Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘prefacere’

Fenomenul de dezmărginire a Universului este dovada că procesul Creației este continuu, el nu încetează niciodată. Nu există un moment în care să constatăm că substanța Creației a luat o formă stabilă, definitivă, și acesta este un lucru pe care experimentele fizicienilor care se preocupă de quantică îl dovedesc – cel puțin până în momentul de față – tocmai pentru că nu izbutesc să stabilească o particulă fundamentală, una care să dovedească faptul că de la ea pornește totul. Goethe este cel care și-a imaginat cum se preface mereu substanța Creației:

“Cum toate-n totul se-mpletesc,

        Viiază şi se contopesc!

        Puteri cereşti cum urcă şi coboară

                                      Şi taina una alteia-şi strecoară!

                                     Un svon de-naripate mângâieri

                                     Adie-ntre pământ şi cer

                                    Şi într-a totului vibrare pier!

                                    Spectacol rar dar, vai, nu şi profund!

                                   Natură, taina cum să ţi-o pătrund?

                                  Tu, rodnic sân, izvor de tot ce-i viaţă,

                                 De care atârnă cer, pământ,

                                  Spre care-aleargă sterpul meu avânt,

                                Tâşneşti, adăpi – iar sufleltul mi-ngheaţă !   

Tot astfel cum gândirea  nu ajunge niciodată la o formă definitivă, ci întreține necontenit un proces relaționar, creând legături dinamice între factori, elemente, unități, dovedind astfel că nu avem de-a face cu o stare configurată din forme definitive, ci cu un proces în continuă mișcare, capabil să asimileze elemente noi pe care să le adauge substanței sale; Creația produce interferențe ce devin forme instabile. Acestea se nasc, se dezvoltă, apoi se descompun ieșind din orizontul naturii ce le-a creat. Pe timpul ființării – în natura specifică a nașterii lor – au generat numeroase vibrații care se adaugă celor existente deja, vibrații care se distilează continuu. O parte din ele participă la interferențe care au ca rezultat forme specifice naturii în care se găsesc, o altă parte, ajunse la un stadiu de distilare care neagă natura în care au fost create, trec într- altă natură. Și astfel este alimentat continuu raportul dintre existent și neexistent, termeni care coexistă, asemeni tuturor termenilor care formează substanța ființării. Nu trebuie, sub nici o formă să definim inexistentul, ca fiind  lipsă de ființare, dar nici existentul ca forma stabilă și unică a acesteia. Preocuparea  sensibilă a spiritului pentru determinarea nemuririi, adică a infinitului, ca formă stabilă a ființări nu este altceva decât o formă în care acesta se străduie să se înțeleagă pe sine. Infinitul, ca și nemurirea, fiind o formă care se dezlimitează continuu se pune în situația de a nu se putea defini, deoarece existența unei părți  necognoscibile, cea care nu s-a format încă, dar care există, refuză să participe la procesul de cunoaștere și, implicit, de definire. Toate acestea par a fi doar niște speculații ale unui eseist care caută să inventeze anumite adevăruri pe care o realitate nu le suportă și care nu se pot sprijini pe dovezi. La urma, urmei sunt doar relațiile unor abstracțiuni care pot fi enunțate dar nu și probate. Aceasta este o judecată care cu siguranță că este emisă de un spirit cartezian, captiv al naturii fizice a materiei. Un spirit pentru care teoria relativității generalizate (De exemplu.)  ridică foarte multe semne de întrebare, primele pornind chiar de la enunțul care spune că fiecare corp al universului produce o curbare a spațiului, căreia datorăm forța gravitațională. În consecință, conform acțiunii de curbare a spațiului, Universul funcționează într-o relativitate generalizată, ceea ce implică faptul că, pe lângă natura fizică a materiei, în acest mecanism  sunt implicate și alte naturi ale acesteia. Pornind de la natura fizică ne îndreptăm către naturi din ce în ce mai subtile, care au moduri de manifestare cărora ar trebui să le acordăm o mult mai mare atenție dacă dorim să pătrundem sensurile acestei mecanici lipsite de ceea ce numim limite, și asta datorându-se transmutației. Atunci când o anume acțiune a Universului atinge o limită, se produce o transmutație și acțiunea cu pricina continuă într-o altă natură. Pentru a înțelege, însă, un astfel de comportament, ar trebui să facem eforturi pentru a găsi modalitatea de a ne dezlimita propriul spirit, cel care se manifestă în întregul pe care-l reprezintă ființa noastră. Acordând atenție unei asemenea atitudini, vom constata