Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘posibil’

Poate că însă, există șansa – o șansă foarte mare! – să avem de-a face cu o stare derivată din natura subiectivității percepției asupra realității. Este foarte posibil ca toate elementele puse în discuție să-și continuie existența într-o altă natură, în afara capacităților noastre de percepție, ființând în continuitatea Tot-ului, asemănător undelor de formă care se transmit până la momentul în care se ivesc condițiile de a fi reclamtă în realitate variabila a unei formă anume. În felul acesta, procesul descris de Kant, care pune în relație realitatea pură cu realitatea practică, pentru a da naștere unei realități fizice, are toate condițiile să se producă.

Ar fi necesar, pentru a putea obține o comunicare coerentă, din care să eliminăm cât mai mult trădările specific acesteia, să pornim de la eforturile inițiaților de a face cunoscute condițiile  cunoașterii în formele care ating aceste stări speciale ale materiei. Eforturile pe care aceștia le fac pentru a traduce către  neinițiați astfel de forme de cunoaștere sunt puternic deformate de modul în care comunicarea trădează conținutul obiectiv, aducând în prim plan o structură de aparențe care împiedică pătrunderea în substanța obiectivă. Mai mult, pun în evidență o sumă importantă de contradicții în termeni, ca și în judecăți, ceea ce face să se nască o mistică care acoperă regiuni de realitate obiectivă. Această mistică, de multe ori speculată din interese mai ales doctrinare, parazitează înțelesurile profunde și ajungem ca spiritul să fie abătut în zone sterile. Practic, ajungem să fim în permanență orientați către un joc al aparențelor care ne ține departe de obiectivitatea proceselor. Este foarte dificil să te orientezi într-un orizont al adevărurilor extrem de subtile și instabile – unele dintre ele lipsite de reprezentare -, mereu dependente de transmutațiile care se produc în realitatea Tot-ului, transmutații ale căror cauze sunt mereu ascunse de mișcările materiei în diversele ei naturi.  “Nimic nu sta, totul se misca, totul vibreaza” se spune în Kybalion, și nu trebuie să ne gândim doar la mișcarea, doar la vibrațiile ce se produc în natura fizică a materiei, ci – fapt deosebit de important – mai ales la ceea ce se atinge în trecerea prin celelalte naturi – câte or fie ele! -, naturi care impun modificări conforme cu rațiunea naturii respective. Dacă pentru noi este dificil – practic imposibil până la acest moment!– să traducem în înțelesuri rațiunea naturii Universului din care facem parte, cum să avem ambiția de a face acest lucru cu rațiuni ale naturilor Universurilor despre care nici măcar nu avem cunoștință, ceea ce nu înseamnă, cu atât mai mult, că acestea nu există și că mișcarea cărora am fost destinați  se va opri, sau se va abate.  Toate acestea sunt elemente pe care inițiații vechilor științe le puteau pune în construcții care, odată cu trecerea timpului și cu direcționarea evoluției spre anumite orizonturi, și-au modificat înțelesurile până la a  da nașterea unei realiltăți care nu există și în care ne încurcăm tot mai mult.

