Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘percepţie’

Poate că însă, există șansa – o șansă foarte mare! – să avem de-a face cu o stare derivată din natura subiectivității percepției asupra realității. Este foarte posibil ca toate elementele puse în discuție să-și continuie existența într-o altă natură, în afara capacităților noastre de percepție, ființând în continuitatea Tot-ului, asemănător undelor de formă care se transmit până la momentul în care se ivesc condițiile de a fi reclamtă în realitate variabila a unei formă anume. În felul acesta, procesul descris de Kant, care pune în relație realitatea pură cu realitatea practică, pentru a da naștere unei realități fizice, are toate condițiile să se producă.

Ar fi necesar, pentru a putea obține o comunicare coerentă, din care să eliminăm cât mai mult trădările specific acesteia, să pornim de la eforturile inițiaților de a face cunoscute condițiile  cunoașterii în formele care ating aceste stări speciale ale materiei. Eforturile pe care aceștia le fac pentru a traduce către  neinițiați astfel de forme de cunoaștere sunt puternic deformate de modul în care comunicarea trădează conținutul obiectiv, aducând în prim plan o structură de aparențe care împiedică pătrunderea în substanța obiectivă. Mai mult, pun în evidență o sumă importantă de contradicții în termeni, ca și în judecăți, ceea ce face să se nască o mistică care acoperă regiuni de realitate obiectivă. Această mistică, de multe ori speculată din interese mai ales doctrinare, parazitează înțelesurile profunde și ajungem ca spiritul să fie abătut în zone sterile. Practic, ajungem să fim în permanență orientați către un joc al aparențelor care ne ține departe de obiectivitatea proceselor. Este foarte dificil să te orientezi într-un orizont al adevărurilor extrem de subtile și instabile – unele dintre ele lipsite de reprezentare -, mereu dependente de transmutațiile care se produc în realitatea Tot-ului, transmutații ale căror cauze sunt mereu ascunse de mișcările materiei în diversele ei naturi.  “Nimic nu sta, totul se misca, totul vibreaza” se spune în Kybalion, și nu trebuie să ne gândim doar la mișcarea, doar la vibrațiile ce se produc în natura fizică a materiei, ci – fapt deosebit de important – mai ales la ceea ce se atinge în trecerea prin celelalte naturi – câte or fie ele! -, naturi care impun modificări conforme cu rațiunea naturii respective. Dacă pentru noi este dificil – practic imposibil până la acest moment!– să traducem în înțelesuri rațiunea naturii Universului din care facem parte, cum să avem ambiția de a face acest lucru cu rațiuni ale naturilor Universurilor despre care nici măcar nu avem cunoștință, ceea ce nu înseamnă, cu atât mai mult, că acestea nu există și că mișcarea cărora am fost destinați  se va opri, sau se va abate.  Toate acestea sunt elemente pe care inițiații vechilor științe le puteau pune în construcții care, odată cu trecerea timpului și cu direcționarea evoluției spre anumite orizonturi, și-au modificat înțelesurile până la a  da nașterea unei realiltăți care nu există și în care ne încurcăm tot mai mult.

După cum spuneam, eforturile puținilor inițiați dedicați care au mai rămas, sunt  absolut relative și numai o schimbare de atitudine în lumea neinițiaților ar contribui la aducerea la suprafață a unor sensuri pure cu care să le înlocuiască pe cele care s-au deformat. Așadar, soluția acestei probleme de refacere a mijloacelor de gândire și de cunoaștere stă la neinițiați, și nu la inițiați. Funcția acestora din urmă fiind de a ține în circulație elementele care vor putea fi transformate cândva în instrumente utile. Din nefericire, există printre inițiați destule persoane care sunt mai interesate să câștige adepți pentru diferitele grupuri de practicanți, decât să păstreze puritatea procesului de inițiere, ceea ce face să apară confuzii chiar în doctrinele inițiatice.  Controversele care apar și se dezvoltă între acei inițiați care consideră informațiile despre substanța primordială a Tot-ului o taină și cei care caută formule de a traduce aceste informații pe măsura puterii spiritului unui neinițiat, ajung de prea multe ori să dea câștig de cauză teologiilor de diferite forme. Pentru substanța primordială a Tot-ului nu există formă de înțelegere colectivă, pentru că ea este necognoscibilă și supusă unui permanent proces de purificare prin ea însăși. În plus, noțiunea de înțelegere colectivă este un fals; cunoașterea și în consecință înțelegerea sunt procese strict particulare, cu specificități creative individuale. Dacă lucrurile ar sta altfel misiunea inițiatului ar semăna cu un fel de inginerie în care inițierea depinde de corectitudinea procedurilor aplicate, toate conducând spre o cunoaștere colectivă.  Ori, cunoașterea inițiatului este strict individuală și dependentă de particularitățile specifice ale spiritului acestuia. Pe măsură ce contactul realizat prin tehnicile de inițiere se adâncește, pătrunde în profunzimea substanței, contribuția  particulară a calităților spirituale devin tot mai importante în definirea specifică a informațiilor ce vin din diverse niveluri ale substanței Tot-ului. Cunoașterea nu este un proces uniform și general, ci unul specific și strict dependent de particularitățile sensibile ale spiritului. Iată de ce, nu se poate vorbi despre cunoaștere ca fiind o categorie la care fiecare spirit ajunge în proporții egale și definite identic. Ea nu depinde de factorii exteriori sinelui, ci este strict dependentă de particularitățile acestuia. Nu se dezvoltă în exteriorul ființei, ci în interiorul acesteia, prelungind ființarea substanței Tot-ului în orizonturi subtile ale non-existenței. Astfel, termeni ca: temei, înțeles, spirit, mental etc. nu sunt doar noțiuni care să definească o categorie abstractă, ci obiecte ale unei structuri care se întreține pe sine prin sine, și a cărui cunoaștere se poate realiza prin armonia între particularitățile unui spirit și generalitatea unor astfel de termeni. Ca atare cunoașterea, ca și substanța Tot-ului sunt neegale, nedefinibile și necognoscibile. Cunoașterea este treapta ințiatică a creației; a cunoaște nu înseamnă o adițiune de informații, ci revelarea unor înțelesuri, iar înțelesul reprezintă substanța subtilă a creației. Iată un motiv bun pentru ca, creația să fie continuă și permanentă; din ea, din creație pornesc acțiunile de dezlimitare a multiversurilor cuprinse în Tot. Ea nu este specifică doar pentru universul fizic, care reprezintă orizontul existenței, ci și pentru cele mai de nebănuit multiversuri cuprinse în Tot. Diferă doar naturile, modurile și procesele acesteia, adică stările care duc  la formele specifice  ale respectivului univers.

Teoria Subconștientului Colectiv a lui Jung și Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake, dincolo de modul în care au revelat modurile de comunicare a substanței, sunt importante și pentru că sugerează ierarhizarea informației după imperativul diferenței de potențial. Primele unde care devin forme sunt acelea care au funcția de a umple un gol al prezentului, unde pe care organele receptoare – cum ar fi ADN-ul – le sesizează și le transformă în informații esențiale pentru creație. Nu trebuie, sub nici o formă, ca acestea să fie cele mai importante, ci cele mai oportune. Procesul de creație, odată pornit se va rafina și va selecta informații din ce în ce mai substanțiale. Aici avem de-a face cu un proces de adițiune care se desfășoară concomitent cu acela de eliminare. Cele două procese trebuie să aducă forma, prin procesul permanentei creației, la stadiul de a distila funcțiile acesteia și a le prepara pentru a putea trece într-o altă natură a substanței. Cel mai  sigur este că acest proces a pornit inițial din sine, și este cel care face ca Tot-ul să fie continuu, necognoscibil și indestructibil.

Acțiunile ce se desfășoară pe parcursul oricărui moment al procesului de creație, sunt spontante, uice și irepetabile, întreținând astfel necognoscibilitatea. Agnosticii, afirmând ca necognoscibilitatea este piedica de netrecut în calea cunoașterii, greșesc fundamental, pentru că funcția fundamentală a necognoscibilității este să înlăture opțiunea, cea care ar împiedica unda de formă să-și urmeze destinul pe care i l-a hărăzit diferența de potențial. Opțiunea are nevoie de un proces de alegere, ceea ce ar duce la dispariția spontaneității din creație, afectând, în felul acesta, continuitatea.

