Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘postură’

Avem de-a face cu două atitudini față de, în fond, aceeași realitate care se produce fie că noi  percepem această realoitate după o atitudine sau cealaltă, ceea ce înseamnă că în Univers se petrece ceva ce încă nu suntem în stare să definim cu adevărat. Putem vorbi mai degrabă de evenimente ce au loc la nivelul subconștientului  Pentru că fiecare atitudine (fie cea definită de Newton, adică “atracția”, fie cea definită de Eistein, “curbarea spațiului”) au o parte pe care rațiunea nu izbutește să o descrie cu claritate. La nivelul istoriei științei există nenumărate astfel de situații, pe care savanții izbutesc să le statueze cu ajutorul simbolurilor matematice.

Dintotdeauna, a fost limpede că într-un punct, oricare ar fi el, și oriunde s-ar găsi, nu se pot produce simultan două acțiuni de același fel. Lucru care i-a făcut pe vechii greci să stipuleze în logica lor unul dintre principiile care afirmă că: este imposibil ca A să fie și să nu fie A în același timp.  Așadar nu ne rămâne de făcut decât să încercăm în continuare să găsim acea  unică lege care guvernează  realitatea universală. Iată de ce, nici un savant nu este interesat să anuleze legiferarea celor de dinainte lui, ci să o completeze.  Îmbucurător este faptul că s-au înmulțit numărul gânditorilor care se străduiesc să pună laolaltă elementele care vin dintr-un domeniu sau altul al realității, elemente care nu cu mult timp în urmă era judecate separat. Este și acesta un motiv,  pentru care trebuie să acordăm mai multă importanță Noțiunii și modului cum evoluează legăturile acesteia cu obiectul fizic.(…)Fie că analizăm legea lui Newton, fie pe cea a lui Eistein, constatăm că totul se datorează unei cauze. Se poate spune că, între corpurile aflate într-o relație oarecare, un număr de cauze stabilesc condițiile. Și totuși – așa cum însăși savanți constată – procesele nu sunt total și complet  definite în anumite cazuri. Există procese care nu pot fi cuprinse în legiferările unui moment definibil. Să luăm exemplul relației dintre un electron și nucleul unui atom. Atunci când se stabilește că electronul este corp punctiform, fizica descrie evoluția acestuia în jurul nucleului ca făcându-se pe o orbită liniară.   Mecanica quantică, în schimb, constată că datorită vitezei foarte mari de deplasare și a distanței foarte mici dintre electorn și nucleu, există abateri de la orbita liniară. Electornului nu i se poate calcula cu precizie un punct stabil pe orbita sa în fiecare moment. Mai mult, nici abatarile nu pot fi calculate. Așadar fizica quantică definește  electronul mai degrabă un “nor”, și nu un corp punctiform, iar orbita, mai degrabă un segment. În ambele cazuri definiția rămâne deformată: atunci când definim electornul “un corp punctiform” ne lovim de comportamentul de “nor” al acestuia. La fel se petrec lucrurile și dacă inversăm termenii. Avem de-a face, în acest caz, cu o trădare a uneia dintre stările materiei, și anume cu Noțiunea. Sigur, poate fi invocat faptul că Noțiunea nu este materie ci „reprezintă” materia, ceea ce ar impune temeinic să căutăm armonizarea între momentele celor două elemente, situație în care ar ajunge Noțiunea să aibă nevoie de o redefinire, iar astfel  trădarea ar fi dublă.

Am ținut să descriu situația electronului, pentru că avem de-a face cu o ubicuitate care relevă faptul că sunt momente ale cunoașterii ce nu cuprind în deplinătatea ei obiectivitatea substanței. Putem spune chiar că sunt momente în care Principiul Corespondenței al ermetismului este foarte greu de acceptat,  chiar dacă este o evidență că el se manifestă. Oare, să însemnea asta că avem o atitudine care ar trebui modificată, ar trebui acordată cu felul de a fia al substanței universale? Nu principiile ermetismului sunt importante, așa cum nici principiile științei moderne  nu sunt, ci faptul că se impuine tot mai mult evidența că c eva ne scapă. Că undeva este o trădare, și că trăim o orbire care ne-a împins să stabilim reguli după principii care nu sunt atât de stabile pe cât le credem. Astfel că cel care își dorește să stabilească modele, trebuie mereu să gândească la modul relativ în care principii universale stabilesc obiectivarea prin Spirit, sau prin Materie, și că Noțiunea merită o atenție cu mult mai mare.

Principiul ermetic al Polarității a fost cu totul anulat, iar Noțiunea a devenit o simplă parte de vorbire cu care denumim entități și elemente ale realității. Întreagă, filosofia lui Kant se transformă într-un discurs bazat pe o logică viciată. Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie; polii opuşi au o natura identică însă de grade diferite; extremele se ating; toate adevărurile sunt doar neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate” – spune acest Principiu al Polarității și sprijină astfel baza filosofiei lui Kant (sau mai degrabă invers: toată filosofia lui Kant se sprijină pe acest principiu), dar pledează și pentru faptul că Noțiunea este materie și face parte din matricea materială, deci trebuie tratată ca atare Dacă, Noțiunea este tratată ca o metodă de punere în practică, cu alte cuvinte: dacă Noțiunea  este acceptată ca stare și formă a materiei, atunci ne vom putea bucura de efectele ei. Dacă Noțiunea este privită ca mod de comunicare, vom rămâne doar la nivelul cuvintelor și nu vom putea trece de cauza lucrurilor pe care le percepem.

Tema Noțiunii merită o atenție specială, mai ales în aceste vremuri când conștiința nu mai are suficient sprijin în informațiile care vin din trecut, ba dimpotrivă. Doctrinele generate din ecuația despre care am vorbit mai sus, au căutat să simplifice conduita filosofică, eliminând treptat categorii care nu se puteau acorda egalității cu pricina. Scopul era ca ecuația despre structura economiei să devină un soi de cheie de boltă la care să se raporteze orice conduită, și pentru un timp lucrurile au mers în sensul dorit de părinții materialismului-dialectic. Un număr mare de noțiuni au pierdut în această perioadă, procente mari din substanța lor originară. Poate că, analizând cum a evoluat substanța ei, vom putea înțelege mai lesne ceva din –  ceea ce nouă ni se pare a fi – paradoxurile naturii unice a Universului și am înțelege că aporia lui Zenon și principiul hermetic al vibrației au o relație productivă pentru cunoaștere și că respectă principiul comun oamenilor de știință: noile descoperiri trebuie să descopere Legea care guvernează întreaga materie și nu să desființeze legeile enunțate înainte.