că definiția dată ființei umane ca fiind o entitate  “erectă, simetric bilateral în lungul unei axe verticale, cu un punct de cunoaștere fix, deasupra unui orizont fix”, nu este tocmai exactă, și nici corectă. Mai trebuie să ținem cont că, datorită acestei definiții, sunt puse în circulație o multitudine de categorii pe care ne sprijinim relațiile și rapoartele cu diferite alte entități, procese, acțiuni etc. Mai mult decât atât, numeroase noțiuni fundamentale își au originea în această definiție și crează legături foarte strânse între  existență și rațiune, dar nu și între rațiune și ființare. Dacă existența este limitată de modurile de a fi ale naturii fizice a materiei, ființarea cuprinde și existențele celorlalte naturi care definesc ființa și care produc transmutații, ceea ce-l face pe Heidegger să afirme: „Dasein-ul se îndrumă pe sine către fiinţarea la care se poate raporta şi către felul în care se poate raporta.” În consecință, putem vorbi despre o limită a existenței, dar nu și de una a ființări. Dacă vreți, în ceea ce privește raportul existență-ființare, ne găsim în miezul aporiei “Săgeata” a lui Zenon; existența fiind unul dintre segmentele, care adiționate ajung la infinit. Astfel existența, fiind un segment, poate fi definită, spre deosebire de ființare, care fiind infinită nu se poate defini. Pentru existență, rațiunea furnizează toate instrumentele de care avem nevoie să o cunoaștem: cunoștințe asimilate prin simțuri, percepții, judecăți etc; pentru ființare însă, conștiința furnizează naturii în care existăm doar o parte dintre informațiile necesare, unele fiind deductibile,  și totuși, mai rămân o parte despre care nu aflăm nimic. Ceea ce face să rămână mereu o parte ascunsă, parte care ne împiedică să cunoaștem procesul în întregimea lui. Este tocmai ceea ce susține Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake. Undele emise de câmpurile de formă pot fi cunoscute doar atunci când au legături cu acțiunile produse în existență, în rest ele se vor propaga în continuare până la momentul în care existența se extinde, printr-o acțiune, care presupune și acea undă. În acel moment are loc un proces de transmutație care preface unda într-o formă anume și o alătură celorlalte forme ale existenței. Este un proces în care conștiința are contribuția ei, fapt pentru care hermeticii numeau transmutația un proces mental și căutau să educe conștiința pentru a extinde acțiunea și asupra formelor deja existente. Fapt care ar fi însemnat că transmutația poate fi exercitată și de către rațiunea care se antrenează în acest sens. Afirmațiile acestea induc o idee neplăcută spiritelor carteziene; și anume faptul că există între conștiință și rațiune relații care pot fi controlate. Se pune problema, atunci: cine controlează aceste relații? Care este funcția sau organul care pot controla legăturile care se formează între conștiință și rațiune, și care dau naștere unor procese altminteri considerate imposibile, mai ales pentru abilitățile limitatea ale omului? Dacă lucrurile sunt judecate după astfel de criterii, și se presupune că între conștiință și rațiune sunt legături care pot produce fenomene interzise în alte condiții, putem considera că; dacă rațiunii am acordat o atenție sporită mai ales în ultimile trei, patru sute de ani, am elaborate metode, tehnici și instrumente de cunoaștere și antrenare a acesteia, conștiința a fost treptat neglijată și am pierdut contactul cu o parte însemnată a calităților acesteia, ceea ce a făcut să fie anulate relații foarte productive cu rațiunea. Mai mult, a făcut să desființăm modul de comunicare cu sistemul de gândire a învățaților  din societățile tradiționale, cauză care a alterat un număr foarte mare de sensuri din comunicare. Consecința – se pare – a fost că tot ce am eșafodat, atât teoretic, cât și practic să se îndepărteze tot mai mult de matricea originară. Entitățile care au mobilat câmpurile de formă au dat naștere unor vibrații care s-au distanțat de origini, iar noi am considerat că rezultatele au revoluționat evoluția. Stadiu la care s-a ajuns în zilele noastre dă naștere însă unor semene de întrebare, unele destul de serioase chiar. Faptul că, la ora actuală, se tinde tot mai impetuos spre o singură contemporaneitate este unul dintre aceste semene de întrebare. Avem de-a face cu o contemporaneitate care crește din vibrațiile acelor forme care sunt rezultatul acțiunilor trecute și care, odată formate, nu se mai supun judecății de valoare și justețe. Or, faptul că nu mai există posibilitatea mai multor contemporaneități, cu alte cuvinte a mai multor câmpuri de forme, cu vibrații diverse, are ca rezultat întărirea unui singur sens al evoluției.