Sheldrake afirmă că undele de formă pornesc dintr-un câmp de formă și, atunci când le numește: ”unde de formă” nu înțelege și nu le acordă un specific, o particularitate, datorită căreia ia naștere o formă anume. Undele de formă sunt vibrații ale unei lungimi de undă unice care  datorită  coeficientului Δ particular pot fi activate de către o anume diferență de potențial. Vorbim de o diferență de potențial instabilă, care se transformă mereu, ca atare unda de formă, pentru a fi activată, trebuie să răspundă rapid impulsului lansat de diferența de potențial. Odată activată, ea va acționa asupra unor elemente de substanță din care va lua naștere o formă, menită să anuleze diferența de potențial. Aceasta este o problemă a prezentului imediat și, ca atare, unda de formă trebuie să inducă impulsuri specific, coerente, în baza cărora procesul de creație inițiat să dea naștere entităților unice care sunt dedicate acestui moment al evoluției, pornind de la o anume diferență de potențial care ar risca să deterioreze continuitatea. Procesul de creație despre care vorbim nu se produce cu un scop anume și nici dintr-o intenție anume, ci punctual, să anuleze o anume diferență de potențial pe care realitatea în evoluția ei o aduce la un nivel în care ar putea afecta continuitatea. Ca atare, creația este menită să întrețină continuitatea, dând naștere mereu formelor unice, care, la rândul lor vor stimula crearea altor etități unice. Aparent, creația unică nu are cum să întrețină continuitatea, dar este doar o aparență, pentru că formele unice  – prin funcțiile lor specific – lărgesc spațiul în care acestea activează, îl dezlimitează, permițând substanței din nonexistent să introducă în orizontul existentului fasacicole de unde ale căror vibrații vor participa la crearea de forme unice în feluritele naturi ale acestuia. La rândul său, existentul, prin transmutația formelor dintr-o natură în alta, eliberează în nonexistent unde care vor participa la menținerea mișcării și vibrației universale. Din descrierea acestui proces, se poate trage o concluzie logică: continuitatea nu se poate întreține în lipsa formelor unice, obținute prin creație, pentru că doar ele mențin expansiunea în nonexistent și stimulează transmutația care adaugă vibrații în masa acestuia. În aceasta constă forța undelor de formă, căreia o contemporaneitate îi datorează ceea ce numim în mod comun coeziune, dar care nu este altceva decât modul în care unicitatea își manifestă particularitatea, acționând asemeni unui fascicol de unde.

Cel care citește aceste rânduri, dacă este captivul modului de a fi al naturii fizice, care este esența Universului nostru, se va lovi de limitele respectivei naturi, și va refuza să accepte  ceea ce nu poate fi controlat – sau ce nu se verifică – prin funcțiile pe care le întreține. Dar, dacă va încerca să-și elibereze conștiință de sub influența strictă a limitelor despre care vorbesc, va izbuti să accepte faptul că există posibilitatea unei construcții care să mențină – la nivel primordial – substanța Tot-ului ca o realitate a spiritului. Cel puțin, asta ar fi limita cea mai extinsă pe care ne-o permitem. Totul este spirit, altfel neputând să presupunem aceste mișcări dinspre nonexistent spre existent și de la existent spre nonexistent, și nici  substanța Tot-ului cu cele două moduri de ființare: formă și vibrație. Toate eforturile pe care spiritele carteziene le fac să păstreze informațiile cu care operează în limitele stricte ale naturii fizice, se lovesc de moduri de a fi ce nu pot fi explicate doar prin procesele fizice. Cei mai expuși efectelor cărora le dau naștere modurile despre care vorbim, sunt fizicienii. Fapt pentru care ei sunt și cei mai dispuși să accepte posibilitatea ființări și  a altor naturi, a legăturilor dintre aceste naturi, dar și a calităților pe care substanța Tot-ului le are, dincolo de capacitatea noastră de a împinge rațiunea. Cu alte cuvinte avem de-a face cu probleme ale conștiinței, și ca atare, acest organ ar trebui antrenat dacă vrem să ne lărgim capacitatea de cunoaștere și de control asupra informațiilor aflate în circulație. O afirmație, făcută de un înțelept hermetic cu multă, multă vreme în urmă:  “Acela care intelege adevarul naturii mentale a Universului, este deja bine inaintat pe drumul maestriei”, și care binențeles este evitată și, mai mult, negată, de mințile moderne, deschide o fereastră spre orizonturi pe care am putea să le cunoaștem antrenându-ne conștiința tot atât de temeinic precum facem cu rațiunea.

Read Full Post »

Sunt în lumea asta câteva teorii ştiinţifice care au o încărcătură filosofică deosebită, fapt care produce o tulburare puternică de percepţie în gândirea occidentală. Una dintre aceste teorii este cea  a morfogeneticii sesizată şi definită de Rupert Sheldrake. Este o teorie ştiinţifică ale cărei premise sunt verificate în realitatea practică, doar că, cele două orizonturi ale ei par a fi imposibil de pus în relaţie, după modelul cultivat de ştiinţele occidentale.

A fost dovedit cu probe perceptibile, quantificabile; faptul că populaţii contemporane de maimuţe  şi-au împărtăşit fără contact informaţii. Ceea ce înseamnă că procedura este una în funcţiune de mai multă vreme şi în mai multe domenii. Ăsta e un fapt probat şi dovedit, dar ceea ce propune Sheldrake mai departe pare a fi ceva ce aparţine unui alt domeniu. Teoria „undei de formă” iese categoric din domeniul perceptibilului, conceput ca o structură dependentă de simţuri. Ea este mult prea mult pentru mentalitatea occidentală, care s-a format în obişnuinţa de a nu permite ca materia să fie altfel decât perceptibilă. Perceptibilă şi atât; prin simţurile pe care le cunoaştem şi le putem numi. Faptul că am putea avea şi al fel de simţuri, unele la care am putea ajunge printr-o educaţie anume, sau alte organe, cu alte funcţii sunt lucruri foarte depărtate încă de capacitatea noastră de a aborda realitatea.

Cu alte cuvinte: materia are masă – o categorie supusă dimensiunilor -, caracterizabilă şi descriptibilă prin simboluri matematice, sau prin alt fel de simboluri, iar asta este suficient pentru a completa formele cunoaşterii.. Ea – materia –  nu poate avea relaţii decât cu ea însăşi. Şi asta chiar dacă, în fizică, avem o definiţie care spune că materia este deopotrivă undă şi particulă. Restrâns, atunci când ne referim la o anume stare a materiei; definiţia este acceptată, dar în momentul în care apar situaţii complexe,  este tratată cu rezerve. Lumina este deopotrivă undă şi particulă, îi analizăm comportamentul şi căutăm să definim relaţiile ei fie ca undă, fie ca particulă. Însă atunci când apare un compus în care lumina este parte – fie undă, fie particulă – lucrurile se complică şi sunt caracterizate ca şi cum una dintre stările luminii ar dispărea pentru totdeauna. Şi asta, chiar dacă Comton a dovedit că lumina se poate  – în anumite condiţii – transforma din undă în particulă, dar şi reveni la stare de undă, ceea ce ar trebui să ne dovedească faptul că atributele sale de undă au funcţionat în mod constant şi continuu.. Acest comportament ne arată că, în starea de particulă, lumina nu-şi pierde calităţile de undă şi acestea redevin operabile în anumite condiţii. Comoprtamentul  luminii este o probă că materia are în permanenţă o „faţă nevăzută” la fel de activă ca şi faţa vizibilă. Teoria Gravitaţiei a lui Eistein este la rândul ei o dovadă a acestui comportament al materiei; în relaţia gravitaţională, corpurile materiale nu folosesc o forţă de atracţie, ci pur şi simplu greutatea lor crează condiţiile gravitaţiei, ceea ce înseamnă că Spaţiul nu este o simplă categorie abstractă definibilă matematic, ci este, la rândul său un corp. Toate aceste date, pe care materia ni le furnizează (Mai bine spus: pe care materia şi le furnizează.) ar trebui să ne convingă să abordăm relaţiile obiectelor Universului dintr-un alt unghi, şi să acceptăm existenţa acelei forţe care permite ca – în limitele dimensiunilor fundamentale – corpurile să-şi modifice substanţial configuraţia în raport cu configuaţia realităţii din acel moment.

