Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘perioadă’

Pe de altă parte, sunt tot mai frecvente și mai sugestive, semnele care arată că ne apropiem de sfârșitul unei civilizații. Personal nuteresc o respectuoasă invidie lui Friedrich Dṻrrenmatt care, în 1948 arată că are viziunea unei civilizații ce se istovește și trage să moară; în consecință scrie “Romulus cel Mare” iritând peste măsură sensibilitățile intelectualității elvețiene cu care a rămas în conflict până la moartea sa. 1948 era un an în care omenirea începuse să respire cu mai mult curaj aerul de după cel de al doilea război mondial. Părea să urmeze o perioadă de înflorire a civilizației umane, părea să urmeze o perioadă înfloritoare, cerută și de efortul ce trebuia făcut pentru a recupera pierderile inestimabile pe care conflagrația le produsese. Tocmai într-o astfel de atmosferă, vine un scriitor care descrie sfârșitul unei civilizații. Părea o blasfemie, părea o înjurătură grosolană aruncată inteligenței umane, sigur că intelectualii vremii nu au suportat un astfel de comportament. Doar că se pare că cel care a avut dreptate este dramaturgul; se pare că viziunea lui a fost corectă, chiar și modelul conceput corespunde evoluției ce va să urmeze. Societate omenească a ocolit și a eliminat toate, dar absolut toate!, acțiunile care să deschidă căile spre un alt destin. Să fi fost din cauza pripelii, a nerăbdării, a superficialității, a dorinței nestăpânite de a atinge cât mai curând o imagine venită din amintirea  Paradisului Pierdut? Nimeni nu poate ști, dar modul previzibil în care omenire evoluează, devine pentru o minte cu capacități oarecare de abstractizare o hartă pe care se poate orienta lene.  Simptomele unui autism social care s-a generalizat,  care nu a contenit să împânzească structurile sistemelor de gândire ce  luau naștere, ce iau naștere, limitează tot mai strâns orizontul cunoașterii. Aceasta, cunoașterea, este restrânsă la câteva axe verticale. Pe aceste coordonate sunt marcate acele puncte care fac mândria societății contemporane: industrializarea, tehnologizarea, tehnicile financiare, inteligența artificial, și cam atât. Din nefericire aceste axe nu produc cunoaștere, ci doar antrenează anumite abilități. Mândria celor care aderau la astfel de sisteme, care se întreceau în a folosi instrumentele și tehnicile lor, atunci când ele erau avangarda unui viitor ce părea că va izbuti să egaleze capacitatea Universului de a se dezmărgini, mândria despre care vorbesc, s-a transformat într-o aroganță stupid și schematic, care duce inexorabil spre înlocuirea cunoșterii cu abilitarea.

Să fim drepți, pânăla urmă și să spunem că perioada de înflorire, material și spiritual, a omenirii a existat. Între anii ’60 și mijlocul anilor ’70, ai secolului trecut, cam vreo cinsprezece ani, omenirea părea să fi pornit pe un făgaș de dulci biruinți și de adânci prefaceri spirituale; apoi, lent și constant, toul s-a îndepărtat de origini și de principiile care promulgau spiritul ca fiind orizontul motivațional al existenței în Univers.

Dacă aruncăm o privire superficială asupra a ceea ce a urmat, vom găsi suficiente pricini care să fi produs modelările radicale ce s-au instaurat asupra omenirii. Pe care, desigur, oamenii le-au instaurat. Dar nimic din toate acestea nu s-ar fi putut înființa, dacă – prea repede și prea vehement – nu ar fi fost abolită cu hotărâre capacitatea de abstractizare, care a făcut ca legăturile cu imaginea lumii primordiale să dispară. Universul și Divinitatea, ca Autoritate lipsite de scop și de voință, au fost împinse într-o margine a ființării, iar în locul lor au apărut autorități perisabile,  al căror scop și voință erau declarate fundamentale. Universul și Divinitatea nu impun existențe; și Universul și Divinitatea Creează o existență, restul este măsura capacității acesteia de a crea. Desigur pentru dreptul de a creea trebuie plătit un preț, și acesta este alungarea din “Vârsta de Aur”, numai așa un existent își poate depăși condiția și devine creator. Această regulă n-a fost cunoscută de către acei care au instaurat Autorități perisabile dotate cu scop și voință. În aceasta constă diferență între filosofia subtilă a lui Hegel și cea vulgară a lui Marx. Acceptarea tot mai largă a vulgarității propuse de Marx, face ca gândirea să evolueze tot mai aproape de zonele lisite de forța abstractizării. Sistemele propuse de inteligențe ca Trismegistul, Pitagora, Platon, Zenon, Kant, Hegel sunt importante nu prin existența vreo unui scop a sistemului, ci prin existența sistemului. Un gânditor nu este important pentru scopul pe care îl definește printr-un sistem, ci prin sistemul însuși, în care ulterior poate fi găsit un scop, pe care o altă inteligență (sau alte inteligențe) îl transformă în fiind. Icar și-a găsit motivarea zborului în sistemul propus de zei. Și ca să aducem lucrurile în realitatea lor; el nici nu a fost pedepsit pentru zbor, ci pentru aroganța de a-și dori să ajungă pe soare. Zborul a fost o propunere într-un sistem și cu ajutorul unei inteligențe a devenit realitate. Cu alte cuvinte s-a transformat într-un mit. Tot așa cum nota zece a fost parte a unui sistem, iar Nadia Comăneci a primit această notă, deci a transformat mitul acelei note într-o relitate. Relația dintre mit și el însuși este dată de trecerea prin realitate. Dar asta devine tot mai greu de acceptat de către spiritele muritorilor zilelor noastre, a căror tentație este să treacă mereu realitatea prin realitate, ceea ce este peste măsură de păgubos. În rarele momente când, evident fără voia muritorilor, mitul trece prin realitate, ia naștere un orizont nou, a cărui geografie mai împrospătează conștiințele veștejite. Doar că este tot mai greu să fie îndeplinite condițiile ca mitul să poată trece prin realitate, deoarece realitatea trecută constant prin realitate, face ca toate elementele acelei fericite “Vârste de aur ” – în realitatea despre care vorbim – să fie lipsite de rădăcinile lor arhetipale. În consecință, incapabile să creeze sau să fie create. Discutăm tot mai mult de nevoia de a elimina din gândire nuanțările ce pot fi suspectate de tentații speculative. Suntem îndemnați prin toate mijolacele să folosim obiectele realității doar în sensul lor definit, să nu privim sub nici o formă în interiorul structurii lor, acolo unde viețuiesc condițiile relativității. Și totuși, în viața de zi cu zi, pe noi tocmai aceste relații născute din relativități ne fac să accedem la acele nuanțe care produc realitatea particulară, fără de care nu am exista ca individ, ca singularitate. Probabil că nu am exista nicicum, pentru că în afara singularității nimic nu poate fi. Generalitatea presupune o sumă de singularități, care emit propriile specificității organizate în structuri reprezentând, pentru un observator, imaginea generalității. Care generalitate, însă, nu există într-o existență a sa, cu un sine al său. Ea este o globalitate care permite și facilitează dezvoltarea permanentă a singularităților, prin punerea în circulație a informațiilor esențiale. Generalitatea nu este o acțiune de dezvoltare, ci rezultatul unor acțiuni de dezvoltare, mereu dependentă de starea relativității de la un moment sau altul al evoluției. Acesta fiind și motivul pentru care o generalitate nu are un specific produs de tendințe care să-i aparțină. Dacă o generalitate are un comportament specific acesta trebuie căutat în relațiile singularităților ce o formează. În modul de organizare a structurii care se supune relației dintre cei doi poli ai acesteia, din această relație bipolară ia naștere o sinusuoidă care gravitează între cei doi poli și din care se naște specificul generalității. Desigur, în realitate, lucrurile se petrec mai simplu și cu mult mai subtil decât așa cum încearcă un eseist să descrie în cuvinte. Subtilitatea fenomenelor care evoluează într-un proces, ascunde în mare măsură nature esențiale pentru evoluția viitorare. Viitorul devine, de cele mai multe ori, din naturi pe care nu le putem prevedea pentru că la momentul observării se află încă în inexistent, așteptând o conjunctură care să să le dea formă. Interesant este că, în acele moment, despre astfel de naturi, putem spune – și să avem dreptate! – că ele există și nu există în egală măsură.