Ar fi, cred, momentul să aruncăm o privire ceva mai atentă asupra acestui element extrem de interesant: Noțiunea. Definiția ne spune despre noțiune că este elementul fundamental al unei judecăți, că ea participă la raționamente, producând informații despre relațiile dintre formele materiale ce se consumă în realitate. Dar, oare, nu poate fi ea însăși o formă materială? În judecăți și în raționamente  este tratată ca o parte de vorbire care ne informează despre caracteristici ale formelor materiale; caracteristici care se ordonează într-un anume fel de relații și care, în mod obligatoriu produc o concluzie, ca atare, într-un astfel de caz, noțiunea se străduiește să cuprindă generalitatea formei materială care o interesează. Caz în care; oare noțiunea nu este ea însăși o categorie materială,  o structură care produce cunoaștere evoluând din forma materială care se adresează simțurilor? Urmând astfel traseul formei pe care o caracterizează, deci fiind supunsă evoluției ca orice formă materială? Obiectul fizic este o structură  de câmpuri de masă și energie care stabilesc relații de o anumită natură, o natură perisabilă, care în anumite condiții poate deveni fie undă, sau structuri de unde, fie masă – semn că nu și-au pierdut memoria fundamentală – nivel de la care, toate aceste elemente primordiale pot relua evoluția spre orizonturile complexe. Relația masă-undă este mereu  valabilă indiferent dacă facem referire la un  obiect  fizic, sau o altă formă materială, dar asta nu înseamnă că materia se rezumă doar la un asemenea gen de relație. Noțiunea însă, este legată indisolubil de un anume element, și doar de acela, de orice natură ar fi el; fapt pentru care putem bănui că este o variabilă a acelei forme materiale, o formă subtilă a acesteia care contribuie substanțial la evoluția acesteia în relațiile ei cu realitatea.   Acest comportament al noțiunii atrage atenția asupra unei caracteristici interesante și deosebit de productive a acesteia,  din care se nasc numeroase atribute ce contribuie la procesul de segregare a realității pentru a reține  un filon important. Privită superficial, noțiunea este tratată ca o parte de vorbire care ne ajută să identificăm obiecte, acțiuni, evenimente, fenomente din lumea fizică, din realitatea imediată. Astfel tratăm în mod obișnuit noțiunea, fără să dăm atenție unui fapt care se evidențiază în lungul procesului de evoluție al acesteia, alături de forma materială pe care o caracterizează: stările ei subtile. Acestor stări, forma materială datorează momentele ei de ieșire din paradigmă. Teoria morfogenetică a lui Sheldrake dovedește  că există legături evidente între evoluția noțiunii și evoluția formei materiale pe care o caracterizează, legături care păstrează sensul evoluției ambilor termeni. Noțiunea, contribuie la conservarea unor informații – fie recesive, fie în formare – în stări de relativitate, fără să fie nevoie, de toate seriile de forme materiale care ar produce mărturii, mărturii care obliga realitatea să consume atât energie, cât și resurse de masă pentru a întreține procesele. Este suficient să fie produse unde de formă care să inttre în Marele Tot, de unde să revină atunci când o nevoie crează o diferență de potențial. Această contribuție  în relativizarea limitelor unei forme materiale pe care o are noțiunea, pentru că ea este aceea care stabilește nivelul  și modul  în care sunt comunicate informațiile despre evoluția formei respective, pornind de la natura primă și trecând apoi prin toate etapele intermediare ale acesteia. Admițând că, noțiunea evoluează odată cu forma materială; pare, mai degrabă să asistăm la activitatea de divizare a unei naturi unice, iar diversitatea care ne copleșește se obține prin divizarea repetată a acelei naturi unice, dar și a formelor rezultate din ea. ”Universul este tot ce el conține, este o creație mentală a Tot-ului. Realmente, fără nici cea mai mică îndoială Tot-ul este spirit. “ – susține Hermes Trismegistul;  sau eter, akasa, sau haos. Iar noi ne-am obișnuit să împărțim Universul în spirit și materie, până la nivelul la care nu mai acceptăm sub nici o formă că diferitele manifestări ale acesteias su, de fapt, stări ale ei și nu substanțe diferite. Toate principiile cu care filosoful operează merită să fie analizate și dincolo de conținutul esoteric, tocmai pentru că ne introduc în teritoriul subtilului, unde putem descoperi că materia există într-o multitudine de stări care îmbogățesc la nesfârșit Cunoașterea. De fapt cam tot ce se înscrie în domeniile esoterismului, hermetismului, ocultismului, magiei etc. merită să fie analizat și din alte unghiuri, mult mai apropiate de cele pe care le impun realitățile care rezultă din împărțirea infinitului la infinit. Însăși această exprsie: ”Infinitul împărțit la infinit“  poate fi interpretat ca o referire la o  natura unică și comună tuturor lucrurilor,  la o cunoaștere a generalului prin particular, fapt pentru care ar merita să dăm mai multă atenție acelei întrebări pe care Compton și-o pune despre quantă: Ce este, de fapr quanta; undă sau particulă?    Şi atunci, Universul ajunge să fie  constant reprezentarea diversității  naturii omogene a elementelor materiale existente care se divizează și ajunge  sub formă de unde dintr-un teritoriu morfic, ale cărei reguli sunt stabilite de mișcare,  într-unul al formei fizice reale.  Diversitatea lui absolută pornește din capacitatea acestor elemente  de a întreţine continuitatea substanţialităţii ? Sau, totul este hotărât de alternanţa: fiinţare – nefiinţare, ceea ce face să avem de-a face cu o discontinuitate materială – așa cum susține Lucian Blaga?   Avem de-a face cu categorii care sunt în continuă mişcare din cauza diferenţelor de potenţial?;  forme care – prin necontenita mișcare – mențin permanent  omogenitatea  substanţei, pentru ca acestea să producă permanent vibrațiile ce întrețin activitatea morfică în așa fel încât acestea să contribuie la  formarea varietatăților de categorii ale materiei fizice?; situație definită de un alt principiu hermetic, acela al vibrației, ca: ”Nimic nu stă, totul se mișcă, totul vibrează)“? Dacă ar fi să reprezentăm grafic cele afirmate mai sus, ne-am servi de  serie de cicluri cuprinse într-o spirală. Din punct de vedere teoretic, un astfel de raționament este mult mai lesne de acceptat într-un model spiritual, în care ideile par să accepte mai ușor asemenea stări.  