În vechile scripturi ale filosofiei orientale se vorbeşte cu multă dedicaţie despre contribuţia .forţelor impalpabile la starea vizibilă a realităţii. Se vorbeşte despre faptul că există legături subtile şi inefabile dar cu efecte concrete între aceste două stări ale materiei.  Nu vă gândiţi la folclorul pe care, de regulă, îl cultivăm noi, occidentalii; la personajele fantastice, la întrupări venite de pe alte tărâmuri, la alcătuiri spectaculoase ale elementelor cunoscute. Nimic din toate astea nu face parte din strcuturile despre care vorbesc vechile scripturi orientale, ci despre evenimente cauzale ale acelei stări a materiei pe care ne-o reprezentăm cu multă greutate, şi căreia îi acordăm foarte puţină atenţie. Sunt dovedite atât cauze derivate din legăturile elemenelor unei astfel de stări, cât şi efecte. Dar, mai ales sunt dovedite şi puse în evidenţă legăturile cu realitatea reprezentabilă, cea care se subiectivează şi are substanţialitate. Vorbim despre încercarea unei gândiri de a dovedi că materia evoluează după reguli pe care le ignorăm cu încăpăţânare. Din păcate, pentru occidentali, atitudinea învăţaţilor orientali a fost multă vreme desconsiderată, iar, mai apoi, privită ca o sumă de practici exotice ce ţin mai mult de  magie decât de ştiinţă. Chiar şi în zilele noastre, când ştiinţele încep să pătrundă în zone  intime ale unor astfel de relaţii, atitudinea se schimbă lent şi cu suficientă teamă. Asta şi explică de ce teoria lui Sheldrake a fost primită cu  ostilitate. Tendinţa lumii ştiinţifice occidentale rămâne tributară nevoii de a separa starea vizibilă a materiei de cea inefabilă. O tendinţă pe care a legiferat-o, Paracelsus prin separarea chimiei din alchimie; şi chiar dacă  a fost mereu convins că „sufletul Universullui” se divide în sipritele  tuturor lucrurilor, ceea ce face  să existe o mecanică a cauzei şi a efectului, care este baza tuturor fenomenelor, nu s-a putut împiedica de la tentaţia separării „vizibilului” de „nevizibil”, cu alte cuvinte să creadă că materia este o entitate existentă în afara spiritului; o entitate care are reguli particulare pe care spiritul le supraveghează dar nu le influenţează. Asta, de fapt, ar fi diferenţa esenţială, între concepţia despre materie a orientalilor faţă de occidentali. Diferenţă din care au pornit confuzii care ne-au îndepărtat de înţelesuri fundamentale despre ceea ce definim în mod generic Univers. Şi, în egală măsură, ne-au împins să orientăm ştiinţele spe anume metode, de care adesea nu suntem convinşi că sunt cele mai viabile (Iar uneori, se dovedesc a nici nu fi.)

Repercursiunea cea mai adâncă a unei astfel de stări de fapt se produce asupra contemporaneităţii, care – pe măsură ce adâncim parcurusul în astfel de temeiuri – suferă tot mai profund în urma segregării. Contemporaneitatea, în mod normal, ar trebui să se definească printr-o coeziune a sistemelor de gândire. Fie că suntem în inima unei comunităţi a spiritualităţii, ori într-un cătun izolat dintr-o margine de lume, unda de formă menţine esenţe ce evoluează conform forţei acesteia. Vorbim de o contemporaneitatea, se comportă ca o contemporaneitate, şi totuşi – la o privire mai atentă – vom vedea că sunt adânci segregări. Au rolul lor aceste segregări, dar se pare că dezvoltă şi tendinţe ce devin periculoase. Cel puţin, în aceste vremuri sunt multe astfel de tendinţe în mişcare, unele se topesc, altele abia se iniţiază, dar sunt destule care impun condiţia unei mentalităţi dominante. Mecanismul, în întregul, său nu este deloc nou, toată istoria noastră s-a bazat pe o astfel de mecanică, doar că organicitatea s-a prăbuşit. Asistăm la apariţia unor „insule” care caută să conserve anumite tendinţe. Societatea, fie pe verticala ei, fie pe orizontală, caută să creeze „lumi” ce pot întreţine mecanici conforme cu o anume mentalitate. Legăturile derivate din astfel „lumi” sunt doar în aparenţă atribute ale contemporaneităţii. Ele funcţionează, mai degrabă ca nişte paraziţi şi sfârşesc prin a rupe o nouă formaţiune care nu mai izbuteşte să se orienteze în ansamblul contemporaneităţii, dar nici viitorul formaţiunii nu este sigur, pentru că, lipsită de resursele contemporaneităţi, formaţiunea se zbate teribil pentru a putea păstra o identitate, ce nu pare de fel importantă pentru restul orizontului, ba de cele mai multe ori, dimpotrivă. Starea de fapt de care vorbesc facilitează apariţia şi întărirea unor convingeri care se bazează pe existenţa în sine a unei formaţiuni sau a alteia. Ne preocupăm tot mai puţin de generalitatea unor reguli care fac să funcţioneze un întreg, de parcă acestea nu ar mai exista dacă noi ne impunem să nu le mai recunoaştem. O astfel de orbire are ca rezultat doar trunchierea cunoaşterii şi îndepărtarea de generalitate. Or, un raport particular-general face parte activă din modul în care evoluează cunoaşterea. Un raport între particular şi o falsă generalitatea, desigur că va iniţia căi spre impunerea unor false premise. Dincolo de toate limitele şi „naivităţile” modului de gândire arhaic, important rămâne efortul de a atinge o generalitate cât mai cuprinzătoare. Epitetele, atributele sau caracterizările cu care tratăm metodele, tehnicile sau vechile instrumente, nu par a fi atât de sigure pe cât ne place nouă să credem şi, cu siguranţă, mereu ne scapă câte ceva, şi asta, poate tocmai din cauza acestei pierderi de contact cu o generalitate firească, caracteristică Universului. Se pare că, nici măcar axiomatica creată în lungul timpului nu mai poate face faţă unei astfel de situaţii, şi că trebuie să ne îndreptăm spre o modificare sunbstanţială a felului în care gândim. Cu singuranţă, situaţia în sine este cu mult mai complicată şi părerile unuia care scrie eseuri căutând conexiuni teoretice în realitate sunt mai mult decât relative. Nu am avut niciodată pretenţia ca spusele mele să fie luate drept adevăruri şi să fie folosite ca atare. Mă străduiesc doar să semnalez câ există unele semne, ceea ce presupune că – în spatele lor – se află o realitate către care ar trebui să ne raportăm. Mai precis, să ne raportăm căutând să o integrăm în ansamblul lumii la care avem acces. Fiecare dintre noi reprezintă o particularitate şi fiecare particularitate este specifică în limitele sale. E necesar să ai calităţi speciale pentru a putea să iniţiezi raporturi cu generalitatea. Sunt puţini astfel de oameni, şi cred că doar ei au o oarecare atitudine ceva mai intimă faţă de o contemporaneitate. Noi, ceilalţi folosim termenul doar ca pe un concept necesar comunicării.

Read Full Post »

Lumea noastră a ajuns, dintr-o vinovată îndîrjire fără doar şi poate, împărţită în două categorii : una ar fi cea a oamenilor pe care îi preocupă mai degrabă ştiinţele exacte, sau cel puţin aşa cred ei aducând un prinos de încredere raţionalului, şi oricât de rudimentare le-ar fi cunoştinţele se simt mai comod în prezenţa unor termeni pe care îi numesc  exacţi, deşi ştiu cu precizie că fiece termen este relativ; cea de a doua este a oamenilor care par a fi atraşi nu de datele statistice pozitive sau caracterizante, nu de simbolurile precise  ale  unor fenomene sau de stimulări perceptive din care să aflăm date despre calităţi ale unor acţiuni sau fenomene, ci de atributele acestora. Răsăritul de soare, un camp de flori sălbatice, adâncuri misterioase de păduri, peisaje montane largi, în care crestele văluresc până la orizont, valuri de mare azvârlind stropi de spumă şi scânteieri jucăuşe, toate astea trezesc o anume sensibilitate care ne înmoaie vârtoşenia obişnuită. Mai mult, par a ascunde oarece mistere care ademenesc, care sunt promiţătoare.