Atitudinea omenirii din aceste timpuri, și anume aceea de a  căuta mereu să obțină realitate trecând evenimentele prin realitate, ascunde cunoașterii o sumă importantă din informațiile subtile, care sunt în circulație în câmpul relaționar dintre diferitele naturi care interferează. Este ca și cum am fi mereu atenți doar la procesele care se produc la suprafața unui fenomen și am neglija total faptul că ceea ce este mai important, dar și mai substanțial cantitativ, se produce în ascuns, în interiorul fenomenului. Cu alte cuvinte am trata o generalitate ca o entitate mono-procesuală, una care își produce propriile procese de dezvoltare, ceea ce este un fals, și, de cele mai multe ori, caracterul important al unei generalități este stabilit de instanțe ce se află într-o stare de adâncă subtilitate.

Advertisements

Read Full Post »

Multe dintre cunoştinţele sau prietenii mei, au ales să plece în alte ţări ale lumii. Motivaţia lor a fost că vor să trăiască mai bine, şi că merg într-un loc unde or să găseaască ceea ce le trebuie.  Sau, măcar aşa gândeau  în timpurile când îşi pregăteau plecarea.

Înainte, ne întâlneam şi purtam discuţii despre câte-n lună şi-n stele. Acum, primesc din când în când câte un mesaj. Cu unii  dintre ei am avut  într-o  perioadă o corespondenţă regulată. Şi într-un caz şi în celălalt este ceva ce mie nu-mi sună bine: aluziile despre timpurile trecute; despre faptul că tânjesc, gândurile idealizate despre locuri în care au trăit. Într-un cuvânt despre casă. Mereu vorbesc despre sacrificiul pe care-l fac ca să trăiască mai bine. Dar dacă ceea ce scriu în mesajele lor este adevărat, două lucruri se cade a fi remarcate. Primul ar fi că, nu trăiesc de loc mai bine; dincolo de o oarecare înlesnire materială – extrem de strictă şi calculată, însă – toate celelalte laturi ale existenţei lor şi-au pierdut calităţile; acum nu fac altceva decât să rătăcească sperând să poată pune ceva în loc. Al doilea este că, pot bănui că vorbim despre o stângaci disimulată ipocrizie; un soi de retorică fariseistă care să mă facă pe mine să înţeleg că nu-i totul aşa roz cum ar părea, şi să nu-mi treacă cumva prin minte să vin şi eu în locurile alea, să cad pe capul lor. Ar mai fi şi o a treia variantă, şi anume că, aceşti oameni nu au reprezentarea sintagmei: “a trăi bine”. Sunt mereu în căutarea unor factori care să-i lămurească şi oricât ar adauga la posesiunile lor – fie ele materiale, fie spirituale – nu pot să atingă înţelesul termenului “a trăi bine” Ăsta este motivul pentru care pentru ei – oriunde ar fi, şi orice formă ar avea existenţa lor –  reprezentarea lui “a trăi bine” nu prinde corp, nu se materializează, nu capătă substanţă.

Până la urmă poate că ceea ce li se întâmplă este un amestec între cele trei supoziţii. Ceva din toate macină continuu fiindul unor oameni ce vor rămâne nefericiţi în permanenţă. Sau vor vorbi mereu despre nefericire. Oricum ar fi, o bucată din ei va lipsi tot timpul la apel, iar ei vor pleca în căutare, dar, pe drum, vor pierde o altă bucată. Că o vor găsi pe prima, sau nu, nici nu mai contează, pentru că deja au pierdut o alta. Şi tot aşa.