Toate judecăţile care eșafodeză un astfel de raţionament pot fi socotite  speculaţii, drept care este mult mai uşor să respingi totul și să te adâncești în paradigmele propuse de spiritualitate,  decât să te supui efortului de a pătrunde prin analize  în profunzimea acțiunilor mecanicii care organizează substanța. Poate că, dacă am izbuti să depășim obstacolele care se ivesc din pricini care ne scapă; dar care ne îndeamnă să căutăm mereu soluții pentru a  edifica raporturile dintre elemente primordiale și ele însele;  raporturi care să ne aducă în fața unor dileme aparent fără soluție – și, asemeni lui Compton, să ne  întrebăm despre quantă: ce este ea de fapt, undă sau particulă?  Evident că entităţile pe care le recunoaştem şi le definim;  ca şi cele pe care nu le putem recunoaşte, pe care le înscriem, mai degrabă, în categorii ca supranaturalul,  magicul, în sacru, doar pentru că suntem surprinşi de un comportament diferit de ceea ce de regulă numim natural, adică ceea ce este cuprins în limitele rațiunii. Entităţile despre care vorbim, au fiecare   instrumente specifice aparţinătoare unor structuri neunitare, nesaturate la nivelul la care le găsim, însă aparţinătoare generalităţii şi fiind parte unitară din substanţialitatea unică, o substanţialitate  a cărei formă este decisă mereu de genul în care se organizează mişcarea care decide toate expresiile şi subtilităţile sale, cu un scop unic: continuitatea materiei; vorbim despre mişcarea care se comportă după modelul pe care îl  reprezintă varietatea valorilor cuprinse într-un spectru, fiecare formă de mişcare fiind armonică unui gen de materie adică fiind ea însăşi  materia în sine. Din cercetările  meticuloase ale fizicienilor se poate stabili că materia contribuie  neîncetat la îmbogăţirea propriei sale structurii  punând în relaţie fascicole de unde dintr-o gamă foarte variată de spectre, aspect care constituie baza morfologiei Universului. Forma universală există într-o totală lipsă de formă care începe să devină, atunci când o diferenţă de potenţial iniţiază o nevoie şi astfel pune în mişcare o categorie de unde  Atunci când vorbim de continuitatea materiei, trebuie să ne gândim că ea se realizează prin circulaţia neîncetată a diferitelor fascicule de unde, desprinse din diferite  spectre de potenţialul nevoii iniţiată de diferenţa de potenţial. Conform unei logici hotărâtă, în primul rând de diferenţele de potenţial apărute în mediu, diferenţe care stimulează contactele particulare ale  categoriei de forme materiale  Diferenţa de potenţial decide valorile lucrului mecanic necesar pentru anularea acesteia – a diferenţei de potenţial – şi motivează contactele. Înţelegerea întregului proces este dificil de realizat datorită lipsei de concepte definite cu care să se poată descrie mecanica fenomenelor. În fapt vorbim de categorii de unde, şi esenţială este armonia dintre ele, armonie care hotărăşte genul de mişcare  ce va determina o anume formă particulară. Unda, în fiinţarea ei, reprezintă un nivel al materiei, mişcarea undei spre iniţierea unei armonii cu o altă(e) undă(e) este un nou pas spre formă şi spre atingerea unui  alt nivel al materiei.  Aceiaşi diferenţă de potenţial motivează apariţia unei nevoi indusă materiei, şi, în al treilea rând, nevoia crează o lipsă care trebuie înlocuită. Sub nici o formă nu trebuie să tratăm aceste cauze ca fiind expresia unei voinţe, ci relaţiei născută din armonia a două lungimi de undă care declanşează ceea ce Newuton a numit „atracţie universală”. Vorbim deci despre reacţia a două corpuri, care în anumite condiţii efectuează un anume lucru mecanic până la anularea acestora, adică, până când forţa care a declanşat mişcarea ajunge la zero. Această forţă iniţială este cea care hotărăşte şi condiţiile  în care se consumă  respectivul lucru mecanic. Mişcarea undelor în întreg Universul produce condiţii pentru  ( vezi efectul Compton) apariţia de elemente noi, iar acestea se comportă ca nişte instrumente capabile să dea naştere unor orizonturi în care dominante sunt calităţi ce nu au caracteristici fizice sau nu doar caracteristici fizice. Poate că ar trebui să acordăm ceva mai multă atenţie termenului materie, mai ales că o teorie ca morfogenetica   lui Rupert Sheldrake dovedeşte că există o circulaţie materială dincolo de lumea fizică.  Condiţie este să ne convingem că materia nu este toată şi întotdeauna reprezentată prin corpuri fizice. O circulaţie importantă pentru existenţa şi evoluţia formei, fapt determinant pentru a ne îndemna  să nu reducem totul doar la starea  fizică a materiei. Modul în care materia se caracterizează ca entitate universală poate fi înţeleasă lesne dacă acordăm ceva atenţie definiţiei spectrului: ”Ansamblu de valori fizice pe care le poate lua, în condiţii determinate, o mărime dată.” Un singur lucru trebuie făcut pentru ca această definiţie să devină mai cuprinzătoare şi anume, să înlocuim expresiea „valori fizice” cu „valori materiale”. Materializarea nu înseamnă doar modificarea valorilor, ci şi a calităţilor în ansamblul lor. Cu alte cuvinte, când vorbim despre materia Universului, vorbim mereu despre aceeaşi materie dar de alte calităţi ale acesteia. Materia este  categoria care dă naştere,  cu contribuţia mişcarii continuu produsă în interiorul ei, unor, calităţi noi, care devin instrumentele cu care sunt înfiinţate funcţii pentru anularea unei nevoii şi înlocuirea unor lipse generate de aceasta. Vechea mitologie a omenirii s-a străduit să reprezinte atât formele nevoii cât şi pe cele ale anulării acesteia prin personificarea fiecărei particularităţi şi înfiinţarea unei simbolistici a esenţelor, tocmai pentru ca materia şi mişcarea să fi reprezentată în unitatea lor.   Din această postură, tot, dar absolut tot ce se găseşte în Univers este aceiaşi materie, mereu însă în stări noi, particulare şi în transformare, capabile să satisfacă o nevoie ce se iveşte dintr-o diferenţă de potenţial,  ca atare, noţiunea, la rândul ei, este tot atât de materie ca şi obiectul-fizic, ba, mai mult, elemente ale lumii fizice fac parte din  particularitatea noţiunii. Sigur că, după secole întregi în care judecata s-a rupt de atitudinea vechiului filosof, care accepta această condiţie a noţiunii, dar şi pe cea a obiectului fizic,  şi o socotea potrivită pe fiecare în forma cuvenită elementului său, modul în care am ajuns să gândim despre materie ne face să judecăm că toate lucrurile cărora li se pot identifica cu greutate calităţi şi atribute fizice – sau nu li se pot atribui de loc -, sunt excluse din lumea materială şi nu li se îngăduie să participe la procesele de acest fel. După un astfel de model; noţiunea face parte dintr-o categorie ce ţine de idee, în consecinţă cu totul în afara lumii materiale, şi numai obiectul fizic poate fi socotit un obiect material, atitudine care produce o serie nesfârşită de încurcături.