Ne place să ne spunem “raţionalişti” sau “idealişti”, şi pe măsură ce îmbătrânim ne uscăm în partea de simţire în care am alunecat fără să băgăm de seamă cândva; când şi cum nici nu ne mai aducem aminte, dar esenţialul este că tindem să ne izolăm în modul de a simţi în care ne-am format. La început este un soi de răsfăţ, de fapt nu dispreţuim parte cealaltă de simţire, dar ne place să atragem atenţia că am ajuns într-o zonă unde suntem ca acasă, unde ne simţim comod. Apoi, alunecările spre izolare intră într-un firesc şi – când deja este prea târziu – ne trezim că trăim doar jumătate de viaţă, suntem un soi de “jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure şchiop”. Atunci ştim că – în felul nostru, aşa cum credem şi putem – trebuie să ţintim către o imagine falnică, eroică, de ce nu?, să devenim un soi de profeţi pe partea noastră de viaţă. Ar fi o şansă, este crezul, să ascundem faptul că am pierdut jumătate din averea pe care pronia ne-a dat-o la începutul parcursului, atunci când eram întregi.

O fi – nimeni nu va şti vreodată exact – motivul pentru care şi cele mai profunde teorii, enunţate în istoria noastră, ajung să sufere de modul cum ne uităm la ele. Există trei asemenea teorii care, nu la mult timp după ce au fost enunţate, au devenit captive  prejudecăţilor în care ne place să ne instalăm. Trei teorii care, pentru mine necondiţionat, se simt foarte bine împreună – prima: Teoria Relativităţii Generalizate a lui Eistein, cea de a doua: Teoria Subconştientului Colectiv a lui Jung, iar cea de a treia, Teoria Morfogenetică a lui Sheldrake  ar fi posibil – eu n-am căderea să judec asta, ci doar să redau simţămintele pe care mi le sugerează coroborarea acestora – să ne facă să privim lumea poate mai de-a întregul ei, mai în firescul ei, aşa cum ni-l arată modul de a evolua al Universului. Sigur, fiecare dintre aceste teorii s-au născut din preocuparea pentru un anume subiect, pare a fi dedicată unei probleme particulare adânci care a răscolit multe spirite, timp îndelungat. Teoria Relativităţii Generalizate – prin modelul său geometric – a izbutit să pună la un loc fragmente de realităţi care au dat destul de furcă atât matematicienilor, cât şi fizicienilor. Ceva nu încăpea, în vechile teorii, ceva n-avea loc, dar iată că Relativitatea Generalizată cuprinde toate fragmentele, le îmbină organic. Mai mult, face dovada că sunt realităţi ale Universului, şi tocmai această calitate a teoriei este foarte repede lăsată deoparte, este ascunsă de nevoi particulare. Pentru Newton, de exemplu, gravitaţia era o relaţie particulară a două corpuri, o calitate a masei care depindea exclusiv de starea ei însăşi. Un corp mai dens şi mai mare părea firesc să atragă un corp mai mic pe care să şi-l facă prizonier, şi totuşi… Modelul geometric al Teoriei Relativităţii Generalizate dovedeşte că gravitaţia nu este o relaţie particulară, ci este un atribut al întregului, deci al Universului. Un corp care produce o curbură în spaţiu-timp instaurează condiţiile gravitaţiei. Corpul ce devine captiv nu este “ţinut” de forţa masei aceluia mai mare, ci de curbura spaţiului-timp. Corpul mai mic nu este, practic prizonierul celui mai mare, nu asta este cauza captivităţii, ci efectul curbării spaţiului a creat condiţiile ca el – corpul cel mic – să rămână captiv într-o stare de fapt. Ca atare nu este o problemă particulară, ci una universală; curbura produsă – aici – spaţiului-timp va înfiinţa un lanţ de efecte aiurea, cine ştie unde în cuprinsul Universului. Gravitatea poate fi şi cauză şi efect în acelaşi timp, şi prezenţa ei sugerează existenţa lanţului de cauze şi efecte al întregului. Ca atare, curbura devine doar un aspect al unei relativităţi care se manifestă prin efecte care par a fi nemotivate în particularitatea lor,. Iată un caz ce ne-ar îndreptăţi să spunem că, Universul nu există datorită materiei, ci datorită lanţului de cauze-efecte care se produc necontenit, oferind materiei calităţi şi atribute care par noi şi neaşteptate. În consecinţă, materia ar fi doar materialul prin care lanţul cauză-efect se întreţine, şi nu originea acestuia. Originea pare să fie altfel motivată, altele sunt motivele concentrării în forma ei lipsită de calităţi. Abia când se produc primele tendinţe de expansiune apar şi calităţile, ele fiind cele care orientează sensul. Privită  din unghiul acesta de vedere, Teoria Relativităţii Generalizate încetează să mai fie doar o teorie care se include în fizică şi matematică, explicând  natura anumitor relaţii, ea nu mai pune în raporturi doar corpurile fizice, ci cu asupra de măsură legăturile impalpabile care crează mecanica acestora. Universul pare să nu aibă numai corpuri fizice, iar modelul acesta geometric imaginat de Eisten este în stare să probeze legături, pe care nu le putem face atâta vreme cât ne rezumăm la studierea relaţiilor particulare dintre corpuri. Ne putem imagina că există cu mult mai multe genuri de “corpuri” (ghilimelele sunt doar penru a evidenţia naturile diferite a acestora), multe dintre ele fiindu-ne inaccesibile în absenţa calităţilor pe care îndeobşte le numim fizice, aşa cum inaccesibile ne sunt şi multe dintre dimensiunile pe care am început să la bănuim atunci când vorbim de unitatea mincowskiană. Cu alte cuvinte, se pare că Universul poate fi definit, mai degrabă, ca fiind lipsit de formă, decât având o formă anume, fiind în permanentă căutare de formă, pentru care iniţiază “ieşiri din formă” pentru a genera o nouă formă. Dar asta înseamnă că, la scara Universului, nu există stare care să nu fie aparţinătoare, ceea ce presupune că o acţiune produsă aici are efecte în Întreg. Ceea ce percepem noi acum ca fiind o formă, este un moment al unei mişcări care va arata cu totul altfel în următoare “clipă” universală. Importantă nu este forma şi ceea ce o ajută să fie aşa cum este, ci procesul de întreţinere a undelor de formă. Forma este doar mijlocul de a fi, iar noi – se pare – ar trebui să căutăm modul de a fi, asupra felului cum se manifestă el ar trebui să insistăm.

Mi s-a părut important să vorbesc puţin despre Teoriea lui Eisten, pentru că dimensiunile ei sunt cele mai de neimaginat şi atacă în profunzime modelele convenţionale ale Universului. Să nu credeţi cumva că aş vrea să sugerez faptul că am ajuns la anumite profunzimi în descifrarea acestei teorii. Nici vorbă! Nici măcar nu găsesc interesant  să vorbim de un nivel de înţelegere peste limită a respectivei teorii, sau să sugerez o anume citire a ei.  Mi se par cu mult mai importante unele elemente care devin vizibile, sau mai vizibile, în celelalte două teorii despre care am pomenit, şi că lucrurile par a evolua spre acea tendinţă de eliberare din formă la care făceam referire mai sus. Este demn de remarcat faptul că Teoria Relativităţii Generalizate şi Teoria Subconştientului Colectiv sunt contemporane, şi au ca element de pornire modelul geometric. Jung spune despre subconştientul colectiv că este asemeni unei reţea de rădăcini prin care circulă infrmaţii şi forme ce devin subconştient individual, iar Eisten foloseşte în argumentarea teoriei sale o serie de elemente geometrice care subliniază comportamentul întregului şi a formelor ce-l compun.

Până la urmă, dacă stăm şi reflectăm, tocmai această “eliberare din formă” este o condiţie ce merită atenţie, şi se pare că l-a ajutat, mai târziu pe Sheldrake să eşafodeze Teoria Morfogenetică, în care tocmai despre forme este vorba, dar nu în sensul lor convenţional. Concluziile acestei teorii sunt atât pe de surprinzătoare încât – convenţional – pot fi acuzate de încercarea de a impune magia în ştiinţă. Se pare că, modul în care Sheldrake sugerează perpetuarea statusului unei formei, presupune tocmai eliberarea din ea. Câmpurile morfogenetice, după cum susţine savantul, nu sunt altceva decât un soi de memorie informală a formei, care participă activ la crearea ei însăşi în noi generaţii de indivizi. Nu mai vorbim de modele de învăţare, de tipare ce se transmit prin copiere, ci de o formă care se moşteneşte pe sine. Doar citind aceste rânduri şi gândul te duce la o erezie, dar să mai şi crezi în efectele ei.