Modul în care contemporaneitatea a evoluat de la valorile precis definite ale lui “ a trăi bine”, la forme tot mai confuze, a creat o astfel de situaţie. Gândiţi-vă numai la societăţile arhaice şi la modul cum defineau acei oameni “a trăi bine”. În actualitatea noastră sunt tot mai multe modalitîţile în care ni se precizează că nu trăim bine fără… şi urmează o listă de cerinţe care nu au nici urmă de valoare încorporată în ea. Dar sunt obiectul muncii unor instituţii cu oarecare faimă şi subiectul unor analize de care se ocupă alte instituţii, şi ele cu oarecare faimă. Ca atare, un număr din ce în ce mai mare de instituţii se ocupă, unele dintre ele să ne împingă de la spate spre un “a trăi bine” care nu înseamnă nimic; altele să ne îndemne să ne documentăm temeinic înainte de a accepta  un lucru, sau altul, care promit că ne oferă o “viaţă mai bună”, pentru că – spun ele – de cele mai multe ori totul este doar “o startegie de marketing”. Aceasta fiind formula cu care în zilele noastre este definită minciuna. Sunt din ce în ce mai numeroase astfel de instituţii semn că existenţa noastră înoată într-un ocean de minciună. Oriunde am fi, în orice punct al globului, “a trăi bine” este un lucru din ce în ce mai dificil şi mai distanţat de  suma bunurilor materiale. O întrebare care se ridică este: atunci de ce trebuie să alergăm, să ne zdruncinăm întreg echilibrul, doar pentru că în minte avem o speranţă? Este acesta motivul pentru care alegem această formă de alienare? De cele mai multe ori, nu. De cele mai multe ori este dovada limpede a slăbiciunii. O slăbicune care pune în mâna unor oameni instrumentul cu care ne transformă din cetăţeni, în consumatori. O simplă strategie de marketing. Cât timp trăim într-un sistem echilibrat de o structură de valori – multe dintre ele având proba tradiţiei – este dificil să fim abătuţi de la condiţia de cetăţean, ceea ce nu este tocmai idealul consumismului şi  tot sistemul artificial creat de acesta: burse, bănci, mall-uri, supermarketuri, firme de marketing, de advertising, care trăisc din produse care încă nu s-au fabricat, sau din produse care n-au putut fi vândute niciodată, este în suferinţă. Ca atare, preocuparea principală a sistemului, este smulgerea cetăţeanului din structura lui de valori şi împingerea determinată a acestuia în sistemul de consum. În felul acesta obţinem un individ căruia îi lipseşte continuu o piesă din sintagma “a trăi bine”. Dezordinea crescută care derivă din rafinarea sistemului de minciuni al consumismului, ajunge să producă dezechilibre ce fac ca societatea – în ansamblul ei – să fie din ce în ce mai greu de guvernat, Dezechilibrele se suprapun peste dezechilibre,   armonizarea  diferitelor componente lipseşte, şi, ceea ce este de-a dreptul aiuritor, sistemele de valori nu mai pot deveni structuri. Ca atare, nu mai au mecanisme de autoreglare. Populaţia lumii devine din ce în ce mai dependentă de derivatele unor servicii inventate în instituţii birocratice. Astfel de servicii nu numai că sunt căutate, ci sunt aşteptate ca soluţii salvatoare, trebuincioase, ceea ce este un neadevăr grosolan.

Toată alunecarea asta  dintr-un sistem în altul –  alunecare ce dereglează atât sistemul din care se pleacă, cât şi sistemul în care se ajunge –  are nevoie de timp pentru a da naştere unui sistem nou în care fie lipsa, fie adăugirea să fie încorporată. Este evident, însă, că nu vom mai vorbi niciodată de vechiul sistem, acesta va rămâne în amintirile unora, amintirii care se vor transforma într-un folclor al unei forme de abolire; fie timpul, fie istoria, fie amândouă vor fi abolite în folclorul care se iveşte. Probabil că ăsta este singurul câştig concret din zduncinarea produsă de consumism, pentru că noi forme ale creativităţii vor intra în circulaţie şi vor aduce, odată cu ele, elemente de limbaj mai largi, mai comprehensive. Am putea considera că “ tot răul este spre bine”, asta dacă ne gândim la generaţiile ce vin; în ceea ce priveşte generaţiile prezente, aici lucruruile sunt teribil de confuze şi se exprimă conform cu starea lor.

Mă uit în jur şi văd cum confuzia funcţionează asemeni gerului din zilele mohorâte de iarnă: îngheaţă forme mincinoase pe gemurile aburite, forme care – la cea mai mică adiere mai călduţă dispar de parcă nici n-ar fi fost. Asta pare a fi contemporaneitatea noastră: o pojghiţă subţire, subţire de gheaţă înţepenită în forme mincinoase. Contemporaneitatea adevărată pare a fi departe de noi, în adâncurile oceanului care a trimis picăturile să bântuie în atmosfera planetei şi să participle la minciuna asta grosolană. Ei bine, despre picături ştim să le vedem, despre ocean ştim la fel, despre întâlnirea dintre picătură şi oacean putem bănui o seamă de lucruri; dar picătura din noi, oceanul din noi, şi întâlnirea dintre ele cum le definim? Avem habar despre ele? Putem să gândim, măcar trunchiat, pe fragmmente, la sistemul de dimensiuni în care se produc mişcările acestora? Dar, mai ales, putem să presupunem clipa întâlnirii dintre picătură şi ocean? Dar clipa despărţirii?

Dacă, despre toate acestea nu ştim nimic, de ce să hotărâm că un lucru se produce într-un fel sau altul? Poate că, bine ar fi dacă le-am lăsa să se producă şi atât. Poate că ar fi bine; dar este un diavol mic, ce nu ne dă pace, ce ne stârneşte, ne face să credem în gândurile noastre. oricât de departe ar fi ele de forma naturală a lucrurilor. Iată de ce mie mi se pare că toţi cei plecaţi au pierdut ceva definitv, au pierdut din ei o parte pe care n-o vor mai găsi niciodată, fie că rămân acolo, fie că se întorc, fie că vor continua să plece spre alte zări. Tot aşa, mi se pare că e zadarnic să vorbim de contemporaneitate, verticala – altă dată definită limpede de această noţiune – s-a sfărâmat. Toate obiectele termenului au căzut într-un orizont şi se ascund unul în spatele altuia, iar nouă nu ne rămâne decât să orbecăim în căutarea a ceva ce nu ştim cu precizie ce e, şi nici undc e, dar nici cum să-l găsim.  Relieful ne ajută din ce în ce mai puţin, s-a schimbat; probabil că noi l-am schimbat, s-o fi schimbat singur în procesul inexorabil al mişcării; l-om fi schimbat împreună, oameni şi legile mişcării. Între timp, din lipsa de formă apar tot mai numeroase tentaţiile unor obiecte noi, pe care legăturile dintre cele vechi la cer cu îndârjire. E un spectacol aţâţător haosul acesta de la graniţa dintre tărâmul formelor şi cel al lipsei de formă, şi se produce fără să ţină seamă de nevoia noastră de ordine. Chiar, cine ne împinge spre această – ACEASTĂ – formă a ordinii. De ce această formă a ordinii?

De ce, dacă un om vine sau pleacă, indiferent dacă motivul lui este consumismul, curiozitatea, neastâmpărul, dorul de ducă, să piardă ceva. Dar mai ales, de ce să devină conştient că a pierdut ceva şi să tânjească după acea bucată pierdută. Pare, mai degrabă o pedeapsă pierderea aceasta, o pedeapsă pentru locul lăsat gol, în egală măsură cu pedeapsa pentru noul loc ocupat. Sigur, eu sunt un eseist şi pot să afirm orice în limita bunului simţ. Doar că bunul simţ mi se formează în ecoul celor ce se produc în natura acţiunilor cărora mişcarea le dă naştere. Eu pot doar să mă joc cu formele. Pot să vă propun să asistaţi la mişcarea pe care simţurile mele o bănuiesc la graniţa dintre formă şi lipsa-de-formă. Pot să am dreptate. Pot să mă înşel.