Pentru a înțelege conformația acestei situații, ar fi suficient să acordăm ceva mai multă atenție observațiilor lui Hegel atunci când analizează diferitele principii și concepții ale picturii Evului Mediu : “Însă în cuprinsul dezvoltării  mai libere a picturii italiene trebuie, în al doilea rând să căutăm un alt caracter al artei. […] Dar ceea ce aduce ea ca concepție și elaborare artistică a sferelor subiectelor religioase este îndeosebi realitatea vie a existenței spirituale și corporale, figurile îmbrăcând haina acestei realități sensibile și animate. Principiul fundamental al acestei realități vii îl formează pe latura spiritului acea seninătate naturală, pe latura corporală acea frumusețe corespunzătoare a formei sensibile care, deja ca formă frumoasă, revelează ca atare nevinovăția, bucuria, feciorelnicia, grația naturală a sufletului, noblețe, imaginație și suflet plin de iubire. […] Această interioritate lipsită de conflicte a sufletului și potrivire mai originară a formelor cu acest interior produc limpezimea fermecătoare și plăcerea netulburată pe care ni le oferă operele cu adevărat frumoase ale picturii italiene ” Este de la sine înțeles că această filosofie a artiștilor italieni – dar și a oamenilor de cultură care pun în circulație noțiuni despre legăturile dintre spiritual artistului și realitatea reprezentată – contribuie substanțial la formarea unei anume contemporaneități, modelată după valorile impuse  de spiritele care năzuiesc spre puritate și iubire curată. Avem de-a face cu un anume mod particular de configurare a câmpurilor de formă, vibrațiile generate de acestea vor tinde spre un anume sens, pe care doresc să-l întărească și să-l curețe. Filosoful german ne atrage atenția că, atitudinea artiștilor italieni este de o anume factură, are un specific caracteristic pentru spiritualitatea lor. Artiștii din Germania sau Olanda au orientat pictura religioasă a timpului spre alte valori ale spiritului. “Deosebirea generală față de italieni –afirmă același Hegel – constă aici în faptul că nici germanii și nici olandezii nu vor sau nu pot să ajungă prin sine înșiși la acele forme și moduri de exprimare libere, ideale, cărora le corespunde pe deplin trecerea la frumusețea spirituală, transfigurată. În schimb însă ei dezvoltă, pe de o parte, expresia adâncimii sentimentului și a caracterului subiectiv încheiat al sufletului, pe de altă parte, adaugă la această interioritate a credinței, particularitatea mai larg desfășurată a caracterului individual, care nu manifestă acum numai unica preocupare interioară de interesele credinței și ale mântuirii sufletului, ci arată cum indivizii înfățișați se îngrijesc de interesele profane, luptându-se cu necazurile vieții și  cucerindu-și în cursul acestei munci grele virtuți lumești, fidelitate, perseverență, echitate, fermitate cavalerească și vrednicie cetățenească.”

Prin intermediul spiritului lui Hegel, cunoaștem două contemporaneități specifice, cărora le corespund forme și valori diferite. Nu trebuie să uităm însă faptul că, timpurile la care se referă filosoful cuprindeau un număr mai mare de contemporaneități, fiecare cu specificul ei; Spania de exemplu, zona bizantină, cea a Balcanilor, ca să nu mai vorbim de Rusia pravoslavnică.

Este important să atrag atenția asupra a două aspecte care se degajă din observațiile filosofului german; pe de o parte afirmațiile lui Hegel subliniază cât de importantă  este contribuția artiștilor liberi ca spirit la configurarea câmpurilor de formă și la orientarea viitorului, care – în cazul acesta – nu mai este doar o aglomerare de “întâmplări”; pe de altă parte, diferențele radicale dintre expresiile, atitudinile. mentalitatea celor două contemporaneității dovedesc că tendința actuală de dizolvare a contemporaneităților specifice într-o singură contemporaneitate nu este o soluție tocmai inteligentă.

Toate aceste contemporaneități contribuiau la realizarea unei geografii din care rezulta un peisaj general în care specificitatea fiecărei contemporaneități dezvolta o multitudine de căi spre a ajunge la  câmpuri de forme pe cât de bine definite, pe atât de puternice în a emite vibrații care să poarte valori spirituale capabile să creeze, în timp, serii de forme particulare.  Și nu rațiunea era cea care contribuia în cea mai mare măsură la configurarea acestor câmpuri de formă, ci conștiința, cea care aducea din Marele Tot energiile pure ce contribuiau la configurarea valorilor spirituale ale realităților practice. Fiecare zonă geografică dezvolta un caracter specific al civilizației locale la care contribuiau toate elementle ce compuneau cosmosul zonei, fie el fizic, fie  de altă natură. Rolul rațiunii, în tot acest proces era de a orienta spiritul în multitudinea de forme  ce luau  naștere, de ordonare a relațiilor dintre valori. Cei doi poli, conștiința și rațiunea, căutau să pătrundă dincolo de aparențe și să dezvolte în substanța realității acele relații și raporturi  care ofereau forță spiritului.

Evoluția ultimilor trei, patru sute de ani a alterat foarte puternic modalitatea de structurare a specificității contemporaneităților, fie ele de genul celor din timpurile analizate de Hegel, fie de genuri diferite, configurate după condițiile noi ale realității. Tendința a fost, și a rămas, ca toate aceste contemporaneități particulare să se dizolve în una  singură, ceea ce a generat dispariția multora dintre acele elemente specifice a căror lipsă o resimțim foarte mult astăzi, dar pe care continuăm să le înlăturăm din viața noastră spirituală. Rezultatul fiind deformarea legăturilor dintre conștiință și rațiune, și, de ce nu, modificarea configurației celor doi poli care  contribuie la așezarea noastră în substanța complexă a realității obiective.