Şi totuşi, nu conţinutul teoriei lui Sheldrake mi se pare demn de remarcat, ci faptul că – într-o proporţie foarte mare – ea n-ar fi fost posibil de formulat, subliniez: de formulat, fără ca celelalte două teorii să se fi născut. Ele, teoriile în cauză, au fost cele care au instaurat modificarea substanţială a gândirii, cu alte cuvinte au instaurat câmpuri de gândire modificate faţă de cele din trecut. Dacă vom compara gândirea newtoniană cu cea a lui Shaldreke, nu se poate să nu remarcăm mutaţiile importante ce au avut loc. Nu vorbim de limbaj, nu vorbim de logică, nu vorbim de elementele de bază al ştiinţei în sine, ci de fundamentele gândirii ajunsă atât de departe la Sheldrake, încât este aucuzat de erezie.

Cele trei teorii au în comun preocuparea pentru Întreg. Atît Eistein, cât şi Jung sau Sheldrake privesc ceea ce se petrece în Univers ca modul de a fi al unui întreg, în care noi suntem forme particulare, limitate de sistemele de dimensiuni în câmpuri specifice; ele sunt cele care ne împiedică să avem acces  – prin mijloacele convenţionale – la dimensiuni şi forme din alte câmpuri ale structurii Întregului.  Spuneam mai sus că cele trei teorii au un fond comun, iar acesta este dat de elementele care formează un modelul geometric al întregului. Teoria Subconştientului Colectiv reprezintă cel mai adesea subconştientul ca pe o reţea de informaţii determinate de  un Arhetip. Jung a încercat toată viaţa să releve existenţa  legăturilor subtile între informţiile pe care Arhetipul le transformă în simboluri şi calităţile acestora. Cei care au învăţat să privească “specializat” vor reacţiona arţăgos la o astfel de afirmaţie şi vor pomeni despre cineva care bate câmpii, dar tot ei sunt nevoiţi – din ce în ce mai precis – să recunoasă existenţa mai multor sisteme de dimensiuni ale Universului, şi în consecinţă a mai multor naturi de corpuri. Există o diferenţă de viziune, care provine din  atitudinile pe care am încercat să le descriu în primele rânduri ale acestei scrieri, şi anume: “Raţionalii” vor recunoaşte existenţa mai multor sisteme ale Întregului, dar doar ca variante al unui sistem  fizic; iar “idealiştii” vor pleda pentru forme în afara calităţilor sau atributelor fizice.  Dacă vom privi teoria lui Jung ca pe o relaţie particulară între două sau mai multe corpuri – înţelegând prin corpuri formele care mobilează un subconştient, atunci vom ajunge la concluzii asemănătoare cu cele ale lui Newton, dar dacă acceptăm valabilitatea teoriei lui Eistein, şi stabilim că fenomenele Universului provin din lanţuri cauză-efect, lanţuri care constituie structuri relative, atunci  relaţiile dintre corpuri nu mai pot fi tratate ca fiind particulare, ele au o natură generală, au o dependenţă şi sunt aparţinătoare structurii universale care este departe de a fi reprezentată doar de starea fizică. Particulare devin atunci când noi le izolăm, la catalogăm şi dorim să extragem informaţii care să ne dea imagini cât mai exacte despre ele ca entităţi. Se pare doar că imaginile obţinute sunt deformate ab iniţio, atâta vreme cât noi considerăm particular un obiect aparţinător.

Coroborând cele trei teorii, am putea deja să ne gândim la posibilitatea de a inventa instrumente şi modalităţi cu care să ne eliberăm din limitele nivelului fizic al Universului care – se pare – a început să fie destul de strâmt; mai mult, dovedeşte că este incapabil să formeze o imagine convenabil de transparentă şi de convingătoare despre fiinţare şi adevărurile ei în Univers. Eisten, Jung şi Sheldrake împreună au ajuns să dinamiteze serios definiţia realităţii, au ajuns să elibereze o seamă de semene de întrebare despre natura dimensiunilor, a originii precum şi a fiindului. Ce este – în fapt – existenţa?, pare să nu mai găsească un răspuns foarte exact. Nici, ce este realitatea?,  nu pare să se simtă bine. Este realitatea doar ceea ce se manifestă în câmpul percepţiilor?, sau ne găsim în faţa unei mari înşelătorii? Oare este chiar imposibil să ajungem la nivelurile care ascund moduri neatinse încă ale fiindului? Afirmaţia lui Eistein despre cei trei observatori ai unui fenomen – doi staţionari şi unul în mişcare – care primesc dinspre fenomenul studiat aceleaşi informaţii, doar că ele devin relative pentru fiecare dintre ei datorită punctului de observare, aceste afirnaţii, privite prin prisma teoriei lui Jung, şi mai ales a lui Sheldrake capătă o altă substanţă. Oare n-ar fi cu mult mai interesant ca, în loc să le desfiinţăm separat, să le citim împreună? N-am ajunge să ne bucurăm de alte înţelesuri, cu mult mai aproape de esenţa naturii noastre umane? N-am izbuti să înţelegem – măcar în parte – că, ceea ce numim îndeobşte contemporan este departe de a fi  doar o relaţie raportată la timp?

Read Full Post »

13 iulie, 2015

Se pare că există un soi de inerţie în modul de integrare a informaţiilor nou apărute într-un sistem existent deja; în modul în care ele ar trebui să producă modificarea percepţiei despre starea realităţii. De asemenea inerţie profită substanţial prejudecata, care evită – sau mai degrabă nu este în stare – să perceapă corect relaţiile pe care noile informaţii le propun. Modul în care noile informaţii influenţează percepţia asupra relaţiilor deja existente, şi evidenţiază starea unora care acţionau „în ascuns”, are impact contradictoriu, provocând momente de dezechilibru între individ şi realitate. Este nevoie de un oarecare timp pentru asimilarea noilor detalii revelatorii. Acesta este intervalul propice pentru prejudecată, în acest interval ea va izbuti să ducă „în ascuns”  parte din relaţiile ce nu îi sunt accesibile, va întări poziţia celor care o impun şi va crea iluzia unei realităţi care în fapt nu există. Până la un punct, procesul descris este mai degrabă firesc, şi, conştienţi fiind de existenţa lui ar trebui să fim capabili să anulăm o mare – poate cea mai mare parte – din efecte. Doar că inerţia face ca informaţiile nou apărute, împreună cu toate atributele lor să rămână accesibile unui cerc restrâns de oameni, de regulă cei care au, într-un fel sau altul, legături cu naşterea lor. Este, însă, foarte posibil ca şi dintre aceştia unii să alunece mai degrabă către felul de a fi al prejudecăţii decât spre procesul iniţiatic propus de noile informaţii. Fapt care merită menţionat mai degrabă din punct de vedere anecdotic, decât remarcat pentru că ar avea o importanţă deosebită.

Fiecare informaţie, atunci când are un caracter profund de noutate, atributele pe care le relevă,  partitura ce se structurează odată cu noile relaţii din realitate, noile obiecte ale orizontului modificat, toate acestea impun structura procesului de iniţiere de care vorbeam. Ori, un astfel de proces de iniţiere presupune de cele mai multe ori renunţarea la o serie întreagă de atitudini, înseamnă anularea unor serii însemnate de reflexe pe care se sprijineau o mulţime din acţiunile noastre cotidiene. Lucru nu tocmai uşor de gândit şi de acceptat. Nu este la îndemâna oricui să renunţe la obişnuinţa unei conduite asumate, pentru a se aventura într-un orizont modificat. Este nevoie în primul rând de curaj, pentru a stimula curiozitatea până la nivelul ieşirii din obişnuit. Apoi, un lucru deosebit de important, este necesar să stăpâneşti mijloacele de acţionare asupra realităţii mult peste reflexele ordinare, ceea ce presupune să existe deja preocuparea pentru a ieşi din regulile limitei. Condiţiile acestei atitudini presupun eforturi care nu sunt întotdeauna uşor de întreţinut, mai ales din punct de vedere volitiv. Vorbim despre acel echilibru care trebuie să existe între „pofta” de a întreţine interesul pentru efort, şi tentaţia abandonului în favoarea unor compromisuri cu forme revolute ale realităţii.