Advertisements

Read Full Post »

Angela se uita la spatele firav al Actriţei, pielea era întinsă şi arăta tinereşte. Femeia stătea cu capul aplecat înainte, îşi strânsese părul în vârful capului, dar firele de la cefă se udaseră şi se lipiseră de gâtul zvelt. Puteai foarte bine să-ţi imaginezi că speli pe spate o tânără copilă, o femeiuşcă ce se pregăteşte să facă prostii. Adina o privea, aşa adunată în cada prea largă pentru ea, şi-şi spuse că pe ea, bărbatul ei o văzuse de nenumărate ori în postura aceasta. De nenumărate ori o spălase pe spate, o masase delicat şi alungase necazurile din mintea chinuită de invenţiile birocratice ale Profesorului. Acum, la rândul ei, o spăla pe Actriţă, dar nu se putea să se împiedice să simtă amintirea fiorului acelui atât de special al deşteptării simţurilor. Sigur, nu se mai punea problema vreunui fior, doar amintirea lui se trezea în femeie, o amintire îndepărtată, vagă. Se bucurase la viaţa ei de toate deliciile acestui fior, de plăceri trezite savant de un bărbat priceput şi  grijuliu. Fuseseră multe după amiezi când în cada aceasta, mâinile lui o făceau să simtă cum se dilată şi devine doritoare. Niciodată nu fusese nevoie să facă aluzii, să se comporte mai explicit, să arate că starea ei s-a schimbat. Probabil că ăsta era motivul pentru care amintirea fiorului aceluia este astăzi atât de prietenoasă. Nimic din toate gesturile,  din toate fleacurile pe care bărbatul ei le făcea, nu-i mai reveneau astăzi în minte, în schimb, în adâncurile trupului ei, amintirea fiorului acela atât de dominator, atât de impulsiv se trezea domoală şi liniştită. O amintire înţeleaptă despre momente fierbinţi care o ajutaseră să depăşească chinurile pricinuite de imaginaţia neostoită a unor jigodii. Oare ce s-or fi făcut armata de pupincurişti, care  nu conteneau nici o clipă să-i sufle în borş Profesorului, cu gândul la osciorul care va ajunge şi la ei. Adina îşi dădu seama că pur şi simplu uitase de multă vreme toată lumea aceea, că nu mai ştia nimic despre vreo unul dintre personajele gomoase care, folosindu-se de umbra triumfătoare a Profesorului, îşi permiteau tot circul ăla fără de rost. Nici măcar ţărână nu ştia dacă mai sunt, nici abur, nici boare de vânt. Pur şi simplu se topiseră cu totul, fără să devină materie şi să lase urme despre tecerea lor. Spatele feciorelinic al Actriţei îi adusese pentru o clipă în minte şi faptul că avusese de-a face cu ciudate forme ale nimicului: efemere, fulgurante, inconsistente, zadarnice. Pentru asta, simţea nevoia să-i spele femeii acesteia atât de obişnuite, spatele cu şi mai multă tandreţe. Gândea că dacă ar fi fost un bărbat, frăgezimea iluzorie a spatelui ei ud, l-ar fi făcut să simtă în nădragi împunsătura dorinţei. Probabil că mişcările sale deveniseră mai insistente, mai tainice, pentru că Actriţa se întoarse şi-o privi pişicher. Adina îi împinse capul în apa căzii, şi-o pocni uşor peste ceafă. „Nu eu am început.” – spuse Actriţa şi chicoti, dar Adina deja se sculase şi-şi ştergea mîinile cu prosopul. „Ţi-ar sta gândul la prostii, femeie bătrână şi fără minte” – îi aruncă pe când ieşea din baie. „ Dacă m-aş fi luat după minte, muream fată mare”, hohoti Actriţa, pocnind suprafaţa apei; „Şi, hai, să mă scoţi de aici că s-a răcit apa.” Adina n-o auzi însă, pentru că dintr-o dată s-a făcut o lumină mare în mintea ei, o lumină care i-a arătat că a fost o făptură norocoasă, fără pereche de norocoasă. În perioada cea mai deznădăjduită a vieţii ei, a avut un bărbat care a ştiut ca nimeni altul s-o treacă prin hăţişuri, pe urmă, când bărbatul ei n-a mai fost, pustiul vieţii a fost alungat de femeia aceasta care părea atât de firavă, dar care se putea încăiera şi cu vulturul care-i mâncase ficaţii lui Prometeu. „Te mai bălăceşti mult?”, întrebă. „Aşa se pare; că eu vorbesc cu pereţii, când spun că s-a răcit apa.”

