operațiunile care urmează proiectul rațiunii sunt ordonate cu  claritate și sunt pregătite detaliat, ceea ce face  ca imaginea operațiunii de deplasare să fie – sau să pară – cât se poate de organizată. Un element ar trebui însă subliniat; toată imaginea de proiect ordonat se produce după modelul sub care  înțelegem noi, oamenii, ordinea, după cum percepem noi rațional așezarea în realitate a unei astfel de operațiuni. Atunci când – în lumea noastră, cea a realității imediate – vedem un obiect în mișcare știm că răspunde unui scop și nu mai facem eforturi să înțelegem etapele conținute în întregul proiect. Nu considerăm necesar să acordăm atenție acestora.

Probabil acesta este motivul pentru care considerăm că existența materiei din afara sferei de percepție obișnuită se află în stare de haos, adică de dezordine. Observând obiectele existente într-un astfel de spațiu, percepția noastră va fi șocată de comportamentul acestora, iar rațiunea va caracteriza starea lor ca fiind una de haos, de dezordine. Și asta, pentru că modelul acelui spațiu nu se suprapune sub nici un aspect peste modelul după care rațiunea organizează existența noastră. În momentul în care vom observa, în acel spațiu, un obiect în mișcare, îl vom acuza firește de dezordine, pentru că după percepția noastră el se află sub incidența a două cauze pe care rațiunea le caracterizează “haotice”. Prima ar fi că acel obiect se deplaseză fără mijloc de propulsie, ceea ce presupune o lipsă de scop, iar cea de a doua indică faptul că obiectul cu pricina nu este aparținător unui sistem. Ambele cauze ne îndreptățesc să caracterizăm obiectul ca fiind în stare de dezordine, iar spațiul care-l cuprinde să fie caracterizat de atributul: Haos.

Fizica însă – fie ea a macro, sau a microcosamosului – ne dovedește că lucurile nu sunt de loc așa, și că în acel spațiu avem de-a face doar cu o altă ordine, o ordine care aparține – ca și ordinea noastră – aceluiași Univers. Ca și ordinea noastră, cea a “haosului” este guvernată de scop și este structurată în sisteme. Ceea ce este diferit, cu totul diferit sunt forma și mijloacele. În acea ordine, obiectele se deplaseză nu propulsate de un mijloc propriu, ci atrase de un alt corp al sistemului. Forța gravitațională a fiecărui corp joacă un rol important nu doar în păstrarea unei coeziuni a sistemului, ci și în organizarea acestuia. Iar sistemele nu sunt caracterizate de prezența unor dimensiuni geometrice unitare, cu o origine comună – sau cel puțin percepția noastră nu poate sesiza prezența unei astfel de geometrii. Ceea ce ne determină și mai convingător să denumim acel spațiu:”Haos”.

Dacă ar fi să caracterizăm situația descrisă, după modelul gândirii lui Eistein; am presupune că o stare de relativitate este caracterizată de cel puțin trei corelativi. Cel puțin trei. Întrebarea care s-ar impune în acest moment, în care noi am putut identifica două situații de corelativitate, ar fi: Câte asemenea situații de corelativitate există în Univers, și câte spații cuprinse în procese de relativitate își organizează sistemele după scopuri pe care percepția noastră nu le poate sesiza? În cazul acesta, limitele percepției nu ar trebui să fie antrenate pentru a putea dezvolta mijloace cu care să atingem nivele superioare? Mai ales că, peste toate întrebările firești legate de corelativi, de existența și numărul acestora, se ridică una cu mult mai misterioasă: Care este de fapt fenomenul la care participă toți acei corelativi cuprinși în proces? Și ce anume generează el?

Se pare că eforturilor pe care oamenii de știință, – eforturi din ce în ce mai consistente – le fac pentru a pătrunde în intimitatea mijloacelor prin care realitatea universală se exprimă; acestor eforturi ar trebui să li  se adauge altele care să vină din domenii ce tradițional au operat cu generalități și abstracții, și care ar contribui la încercările de a caracteriza atributele diferitelor sisteme participante la o realitate a realităților.

O astfel de preocupare a omului – după umila mea părere – ar aduga dimensiuni spectaculoase atributelor ce caracterizează umanitatea. Poate că, în loc să asistăm fără vlagă la modul cum aceste atribute pălesc acoperite de felurite surogate inventate pentru satisfacții ale momentului, am izbuti să deschidem căi spre o expansiunie sănătoasă în dimensiunile subtile ale Universului.

Read Full Post »

30 aprilie, 2014

A trecut ceva vreme de când buclucaşul neutrin a simţit nevoia să-şi facă simţită prezenţa, determinându-i pe savanţi să nu-l mai neglijeze. Neutrinul este o particulă fundamentală foarte uşoară, chiar dacă masa ei este ceva mai mare de zero,  neutră din punct de vedere electric. Foarte uşoară şi neutră, particula reacţionează slab în prezenţa materiei normale, atât din punct de vedere electromagnetic cât şi gravitaţional. Este capabilă să traverseze formaţiuni ale materiei normale fără să-şi modifice traiectoria sau să intre în relaţie cu elemente ale acesteia. Neutrinul este un fel de fantomă materială care poartă cea mai firavă realitate din tot Universul, fapt pentru care, deşi este ca prezenţă egală, sau aproape egala fotonului, ca modalitate de manifestare este foarte greu de depistat, datorită lipsei de apetit pentru relaţii cu alte elemente materiale.