Toate aceste detalii ale procesului de armonizare dintre caracterul individului şi caracterul realităţii sunt fixate în spaţiul perceptibil, de cele mai multe ori ca origini ale unor procese ce se vor dezvolta ulterior, şi care au toate şansele să piardă legătura cu propria origine. Nu este de loc obligatori ca relaţia dintre individ şi realitate să se păstreze în termenii unei evoluţii iniţiale. Ba, am putea spune, că mai degrabă, nu. Fiecare gest, fiecare acţiune nouă iniţiază procese de cunoaştere – fie cu caracter  de noutate, fie cu unul de aprofundare – şi impun educarea unei anumite conduite, atât a individului cât şi a realităţii, care dialectic trebuie să participe obligatoriu la un conflict din care să fie relevate puncte noi de coordonare.

M-am hotărât să scriu despre acest subiect din respect pentru strădaniile unui spirit care a dorit să creeze un tablou cât mai exact al relaţiilor dintre două orizonturi ale realităţii. Mă refer la filosoful Abraham Moles, care s-a străduit din răsputeri să deseneze legăturile care există între gestul estetic şi cel informatic, dar mai ales să definească cele două spaţii estetice atât de diferite: estetica creatoare şi estetica prefabricată. Cartea sa „Artă şi ordinator” (Paris, 1971.) este o lucrare în care savantul caută cu îndârjire să-şi conserve poziţia echidistantă faţă de cele două spaţii, şi astfel cititorul să poată culege şi clasa informaţiile importante despre starea  acestora în condiţiile apariţiei unor instrumente ce instaurează noi funcţii în fiecare dintre cele două orizonturi. Ei, bine, tocmai această poziţie echidistantă a favorizat – în mod nemeritat – estetica prefabricată. Cartea este considerată o pledoarie pentru  ceea ce este denumit o „noua estetică”, ceea ce nu este adevărat. Atitudinea savantului de a pune faţă în faţă cele două construcţii, fiecare dintre ele bucurându-se de o analiză de tip structuralist, ar fi trebuit să-l ajute pe cititor să înţeleagă cu propriile sale  mijloace care sunt diferenţele – majore sau minore – ale celor două estetici, care sunt tendinţele, dar, mai ales, care sunt limitele de sistem.

Rezultatul a fost însă că, cei mai mulţi dinre cei care au luat contact cu cercetările lui Moles au decis că estetica prefabricată este o nouă tendinţă, una care se va dezvolta în viitor înlocuind treptat valorile vechii estetici, prefigurând o noua filosofie creatoare.  Şi iată că, ne găsim exact în punctul descris la începutul acestui articol; adică în momentul când prejudecata alterează sensurile noilor informaţii. Atitudinea savantului a fost una  corectă faţă de substanţa studiată; neimplicarea subiectivă în evoluţia structurilor studiate ar fi trebuit să creeze imagini precise despre acestea. Termenii folosiţi de Moles – unii dintre ei creaţi, alţii adaptaţi – au funcţia de a evidenţia structura şi felul ei, atât pentru estetica creatoare, cât şi pentru cea prefabricată. Diferenţele determinate de termeni ar trebui să releve calităţile şi tendinţele specifice ale celor două structuri, fiecare definindu-şi instrumentele, mecanismele şi tendinţele favorizate de noile elemente ce apar prin evoluţie. Doar că inerţia despre care vorbeam a creat iluzia că estetica prefabricată poate fi socotită ca fiind o structură de felul estetici creatoare. Ba, mai mult, că are anumite atribute ce pot contribui consistent  la naşterea şi întreţinerea a ceea ce a fost denumit „o nouă emoţie”, o emoţie ce ar putea fi programată asemeni unui model  simulat pe cumputer.

Se pare că acest tip de interval inerţial al informaţiei noi facilitează distorsiuni destul de periculoase, mai ales pe termen lung. Iată, au trecut deja vreo patruzeci de ani şi forme ale acestor distorsiuni apărute din estetica prefabricată, continuă să ţină în circulaţie diverse funcţii care crează confuzie. Mai mult chiar, aberaţiile au început să evolueze din ele însele complicând şi mai mult drumul spre cunoaştere, pentru că au dat naştere unor construcţii care s-au fondat foarte uşor în mediu, datorită uşurinţei în a fi percepute.

Estetica creatoare operează cu categorii teribil de adânci şi de misterioase, care de cele mai multe ori, produc efecte la nivelul conştiinţei – ca atare o mare parte a proceselor iniţiate rămân „în ascuns” -, spre deosebire de estetica prefabricată care operează cu categorii raţionale, al căror conţinut este „ la vedere”, deci accesibil pentru o mult mai largă categorie de receptori.

În cercetările sale Abraham Moles nu a fost interesat să facă partizanat pentru vreo una dintre aceste structuri estetice, ci doar să „producă” un model de cunoaştere specific pentru ficare, astfel ca fiecare receptor să-şi poată organiza percepţia şi, de ce nu?, modelul de urmat. Doar că, inerţia provocată de impactul noilor informaţii, acel scurt răgaz de care are nevoie o informaţie nouă pentru a deveni operativă, a facilitatat – ca de atâte alte ori în istorie! – ca prejudecata să se strecoare şi să influenţeze. Abilitatea prejudecăţii de a  folosi jumătăţi de măsură, sferturi din aceasta, pentru a obţine structuri care să supraveţuiască alături de evoluţia organică a categoriilor fundamentale, ba, să le paraziteze cu succes în multe cazuri, produc acele bucle cu care ne întâlnim ades în istoria omenirii. Ele nu fac altceva decât să consume resursele unor generaţii care sunt înglobate în parcursul unei aberaţii ce sfârşeşte invariabil prin a reveni la matcă. Poate acesta este şi motivul pentru care cei mai mulţi dintre savanţii dedicaţi caută în primul rând un drum spre origini, evitând contaminarea cu noţiunile vehiculate în structurile perisabile ale unor sisteme ce nu au pornit din categoriile fundamentale.

Sigur că putem vorbi despre parazitarea procesului în mod conştient de către interese ce vin din spaţiul social, economic, ideologic etc., dar comportamentul acestor interese este atât de vulgar încât mai degrabă e de preferat să rămânem în spaţiul fragil pe care prejudecata îl poate modifica, şi din care mai putem salva câteva noţiuni prin cunoaştere.

Read Full Post »

24 ianuarie, 2014

Borges spunea undeva că cel mai perfect labirint este câmpia, întinsa suprafață netedă și plană, lipsită de vreun reper din orizont, în orizont. Absența pereților face  imposibilă metoda vreunui sistem de orientare. Câmpul întins și cerul deasupra sunt cele două elemente ale unui labirint perfect. Cel care se găsește într-un astfel de spațiu, este captivul unei invizibile stucturi care se modifică nu prin acțiuni ce vin din exteriorul captivului, ci din interiorul acestuia. Practic, captivul schimbă structura acestui labirint prin propria sa subiectivitate. Câmpul devine o capcană tot mai nemiloasă, nu prin contribuția unor inteligențe perfide, care imaginează acțiuni susținute de o matematică diabolică, ci  prin  directa activitate a propriei subiectivități care supune inteligența unui joc absurd al obțiunilor. Pentru a deveni coerente, obțiunile au nevoie de contribuția unor valori care să derive din raporturi ale elementelor realității, ceea ce în cazul câmpiei este foarte dificil – dacă nu imposibil – de stabilit. Cel mai adesea, absența elementelor obiective ale realității implică o accentuare a funcțiilor elementelor subiective, ceea ce are ca rezultat, doar o modificare semnificativă a perceperii realității obiective și apariția unei realități subiective care tinde încetul cu încetul să nu se mai suprapună pe cea obiectivă. Captivul va acționa conform informațiilor ce vin dintr-o realitate care-și impune tot mai mult mecanismul. Pentru un observator din exterior șirul de acțiuni care se produc într-un astfel de caz, sunt cu totul de neînțeles, pentru că acesta – observatorul exterior – nu percepe logica mecanismelor realității subiective. Practic, un astfel de observator nu poate fi socotit un corelativ, pentru că el percepe un fenomen diferit de cel al captivului, iar realitatea obiectivă rămâne un spațiu ascuns pentru unul dintre cei doi.