            Ritualul ieşirii din cada de baie era suficient de complicat, pentru că încăperea era mică şi îngustă, căruciorul ocupa întreg spaţiul, iar  Adina nu era suficient de puternică s-o ridice pe Actriţă pe braţe. Cele două femei învăţaseră în timp o serie lungă de gesturi ce trebuiau făcute obligatoriu pentru ca Actriţa să ajungă în cărucior. Era un moment al zilei ce devenise pe nesimţite teribil de important pentru Adina. Trupul gol al Actriţei, de pe care apa şiroia, stârnind sclipiri scurte, părea atât de fragil şi de vulnerabil, încât Adina nu putea să-şi împiedice emoţiile. Uneori, în mintea ei apăreau nişte imagini confuze cu tot felul de accidente ce se puteau întâmpla şi care puteau avea urmări urâte. Imaginile acelea o făceau să devină încordată şi concentrată, să fie atentă la oricare detaliu, şi de fiecare dată, după ce căruciorul ajungea în sufragerie sau în dormitor, iar Actriţa îşi ştergea părul sau se înfofolea în halatul de baie, simţea pe lângă uşurare, o dulce mângîiere. Femeia aceea făcea parte tot mai adânc din viaţa ei, adusese  binecuvântarea faptului că bătrâneţea nu mai era un gol nesfârşit pe care, orice gest ai face nu reuşeşti să-l umpli cu adevărat. Adina trăise zile lungi, luptând să alunge senzaţia aia pustiitoare de zadarnic. Tot ce era în jurul ei era zadarnic, tot ce făcea, tot ce gândea, tot ce-şi spunea fusese atât de lung timp zadarnic. Fusese zadarnic până apăruse femeia asta cu păpuşile ei,  şi cu spectacolele care păreau a se naşte din nimic. La Fundaţie, mica lor trupa  devenise importantă. Cele şase femei câte erau acuma se simţeau răsfăţate, pentru că toată lumea se interesa de munca lor, despre cum le merge, şi ce năzbâtii neobişnuite a mai făcut vreun copil în timpul reprezentaţiilor. La fiecare eveniment pe care Fundaţia îl organiza, erau consultate şi conducerea se străduia ca  răsplăţile să fie mulţumitoare. Numărul de spectacole crescuse, acum afişul lor avea o listă de cinci titluri, şi grădiniţele sau şcolile îşi doreau să se joace spectacole vechi pentru generaţii noi de copii. La urechile Adinei ajunseseră zvonuri despre protestele teatrului de copii, care nu înţelegea de ce trebuie să facă faţă unei concurenţe care i se părea neloaială. Atunci a simţit cu adevărat o mîndrie profundă, completă. Însemna că munca lor era serioasă, temeinică şi că, cele şase femei însemnau ceva, lăsau urme. S-a ferit să vorbească despre asta, dar şi-a dat seama că şi celelalte aflaseră câte ceva, pentru că apăruseră aluzii, vorbe în doi peri, chipurile fără nici o intenţie. Singura netulburată fusese Actriţa, pe care poziţia teatrului de copii, pur şi simplu n-o interesa. Erau foştii ei colegi, îi ştia foarte bine, le cunoştea comportamentul, şi bârfele lor o înverşunau şi mai tare. Curajul femeii ăsteia le contaminase şi pe celelalte, iar pe Adina pur şi simplu o obliga. Ea era un fel de administrator al trupei şi trebuia să vegheze ca lucrurile să se întâmple fără poticneli. Cu timpul experienţa de la Universitatea de Arte s-a arătat utilă, şi abia acum putea să pună în practică acţiuni care şi atunci ar fi fost teribil de folositoare, doar că… Oricum, trebuia să-i mulţumească Profesorului pentru toate zilele alea amare, care se dovedeau acum rodnice; încetul cu încetul, reflexele îi reveneau şi-i revenea mentalitatea de profesionist la care ţinuse atâta şi care fusese terfelită de oamenii ăia de nimic şi de interesele lor de boi bani. Trupa lor se mişca continuu, fiecare îşi formse reflexe utile şi toată munca devenise lesnicioasă şi plăcută. Îşi ştiau lungul nasului, ele nu erau artiste, ele erau nişte femei bătrâne care voiau să facă ceva util pentru nişte copii, ceva care să le facă plăcere, dar şi să-i ajute să înveţe câte ceva. Mai ales la asta se gândeau cele şase femei, şi tot ce se întâmpla era guvernat de grija asta. Poate că de asta, educatoarele şi învăţătorii insistau ca spectacolele lor să vină în şcoli şi în grădiniţe. Poate că sâmburele acela de lucruri folositoare îi stârnea, pentru că le făcea munca mai uşoară, şi timpul de la ore trecea mai repede. Poate că educatorii, la ei se gândeau în primul rând, şi nu la copii, dar femeilor nu le păsa, pentru ele copii erau importanţi şi-i tratau ca atare. Atâta vreme cât puteau să joace, aveau o muncă ce le ferea de singurătatea unei case goale ca şi zilele ce treceau fără rost, una legată de alta. Şi toate astea se datorau fiinţei ăleia micuţe şi paralizate pe care doar întâmplarea o adusese, cu tot cu mâna de păpuşi ţinute în sfori. Fiecare dintre cele şase femei a înţeles care e rolul Actriţei în toată povestea asta, şi pe urmă, încetul cu încetul au înţeles rolul fiecăreia, aşa că dacă la început mai apăreau motive de arţag, acum ciorovăielile lor deveneau motive de glumă, şi de ironii lipsite de răutate. Pentru Adina, în primele zile, atmosfera acestui grup a fost de neînţeles. În sufletul ei se dădea o luptă acerbă între pornirile pe care  le lăsase să-i organizeze traiul, şi atracţia spre modul simplu de viaţă al acestor femei. Nu putea să înţeleagă simplitatea, pur şi simplu nu credea că se poate trăi fără să încerci mereu să mai adaugi ceva, ceva ce a scăpat celorlalţi, sau n-au fost atenţi, şi tu te poţi bucura pentru că ai fost primul care ai băgat de seamă. Astfel poţi să treci în faţă, poţi să le atragi atenţie asupra calităţilor tale, îi poţi domina, măcar pentru o bucată de vreme. Toată viaţă trăise împinsă de ambiţiile din care se năşteau nişte vise care căutau să impună, să organizeze, să determine existenţa. Ambiţiile o făcuseră să se gândească mereu la studenţii Universităţii, ca la nişte viitoare mari personalităţi, mari artişti; ambiţiile îi dictau să gândească cum ar trebui să fie profesorii acestor studenţi: nişte nemuritori pur şi simplu. Şi cu cât se dovedea că ambiţiile ei sunt deşarte, cu atât căuta să descopere o cale, să găsească un mijloc, prin care să devină salvatoarea lumii în care trăia, să lupte din toate puterile cu