Cel mai important lucru rămâne faptul că, orcum ar fi, eu voi rămâne întreg. Ba, mai mult, dacă sunt grijuliu, pot să mai adun ceva osânză în pofida consumismului, a lăcomiei materiale, a şireteniei, a minciunii. Da, mai pot aduna ceva doar ca să devin deplin. Nu avut, ci deplin. Deplin într-o contemporaneitate tot mai lipsită de contemporaneitate. Îmi place mie aşa, expresia asta: deplin.

Read Full Post »

20 septembrie, 2015

Vă mai amintiţi un dialog de genul: „Ai citit cutare carte?” „Nu, n-am avut timp, am răsfoit-o, doar.” În copilăria şi adolescenţa mea, era considerat un răspuns stânjenitor, pentru că indica, fie că nu ai de gând să citeşti respectiva carte, fie că nici măcar n-ai auzit de ea.

Dar nu despre lectură  va fi vorba în cele ce urmează, ci despre verbul a răsfoi, verb care indică cel mai adesea, o înclinaţie spre superficialitate, spre tentaţia de  a evita receptarea unui întreg, dar – ceea ce este cel mai grav – despre  crearea unei realităţi paralele cu cea universală. O realitate care are cu totul alte temeiuri, o  altă logică şi alte înţelesuri, ca să nu mai vorbim despre adevărurile profund modificate. René Berger sesiza efectele acestui verb pe la începuturile anilor ʼ70 ai secolului trecut, într-o perioadă când mijloacele tehnologice începuseră deja să-şi arate efectele asupra conştiinţei umane, dar, mai ales asupra modului în care se va structura raţiunea, în noile condiţii. Treptat, mijloacele tehnologice acţionau – şi acţionează – asupra raţiunii, modificându-i structura, ceea ce modifică radical bazele configurării mentalităţii. Datorită lor am ajuns astăzi dependenţi de sumedenie de drăcovenii pentru care se depun eforturi consistente să fie create, chiar dacă, după scurt timp zac părăsite prin diferite unghere, de cele mai multe ori înlocuindu-se unele pe altele.

De prin anii ʼ60, ai aceluiaşi secol, mijloacele tehnologice începuseră deja să tenteze conştiinţa cu posibilitatea răsfoirii realităţii. Apăreau tot mai multe moduri prin care răsfoirea să devină tot mai atractivă, şi televiziunea juca un rol important în acest joc. Fiecare reportaj care relata – „de la faţa locului” – un anume moment al unei realităţi, era în fapt o rasfoire a respectivului moment. Orice răsfoire, făcută cu scopul de a fi prezentată ca o „informare” către un terţ, nu este altceva decât un gest de manipulare, pentru că adevărurile realităţii prezentate sunt rupte de temeiurile lor. În felul acesta, temeiurile respectivelor adevăruri sunt înlocuite cu temeiurile celui care face informarea şi devin direct dependente de personalitatea acestuia; iar un adevăr rupt de temeiurile sale poate lesne deveni minciună. Din perioada în care René Berger scria despre mijloacele tehnologie care instaurează răsfoirea ca instrument de a crea realităţi paralele  cu cea universală, lucrurile au evoluat iute, şi manierele de răsfoire s-au diversificat exponenţial. Tehnologia inteligentă a adăugat mijloace cu mult mai complexe şi mai capabile de a crea dependenţă de răsfoire. Toate aceste mijloace sunt astfel concepute, încât se adesează unei mulţimi. Cele mai multe pornesc de la studii care să stabilească specificul mulţimilor, şi abia apoi sunt create mijloacele, a căror limite sunt trasate de graniţele intereselor mulţimii vizate

În prezent, apoape că s-a uitat despre Autorul care se adresează individului; tot ce aparţine de domeniul comunicării tinde să conceapă mesaje pentru o mulţime. Mijloacele de comunicare sunt gândite pentru a antrena mulţimi, uitând definitiv de importanţa individului şi a relaţiilor acestuia cu o realitate. E mai uşor să spunem că, însuşi individul a uitat de sine, şi  ţine să fie aparţinător al unei mulţimi.

Până la apariţia şi dezvoltarea acestei maniere, individul era cel căruia se adresa Autorul, şi chiar dacă era vorba despre forme concepute pentru a fi prezentate în faţa unei mulţimi, mesajul era adresat tot individului. Spectacolele de teatru sau de film adunau o mulţime de oameni, dar condiţiile de receptare erau individuale.

Ne-am obişnuit să facem paralele între lumea pe care răsfoirea a creat-o şi cea a societăţii tradiţionale, ce se baza pe cu totul alte principii ale existenţei. Desigur, facem astfel de comparaţii pentru a sublinia gradul de superioaritate la care am ajuns în contactul noastru cu realitatea. Suntem practic orbiţi de tot ceea ce mijloacele tehnologice au ridicat în jurul nostru. Suntem orbiţi şi incapabili să realizăm distanţa  la care ne aflăm de realitatea universală. Semnalele care vin din aceasta, ar arăta că ne-am îndepărtat periculos de fundamentele realităţii pe care universul o întreţine, dar, în egală măsură, semnalele realităţii pe care am creat-o prin răsfoiri repetate ne încredinţează că suntem cuprinşi într-un sistem solid, cale mai bun de la facerea lumii. Că suntem aparţinătorii unei realităţi, ăsta este un lucru cert, întrebarea care se pune este: cărei realităţi aparţinem? Judecând în logica simplă a lucrurilor; împreună cu realitatea noastră suntem cuprinşi în realitatea universală, ceea ce nu poate fi negat, dar, problema este dacă, orbiţi fiind de realitatea noastră, cea creată prin resfoire, mai putem percepe adevărurile şi tremeiurile realităţii universale. Mai mult, realitatea creată prin răsfoire are oare aceeaşi unicitate a formelor către care se ne raportăm ca realitatea universală?, sau am ajuns să ne raportăm fiecare la forme pe care ni le creem prin răsfoire.