După cum spuneam, eforturile puținilor inițiați dedicați care au mai rămas, sunt  absolut relative și numai o schimbare de atitudine în lumea neinițiaților ar contribui la aducerea la suprafață a unor sensuri pure cu care să le înlocuiască pe cele care s-au deformat. Așadar, soluția acestei probleme de refacere a mijloacelor de gândire și de cunoaștere stă la neinițiați, și nu la inițiați. Funcția acestora din urmă fiind de a ține în circulație elementele care vor putea fi transformate cândva în instrumente utile. Din nefericire, există printre inițiați destule persoane care sunt mai interesate să câștige adepți pentru diferitele grupuri de practicanți, decât să păstreze puritatea procesului de inițiere, ceea ce face să apară confuzii chiar în doctrinele inițiatice.  Controversele care apar și se dezvoltă între acei inițiați care consideră informațiile despre substanța primordială a Tot-ului o taină și cei care caută formule de a traduce aceste informații pe măsura puterii spiritului unui neinițiat, ajung de prea multe ori să dea câștig de cauză teologiilor de diferite forme. Pentru substanța primordială a Tot-ului nu există formă de înțelegere colectivă, pentru că ea este necognoscibilă și supusă unui permanent proces de purificare prin ea însăși. În plus, noțiunea de înțelegere colectivă este un fals; cunoașterea și în consecință înțelegerea sunt procese strict particulare, cu specificități creative individuale. Dacă lucrurile ar sta altfel misiunea inițiatului ar semăna cu un fel de inginerie în care inițierea depinde de corectitudinea procedurilor aplicate, toate conducând spre o cunoaștere colectivă.  Ori, cunoașterea inițiatului este strict individuală și dependentă de particularitățile specifice ale spiritului acestuia. Pe măsură ce contactul realizat prin tehnicile de inițiere se adâncește, pătrunde în profunzimea substanței, contribuția  particulară a calităților spirituale devin tot mai importante în definirea specifică a informațiilor ce vin din diverse niveluri ale substanței Tot-ului. Cunoașterea nu este un proces uniform și general, ci unul specific și strict dependent de particularitățile sensibile ale spiritului. Iată de ce, nu se poate vorbi despre cunoaștere ca fiind o categorie la care fiecare spirit ajunge în proporții egale și definite identic. Ea nu depinde de factorii exteriori sinelui, ci este strict dependentă de particularitățile acestuia. Nu se dezvoltă în exteriorul ființei, ci în interiorul acesteia, prelungind ființarea substanței Tot-ului în orizonturi subtile ale non-existenței. Astfel, termeni ca: temei, înțeles, spirit, mental etc. nu sunt doar noțiuni care să definească o categorie abstractă, ci obiecte ale unei structuri care se întreține pe sine prin sine, și a cărui cunoaștere se poate realiza prin armonia între particularitățile unui spirit și generalitatea unor astfel de termeni. Ca atare cunoașterea, ca și substanța Tot-ului sunt neegale, nedefinibile și necognoscibile. Cunoașterea este treapta ințiatică a creației; a cunoaște nu înseamnă o adițiune de informații, ci revelarea unor înțelesuri, iar înțelesul reprezintă substanța subtilă a creației. Iată un motiv bun pentru ca, creația să fie continuă și permanentă; din ea, din creație pornesc acțiunile de dezlimitare a multiversurilor cuprinse în Tot. Ea nu este specifică doar pentru universul fizic, care reprezintă orizontul existenței, ci și pentru cele mai de nebănuit multiversuri cuprinse în Tot. Diferă doar naturile, modurile și procesele acesteia, adică stările care duc  la formele specifice  ale respectivului univers.

Teoria Subconștientului Colectiv a lui Jung și Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake, dincolo de modul în care au revelat modurile de comunicare a substanței, sunt importante și pentru că sugerează ierarhizarea informației după imperativul diferenței de potențial. Primele unde care devin forme sunt acelea care au funcția de a umple un gol al prezentului, unde pe care organele receptoare – cum ar fi ADN-ul – le sesizează și le transformă în informații esențiale pentru creație. Nu trebuie, sub nici o formă, ca acestea să fie cele mai importante, ci cele mai oportune. Procesul de creație, odată pornit se va rafina și va selecta informații din ce în ce mai substanțiale. Aici avem de-a face cu un proces de adițiune care se desfășoară concomitent cu acela de eliminare. Cele două procese trebuie să aducă forma, prin procesul permanentei creației, la stadiul de a distila funcțiile acesteia și a le prepara pentru a putea trece într-o altă natură a substanței. Cel mai  sigur este că acest proces a pornit inițial din sine, și este cel care face ca Tot-ul să fie continuu, necognoscibil și indestructibil.

Acțiunile ce se desfășoară pe parcursul oricărui moment al procesului de creație, sunt spontante, uice și irepetabile, întreținând astfel necognoscibilitatea. Agnosticii, afirmând ca necognoscibilitatea este piedica de netrecut în calea cunoașterii, greșesc fundamental, pentru că funcția fundamentală a necognoscibilității este să înlăture opțiunea, cea care ar împiedica unda de formă să-și urmeze destinul pe care i l-a hărăzit diferența de potențial. Opțiunea are nevoie de un proces de alegere, ceea ce ar duce la dispariția spontaneității din creație, afectând, în felul acesta, continuitatea.