toţi ceilalţi care erau dominaţi de ambiţii asemănătoare. În Universitatea aia, nu exista angajat care să nu gândească despre el că ar putea să transforme totul într-o reţetă infailibilă, una fără cusur. Toţi ceilalţi erau însă nişte vrăjmaşi, care nu se gândeau decât la lucruri mărunte, şi puneau piedici unor planuri măreţe. Sigur că nu se putuse împiedica să intre în grupul acesta cu aceeaşi atitudine, şi pur şi simplu a rămas ca trăsnită atunci când nimeni nu a încercat cumva să-i împiedice pornirile. Fiecare acţiune a ei era privită cu simpatie, colegele ei nu se dădeau în lături să pună mâna şi să ajute, iar când se vădea că  fusese doar o prostie, se comenta de tot hazul. La început a fost tare dureros, Adina simţea asta ca pe o subtilă batjocură, şi-şi pregătea întreg arsenalul, gândid că va trebui să facă faţă şi să lupte. Se dovedea însă, că nimeni n-are chef de războie,  că totul este trecător, face parte din joc, are farmecul lui de care trebuie să te bucuri şi să treci mai departe pentru că şi mâine e o zi, lăsată de la Dumnezeu să faci alte prostii, şi dacă tu nu izbuteşti, vreo una tot găseşte ceva. I-a trebuit destul timp să înţeleagă modul acesta de a fi, atât de şocant pentru ea. Femeile acelea se curăţaseră pur şi simplu de ambiţii, se bucurau de darul pe care îl primiseră şi căutau să fie totul cât mai simplu, mai firesc. Abia atunci, Adina a înţeles că toate astea veneau de la felul cum Actriţa înţelegea să trăiască. Pentru această femeie, lumea din jur pur şi simplu nu exista cu adevărat. Ea trăia, în adevăratul sens al cuvântului, în lumile acelea care se schimbau în continuu, şi dădeau naştere povestirilor care aveau nevoie de păpuşile ei ca să poată fi spuse. Restul lumii, a acestei lumi cu care Adina se luptase atâta amar de ani, nu era altceva decât o imagine ştearsă a unei mulţimi care asistă la întâmplările aduse de pe alte meleaguri. Pentru Actriţă, povestirile ei nu trebuiau să fie extraordinare, nu trebuiau să uimească, sau să fie doldora de învăţături; nu căuta niciodată să dea impresia că totul se întâmplă datorită inteligenţei ei. Erau povestirile unui suflet încărcat de sinceritate, care trăia în umbra acestei sincerităţi şi nu se putea vindeca sub nici o formă. Sinceritatea era suficientă pentru ca istorisirile ei să-şi găsească drum deopotrivă şi-n sufletul unui copil, dar şi în mintea unui adult. Restul nici nu conta; cei care nu suportau sinceritatea, care aveau nevoie de doza zilnică de minciună, nu se puteau obişnui cu modul acesta de a fi, iar pentru ei spectacolele Actriţei erau nişte prostii fără rost. Actriţa părea a fi un om care nu şi-a găsit cu adevărat sensul în viaţă, care a trăit cumva în paralel, undeva pe marginea drumului; fără să aibă vreodată puterea să se alăture mulţimii în care fiecare se străduieşte să-şi capete un loc privilegiat. Adina se gândea deseori că şi vârsta femeilor contribuie la atmosfera  grupului. Dacă ar fi fost tinere, probabil că ar fi cedat iluziilor pe care ambiţiile, visele, speranţele le-ar fi întreţinut, şi totul s-ar fi transformat într-o continuă hărţuială. Sau, poate, felul de a fi al Actriţei ar fi putut să menţină un echilibru, chiar dacă de multe ori compromisurile ar fi mânjit năzuinţele. Oricum ar fi fost, pentru Adina important era că găsise acest grup, şi astfel înţelesese că nu trăise o viaţă zadarnică aşa cum crezuse, aşa cum părea. Lupta ei cu meschinăriile din Universitate, o determinase să-şi ascundă o parte din nevoile adolescentei de a aspira, de a nu condamna totul de-a valma, ceva, un sâmbure proaspăt trebuia să rămână ascuns şi fertil. Poate că asta păzise cu atâta delicateţe şi bărbatul ei, pe care, acum după moarte, îl înţelegea mai deplin şi-i aducea în inimă un soi de iubire teribil de specială. Carnea, sângele, nervii, simţurile omului viu puteau să aibă momente de neînţeles, de confuzie, pulsaţiile fiinţei vii de multe ori te amăgesc, te îndreaptă spre direcţii false. Atunci când nu mai este, în schimb, se naşte o imagine copleşitor de clară a intenţiilor celui care a fost lângă tine, o imagine care aduce cu sine o mulţime de învăţăminte, unele târzii şi amare, altele ca nişte revelaţii, pe care altfel nu le-ai fi avut niciodată. Şase femei bătrâne găsiseră modalitatea de a crea nişte legături subtile care să facă uitate reflexele vârstei. Şase femei nu se văicăreau de durerile bătrâneţii, de medicamentele din reţete, de pensia prea mică, de cheltuielile ce nu conteneau, nu erau creatoare de infailibile reţete politice sau administrative, de pasiuni de chibiţi pentru vreun personaj sau altul. Cea mai mare parte din zi roboteau migălos pentru ca reprezentaţiile lor să se desfăşoare fără cusur. Ştiau foarte bine ce limite au, femei nebune ce se apucaseră de o astfel de muncă la bătrâneţe. Singura soluţie era ca totul să fie pregătit cât mai bine şi lumea să observe cât mai puţin din stângăciile lor. Conştiinţa faptului că nu sunt actriţe, că, de fapt, au cedat unor amintiri din adolescenţă, când fiecare visează să fie un artist, le determina să muncească temeinic şi să încerce să se sprijine una pe alta. Astfel descoperiseră un secret, despre care toată lumea vorbea, foarte puţini înţelegând şi sensurile vorbelor: camaraderia. Şase femei, care erau şase camarazi, deveniseră un grup foarte puternic şi special. Cei de la Fundaţie, încercau mereu să atragă spre o asemenea atitudine şi alte persoane, doar că un  spirit de soiul acesta nu se poate împrumuta; el se relevă şi se instalează în ocazii care nu se ivesc uşor, dar pot dispărea la o adiere de vânt. Era secretul lor, un secret care nu avea nevoie de asigurări, de cuvinte, de o străduinţă specială, şi nici măcar nu trebuia ascuns, pentru că ceilalţi nu sesizau decât faptul că există o relaţie specială, şi cam atât, iar ele nu se repezeau să explice cui se datorează o astfel de relaţie. Purtau cu ele o mulţumire de un anume fel, şi asta era suficient. Când Actriţa s-a mutat la ea, Adina a crezut pentru