Seria de întrebări incomode, pe care o generează noua situaţie a societăţii omeneşti, ar merita ceva mai multă atenţie, şi mai puţină aroganţă, mai ales atunci când o opunem societăţii tradiţionale, care de  câteva zeci de mii de ani a izbutit să asimileze toate transformările – fie ele naturale, fie provocate de activitatea directă a omului -, derivate din contactul  nemijlocit cu realitatea universală. În toată această perioadă, nu a existat o realitate intermediară, care să ascundă adevăruri şi temeiuri ale realităţii universale, ci, toate acţiunile omului se produceau pornind tocmai de la acestea. Afirmaţia că o asemenea stare de fapt este generată de nevoia de a ajunge la o societate care să-i ofere omului modern premisele unei existenţe aproape utopice, ar trebui analizată cu ceva mai multă atenţie. Conform unei tendinţe apărute după cel de al doilea război mondial, în această afirmaţie s-ar putea ascunde interesele unor grupări fie politice, fie economice, fie administrative. Şi, ceea ce începe să devină sesizabil, este faptul că astfel de grupuri nu mai sunt izolate, ci numărul lor creşte odată cu diversificarea formelor de interes. Răsfoirea devine un instrument, care oferă unor asemenea grupuri, mijloacele de a manipula adevărurile pentru a crea o realitate perisabilă, care dispare odată ce interesul şi-a schimbat semnul. O astfel de realitate, alunecă peste realitatea universală şi, de cele mai multe ori, intră în conflict cu aceasta. Poate că, nu ăsta ar fi cel mai culpabil lucru, dacă, odată ce realitatea perisabilă s-a stins, nu ar apărea o confuzie de cele mai multe ori dramatică şi care provoacă daune importante. Când vorbesc despre „grupuri de interese”, vă rog să nu vă gândiţi sub nici o formă la conspiraţii modiale, la structuri de tip mistic sau infracţional. Nu despre asta este vorba, ci despre grupuri care dezvoltă strategii pentru obţinerea unor profituri de naturi diferite, iar acestea necesită captivitatea unor mulţimi într-o anume realitate perisabilă. Din nefericire, astfel de grupuri, mai mari sau mai mici, au început să devină tot mai multe, astfel, numărul de realităţi perisabile cărora trebuie să le facem faţă sunt tot mai multe. Ele se succed, se înlocuiesc, se desfiinţează, aidoma imaginilor unui caleidoscop. În toate aceste mişcări, realitatea universală cu adevărurile solide şi stabile, cu temeiurile profunde a dispărut cu totul, iar noi alergăm bezmetici după umbre. S-ar putea afirma că tehnica „realităţii perisabile generată de mijloacele de răsfoire” este însuşită conştient, face parte din strategiile elementare ale societăţii moderne. Este o afirmaţie gravă, mai ales că, indiferent dacă este asimilată voit şi conştient, ori involuntar, fiecare realitate perisabilă, pe care răsfoirea o generează, ne îndepărtează tot mai mult de realitatea universală. Am ajuns să întreţinem o multitudine de realităţi care nu au nici o legătură cu vreun temei, ne obişnuim copii să înţeleagă astfel de realităţi, facem proiecte pe termen lung, pornind de la asemenea realităţi, iar acestea dispar făcând loc altora, de cele mai multe ori opozabile celor înlocuite.

Sub tot acest vraf de realităţi, care nu valorează mai nimic, aşteaptă temeinică şi stabilă, realitatea universală. Oare ce-o fi aşteptând?

Read Full Post »

21 februaruie, 2015
… spiritul artei este un spirit mărginit, al unui popor, iar universalitatea fiinţând-în-sine a sa se destramă,… ne spune Hegel. Şi ar trebui să ne înclinăm, şi să-i dăm dreptate, constatând coeziunea organică a formelor artei în manifestarea spirituală a unei naţii. Organicitate care nu se transmite şi la nivel universal. La un asemenea nivel devin active şi coerente câteva trăsături care tind să atingă divinitatea. Atenţiune!, sub nici o formă nu trebuie suprapusă categoria de divinitate peste cea de dumnezeire, care este fundamental aparţinătoare religiei. Divinitatea este o categorie ce caracterizează spaţiul în care arta îşi nuanţează expresiile şi dă naştere spiritului său absolut. Acesta este motivul pentru care, periodic, arta are nevoie să-şi reevalueze poziţia faţă de spiritul-ei-în-sine. O perioadă de timp – mai lungă, sau mai scurtă – arta scrutează în esenţa spiritului ei, transformând în expresii tot mai subtile momente ale fiinţări acestuia. Pe măsură ce numărul expresiilor desprinse din esenţa spiritului se înmulţesc, aceasta – esenţa spiritului – trece într-o altă stare, mişcare ce se datorează recurenţei fiecărei expresii devenită operă. Fiecare revenire în esenţă a unei forme a fiindului unei expresii – acţiune care este cu totul specifică şi particulară artei – contribuie la modelarea unei noi conformaţii a esenţei spiritului absolut, până la momentul când are loc o metamorfoză ce schimbă funcţii fundamentale în morfologia şi fiziologia spirituală. Această acţiune a spiritului impune artei un proces de reconsiderare radicală a modului său de a fiinţa. Sigur, un astfel de moment aduce cu sine tulburări şi – mai ales – o perioadă de nesiguranţă, care, încetul cu încetul se transformă într-un proces de redefinire, în care etapele se prefigurează una în alta, iar, mai apoi, una din alta. Toate acestea sunt, de fapt, mişcări particulare şi specifice, care se produc în fiinţa divinităţii artistice şi nu a dumnezeirii religioase. Acestor mişcări se datorează, dacă vreţi, faptul că divinitatea – ca spaţiu de reconfigurare a artei – este sensibilă la esenţa spiritului şi urmează calea metamorfozelor pe care aceasta – esenţa – le parcurge. Pare firesc atunci, ca şi arta să cunoască momentele ei de re-configurare a modului de a se exprima.
Spiritul universal fiinţează din asimilarea sinelui esenţelor spiritelor particulare ale popoarelor, esenţe degajate de procesul subtil al dinamicii raportului rezultatat din evoluţiei diverşilor factori ai realităţii unui anume spaţiu; spaţiu pe care îl limitează fiindul particular al acelor relaţii şi, în mod natural, el determină o structură specifică caracterizată de un număr de esenţe ale fiinţării. Spre deosebire de spiritul particular al unui popor, care se autodefineşte continuu din reflectarea modificărilor de realitate în el însuşi, în devenire permanentă, spiritul universal este fiinţarea esenţelor provenite din acele spirite particulare şi ar fi mai degrabă sesizabilă forţa sa, din afara sa, decât din interiorul său; ca atare imaginea fiinţei sale devine mai uşor vizibilă cu cât ne departăm de el. Fiinţa spiritului universal nu este o categorie proporţională cu sensul modificărilor realităţii, ci sensibilă la adâncirea senzitivă a esenţelor sale, astfel ca divinitatea să poată căpăta orice formă capabilă să devină gând şi emoţie; acţiune şi fiinţă artistică; operă. Spre deosebire de dumnezeire care încearcă mereu să aducă totul în limitele fiindului său, care nu are nici particularităţi şi nici nu trece prin perioade de metamorfoză, şi acţionează ca o stare de fapt.
Fiinţa spiritului – adică modul de a fiinţa al spiritului, după Heidegger – îşi datorează subtilitatea aspiraţiilor, în primul rând nivelului spiritualităţii configurate de modul de a fi al spiritelor particulare. O astfel de configuraţie se sprijină pe trei piloni fundamentali; primul dintre ei este filonul dumnezeirii, care este capabil să păstreze conformaţia esenţelor distanţelor faţă de zona inefabilă a materiei; al doilea este cel al divinităţii, care întreţine prospeţimea esenţelor în metamorfozarea lor continuă, şi, în sfârşit, al treilea, cel al revelaţiei ştiinţifice, care poate crea în permanenţă o imagine a mişcărilor subtile ale realităţii. Triada despre care vorbim nu a avut, şi nu va avea un parcurs uniform, ci dimpotrivă; şi va fi dependentă de proporţiile acţiunilor răsfrânte de una asupra celorlalte. Influenţele acţiunilor nu sunt suportate direct de către categoriile aflate în discuţie, ci ele se produc prin intermediul spiritualităţii, stimulând astfel fiecare nuanţă să contribuie la configurarea esenţelor celor trei fiinţări, în specificul lor.
Cu siguranţă că, cele afirmate mai sus pot fi catalogate cu uşurinţă a fi speculaţii de către un spirit ce se doreşte a fi cartesian. Mai ales pentru faptul că, operează cu categorii greu definibile în termeni quantificabili, ca atare nu pot fi imaginate formulări matematice, adică ale unei ştiinţe care sprijină structurile posibile. Şi, dacă ar fi să apelăm la o operaţiune de reducere, pentru a simplifica modul de a prezenta starea relaţiilor, atunci s-ar putea afirma că tot ceea ce nu se află în interiorul unui câmp quantificabil, deci posibil, este o pură speculaţie fără importanţă reală pentru configurarea unui mod de a fiinţa. Pe de altă parte, dacă privim lucrurile din punctul de vedere al lui Arthur Holly Compton, care a declarat după formularea efectului care îi poartă numele, că se nasc trei întrebări esenţiale în urma analizei asupra efectului său. Prima fiind: care este de fapt starea preponderentă a materiei: unda?, sau particula?; a doua: ce se întâmplă cu particula în perioada de captivitate în masa unui element material?; iar cea de a treia: în urma expulzării, quanta va urma traiectoria iniţială, sau una impusă de relaţia de expulzare? Toate aceste trei întrebări nu se pot reflecta într-o relaţie matematică. Sunt ele, atunci, nişte speculaţii?, ies din sinele fiinţări şi crează o iluzie a realităţii? Datele de care respectivele întrebări au nevoie, pentru a fi analizate şi lămurite, ies din spaţiul unei realităţi de expresie matematică. Atunci, cărui mod de a fi al realităţii se adresează ele? Aceste nedumeriri ale fizicianului pot fi argumente de care să ne slujim pentru a susţine că realitatea nu este doar un spaţiu al posibilului, ci, în egală măsură, şi unul al inefabilului, adică un spaţiu al mişcărilor subtile ale unei materii care nu cunoaşte încă masa, ceea ce nu exclude, însă, prezenţa unor legi universale care să-l guverneze. Întrebarea care se ridică în acest moment este: cât de subtile sunt aceste legi?, şi ce instrumente ar trebui să inventăm ca să le revelăm acel modus operandi specific?