Read Full Post »

Simţul meu interior, cel care-mi asigură echilibrul, este zgândărit tot mai agresiv în ultima vreme de o situaţie care devine iritantă şi sâcâitoare. În acelaşi timp, însă, există şi o aţâţare a curiozittăţii: până unde o să se ajungă? Cât timp o să continuăm aşa? Trebuie să întâlnim undeva o limită peste care să nu putem trece, o limită de la care  să înceapă prefacerea. Când eram foarte tânăr, ceea ce a devenit astăzi atât de dezechilibrat şi hidos, părea doar o problemă stârnită de pofta de alint a unuia sau a altuia. Mă refer la cutuma –  din ce în ce mai activă, devenită un soi de regulă de bună practică, de lege singulară şi de neînlocuit – că un creator trebuie să muncească după gustul “consumatorului”. Cu alte cuvinte, creatorul trebuie să-şi ţină spiritul în frâu, să-l strunească pentru a nu ieşi din făgaşul capacităţii de a înţelege a “consumatorului”. Acesta din urmă, „consumatorul” devine tot mai agresiv în a-şi impune condiţia gustului şi a limitelor capacităţii de a înţelege. Auzi tot mai des sentinţe de genul: „E o prostie, n-am înţeles nimic”. Şi totul e hotărât, respectivul creator nu are capacitatea de a „ajunge” la nivelul gustului „consumatorului”. E foarte greu de imaginat o nerozie mai mare ca asta! Şi e greu de imaginat cum am putea reface un echilibru care a dăinuit cam toată istoria. Prostia asta cu „consumatorul” şi primordialitatea gustului lui a început să se întărească pe la mijlocul anilor ʼ70 ai secolului trecut. Sunt, aşadar, cam patruzeci de ani de când „consumatorul” devine tot mai arogant şi emite pretenţii, cerând gălăgios să-i fie respectată limita gândirii. Şi asta n-ar fi nimic, dar în sprijinul lui s-a ridicat o armată de cetăţeni „educaţi” sau împinşi să fie „creatori”. Fiind nesiguri pe ei, şi râvnind să trăiască într-o lume a creatorilor, dar potrivit imaginaţiei lor, aceştia încep să facă alianţă cu „consumatorul”. La început nu s-a îngrijorat nimeni, ba dimpotrivă, adevăraţii creatori au respirat uşuraţi pentru că se puteau mişca mai în voie, fără să se împiedice mereu de respectivii cetăţeni. Aici au intervenit prăvăliaşii, mici comercianţi care au prins gustul unui ghişeft, un mijloc de a putea umple pungile. Şi iată că ne-am ales cu o treime care a devenit foarte repede funcţională, fără să fie creativă.

Din punctul acesta, având la bază treimea de care vorbesc, putem să pornim speculaţii dintre cele mai năucitoare; de la filosofia monadei a lui Leibnitz, până la cele mai subtile teorii ale informaţiei, sau esotericele sisteme ale gândirii vechi orientale. Pentru mine, un singur lucru este evident şi important cu asupra de măsură: principiul că Unu este Unu, dar există ca Multiplu. Şi, aşa cum aflăm din filosofia lui Milarepa, asemeni pâraielor care pornesc să se adune progresiv şi să formeze Marea cea Mare, drumurile diferitelor spirite caută să ajungă Spiritul Unic. O!, să nu vă închipuiţi că sunt atât de deştept încât să înţeleg în profunzimea sa acest principiu, doar că toată viaţa am căutat să adun înţelepciunea care venea, fie şi de la cel mai subţire pârâu. Am căutat să mă apropii de Marea cea Mare, chiar dacă am ştiut de la început că aşa ceva nu este dat muritorului. Călătoria, în sine, mi s-a părut nepreţuită. Dar… dintr-o dată, aroganţa „consumatorului” a făcut să dispară parcursurile  pâraielor din care mă adăpam. Cred că ultimul s-a numit „Sacrificiul”, filmul pe care Andrei Tarkovski l-a făcut în 1986.

De când e lumea, lume, creatorul a căutat să fie consecvent cu sine, şi mai ales cu scopul creaţiei sale. Nimeni – până în zilele noastre – nu a creat doar de dragul creaţiei. Întotdeauna exista un scop care se lega de nevoia tuturor. Icar, Prometeu, Trismegistul, Pitagora, Platon Aristotel, Milarepa, […] – în paranteză este lista pe care fiecare o poate completa după subiectivitatea lui -, e lista care pune unul lângă altul şirul de oameni care au trudit pentru ca Spiritul să devină Formă şi să asigure generaţiei ce urmează un alt orizont al cunoaşterii, ceva mai larg. Şi, dintr-o dată, ne trezim că avem un „consumator” mai priceput ca creatorul. Că ordinea trebuie inversată şi, mai mult, trebuie strict controlată de nişte indivizi care n-au nici în clin nici în mânecă cu creaţia. Ei sunt negustori, ştiu să numere taleri şi să ţină contabilitatea. Şi, pentru că nimic altceva nu ştiu, sunt câinoşi când se ajunge la disciplină, când există doar şi aluzia abaterii de la ordinea stabilită de procesul comerţului profitabil

Dacă ne întoarcem pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, se parea că invenţia maşinii de tipărit rotativă a adus soluţia eliberării destinului creatorului. Scriitorii puteau să devină independenţi, traiul lor fiind asigurat de onorariile ce veneau de la publicaţii. Apoi au urmat muzicienii, pictorii,  arhitecţii, şi zăgazul s-a rupt; una după alta capacităţile creatoare au găsit soluţii să devină independente. Ceea ce n-a fost destul, ei au vrut, fără excepţie, să fie cetăţeni, forţa creaţiei lor să folosească semenilor. Ceea ce s-a întâmplat cu asupra de măsură. Ceea ce s-ar întâmpla şi în zilele noastre, dacă creatorii ar scăpa de tirania neguţătorilor. Dar mai ales de tirania limitelor pe care şi le impun fără socoteală. Mă tem însă că nu mai ştiu cum, şi mă mai tem că nici voinţa acelor vremi nu mai există.