Procesul descris mai sus este valabil nu doar pentru condiția unui captiv într-un labirint de genul câmpiei, ci aproape pentru toate momentele  în care este pierdut contactul cu realitatea obiectivă, situație foarte ușor de atins. De cele mai multe ori, impulsurile pe care ni le transmite subiectivitatea noastră devin atât de puternice încât neagă semnalele transmise în condițiile normalității de către realitatea obiectivă. Aceasta din urmă – realitatea obiectivă – păstrează fiecare acțiune a sa în limite care presupun o structură relativistă a tuturor elementelor sale, fapt pentru care fiecare dintre acestea produc semnale la o intensitate necesară structurii respective și nu propriei activități. Spre deosebire de realitatea subiectivă, realitatea obiectivă funcționează cu contribuția necesară și obligatorie a fiecărui element al său, fără să existe posibilitatea modificării individuale a statutului din structură; care statut este în pemanență menținut într-o anumită formă de informațiile venite din activitatea întregului. Respectivele informații – de cele mai multe ori – acționează la nivelul conștiinței, ceea ce face că toate instrumentele rațiunii să se dovedească neputincioase în a percepe cauzele anumitor efecte pe care trebuie să le suporte. Toată realitatea percepută senzorial, și care este supusă rațiunii, activează într-un spațiu subiectiv marcat evident de calitatea și limitele instrumentelor respectivei subiectivități. Dincolo de acest spațiu încep să se manifeste productiv și tot mai profund, spațiile care sunt în legături din ce în mai subtile cu realitatea obiectivă – o realitate nemărginită și indefinibilă, ce poate deveni perceptibilă cu instrumentele conștiinței. Când facem afirmația : dincolo de acest spațiu este bine să încercăm a nu ne imagina limitele acestuia după definițiile impuse de rațiune. Pentru rațiune, limitele sunt definibile ca un raport exact între “dincoace” și “dincolo”, or, pentru spațiul despre care vorbim aceste limite sunt extrem de subtile. “Dincolo” și “dincoace” – în realitatea obiectivă – nu se manifestă ca niște coordonate geometrice, ci ca stări relative ale prezentului, cu efecte foarte puternice asupra realității subiective. Ele pot foarte bine să coexiste atât separat – în cazul acestea desemnând câmpuri diferite ale realității – cât și suprapus – caz în care realitatea obiectivă se manifestă într-o condiție probabilistică. Aparenta stare de instabilitate a realității obiective, pe care nouă oamenilor ne place s-o transferăm realității subiective, reprezintă de fapt, mecanismul prin care aceasta – realitatea obiectivă – rămâne propria ei ființare. Realitatea obiectivă nu-și poate permite momente în care condiția ei nu se modifică, pentru că, într-un asemenea caz ea ar rămâne în afara ei. Faptul acesta se produce curent în realitatea subiectivă, care adeseori rămâne în afara ei, dând impresia că va “produce” o nouă realitate. Doar că aceasta reprezintă o abatere efemeră care se dizolvă în tendințele pe care le impune condiția ei structurală. Putem spune, analizând aceste aspecte ale celor două realități, că: realitatea subiectivă are un grad cu mult mai mare de stabilitate față de cea obiectivă, obligată practic să-și modifice structura continuu. Mai mult, în urma experiențelor și a obișnuințelor căpătate de-a lungul timpului, am învățat să prelungim momentele de stabilitate ale realității subiective, dând impresia că în Univers există și realități stabile, care nu sunt supuse nevoii de transformare. Lucrul este, însă, cu desăvârșite fals, este doar o iluzie. Ceea ce este sigur, e faptul că, în Univers, toate realitățile – inclusive realitatea subiectivă – sunt perisabile, și-și modifică continuu existentul.

Parabola lui Borges ne face să realizăm într-un astfel de caz existența a două aspecte: 1) Perfecțiunea obiectivă a labirintului reprezentat de câmpie este întărită de modul de a fi al realității subiective; 2) Poziția realității subiective produce un proces de întărire a limitelor unor acțiuni și în multe alte momente ale relației sale cu realitatea obiectivă.

Tendința realității subiective de a întârzia, sau chiar de a anula, momentele continui de schimbare pe care  realitatea obiectivă le suferă, impune evoluției existența unor formațiuni parazitare care, fără a schimba condiția realității obiective, modifică fiindul particular. Pentru scurt timp, realitatea subiectivă se va găsi într-o stare de abatere față de realitatea obiectivă, fără ca astfel să contribuie esențialmente la apariția unor elemente care să influențeze devenirea. Ceea ce este remarcabil, e faptul că realitatea subiectivă caută continuă să-și întărească prin cumulare de elemente capacitatea de a întârzia, sau anula, procesul de schimbare întreținut de realitatea obiectivă. Afirmația aceasta pare un paradox, pentru că în mod general, senzația este că dimpotrivă, realitatea subiectivă este cea care pregătește fiindul pentru schimbare, ceea ce nu este adevărat. Acțiunile invocate de realitatea subiectivă sunt cele care ar avea rolul de a menține starea fiindului într-o condiție anume, condiție care să se sprijine pe trei dimensiuni: stabilitate, confort și  siguranță. Acțiunile dintre cele trei dimensiuni produc o sumă de obiecte pe care realitatea le folosește în încercarea ei de a se abate de la conduita realității obiective. Efectele produse de atributele unor astfel de obiecte induc de cele mai multe ori o alunecare a realității subiective peste momentele realității obiective. Alunecarea respectivă  distorsionează relația obiect-subiectiv – obiect-obiectiv, ba, de multe ori dă naștere unor momente de orbire în care realitatea subiectivă pierde contactul cu realitatea obiectivă.

Jocul acesta este de-a dreptul fascinant pentru observatorii externi fenomenului, dar, de cele mai multe ori, mortal pentru cei din interior. Alunecarea realității subiective poate avea ca efecte ruperea de sursele ce întrețin ființarea, care, în atari condiții, nu mai poate aspira la vigoarea necesară evoluției. Nimic, în Universul nostru, și probabil, în nici un alt Univers, nu poate avea destin decât dacă vigoarea ființării este menținută cu elementele prospăt create de transformările continui ale realității obiective.

Ar fi bines să nu faceți greșeala și să gândiți că: sursele ființării se referă la acele elemente ce înseamnă o existență biologică, sau fizică. Moartea biologică, sau fizică este un dar pe lângă moartea ființării conceptuale.

Read Full Post »