Read Full Post »

4 decembrie, 20

N-am încotro şi trebuie să recunosc faptul că niciodată nu m-am putut adapta aroganţei nesuferite a pre-judecăţii. Istoria noastră, a omenirii, mustet, apeleşte de anomaliile pe care prejudecata le-a întreţinut perioade mai lungi sau mai scurte de timp. Şi, ceea ce este cu totul neplăcut, întotdeauna rămâne ceva în urma unei prejudecăţi, ceva de care te împiedici la tot pasul. Cu timpul ne alegem cu o axiomatică încâlcită şi mofturoasă. Este adevărat că axiomatica se dovedeşte a fi un instrument util, se poate spune indispensabil, în toate demersurile cantitative, mai ales când avem de-a face cu demonstraţii care trebuie să urmărească un parcurs accidentat. Dar, în ceea ce priveşte demersul calitativ, axiomatica nu mai are aceaşi impetuozitate în susţinerea caracterului demonstraţiei. Se poate spune că sunt destule momente în care inutilitatea ei este o piedică ce se depăşeşte icnind. Sau nu se depăşeşte, rămâne acolo, şi ne facem mereu că nu băgăm de seamă faptul că târâm după noi ceva inutil. Ca să dovedesc cele afirmate mai sus am să apelez la cazul literaturii egiptene.

Civilizaţia Egiptului Antic a fost, este, şi probabil va mai fi mult timp, studiată cu pasiune, pentru că este o civilizaţia spectaculoasă, surprinzătoare şi mereu ofertantă în domeniul surprizelor. Fiecare etapă a evoluţie sale a stârnit pasiuni, şi cu cât ne îndepărtăm în timp, iar mărturiile devin mai confuze, cu atât realizăm că ceva deosebit de important riscă să se piardă pentru totdeauna. Organizarea comunitară, religioasă, militară, construcţiile, instrucţia etc. sunt toate dosare pline de uimitoare dovezi ale unei existenţe a cărei profunzime n-ar fi fost posibilă fără temeinicia unei instrucţii coerente şi precise. Popoarele din jur n-au putut face faţă un număr mare de secole acestei forţe, reprezentată în primul rând de atitudinea ce se degaja din mentalitatea comunitară. Chiar dacă luptele interne, intrigile, complicităţile etc. se manifestau de multe ori la nivelul evidenţei în interiorul societăţii, în faţa altor sisteme, a altor formaţiuni sociale era aşezată tăria pe care instrucţia o şlefuise temeinic. Egiptul era în primul rând o structură de sisteme de instrucţie specializate, sisteme care  inoculau reflexele comunitare ce şi-au dovedit tăria în situaţii ce păreau disperate. Totul în Egiptul Antic prinsese să se rafineze până la detaliul care astăzi s-a umplut de mister, dar care atunci, probabil, funcţiona  ca un factor important al dinamicii unui sistem de organizare, sau al unuia de iniţiere. Fiecare contact cu o formă sau alta venită din exterior – fie ea prietenoasă sau agresivă – era prelucrat şi trnsformat în protocoale care rafina şi mai mult viaţa societăţii, mărind şi forţa seducţiei asupra străinilor. Popoarele vecine, sau de peste mări – cu totul inferioare din punct de vedere social şi statal  – aveau un vis: cucerirea Egiptului şi înfruptarea din tortul unei bunăstări opulente. În permanenţă, aceste popoare vedeau suprafaţa, dar niciodată nu izbuteau să găsească drumul corect spre straturile profunde ale acelei civilizaţii, acele straturi care dădeau prospeţimea, tăria şi forţa seducţiei. O piedică greu de învins – dincolo de diferenţa substanţială a nivelelor de civilizaţie – era tocmai prejudecata. Ea era cea care îi orbea pe străini cu strălucirea prosperităţii, ascunzându-le procese importante, vitale s-ar putea spune. Mentalitatea timpului, în ceea ce-i priveşte, era clădită în esenţa prejudecăţii şi, probabil, constituia pentru egipteni factorul principal pe care se baza capcana ce rămânea mereu deschisă, gata oricând să funcţioneze, să macine merinde proaspete pentru bunăstarea lor. Citind elogiile aduse regilor care zdrobeau mereu conjuraţiile, alianţele, confederaţiile gândite să supună „Ţara-iubită”, poţi înţelege şi mai profund rolul instrucţiei în aparenţa invincibilităţii militare. Invincibilitate care slăbea mereu, pe măsură ce gradul de civilitate al adversarilor aducea şi în rândurile lor sisteme de instruire şi făcea ca diferenţa de nivel să scadă.