Să rămânem însă în acele timpuri – poate cele mai spectaculoase din punctul de vedere al creativităţii. Toate eforturile creatorilor din acele timpuri, cu gândul la forma societăţii de mâine se clădeau. Spectrul contului bancar era încă foarte departe, epoca discursului sindicalist al creatorului nu apăruse, nici măcar presimţirea ei nu macula minţile acelor oameni. . Sigur să fiecare dintre acei creatori aveau speranţa unei existenţe sociale în care să binemerite. Aţi citit corect: să binemerite.  Era formula prin care creatorul voia să ştie că efortul său şi-a găsit folosul în viaţa concetăţenilor săi. Era forma de generozitate care întreţinea deschisă larg poarta spre esenţa Spiritului. Era semnul că foarte mulţi se întâlniseră cu gândirea lui Hegel. Poate, de multe ori, de cele mai multe ori, nu şi cu sistemul filosofului, dar în esenţă cu gândirea lui, da. Cine are curiozitatea să citească gândurile acelor oameni, cele care le întreţineau structura fiindului, va înţelege cât de adâncă şi curată era nevoia lor de a sluiji „consumatorul”. Tocmai acea curăţenie a dispărut cu totul astăzi şi, odată cu ea, a dispărut tăria convingerii că un creator este un cetăţean de mare folos, cu responsabilităţi pe măsură pe care trebuie să şi le asume. Destinul creaţiei presupune în primul rând responsabilitatea rafacerii de structuri, din aceast proces al refacerii apare binemeritul, şi nu din buzunarul negustorului.

Ca să înţelegeţi mai limpede toate acestea, gândiţi-vă doar la cât de profund a acţionat atitudinea creatorilor timpului asupra mentalităţii tehnicienilor, savanţilor, meseriaşilor, industriaşilor în general, din generaţiile ce au urmat. Noile mentalităţi au început să se vadă în viaţa de zi cu zi, să devină evidenţe. Să schimbe forma vieţii în esenţa ei. Vă spune ceva numele de Eiffel? Dar Saligny? Eistein, poate? Tesla? Modificarea mentalităţii pornită de creatori ca Picasso, Dali, Brâncuşi, Sibelius, Tzara, Gropius, Baudelaire, Apollinaire, Cehov, Esenin se poate recunoaşte în tot ceea ce a urmat în cercetare, construcţii, industrie, arhitectură, economie, contabilite etc.  Au fost perioade în care mentalitatea era eliberată şi  nu înghesuită în nişte făgaşe, care în mod obligatoriu au un capăt în buzunarul negustorilor. Creaţia se dovedeşte a fi importantă nu doar pentru valorile pe care izbuteşte să le aducă din spirit, ci şi pentru transformările pe care le produce în gândirea celor care produc elementele existenţei care – aparent – nu au legături directe cu creativitatea. Forţa creativităţii nu poate fi concentrată numai în valorile operelor spiritului, ci şi în obiectele de utilitate concretă din viaţa noastră. Ori, este nevoie ca forţa creativă a celor care produc valori din spirit să se bucure de libertate. Ceea ce pare a fi un demems de a obţine o valoare îi sine, este, de fapt, strădania de a muta o limită în cunoaştere. Atunci când este liber, creatorul caută să mute o limită în cunoaştere, iar în spaţiul „cucerit” apar rând pe rând elemente ale unei viitoare structuri de relaţii noi. Dar asta se întâmplă doar creatorului care ştie să-şi apere libertatea, celui care nu este constrâns să accepte presiunile gândirii celor care se exprimă în interiorul unui spaţiu deja existent, ceea ce este cazul „consumatorului”. ”Consumatorul” nu va şti niciodată ceea ce-şi doreşte; în fapt, el nu doreşte niciodată nimic, el are un orizont de aşteptare, are aspiraţii tulburi care au nevoie de limpeziri, iar acestea se pot afla într-o operă sau alta. Nu există opera care să exprime aşteptarea „consumatorului”, ci doar un orizont aspiraţional care se poate regăsi într-o operă.