9 ianuarie, 2015

Dacă ne imaginăm că suntem pe o suprafață suficient de plană încât să avem o perspectivă largă, ceea ce ne va atrage atenția în primul rând este linia orizontului. Undeva, la o distanță respectabilă, cerul se unește cu pământul și o linie continuă formează un cerc de jur-împrejurul nostru. În interiorul acestei suprafețe, primul sentiment plenar care se impune la început  este singurătatea. Mai apoi, încetul cu încetul, începem să realizăm faptul că în spațiul acela al nostru se găsesc obiecte – fie ele fizice, obiective, fie subiective cu care putem împărți singurătatea și atenua sentimentul captivității. Linia orizontului, ce pare atât de categorică în încercarea ei de a ne izola, își datorează de fapt forța mai ales limitelor noastre. Această linie este un indicator material al nivelului până la care poate funcționa percepția. Este rezultatul capacităților de cunoaștere ale unui punct fix, asupra unui orizont fix, și se datorează poziției noastre erecte. Punctul de cunoaștere fix este cel care determină, în primul rând, dimensiunile și noțiunile de direcție ale câmpului în care ne găsim. Dacă de la picioarele noastre ridicăm o verticală, câmpul se transformă într-un spațiu, și capătă forma unei jumătăți de sferă. Jumătate de sferă ale cărei dimensiuni depind de înălțimea la care se găsește punctul de cunoaștere fix, față de suprafața pe care stăm. Chiar dacă ar părea neglijabilă, diferența de înălțime a punctelor de cunoaștere fixe este cea care marchează diferențele de percepție, pentru că, două puncte de cunoaștere fixe, aflate la înălțimi diferite produc o diferență de spațiu în plan. În acest câmp al diferenței există obiecte care pot marca deosebiri substanțiale în percepție. Lucrul este valabil și în spațiu. Definiția oferită ființei umane: omul este o ființă erectă, simetric bilateral, cu un punct de cunoaștere fix, asupra unui orizont fix. Ne ajută și mai mult să înțelegem mecanismul percepției oferit prin punctul de cunoaștere fix. Primele concepte care ni se impun sunt acelea de direcție, concepte care vor forma perechile ce evoluează mai apoi într-un proces de generalizare, apoi de abstractizare, ca într-un final să cuprindă familii de noțiuni cu un conținut modificat și cu sensuri tot mai îndepărtate de origine. Dacă simetria noastră ar fi orizontală, punctul de cunoaștere fix ar avea o cu totul altă perspectivă asupra realității care și-ar modifica radical procesul de producere a conceptelor. Nu știm cum ar arăta lumea noastră dacă am fi simetrici pe orizontală, și chiar dacă mijloacele unei tehnologii moderne ne-ar putea simula o astfel de realitate, este greu de crezut că am putea reface un proces de generalizare și abstractizare care s-a produs lent și a depins de o sumă de factori despre care, la ora actuală, nu mai avem nici un fel de informații. Din perechile de direcție: Sus-jos; înainte-înapoi; stânga-dreapta – au derivat concepte ce s-au încărcat cu sensuri care au dus la nașterea unor valori importante ale moralei, justiției, filosofiei, religiei etc. Din drept – cu sensul de direcție – și drept – cu sensul de corect – au derivat nenumăratele valori cu care izbutim să marcăm evoluția noastră. Oricât de mult și-a modificat sensul ulterior, conceptul de drept nu a pierdut cu totul semnificația sa originară de direcție, care, la momentul inițial indica un sens bun, promițător, curajos, cuvenit, demn etc. Toate noțiunile derivate din această categorie mențin valori care indică o evoluție ce oferă speranță. Spre deosebire de stâng, care impune categorii aflate la polul opus, și care determină nevoia de a evita apropierea  de situații generate de astfel de concepte.

Întreaga noastră existență este marcată de poziția pe care o avem noi în acest câmp care constituie orizontul în care – într-un anume sens – suntem captivi. Chiar dacă spațiul delimitat de orizont este mobilat – și noi nu mai avem posibilitatea să rămânem conectați la acel cerc ce-l delimitează – multitudinea de concepte în funcție de care ne slujim în relațiile noastre cu realitatea sunt derivate de existența acestui spațiu.

Nu știu dacă modificările radicale, pe care noua poziție impusă de instrumentele tehnologice, sunt bune, sau rele; ceea ce știu este că, obiectele pe care aceste instrumente le ridică între noi și spațiul delimitat de orizontul hărăzit, ascund sensurile originare. Treptat, fără legătura cu acel conținut al originii, perechile de concepte își modifică sensurile, îndepărtându-se de substanța cosmică a acesteia, a originii. După dovezile pe care toate științele ni le pun la îndemână, o astfel de situație nu este de fel rodul plămădit de frământările progresului, ci dimpotrivă; și, în cea mai mare măsură, este datorată unor caractere ce ar trebui împiedicate să ajungă în poziții de relații directe cu astfel de categorii. Din nefericire, până la ora actuală omenirea nu a găsit mijloacele naturale pentru a realiza o astfel de acțiune; toate cele propuse de-a lungul istoriei, fiind administrative, au făcut mai mult rău. Poate că astfel de mijloace nu există, poate că ele sunt atât de subtile încât mintea omenească, mai ales modificată de instrumentele tehnologice, nu izbutește să le sesizeze; ceea ce rămâne – cu amenințarea subînțeleasă a unui grav pericol – este nevoia regăsirii legăturilor cu substața originii sensurilor, și eliminarea atitudinii care caută să desființeze fiecare element ce mai păstrează indicii ale contctului nemijlocit între un Sine și orizontul acestuia.

Desigur există nenumărate motivații încărcate cu cele mai nobile și mai înălțătoare justificări, dar ele sunt doar indicii clare și evidente ale neputinței în forma ei cea mai drastică. Mai sunt și semnele unor interese scăpate de sub controlul rațiunii, ca și evidente dovezi că se pierd legăturile cu Conștiința, acea funcție a Spiritului care gestionează relația cu formele subtile ale materiei. Acestor legături sunt preferate instrumente care să ascundă importanța covârșitoare a subtilelor acțiuni pe care Conștiința știa să le ofere Spiritului. Ne mulțumim să împingem cu violență Conștiința în lumea Moralei, s-o închidem într-un soi de castel fantomă, un castel pe care-l inventăm, și reinventăm la un număr de ani, cu principii tot mai vagi și mai lesne de înlăturat.

Sigur că, în tot acest timp procesul evolutiv al materiei subtile continuă să rămână productiv. Întrebarea care s-ar cuveni să se pună, ar fi: oare sensurile lumii subtile străbat și ființa umană, oferindu-i șansa de a rămâne un element al Universului? A acestui Univers.

Read Full Post »

2 decembrie, 2013

În general, modul în care percepem o ordine acceptată, la care vrem să ne referim, este destul de mult influenţat – în anumite cazuri chiar decisiv influenţat – de grafica geometriei unui câmp sau al unui spaţiu. Această grafică are puterea de a ne face să ne imaginăm ordinea din univers respectând anumite reguli pe care ni le indică ortografia acestor reprezentări. Iar universul ne apare ca o alcătuire de câmpuri său spaţii care au tendinţa evidentă de a crea o ordine paralelă, ceea ce este profund fals. Universul este o structură în care câmpurile şi spaţiile sunt determinate de relaţia unor co-relativi, care vor forma acel câmp sau  spaţiu prin relativizare. Vorbim deci de relaţii matriciale, care sunt în egală măsură componente ale altor relaţii, dar  şi ale unei structuri aparţinătoare altor structuri. Toate fiind relativele unor  alcătuiri şi mai complexe. Iată că, privind ordinea din acest punct de vedere, vom constata că sensul ei, atât de precis desemnat într-o reprezentare grafică, de fapt nu există, şi că acel câmp, sau acel spaţiu este factorul de obţinere al unei alte ordini,  ne-aparente şi ne-determinabile din relaţia directă a respectivelor reprezentări. Într-o gândire neprocesuală, gândire în care nu există reprezentarea evoluţiei, ar fi posibilitatea unei reprezentări precis determinate, printr-un câmp mai ales. În gândirea lui Zenon, structura spaţiu-timp se putea diviza la infinit printr-un  plan. Un singur plan al fiecărei divizări. Teoria relativităţii aduce în relaţia de divizare cel puţin trei planuri, fiecare având minimum trei co-relativi. Dintr-o dată structura spaţiu-timp a devenit o structură în care reprezentările grafice pot foarte greu să mai definească, prin câmp şi spaţiu, relaţia de determinare. Relativitatea stabileşte relaţii care se definesc în termeni mult mai sofisticaţi şi mai subtili, şi în care co-relativii pot participa la mai multe orizonturi de relaţii. Fapt care ne determină să gândim că universul este capabil să dezvolte o gamă foarte diversă de relativităţi şi de determinări. Într-o atari situaţie, ar trebui să acceptăm că accesul nostru la sistemele de relaţii, chiar ale co-relativilor noştrii direcţi, pot rămâne ascunse percepţiei. Un exemplu ar fi, relaţia materiei fără masă în procesul ei de transformare în energie şi invers. Ba chiar şi procesul de desprindere din materie a acestei categorii, transformarea sa în undă, rămâne în afara capacităţilor noastre de percepţie. Iar întrebarea lui Compton:”ce i se întâmplă undei în perioada cât este captiva particulei?” este cât se poate de îndreptăţită. Cum îndreptăţită este şi întrebarea:” În ce parte a spaţiului se va îndrepta unda, odată ce a fost expulzată de particulă? Îşi va urma traiectoria iniţială sau va respecta traiectoria expulzării.?” Şi într-un caz şi în celălalt, perioada de captivitate a quantei complică o relaţie relativă, sau prin perioada sa de captivitate, sau prin noua sa traiectorie. Aşadar, lucrul cel mai important ar fi să păstrăm o anume distanţă faţă de reprezentările grafice pe care le moştenim dintr-o geometrie a altor relaţii fizice şi filosofice.

Read Full Post »

Older Posts »