Măreţia Egiptului s-a datorat secole de-a rândul prejudecţii, şi tot prejudecata este cea care astăzi ascunde o comoară vie, dinamică, ce ne-ar putea – poate – ajuta la o mai bună înţelegere: literatura Egiptului Antic. De la Grecii cei vechi şi până la savanţii zilelor noastre, Egiptul este ţara marilor construcţii, a secretelor vechii alchimii, a unei religii misterioase etc. şi, cu toate că există rămase mărturii, cu toate că se pot aduna documente, literatura Egiptului Antic este o adâncă necunoscută. Vechile scrieri ale „Ţării-iubite” au fost căutate şi aprecite pentru mărturiile şi dovezile despre faptele unor  regi slăviţi sau peroţi, şi nimeni nu s-a ostenit să dea atenţie unor rânduri ca: Îţi întind mâna, ca tu să poţi sui până la cer, după ce te-ai ivit luminos, dintre copasele mele, iar acum îţi cauţi locul între coarnele mele. Tu te hrăneşti cu mine, pe când eu îţi ling trupul şi te purific cu sudoarea mădularelor mele. Dacă te lungeşti pe patul ce ţi l-am aşternut din trupul meu, îţi plăsmuiesc cerul cu coapsele mele. Dacă te ridic în spinare, atunci trupul meu va fi pentru tine pământul. Pentru tine îmi scot adierile din nări şi suflu vântul de miazănoapte ce-mi iese din gâtlej. Meskhenet şi Renenet te însoţesc, în timp ce Hnum al meu îţi izvodeşte trupul spre a–ţi reînnoi naşterea precum cea a unui măreţ boboc de lotus… Îţi deschid drumurile şi aduc la locul lui vântul de apus. Pentru tine călăuzesc discul soarelui spre pielea mea, iar forma lui îţi străbate în zbor pieptul. (vezi: Civilizaţia Egiptului Antic)

E sigur, că orice literatură s-ar mândri cu astfel de rânduri, dar o singură literatură se poate mândri că pentru a fi scrise, aceste rânduri aveau nevoie de un literat, un pictor sau un sculptor. Scrierile „Ţării-iubite” aveau nevoie deopotrivă de talentul viu al unui pictor pentru a împodobi zidurile unui templu sau palat, de măiestria unui sculptor pentru ca basorelieful să poată „fi citit” pe o stelă,  pe capacul unui sarcofag, sau pe zidul de incintă al unui templu. Este destul spaţiu ca prejudecata să-şi înfigă rădăcinile şi forţa literaturii să fie ascunsă de imaginile scrierii măiestrit pictate sau sculptate.

E şi ăsta, încă un caz care mă face duşmanul de moarte al prejudecăţii.

Read Full Post »

12 septembrie, 2014

Există în gândirea teoretică, fie ea filosofică, tehnică sau ştiinţifică, o categorie care pare a nu accepta să se supună unei logici a realităţii. Vorbim despre Nimic. Adică despre categoria care însoţeşte oricare altă categorie teoretică, dar care refuză să se definească în virtutea unui raport, aşa cum fac toate celelalte categorii. Aparent Nimicul ar trebui să fie cu totul lipsit de vreo valoare, numai că lucruruile nu prea stau aşa. Ar trebui, de asemeni, să poată fi neglijat ca o inexistenţă, ceea ce iar se dovedeşte a nu fi posibil. Nimicul, oricum am trata o asemenea categorie, defineşte un teritoriu şi un conţinut. Paradoxal, pentru că Nimicul nu ar trebui să conţină ceva. În teoria mulţimilor, există o definiţie extrem de interesantă care ne-ar putea ajuta să înţelegem mecanismul în virtutea căruia Nimicul funcţionează: este vorba despre mulţimea vidă; definiţia spune: O mulţime se numeşte vidă, dacă, şi numai dacă, nu conţine nici un element. Iată o definiţie extrem de interesantă, pentru că atunci când vorbim de element, vorbim despre o entitate formală. Ca atare, o mulţime vidă nu conţine nici o entitate formală,  vorbim în consecinţă despre o mulţime care este cu totul lipsită de elemente ce pot fi determinate, ceea ce nu înseamnă că mulţimea în sinea ei este lipsită de determinări.  Elementul, fie că este component al unei structuri, fie că el însuşi este o structură primară, se determina ca formă. În cazul Nimicului avem de-a face cu un spaţiu  al lipsei de formă, şi, ca atare, nu se poate defini prin determinări.  Mulţimile formale, însă,  se pot defini prin raportare la Nimic, sau şi mai bine: se definesc cu precizie prin raportare la Nimic, obţinând astfel, determinări caracterizante. Tot ceea ce are formă are nevoie periodic de o trecere prin spaţiul Nimicului, a lipsei de formă, pentru a-şi actualiza determinările. Ceea ce dovedeşte că, departe de a fi o categorie lipsită de valoare şi importanţă, Nimicul este esenţial pentru viaţa şi evoluţia formei, în orice mod s-ar exprima. Istoriceşte vorbind, toate încercările de reducere la Nimic – vezi aporiile lui Zenon, teoremele lui Euclid, filosofia lui Pitagora etc. – sunt cele care au avut rolul de a clarifica statutul unei determinări sau alteia. Aporiile lui Zenon – de exemplu – prin împărţirea la infinit, definesc deopotrivă: tentaţia oricărei mulţimi de a deveni cardinală; dar şi tentaţia Nimicului de a descuraja oricare mulţime să devină cardinală, iar lucrul acesta poate fi evidenţiat prin prezenţa continuă a Nimicului în fiecare stare a  mulţimilor  de elemente ce se crează prin operaţiunea de împărţire; fiecare nouă mulţime obţinută fiind dominată de aceeaşi tentaţie de a deveni cardinală. Prezenţa continuă şi deplină a Nimicului, prin lipsa sa de formă, este cea care oferă capacitatea formei de a-şi determina atributele, de a le particulariza şi singulariza, după caz. Iată că, privit din unghiul acesta de vedere, Nimicul devine o categorie importantă în înţelegerea mecanismelor existenţei conştientă-de-sine (Hegel); raportarea determinărilor către lipsa de formă, determină nevoia continuă de modificare a formei pentru obţinerea acelui exemplar care ar exclude lipsa de formă şi care, astfel, s-ar putea transforma într-o cardinală. În egală măsură, Nimicul dovedeşte că acest lucru nu este permis, pentru că orice mulţime, de orice natură, devenind cardinală ar bloca modalităţile de dezlimitare a Universului, ceea ce ar anula unicitatea formei, adică principiul fundamental de existenţă universală. În felul acesta, Nimicul dovedeşte că expansiunea Univesului este un proces care nu se opreşte nici o clipă, şi că, doar încăpăţânarea noastră de a ne orienta cu ajutorul dimensiunilor ne împiedică să observăm că tot ceea ce este în jurul nostru este supus expansiunii. În Univers nu există două momente ale aceleiaşi clipe, aşa cum nu există nici aceeaşi clipă a clipei, iar distanţa dintre fiecare moment, nu este altceva decât o altă etapă a unui Univers care nu poate fi sub nici o formă egal cu el însuşi. Lamasii spun: Înaintea mea, în spatele meu, în cele zece direcţii, oriunde privesc, văd “însăşi existenţa”, or, existenţa este un proces, şi ca atare se supune principiilor care determină evoluţia. Limitările nu aparţin procesului ci formelor care contribuie la întreţinerea acestui. Nu procesul este perisabil, ci formele lui, care sunt compuse şi care sunt dominate de memoria originii.