scurt timp, că ele două vor pătrunde într-o etapă nouă a relaţiei, că se va naşte o complicitate care va fi numai a lor. Dar se înşelase, nimic deosebit nu s-a întâmplat, nimic nu s-a modificat, doar faptul că apartamentul  s-a transformat într-un soi de fabrică şi muzeu în acelaşi timp şi peste tot te împiedicai de materiale textile, de sîrme, de scule, de bucăţele de lemn, de polistiren expandat şi felurite flacoane cu lipici de toate soiurile, ca să nu mai vorbim de vopsele, în felurite borcănaşe şi tuburi. I-a venit greu la început să-şi vadă casa pur şi simplu inundată cu toată dezordinea asta pe care, chiar dacă munceau amândouă, o stăpâneau cu foarte multă greutate. De fapt, se putea vorbi despre o nouă ordine, despre o nouă viaţă. Adinei îi plăcuse să aibă o casă ordonată, cu reguli precise, cu o disciplină care să transforme micile vârtejuri stârnite de pornirile pasionale ale bărbatului ei, în nişte martori tăcuţi şi indiscreţi ai senzaţiilor răvăşitoare. Intenţionat treceau câteva zile, până când Adina înlătura urmele, era un soi de complicitate care îi dădea fiori. Pe urmă, după ce bărbatul ei s-a prăpădit, a început o epocă posacă, nimic nu mai atrăgea atenţia, nimic nu mai era spulberat de năvala bărbatului care o cuprindea, şi-o răsturna pe unde apuca. Invazia produsă de Actriţă n-a avut nimic spectaculos, nimic pasional, ea s-a petrecut pe nesimţite, pe măsură ce se năşteau noi personaje din spectacolele care păreau să-şi aştepte rândul în mintea neobosită a femeii. Adina se gândea adeseori la aceste etape din viaţa ei, fiecare cu graniţele ei, cu modul ei de a se transforma, şi de a o transforma şi pe ea. Mai întâi fusese o fetişcană plină de nişte certitudinii care aveau s-o trădeze una câte una, apoi o femeie ce se lăsa dominată de gesturi care deveneau reflexe, împingând-o să trăiască la suprafaţa existenţei, pe urmă o matură care simţea nevoia să se sprijine pe lucrurile din jurul ei, ca pe ceva sigur, iar acum, când devenise o femeie bătrână, iată că totul căpăta alte înfăţişări despre care nu ştiuse nimic de-a lungul vieţii. În ultima vreme începuse să relizeze că toată tinereţea ei, marcată de războiul nedrept şi inegal  la care Profesorul o supusese, îi educase o serie întreagă de obişnuinţe care se dovedeau utile într-o muncă liniştită şi departe de vâltoarea pe care ambiţia o stârneşte. Acum pur şi simplu trăia pentru ca legăturile dintre ele, cele şase femei, să se poată întări odată cu vremea, să nu intervină plictiseala, obişnunţa. Ştia că eforturile Actriţei, chiar dacă rămâneau fundamentale, nu erau de ajuns, mai ştia că şi celelalte se tem şi speră. Ceea ce se întâmpla cu grupul lor era o excepţie a zilei, mereu atacată de otrăvurile timpului, ale mentalităţii unei societăţi modelată într-un anume fel, şi care nu-şi găsea rostul. Mereu auzea că pentru tot ce se întâmplă între oameni este de vină tehnologia, dar ea ştia că nu este adevărat, că tehnologia nu avea nici o legătură cu superficilitatea, cu dezinteresul, cu egoismul, dar mai ales, cu lăcomia. Părea că etapa aceasta din viaţa ei este un fel de compensare a unei tinereţi spulberate de dezamăgiri. Nu avusese norocul să se poată bucura de realizările vârstei, cele care te fac să devii încerzător şi curajos. Ea, fără bărbatul ei, n-ar fi fost decât o muiere tot mai îngropată în obişnnuinţele celor din jur. Bărbatul ei a fost înlocuit de Actriţă, căreia îi datora mai ales faptul că aruncase o altfel de lumină asupra diferitelor etape din viaţa ei. Înţelesurile o făceau să fie tot mai recunoscătoare modului în care destinul îi organizaze îmbătrânirea. Ştia foarte bine, că nu va fi să fie o bătrână care luptă din răsputeri cu neputinţele care s-au aşezat pe mintea ei şi-o împing în mormânt înainte de a fi moartă cu adevărat. Trăise ani mulţi în mijlocul unor oameni care ar fi trebuit să-şi apere harul cu care fuseseră lăsaţi în lume. Doar că, dintre toţi cei pe care îi cunoscuse, doi, sau trei erau conştineţi de faptul că sunt nişte fiinţe hărăzite şi că grija lor principală este să apere darul lui Dumnezeu. Oamenii aceştia se împrăştiaseră pe toată suprafaţa planetei, şi numai Serghei  trăia aici lângă ei, fără să folosească la nimic asta, pentru că el se împlântase adânc în calea pe care harul lui i-o impusese, ieşise din lume cu totul, şi nu-i păsa nici cât negru sub unghie de relaţia cu ceilalţi. Nici nu se putea vorbi despre vreun fel de relaţie. Pentru Serghei singurele relaţii care contau erau cele cu materia pe care el trebuia s-o silească să spună poveştile ce se năşteau încontinuu în afundul minţii lui. Cu Serghei se întâmpla ca la iepuri: dacă n-ar fi avut ceva de ros, dinţii i-ar fi crescut atât de mult încât ar fi murit de foame până la urmă. Serghei trebuia să aibă mereu ceva de povestit. Actriţa era până la un punct la fel, numai că mai docilă, mai cuminte, mai îngăduitoare, de asta poveştile ei păreau că au mai fost povestite cândva, că le-ai mai auzit, că ştii morala, dar şi toate snoavele care împănează firul istorisirii. Poveştile Actriţei era ascultate pentru frumuseţea în sine a situaţiei, pentru caracterele care se înfruntau, caractere colorate şi năstruşnice, gata mereu să intre într-o nefăcută. Probabil că de asta şi lor, celorlalte,  le venea uşor să le dea viaţă, mânuind păpuşile pe care  le meşterea. O!, era diferenţă mare între Serghei şi Actriţă. Adina nu-şi putea imagina cum ar fi putut să stea alături de omul acela, de fapt nimeni nu putea să stea alături de el, mai ales că nu se comporta niciodată ca un om întreg. Toată viaţa lui dăduse cu piciorul tuturor situaţiilor în care ar fi putut să aşeze pietre de temelie pentru o existenţă din care să binemerite, au fost situaţii când cei din jur au făcut eforturi să-i aranjeze ei o astfel de viaţă. N-a folosit la nimic, pentru că lui nu i-a păsat; parcă toate semnele care arătau că locul e sigur, şi mijloacele sigure, şi calea la fel,  îl speriau. Serghei dispărea şi auzeai despre el vreo minune.