            După evenimentele din 2011 când neutrinul a aruncat, pentru o scurtă peioadă de timp, îndoaiala asupra Teoriei Relativităţii prin bănuiala că s-ar putea să dezvolte o viteză mai mare ca cea  a luminii, năstruşnica particulă a atras atenţia asupra atributelor dimensiunilor în Univers. O particulă ca neutrinul este probabil de neconceput de la dimensiunile planetei Saturn – să spunem -, unde, probabil, nici matematic nu ar  fi sesizată datorită mentalităţii pe care respectivele dimensiuni le-ar impune.  Matematica este o ştiinţă a tuturor formelor posibile, doar că respectivele forme, pentru a putea fi presupuse, trebuie să fie admise sau bănuite  de mentalitatea matematicianului, care mentalitate este direct legată de relaţiile sale cu obiectele unei realităţi perceptibile. Observaţiile asupra respectivelor obiecte deschid orizonturi noi în spaţiul realităţii, orizonturi datorită cărora matematicianul poate ajunge la anumite obiecte posibile, care apoi pot ajunge să fie subiectul unor cercetări fizice care să ne releve anumite adevăruri pe care empiric ar fi foarte greu să le sesizăm. Încăpăţânarea cu care Kant nega valoarea studiului eminamente empiric şi recomanda aprofundarea teoriei în fiecare caz, vine probabil din conştiinţa sa de matematician, care are nevoie ca în permanenţă să poată găsi legături cu variantele posibile ale unei realităţi pure. Pentru filosoful german, existenţa realităţii pure este mai presus de îndoială şi constituie sursa nesfârşită, care renaşte mereu din ea însăşi,  care oferă accesul la instrumentele ce vor forma diferitele realităţi practice. Sigur că, o gândire raţionalistă ar obiecta ferm şi drastic argumentaţiei mele, iar  faptul că nici pe departe nu sunt un om cu suficiente cunoştinţe matematice încât să-mi susţin raţionamentele prin calcule care să mă apropie de starea posibilă a respectivelor adevăruri, ar spori opoziţia minţii raţionaliste. Pentru o astfel de minte, neutrinul este o particulă cu anumite caracterisitci statistice care o clasează în categoria fermionilor şi totul ar trebui redus la ceea ce se poate aduna din informaţiile pe care le avem din activitatea de laborator. Doar că realitatea practică dezvoltă unele condiţii care impun o oarecare obrăznicie, dacă vrem să pătrundem ceva mai adânc în intimităţile ei. Spuneam mai sus că este foarte posibil ca neutrin-ul, de la dimensiuile planetei Saturn să nici nu poată fi admis, iată de ce prezenţa unui observator co-relativ, aflat undeva, într-un punct  rezonabil al unuia dintre nivelele intermediare între Saturn şi neutrin, să ne dezvăluie existenţa unor legături inefabile între cele două elemente ale Universului, legături care să aibă influenţe caracteristice asupra amândurora. Aceste inefabile legături, pornite cel mai probabil din esenţa realităţii universale pure, necesită instrumente adecvate pentru a putea fi analizate. Astfel de instrumente nu pot porni dintr-o mentalitate raţionalistă care invocă mereu necesitatea experienţei empirice, dincolo, şi peste cea teoretică, ci este nevoie de elasticitate şi libertate  în abordarea fiecărui moment al relaţiei dintre realitatea universală pură şi realităţile practice. Chiar momentul în care lumea ştiinţifică a crezut – datorită unor observaţii empirice – că neutrin-ul dezvoltă o viteză mai mare ca cea a luminii, este o dovadă a faptului că de cele mai multe ori observaţia empirică în sine poate crea erori grosolane, cu efecte nefericite asupra mentalităţii respectivului moment. Un astfel de moment întăreşte poziţia lui Kant faţă de empirism şi de o anume stare a raţionalismul; stare care a devenit extrem de practicabilă în zilele noastre, mai ales pentru comoditate şi pentru dezvoltarea spiritului axiomatic ce ne scuteşte de foarte multe eforturi personale, dar şi de responsabilitatea personalizării unui sistem gândit.

            Iată că neutrin-ul este în capabil să ne releve – în măsura în care dorim să dezvoltăm situaţii analitice asupra unor realităţi practice – adevăruri despre obiecte din realitatea practică pe care percepţia nu este în stare să le sesizeze. Faptul acesta mi se pare a fi extrem de important în sine, şi este – poate – irelevant dacă raţionamentele analitice duc într-o direcţie greştiă sau nu, faţă de un obiect al realităţii. În primul rând, important mi se pare a fi faptul că sunt semnalate anumite obiecte ale unei realităţi practice, care altminteri ar trece neobservate. Dar, cu asupra de masură, mai ales pentru extinderea acţiunii inefabilului într-o realitate practică, mi se pare a fi cu adevărat spectaculos faptul că se dovedeşte că lanţul cauză-efect are o manifestare matricială, care presupune existenţa mai multor stări armonice care co-există şi fac posibilă naşterea oricărei forme de realitate practică, ceea ce ne duce la concluzia că într-o realitate practică nu există obiect pur care să nu poată fi presupus.

Read Full Post »