Până la intervenţia grosolană a negustorului în destinul creaţiei, procesul de împlântare a creaţie în cunoaştere s-a produs normal, sensul era deschis şi trasat de creator. După apariţia negustorului totul s-a inversat, pentru că acesta nu acordă nici un strop de atenţie acestuia, ci doar ghişeftului. Nenorocirile se văd cu ochiul liber, dar cea mai mare este pierderea simţului de orientare a creatorului. S-au scris biblioteci întregi despre modalităţile de orientarea a creatorului, s-au elaborat cele mai sofisticate reţete, s-au imaginat trasee „sigure” şi „exacte”, iar rezultatul a fost pierderea tot mai adâncă a legăturilor dintre creaţie şi cunoaştere. Ne învârtim, în aceste vremuri, într-un cerc vicios, ne muşcăm mereu vârful cozii şi singurii care au ieşti învingători în povestea asta sunt negustorii care au izbutit să instaleze un mecanism, au izbutit să-l pună în funcţiune şi acum îl păzesc cu străşnicie. Creaţia poate fi una dintre cele mai bănoase afaceri, cu condiţia să renunţe la libertatea de a întâlni cunoaşterea.

Poate că perioada aceea – sfârşit de secol XIX, început de secol XX – a fost una care a conturat cea mai reală contemporaneitate, cea mai dinamică. O contemporaneitate care a avut forţa să reziste trecerii prin două războie mondiale şi prin prefacerile profunde de după cel de al doilea. Pe la  sfârşitul anilor ’60, forţa ei a început să slăbească, pentru că apăreau tot mai multe elemente care obturau relaţiile dintre creativitate şi cunoaştere. Anii ’70 sunt cei în care echilibrul se schimbă şi, ca un făcut, tot în această perioadă este tot mai prezentă tehnologia inteligentă, pe care anii ʼ80 şi ʼ90 o aşează pe făgaşul în care o regăsim astăzi cînd  tinde spre generaţii care să înceapă autoreproducerea inteligenţei specifice folosind capacităţile noastre de a răspunde eficient şi rapid la nevoile de perfecţionare a sistemelor. Pare o situaţie plină de umor să ştii că o tehnologie a ajuns să ne folosească pe noi pentru a-şi reproduce generaţiile viitoare după cerinţele ei. Habar n-am dacă ăsta se poate numi umor ori nu, dar ceea ce mă nemulţumeşte pe mine este că de vreo patruzeci de ani nu mai putem vorbi de creativitate, sau nu de creativitatea care să deschidă şi să populeze orizontul cunoaşterii. Nesfârşitul orizont al cunoaşterii. Practic suntem în situaţia în care am devenit convinşi că am transferat acest proces către tehnologia inteligentă, ceea ce este doar o iluzie.

Contemporaneitatea s-a pulverizat, am pierdut cu totul contactul cu un orizont al cunoaşterii. Ici, colo, mai putem zări mici insule care nu ne spun mare lucru, pe care nu le putem localiza într-o geografie coerentă. Orizontul în care am intrat este dominat copios de ignoranţă şi analfabetism. Un număr tot mai mare de cetăţeni ai planetei, cu anii îndelungaţii de studii, cu doctorate şi lucrări peste lucrări, sunt, de fapt, nişte amărâţi de analfabeţi cu studii superioare, care nu pot urmări legăturile deductibile dintr-un limbaj articulat.

Personal, situaţia asta mi se pare lipsită de umor.

Read Full Post »

Îndeobşte, ne place să definim înţelepciunea ca pe un şirag de revelaţii legate de evenimente mundane, care pătrund în măruntaiele realităţii şi luminează conexiuni surprinzătoare. Gândim despre asemenea revelaţii că sunt ca şi fulgerele spectaculoase din nopţile de vară, care aruncă o fărâmă de lumină asupra unei întinderi fantomatice, ce apoi dispare din nou în întuneric.  E totuşi lumea pe care, la lumina zilei o vedem fără ca nimic să ni se pară a nu fi la locul lui. Nimic preţios şi adânc nu se află în lumea asta, toate se găsesc în locul obişnuit, au înfăţişarea firească, nimic nu mai aminteşte clipa de lumină ireală. Peste tot, sunt doar relaţiile fireşti care ne ajută să ne orientăm într-o realitate indiferentă şi fără tentaţii. După experienţa nopţii aceleia, însă, rămânem cu imaginea de-o clipă, o ducem cu noi toată viaţa. Aşa se întâmplă şi cu revelaţia, ni se pare că e înţeleciunea însăşi care aşteaptă o nouă revelaţie, apoi o alta, şi tot aşa mereu. Doar că, înţelepciunea nu are, în sine, nimic spectaculos, nimic fantomatic, nimic care să aştepte ceva.  Undeva, în miezul ei, înţelepciunea este, în primul rând, iubire universală, asta e condiţia ei nevăzută, nebănuită, ăsta e combustibilul care întreţine un foc mocnit, acoperit de normalitate. În adâncul lui, focul acesta are o temperatură atât de înaltă, încât ar  putea topi într-o minută întreg Universul. La atingerea cu miezul incandescent, realităţile se transformă; fie în cenuşă şi sporesc învelişul gros al măruntului fapt, fie în iubire universală şi alimentează miezul incadescent al înţeleciunii cu noi forme ale fiindului. Pare doar o imagine poetică despre un mister pe care uneori ni-l dorim, alteori îl respingem cu vehemenţă. Nimic poetic nu este în această imagine, este doar descrierea unui proces pe care refuzăm să-l înţelegem şi să-l cunoaştem.