            De când trăia alături de Actriţă, începuse să înţeleagă că, de fapt, este o femeie simpluţă, nici pe departe atât de deşteaptă pe cât o împinsese ambiţia tinereţii să se creadă. Era, în schimb, nororcoasă, mai întâi un bărbat ocrotitor şi pe urmă o femeie hărăzită îi păziseră calea, i-o curăţaseră. Aşa se face că n-a ajuns să rătăcească, vânând cai verzi pe pereţi; aşa fusese ferită să se facă de râs, dorind să trăiască o viaţă ce nu i se cuvenea. Îi veneau în minte tot mai des întâmplări al căror erou fusese Profesorul, întâmplări care astăzi aveau alte înţelesuri şi care scoteau acum fără cruţare tot ridicolul şi neputinţa unui om de nimic. Tot mai des îi veneau în minte întâmplări mărunte pentru care atunci suferise, dar care acum i se păreau de un comic grotesc. Trecuse prin toate acele întâmplări fără să fie atinsă, nu pentru că inteligenţa sau instinctual ei o feriseră, ci pentru că a avut lângă ea un om puternic şi lucid. Pe urmă, când disperarea singurătăţii  o îmboldea, şi era gata la orice năzdrăvănie, măcar pentru câteva ceasuri de tovărăşie, a apărut Actriţa, cu poveştile ei, cu păpuşile ei, şi din nou rătăcirile s-au spulberat. Hotărât era o femeie norocoasă, care de multe ori făcuse echilibristică pe marginea prăpastiei. Iată de ce nu se mai repezea să judece şi să condamne, ca în trecut; care înţelegea mult mai multe din gesturile celor din jur, care era acum în stare să îngăduie, să lase de la ea, să justifice. Datora atitudinea asta celor care o feriseră de alunecările ce o tentaseră. Uneori, fără nici un motiv, un frison  de panică trecea prin sufletul ei, şi imgini ale celor ce s-ar fi putut întâmpla îi apăreau vii în faţa ochilor. Se repezea atunci s-o caute pe Actriţă, să-i vorbască, să-i facă un serviciu, ceva, iar aceasta se uita mirată şi nedumerită la femeia panicată pe care o apucaseră pandaliile. Dar niciodată nu spunea nimic. În general, Actriţa nu prea vorbea despre acţiunile celor din jur; se uita lung la ce fac aceştia, lăsa ca totul să ajungă la un final, şi abia după aia spunea cam ce crede, dar de fiecare dată o spunea de parcă totul era lipsit de importanţă. Dacă erai o fire mai îndărătnică nici nu băgai de seamă că spusese ceva, cel mai probabil rămâneai cu faptele tale, bune, rele. Aşa a învăţat Adina că lucrurile au un firesc al lor, iar tu trebuie să ai răbdare; mai întâi trebuie să pătrunzi adâncul faptelor, pe urmă gândeşti. Cât despre hotărâri, acestea de cele mai multe ori vin singure de parcă ar fi strigate de ceea ce ţi se întâmplă. Rar să dai greş dacă îţi ţii firea. Lucrurile rămân în matca lor şi se petrec molcum, viaţa ta se aşează, nu se mai zdruncină, nu se mai sminteşte. Toate opintelile din tinereţile ei se dovediseră a fi rezultatul unor apucături ale unei fetişnace fără minte. Şi crizele ei de la Universitate, tot lipsa minţii le-au pricinuit. I se păruse ei că viaţa ar fi trebuit să fie altfel, că viaţa unor artişti ar fi trebuit să arate cu totul alctum. Doar că viaţa arăta aşa cum arăta, şi pentru fiecare avea un rost şi un sens. A trebuit să-i moară bărbatul, să o cunoască pe Actriţă, şi să trebuiască să muncească în trupa aceasta ca să înţeleagă cât de important este rostul cuiva, şi că acesta nu trebuie smintit. Acum se ferea de pornirile repezite, se ferea să împingă faptele afară din făgaşul lor. Trupa aceasta mică devenise pe deplin rostul a şase femei singure, bătrâne, care aveau nevoie de mângâierile pe care le căpătau zi de zi, ştia bine că rostul ei era să grijească de bunul mers al lucrurilor, trebuia să păstreze acest întreg aşa cum se formase el, pentru că nu el era la cheremul ei ci invers. Erau multe momente când mulţumea bunului Dumnezeu că îi venise rândul la o astfel de muncă, acuma, când avea mintea la cap şi se curăţase deplin de apucăturile tinereţii. Multă vreme purtase cu ea resturi din pornirile ei negândite, erau ca zdrenţele himenului care nu se curăţă cu totul şi atârnă acolo inutile, doar că pornirile caracterului ei făceau uneori mai mult rău decât bine. La început i-a venit tare greu să le stăpânească, şi, uneori, mai scăpa caii şi apoi trebuia să plătească pocinogul făcut. Modul de a fi al Actriţei a ajutat-o tare mult, mai ales după ce aceasta s-a mutat la ea. În starea în care era, ar fi fost de înţeles s-o apunce gândurile negre, s-o cuprindă disperarea şi să facă tot felul de lucruri neaşteptate. Dar pentru femeia asta, totul era ca un fel de provocare; neputinţele ei date de faptul că nu mai putea merge, trebuiau compensate cu ceva, aşa că muncea tot mai mult să dea naştere altor păpuşi, care să fie caractere deosebite în poveştile pe care le inventa. Păpuşile alea erau nişte personaje tare ciudate, pentru că nu erau nici din poveştile vechi, spuse cândva la gura sobei, dar nici cu totul dintr-o lume nouă. Erau personajele dintr-o lume pe care Actriţa o născocea şi cu care îi plăcea să se joace şi să le pună în tot felul de situaţii pilduitoare.  De cum se dădea jos din pat, se foia de colo-colo în scaunul ei cu rotile, şi nu se oprea practic nici o clipă din a roboti la păpuşile ei. Făcea totul în linişte, fără să ceară ajutor, îşi punea tot ce-i trebuia la îndemână, încercând astfel să deranjeze cât mai puţin. Pentru femeia aia, nu starea ei era importantă, ci stare în care era lumea ce se născuse în ea şi care voia să vadă lumina zilei. Adina trebuia să recunoască faptul că a influenţat-o foarte mult această atitudine, ca şi lupta Actriţei cu cei doi veri, care nu încetau să apară şi să încerce s-o determine să le dea apartamentul. Veneau de fiecare dată cu un motiv nou,  din care încercau să încropească un soi de pildă, care ieşea după chipul şi asemănarea lor. În final, totul se termina cu bocetul zgomotos al grasanei care jelea mereu momentul când vor trebui s-o îngrope pe Actriţă. Pe urmă, în ultimă fază, venea ieşirea teatrală, cu uşa trântită, şi zbierătele dezarticulate către bărbatul zăpăcit. Nimic n-o clintea pe Actriţă, nici nu părea s-o impresioneze cumva, iar Adina se mira de fiecare dată, că oamenii ăia nu înţeleg că nu e rost de vreo afacere în partea asta de lume, şi că-şi pierd timpul bătând drumul de pomană. Astfel a înţeles Adina că dacă îşi doreşte cu adevărat ca trupa asta să-şi continue existenţa cu aceeaşi forţă, trebuie să aibă grijă mai ales de presiunile din afară, cele care încercau să modifice modul de a fi al acestui grup. Unele erau făcute cu bune intenţii, altele cu rele intenţii, dar esenţial rămânea ca trupa să-şi păstreze suflul pe care i-l dădeau faptele lor, ale celor şase femei. Asta a înţeles Angela, şi-a mai înţeles că o vreme ea fusese principalul duşman al grupului, pentru că intenţionase să impună propriile sale nevoi, şi porniri, şi ambiţii. Doar un noroc a făcut să nu apuce să smintească ceva din coeziunea pe care o găsise deja formată. Pe urmă accidentul Actriţei, viaţa comună, spectacolele care au urmat, cererile de reprezentaţii au făcut să i se lumineze mintea şi să realizeze că alt noroc nu mai are când să-i dea Dumnezeu.

Read Full Post »