Fiecare gest, fiecare gând, fiecare acţiune a noastră este justificată de obligaţiile pe care – avem noi impresia – ni le impune viaţa. Cel puţin asta este convingerea noastră nestrămutată, pe care, de cele mai multe ori o manifestăm spontan şi categoric. Părem a fi preocupaţi permanent de calitatea vieţii noastre. Considerăm că suntem în posesiunea acestei calităţi cu tot ce incumbă: evenimente, fapte, decizii, diferite proiecte. Căutăm mereu să afişăm, şi faţă de noi, dar mai ales faţă de ceilalţi, mândria modului cum izbutim să clădim o anume calitate a vieţii. De cele mai multe ori, declaraţia: „O singură viaţă am, s-o trăiesc din plin”, sună mai degrabă a justificare, decât a convingere. Fie că este convingere, fie că este justificare, afirmaţia de mai sus este o eroare de la un capăt la altul. Viaţa nu este un dat individual. Nu există atâtea vieţi câte destine sunt în Univers. Ca urmare, gesturile şi acţiunile făcute ca să individualizeze o existenţă, sunt doar acţiuni directe ale subiectivităţii. Noi avem impresia că am descoperit o anume acţiune, un anume gest, o anume conduită care ne individualizează viaţa. Ne place mult, nouă oamenilor, să vorbim despre evoluţia vieţii noastre, o evoluţie care să ni se datoreze, care să pornească dintr-o hotărâre personală. „Am hotărât să lupt pentru un statut social de excepţie. Vreau să fac din viaţa mea un exemplu, pentru mine şi pentru copiii mei.” Urmează o serie de acţiuni, care lasă în siajul lor o dâră de atitudini îndoielnice. Până la urmă se dovedeşte că: „viaţa mea”, nu este într-atât de „ a mea”, încât să poată fi curăţată temeinic de acţiunile îndoielnice, indiferent de cât de precauţi suntem în a ne organiza evoluţia. Sau, poate că, tocmai această precauţie stă la baza compromisurilor care dau naştere acţiunilor îndoielnice. „Opinia noastră cu privire la faptele mari şi importante ale vieţii depinde de stilul nostru de viaţă (Lebensstil). Numai acolo unde ne lovim nemijlocit de realităţi care se vădesc a fi în contradicţie cu opinia noastră despre ele suntem înclinaţi, dată fiind experienţa nemijlocită, să ne corectăm în detaliu viziunea şi să lăsăm să acţioneze asupra noastră legea cauzalităţii, fără a ne schimba opinia despre viaţă.” – afirmă Alfred Adler. Aceste mommente; în care opinia noastră se întâlneşte cu o realitate cauzală ce i se opune, sunt cele care determină nevoia inventării unui compromis care să protejeze imaginea pe care dorim s-o păstrăm. Pentru că – nu-i aşa – viaţa noastră are menirea de a împlini un anume plan deja format, deja decis. Sau, după cum afirmă principiile de bază ale doctrinei yogice, Mantrayāna: „Cele zece lucruri pe care trebuie să le ştii:
- Trebuie să ştii că toate fenomenele vizibile, fiind iluzorii sunt ireale.
- Trebuie să ştii că spiritul fără existenţă independentă (separată de Spiritul Unic), este nepermanent.
- Trebuie să ştii că ideile se ridică ca urmare a unor cauze.
- Trebuie să ştii că trupul şi cuvântul, fiind compuse din cele patru elemente, sunt tranzitorii.
- Trebuie să ştii că efectele faptelor tale trecute, de unde provine orice necaz, este inevitabil.
- Trebuie să ştii că durerea, fiind un mijloc de a te convinge de necesitatea unei vieţi religioase, este un Învăţător (guru).
- Trebuie să ştii că ataşamentul de .lucrurile lumii care formează prosperitatea materială se opune progresului spiritual.
- Trebuie să ştii că nenorocul fiind mijlocul de a te conduce către Doctrină, este totodată şi un Învăţător (guru).
- Trebuie să ştii că nici un lucru existent n-are o existenţă independentă.
- Trebuie să ştii că toate lucrurile sunt interdependente.
Acestea sunt cele zece lucruri ce trebuie să le ştii”
Decalogul acesta ne poartă către miezul filosofiei kantiene, pentru care existenţa are două planuri: unul pur ( cel al tuturor formelor, sau al formelor inexistente), şi unul practic ( cel al formelor obţinute în evoluţia unei realităţi). De altfel toate cele trei mărturii ( şi Adler, şi Kant, şi Mantrayāna) privesc viaţa ca pe un ansamblu complex şi subtil de fenomene, acţiuni, forţe, relativităţi care există în afara voinţei noastre. Viaţa nu ne aparţine, ci suntem cu ea într-un raport ce depinde de conştiinţă, raport prin care dorim să izbutim o integrare cât mai deplin conştientă în ansamblul despre care vorbeam. Totul depinde de cât de adânc reuşim să pătrundem în formele pe care viaţa le deţine în planul ei pur, planul inexistenţei. Să nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţa acestei expresii: „inexistent” nu este acelaşi lucru cu lipsa, ci este o stare subtilă a existenţei. Dacă vreţi starea ideii despre care vorbeşte Platon. Totul începe de la idee, este dacă vreţi vectorul care evoluează spre forma congnoscibilă. Toţi acei care caută să dovedească prin orice mijloace că viaţa este un bun personal pe care îl poţi folosi şi modela după bunul plac, nu sunt altceva decât victimile unui complex de inferioritate pe care caută să-l mascheze sub cele mai groteşti complexe de superioritate. Sunt oameni care nu au ştiut şi nu vor şti niciodată – în deplinul ei – definiţia libertăţii. Libertatea nici nu există pentru ei, este doar o noţiune despre care putem vorbi fără să fie nevoie să-i şi cunoaştem calităţile. Asta este una dintre motivaţiile cele mai temeinice pentru care nu sunt în stare să accepte iubirea universală. Pentru ei, iubirea este o formă a posesiei, care orbeşte prin toate aspectele. Iubirea universală, însă, este departe de orice formă de posesie şi se defineşte din miezul cel mai activ şi îndrăzneţ al libertăţii.