Nu vă lăsăţi tentaţi, şi nu comparaţi iubirea universală cu iubirea pământeană. Nu există asemănări între ele. Parabola iubirii edenice şi a păcatului, rămâne dovada  că iubirea universală nu se poate transforma în iubire istorică, fără să nască istorie, iar istoria înseamnă deopotrivă pacat, suferinţă şi nădejde. Odată ce a facut primul pas în afară Grădinii Edenice, iubirea se supune istoriei şi acumulează suferinţă şi păcat. E o altă iubire, de o altă esenţă. Dacă vreţi să înţelegeţi relaţiile, pe care iubirea universală le naşte şi le întreţine, mergeţi în cel mai sălbatic loc al unei păduri virgine. Acolo, în mijlocul a ceea ce pare a fi cea mai sălbatică dezordine, se plămădeşte continuu rodul iubirii universale. Pentru că e o amăgire să imaginezi iubirea fără rod. Iubirea rodeşte, dovada este puzderia de fiinţe care forfotesc în colţul acela sălbatic şi care fac să crească intensitatea iubirii universale cu fiecare nouă formă încurajată să apară. Toate formele, pe care  iubirea universală le întreţine în orice punct neînsemnat din Univers, au, peste toate esenţele lor, rolul de a distila fiindul înţelepciunii. Neîncetat. Fiindul înţelepciunii este distilat  continuu, şi menţinut la temperatura fără de comparaţie din care să se ivească permanent structuri ale Universului. Universul nu creează de fel forme ce nu sunt în relaţie, ce nu pot admite şi nu se pot cuprinde în structuri. În primul rând, pentru că nici iubirea universală, nici înţelepciunea şi nici Universul nu au subiectivitate, ca atare fiecare trebuie să fie relativul fiecăruia. Universul, înţelepciunea şi iubirea universală creează şi întreţin cele mai subtile forme de relativitate, din astfel de forme îşi ia inefabilul esenţele pe care le poate elibera în spirit. Hegel a fost cel care a înţeles foarte bine lucrurul acesta şi a vorbit adesea despre el.

Dacă am izbuti să ne convingem de dialectica acestui gen de relaţii, abia atunci am înţelege că există o contemporanietate cu totul diferită de cea istorică, şi că, asemenea, există şi o actualitate care nu funcţionează în termeni istorici. Sunt termeni care produc esenţe în contact cu formele, oricare şi oricum ar fi ele. „În primul rând, materia şi forma se pre-supun reciproc una pe cealaltă. Cum am văzut, aceasta înseamnă că unica unitate esenţială fiind raportarea negativă la sine însăşi, ea se diviează pe sine în identitatea esenţială, determinată ca bază indiferentă, şi în diferenţa esenţială sau negativitate, ca formă determinată. Acastă unitate a esenţei şi formei care se opun ca formă şi materie este temeiul absolut care se determină pe sine. Transformându-se pe sine unitatea în diversitate, raportarea devine presupoziţie reciprocă din cauza identităţii diverşilor, identitate ce rezidă la baza ei. În al doilea rând, forma ca independenţă e, dealtfel contradicţia care se suprimă pe sine însăşi, dar ea este şi afirmată ca atare, fiindcă este în acelaşi timp şi independentă şi raportată în chip esenţial la un alt ceva; prin aceasta forma se suprimă pe sine. Fiind ea însăşi bilaterală, şi această suprimare are o dublă latură: mai întâi ea îşi suprimă independenţa, transformându-se dintr-un ce afirmat într-un ce care este în altceva, iar acest altceva al ei este materia. În al doilea rând, forma îşi suprimă modul ei determinat faţă de materie, raportarea sa la aceasta, deci modul afirmat al ei, şi îşi dă sieşi prin aceasta subzistenţă. Întrucât ea îşi suprimă modul afirmat sau fiinţa afirmată, reflectarea aceasta a ei este propria ei identitate, identitate în care ea se transformă; dar, întrucât această identitate e şi ea înstrăinată opunându-se sieşi ca materie, acea reflectare în sine a modului afirmat este uniune cu o materie în care forma obţine subzistenţă. Prin urmare, în această unire forma se uneşte atât cu materia, ca şi cu un alt ceva – când, conform celor constatate adineaori, ea se transformă dintr-un ce afirmat -, cât şi în acest altceva cu propria sa identitate.” (Hegel) Filosoful surprinde mecanismul subtil al funcţionării identităţii contemporaneităţii în cele două forme ale sale; fie în forma sa universală, fie în cea particulară.