Read Full Post »

  Perioadele – ca cea pe care o traversează omenirea astăzi – au fost denumite în istorie ale decadenţei. Unele dintre ele au fost mai spectaculoase, altele mai discrete, dar toate au hrănit neputinţa. Instrumentele societăţii deveneau treptat tot mai neputincioase, se dovedeau sărace, depăşite, sterile, şi, în loc să aducă soluţii, împingeau comunităţile spre o disperată nevoie de mijloace eficiente. Puzderie de propuneri, care mai de care mai zurlii, promiteau zgomotos modalităţi miraculoase de ieşire din impas. Doar că istoria nu este un teritoriu al miracolelor, ci al răbdării. Al răbdării şi simplităţii, ceea ce – în astfel de perioade – este greu de acceptat, chiar dacă spirite ca cel al lui Dürrenmatt, sau al lui Camil Petrescu au înţeles asta atât de profund. Personaje ca Romulus cel Mare, Bălcescu sau fraţii Golescu ar trebui să ne înveţe limpede că există căi omeneşti de a gestiona momentele critice ale unui nefericite aventuri istorice obligatoriu de traversat. Şi totuşi, caractere, ca cel al lui Ion Heliade Rădulescu – să spunem – înflăcărate în teorie, dar măcinate de oportunismul care îndeamnă la lung şir de compromisuri nedemne, sunt cu mult mai pe placul contemporanilor. Astfel de personaje fac pitorescul şi blestemul unor modele de genul acestor momente istorice. Au ele darul de a întuneca minţile celor din jur şi de a-i face să nu poată deosebi alba de neagră. Se face – cum, necum – că este necesar să curgă din belşug apă pe fluvii, până să apară bărbaţi determinaţi, surzi la gimbuşlucurile retorice ale saltimbancilor de ocazie, pentru a desfiinţa instrumentele care nu mai funcţionează, şi de a pune la treabă instrumentele noi, care oricum lucrează în ascuns.

Fiecare astfel de perioadă a generat un număr important de primejdii care au costat generaţii de oameni. Fiecare a avut, are şi va avea un specific al său, şi-o teribilă înclinaţie spre extremism. Nu se ştie de ce naiba, în timpuri ca aceste, minţile îşi pierd cumpătul şi luciditatea hrănind bastarzi sângeroşi şi lipsiţi de vlagă. O fac cu entuziasm o scurtă perioadă de timp, şi îndură apoi suferinţele scrâşnind din dinţi. La perioada de aberaţie datorată slăbiciunii se mai adaugă una a rătăcirii.

Perioada pe care o traversăm acum este zănatică rău! Mai întâi pentru că ne-a prins cu totul şi ne-a făcut să alergăm zurliu, ca nişte găini zăpăcite de atacul uliului. Cum dumnezeu să-ţi păstrezi cumpătul, când tu nu ai decât un singur gând: să-ţi scapi pielea!? Şi-o faci cum ţi se pare mai bine. Sau cel puţin aşa ai impresia.  Orice spusă a oricui este miracol pentru gândirea ta întunectă de fiorul spaimei. Şi caşti gura tot mai buimac, apucând într-o parte sau alta fără să vezi pe unde calci. E simplu pentru şmecheraşi de duzină, vopsiţi în mare spirite salvatoare, să te împingă în temniţi şi să te folosească aproape pe gratis. Zilnic ţi se recită sonete ale tehnologizării şi industrializării! Viaţa ta a fost înglobată în sistemul de stasuri şi standardizată. Zilnic ţi se ia ceea ce ar trebui să fie al spiritului tău, ceea ce ar trebui să facă umanitatea ta. Şi nu industrializarea şi tehnologizarea fac asta, ele sunt instrumente inventate pentru existenţa ta, şi sunt minuntae când ştii să fii în echilibru cu ele. Pentru asta au şi fost inventate: pentru echilibru. Dar vezi că şmecherii au înţeles cum să te arunce sub astfel de invenţii, cum să te transforme într-un orbete, îndesându-ţi în minte tot mai mult sonete ale unei existenţe fără viaţă. Doar o clipă de te-ai opri, ai observa, dar tu te-ai vândut cu totul, şi totul a dispărut din faţa ochilor tăi. Ceea ce este mai grav, e faptul că amanetezi şi viitorul alor tăi, şi viitorul viitorului, fără să bagi de seamă rânjetul de satisfacţie al şmecherului.

Noroc că odată, cândva va veni un moment de luciditate.

Poate că va veni!

Read Full Post »

Older Posts »