Mă rog de iertare, sunt conştient de faptul că cei mai mulţi dintre voi consideraţi toate afirmaţiile mele baliverne; ele nu au legături cu posesiunea materială, cu conturile în bancă, cu marca automobilului, cu numărul de camare ale locuinţei, cu sumele cheltuite pe puzderia de gadget-uri care fac deliciul lumii contemporane. Există însă două contemporaneităţi care se formează continuu; una, este cea a posesiunii care are frumuseţile ei, acceptate sau nu – vorbim despre o posesiune limitată, închisă în hotare fixate de materialitate. Să le numim aşa pentru că încă nu am izbutim să găsim o definiţie cuprinzătoare pentru ansamblul acestor forme. Le spunem „materiale”, Dumnezeu ştie cât sunt de materiale? Singurul lucru pe care-l ştim cu siguranţă este că, fiind compuse sunt impermanente – ca atare şi relaţiile pe care le produc sunt la fel – şi pornind de la această constatare putem purta discuţii lungi. Nu sunt foarte multe frumuseţile acestei contemporaneităţi, dar are o largă accesibilitate, încurajată copios de toate formele pe care unii oameni le pot inventa împotriva altora. Este un soi de joc, sau o fi pornit de la un soi de joc, care s-a transformat încetul cu încetul în mecanismul de astăzi. Cea de a doua este cea a eliberării, care nu poate fi obţinută decât prin activarea permanentă a conştiinţei pentru a pătrunde în adâncul cunoaşterii şi a aduce valori menite să întărească forţa spiritului. Nu se exclud cele două forme, ele coexistă într-un raport care depinde clar de antrenarea conştiinţei pentru a „vedea” valorile cunoaşterii. Pare că vorbesc despre o doctrină secretă, esoterică, una care se adresează iniţiaţilor, ceea ce nu este adevărat. Sunt doar „forme practice”, aşa cum ar spune Kant, sau „forme pure”, şi ele întreţin un raport înălţător prin simplitatea lui.
Conflictul dintre cele două atitudini care au partajat contemporaneitatea a pornit de la poziţia faţă de conştiinţă. Atâta vreme cât o să continuăm să tratăm conştiinţa ca un instrument moral şi nu ca pe unul al cunoaşterii, nu vom reuşi sub nici o formă să ne îndestulăm cu frumuseţile subtile sle spiritului. Mai mult, se dovedeşte că se dezvoltă un complex de inferioritate care are nevoie de tot mai rafinat-monstruoase complexe de superioritate pentru a-l masca. Simplitatea este foarte greu de recunoascut, dar şi mai greu de acceptat, iată motivul pentru care declarăm că viaţa este un bun care ne aparţine, care se dezvoltă ca urmare a hotărârilor noastre ferme, savante, decisive. Putem găsi o listă foarte lungă de atribute ale acestei determinări. Ni se pare că astfel am izbutit să oprim lungul lanţ de cauze-efecte. Acţiunile noastre au fost cele care au oprit lanţul cauză-efect, mai bine zis a fost înlocuit cu unul decis de voinţa noastră. Iluziile aici sunt; de aceea filosoful spune că realitatea materială este o iluzie, pentru că procesele derivate din evoluţia lanţului cauză-efecte, n-a fost sub nici o formă oprită, sau înlocuită. A fost doar mascată, în spatele construcţiei artificiale îşi produc acţiunile pe care noi le cunoaştem din când în când sub forma unor fenomene ce ne depăşesc capacitatea de înţelegere. Iluzia nu stă în existenţă, ci în decizia despre existenţă. Tot ce ţine de existenţă, materialitate, spiritualitate, adevăr, formă, pur, practic se petrece în limitele simplităţii. Odată depăşită graniţa, am intrat într-un teritoriu al iluziei, pentru că „toate compusele sunt impermanente” Ele se consumă într-un timp istoric, iar noi nu avem de unde să ştim ce durată are timpul istoric. Noi putem doar constată că există un timp istoric, odată ce prima acţiune s-a produs şi a dat naştere istoriei. Dar asta este o altă poveste care se produce în paralel cu iluzia că viaţa ne aparţine.
Nu vă supăraţi foarte tare pe mine pentru că mă amestec în viaţa Domniilor Voastre. Îmi dau şi eu cu părerea, ca orice clevetitor.
Manzatu 