Sheldrake afirmă că undele de formă pornesc dintr-un câmp de formă și, atunci când le numește: ”unde de formă” nu înțelege și nu le acordă un specific, o particularitate, datorită căreia ia naștere o formă anume. Undele de formă sunt vibrații ale unei lungimi de undă unice care  datorită  coeficientului Δ particular pot fi activate de către o anume diferență de potențial. Vorbim de o diferență de potențial instabilă, care se transformă mereu, ca atare unda de formă, pentru a fi activată, trebuie să răspundă rapid impulsului lansat de diferența de potențial. Odată activată, ea va acționa asupra unor elemente de substanță din care va lua naștere o formă, menită să anuleze diferența de potențial. Aceasta este o problemă a prezentului imediat și, ca atare, unda de formă trebuie să inducă impulsuri specific, coerente, în baza cărora procesul de creație inițiat să dea naștere entităților unice care sunt dedicate acestui moment al evoluției, pornind de la o anume diferență de potențial care ar risca să deterioreze continuitatea. Procesul de creație despre care vorbim nu se produce cu un scop anume și nici dintr-o intenție anume, ci punctual, să anuleze o anume diferență de potențial pe care realitatea în evoluția ei o aduce la un nivel în care ar putea afecta continuitatea. Ca atare, creația este menită să întrețină continuitatea, dând naștere mereu formelor unice, care, la rândul lor vor stimula crearea altor etități unice. Aparent, creația unică nu are cum să întrețină continuitatea, dar este doar o aparență, pentru că formele unice  – prin funcțiile lor specific – lărgesc spațiul în care acestea activează, îl dezlimitează, permițând substanței din nonexistent să introducă în orizontul existentului fasacicole de unde ale căror vibrații vor participa la crearea de forme unice în feluritele naturi ale acestuia. La rândul său, existentul, prin transmutația formelor dintr-o natură în alta, eliberează în nonexistent unde care vor participa la menținerea mișcării și vibrației universale. Din descrierea acestui proces, se poate trage o concluzie logică: continuitatea nu se poate întreține în lipsa formelor unice, obținute prin creație, pentru că doar ele mențin expansiunea în nonexistent și stimulează transmutația care adaugă vibrații în masa acestuia. În aceasta constă forța undelor de formă, căreia o contemporaneitate îi datorează ceea ce numim în mod comun coeziune, dar care nu este altceva decât modul în care unicitatea își manifestă particularitatea, acționând asemeni unui fascicol de unde.

Cel care citește aceste rânduri, dacă este captivul modului de a fi al naturii fizice, care este esența Universului nostru, se va lovi de limitele respectivei naturi, și va refuza să accepte  ceea ce nu poate fi controlat – sau ce nu se verifică – prin funcțiile pe care le întreține. Dar, dacă va încerca să-și elibereze conștiință de sub influența strictă a limitelor despre care vorbesc, va izbuti să accepte faptul că există posibilitatea unei construcții care să mențină – la nivel primordial – substanța Tot-ului ca o realitate a spiritului. Cel puțin, asta ar fi limita cea mai extinsă pe care ne-o permitem. Totul este spirit, altfel neputând să presupunem aceste mișcări dinspre nonexistent spre existent și de la existent spre nonexistent, și nici  substanța Tot-ului cu cele două moduri de ființare: formă și vibrație. Toate eforturile pe care spiritele carteziene le fac să păstreze informațiile cu care operează în limitele stricte ale naturii fizice, se lovesc de moduri de a fi ce nu pot fi explicate doar prin procesele fizice. Cei mai expuși efectelor cărora le dau naștere modurile despre care vorbim, sunt fizicienii. Fapt pentru care ei sunt și cei mai dispuși să accepte posibilitatea ființări și  a altor naturi, a legăturilor dintre aceste naturi, dar și a calităților pe care substanța Tot-ului le are, dincolo de capacitatea noastră de a împinge rațiunea. Cu alte cuvinte avem de-a face cu probleme ale conștiinței, și ca atare, acest organ ar trebui antrenat dacă vrem să ne lărgim capacitatea de cunoaștere și de control asupra informațiilor aflate în circulație. O afirmație, făcută de un înțelept hermetic cu multă, multă vreme în urmă:  “Acela care intelege adevarul naturii mentale a Universului, este deja bine inaintat pe drumul maestriei”, și care binențeles este evitată și, mai mult, negată, de mințile moderne, deschide o fereastră spre orizonturi pe care am putea să le cunoaștem antrenându-ne conștiința tot atât de temeinic precum facem cu rațiunea.

Advertisements

Read Full Post »