Noi ne-am obişnuit să definim contemporaneitatea numai prin relaţiile sale cele mai superficiale, cele pe care le putem analiza cu mijloace puţine şi rudimentare, mijloace din care universalul, înţelepciunea şi iubirea universală lipsesc cu totul. Mai mult, în ultima vreme, contemporaneitatea a ajuns un nivel statistic, adică un nivel din care au fost eliminate o sumă de elemente importante, ceea ce a provocat modificarea substanţială a conţinutului termenului de contemporan. Atunci când foloseşti termeni care depăşesc relaţiile catalogate în proceduri şi metode tehnice, atingi acea libertate a limbajului care face ca totul să pară că se înscrie în metaforă, în epitet, în gândirea dezlegată de căile înguste ale  determinatului. Acesta este motivul pentru care tot ce scriu eu aici pare a nu fi altceva decât o încercare de a poetiza faptul. Nu, este o încercare de a elibera faptul din chingile care sugrumă ale procedurilor şi mijloacelor tehnice. Abia aşa am putea înţelege că înţelepciunea este mai întâi un proces care trebuie admis, abia apoi cercetat, şi nu invers. Poate că aşa vom izbuti să realizăm natura iubirii universale care ne-a devenit din ce în ce mai străină pe măsură ce ne-am îndepărtat de momentul evadării din Eden. Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată când cercetăm ceva ce am dori să admitem, lucrul sau acţiunea se transformă în ceva ce devine stărin naturii sale. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu iubirea universală, aşa a devenit ea  iubire istorică şi s-a izolat din universal, a ieşit din contemporaneitatea inefabilului. Mai ţineţi minte „Romeo şi Julieta”, „Tristan şi Isolda”, „Orfeu şi Euridice”, sunt cupluri care se defineau din iubirea universală şi, invariabil, au sfârşit într-o iubire istorică. Cu alte cuvinte, totul a respectat ecuaţia lui Hegel: „Acastă unitate a esenţei şi formei care se opun ca formă şi materie este temeiul absolut care se determină pe sine.” Sunt autori precum Racine sau Corneille care au căutat să respecte şi să înţeleagă logica determinării, rezultatul au fost câteva opere de o claritate deosebită, o claritatea care se înscrie în orizontul pe care eroii pomeniţi mai sus l-au ales pentru iubirile lor. Fiecare dintre ei, dintre  eroii citaţi au sfârşit însă, prin a se determina, iar acţiunile lor au alunecat în logica unei  condiţii istorice, anulându-şi orice şansă de a mai atinge miezul incandescent al înţelepciuni pe care iubirea universală îl întreţine.  O afirmaţie ca aceasta poate părea o enormitate, iar iubirea, după logica iubirii istorice poate părea tocmai opusul înţelepciuni. Nici chiar aşa, însă, iubirea nu părăseşte cu totul teritoriul înţelepciunii. Opţiunile ei pot să nu fie raţionale, dar nu şi lipsite de înţelepciune. Subiecţii iubirii, intră într-o altfel de contemporaneitate, cu o altă logică şi cu un alt parcurs. Oricum, după cum spune acelaşi Hegel: „…forma îşi suprimă modul ei determinat faţă de materie, raportarea sa la aceasta, deci modul afirmat al ei, şi îşi dă sieşi prin aceasta subzistenţă.” Iar noi vorbim şi astăzi despre iubirile lor ca despre  modele ale iubirii istorice. Nu izvorul – iubirea universală – ne impresionează, nu incandescenţa pe care eroii o ating la acea etapă, ci fiecare gest al iubirii istorice cu toată trena de  suferinţi şi sacrificii. Atâta timp cât ei trăiau într-o altă contemporaneitate, atâta timp cât erau esenţa formei şi motivau prezenţa temeiului absolut care cauta să se determine, căuta să devină în egală măsură formă şi materie, eroii erau invizibili, sau erau ca şi invizibili. Dar când iubirea îşi caută, dincolo de formă, căile ei spre înţelepciunea care degajă forme aparţinătoare deja unei structuri născute din nevoia de universalizare, fiecare dintre aceşti oameni, ce sunt obiectul şi subiectul iubirii, ajung în teritoriul iubirii istorice şi sunt prefăcuţi în temeiuri anecdotice, sunt urmăriţi ca atare cu aviditatea caracteristică pământenului captiv ce nu poate trăi absolutul decât prin subiecte-exemplu.

Drumul până la a găsi că logica filosofului este una firească este anevoios şi de neacceptat, mai ales atunci când procedurile şi mijloacele tehnice sărăcesc sever capacitatea de a opera cu abstracţiuni.

Recitesc cele scrise mai sus, şi realizez că logica lor este clară doar pentru acele spirite care au căutat să-şi păstreze libertatea. Logica acestor rânduri operează prea mult în teritoriile de la graniţa cunoaşterii, înţelesurile lor sunt volatile, se transformă continuu în contact cu categoriile cu care intră în relaţii. Se poate afirma că au un caracter cameleonic, dar nu fac altceva decât să respecte condiţia universalizării, nu a universalizării istorice, din care se pare că nouă oamenilor ne place să ne extragem dimensiuni pe măsură noastră, ci universalizarea privită ca un caracter al fiindului în deplinătatea sinelui. Este, consider, o provocare să cauţi o astfel de libertate din care poţi ajunge să ştii fără ajutorul percepţiei, că totul este miez şi că vine din iubire.

Oricare dintre noi poate atinge tărâmul unei astfel de libertăţi. Ea este veşnic în fiinţare. Aşteaptă.

Read Full Post »