13 decembrie, 2013

Cauza A  poate fi urmată de efectul a, sau efectul b, sau c etc., existând probabilitatea ca unul dintre aceste efecte să rezulte din cauza A, doar că până la instalarea efectivului efect, noi nu vom şti nicidecum care anume dintre ele este rezultatul consumării cauzei. Întrebarea care se naşte în mod firesc este: de fiecare dată când se consumă cauza A, ea va fi urmată de efectul a? Asta ar însemna respectarea unei condiţii obligatorii: cauza A trebuie să fie identică cu ea însăşi de fiecare dată când se consumă. Şi iată că apare o nouă întrebare: este posibil, în condiţiile unei realităţii procesuale, să fie respectată o asemenea condiţie? Cauza A poate rămâne identică cu sine, în condiţiile în care realitatea se modifică continuu? Dacă nu rămâne identică cu ea însăşi, care dintre efectele rămase ar fi rezultatul manifestării sale? Şirul de efecte probabile impun cauzei o anume evoluţie?, sau jocul probabilităţii este dependent de modificările ce au loc în sinele cauzei. Acestă poziţie a unei cauze faţă de ea însăşi are o importanţă covârşitoare în sensul evoluţiei, pentru că hotărăşte  în mod subtil care dintre efecte va urma după consumarea acesteia. Chiar şi procese despre care se relatează – cu destulă siguranţă –  un anume curs al evoluţiei – cum ar fi mitoza -, par a ascunde anumite subtilităţi care presupun un rol al jocului probabilităţilor. În etapa I (Profaza), dezorganizarea nucleului are ca rezultat final apariţia a două celule ADN şi, pentru fiecare,  a unui mare număr de proteine. De regulă se afirmă că acestea sunt identice – oare sunt ele identice?; oare jocul dintre proteine şi celula ADN respectă regula identităţii? Sau din nou jocul probabilităţii este cel care va hotărî? Şi dacă da, care sunt motivele care condiţionează efectele? Dacă celulele rezultate în urma mitozei ar fi identice cu celula din care provin, am mai putea vorbi de adaptabilitatea la condiţiile unei realităţi evolutive? După logica evoluţiei, celulele rezultate ar trebui să sufere unele modificări de adaptare pe care să o hotărască relaţia dintre celula ADN şi proteinele ce-o înconjoară. În metafază este un întreg lanţ de momente încărcate de subtilităţi ce stabilesc ordinea evoluţiei materialului care va deveni celulele fiice. Şi din nou operaţiunile par să  folosească – sau să dea naştere –  unor    elemente identice, fapt care ar trebui să ducă la eliminarea probabilităţilor. În parcursul acestor procese, totul ar trebui să ia naştere în urma unor determinări precise. Fie şi cea mai mică presupunere că probabilitatea are un rol în desfăşurarea vreunui moment, ar introduce în ecuaţie elemente ale indeterminării ca joc al opţiunii, ceea ce presupune că organismul care se naşte are capacităţile sale, desoebite de ale celui din care provine, de a se adapta în contul său, şi numai al său, unei realităţi. Acest fapt deschide calea spre manifestarea deplină a indeterminării între relaţia dintre organismul nou creat şi realitatea evoluată. Mai mult,  realitatea suferă o modificare care va impune funcţia de a opta şi altor organisme viitoare. Funcţia opţiunii elimină din schemă noţiunea de identic, care ar face necesară prezenţa unui singur efect, înlocuind-o cu asemănător, noţiune care necesită un lanţ de efecte atribuite aceleiaşi cauze. Celule fiice sunt asemănătoare celulei mame, dar nu identice; ceea ce induce nevoia unui material mult mai bogat, capabil astfel să facă faţă opţiunilor, dar strict legat (materialul) de informaţiile transmise până la acel nivel evolutiv. Toate aceste motive subtile crează starea de fapt în sine căreia i se datorează direcţia evoluţiei, şi nivelul opţiunilor, pentru organismele nou apărute şi a căror existenţă este „comandată” de raportul realitate-prezentă/realitate-viitoare. Din respectivul raport rezultă în permanenţă serii de elemente generatoare ale informaţiilor pe care le prelucrează materialul genetic. Toate aceste informaţii există în stare inefabilă şi impun o anumită conduită elementelor chimice ce intră în componenţa organismului. Practic  – la acest nivel – informaţiile sunt prezente sub forma unor funcţii al jocului armonie-dizarmonie impus unui fascicol de unde pornit dintr-un anume punct al Universului de către o diferenţă de potenţial. Starea inefabilă a materialului informaţional de la acest nivel explică de ce savanţii din domeniile cu pricina au nevoie de matematică pentru a quantifica atât materialul cât şi relaţiile ce se produc. Şi mai explică şi existenţa acelui prag – foarte greu de trecut – care împiedică o comunicare coerentă între savanţi şi oamenii obişnuiţi. Prag care instalează două obstacole majore: unul constituit de  limbajul care necesită foarte, uneori prea, multe expresii argotice specifice; şi doi, diferenţa de reprezentare a conţinutului unor termeni. Este foarte dificil să-ţi reprezinţi o „informaţie inefabilă” ca având un conţinut capabil să creeze o relaţie. Şi, iată cum matematica vine din nou în ajutor creând o „relaţie posibilă” datorită quantificării.

Relaţia dintre cauza A şi lanţul de efecte a, b, c etc. ar fi foarte greu de definit fără ajutorul matematicii, ca să nu mai vorbim de faptul că urmărirea modului în care se dezvoltă funcţiile unei astfel de relaţii ar fi cu totul de neînţeles datorită abstractizări tot mai accentuate a acestora pe măsură ce elementele tind către inefabil. Este foarte probabil să avem nevoie de sute de ani şi de o temeinică preparaţie, întocmai ca vechii învăţaţi tibetani; care au creat un argou şi o conduită ce i-a separat în bună măsură de restul societăţii, dar care a luminat pentru aceasta adevăruri altfel greu de definit.

Read Full Post »