Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘perceptibil’

Când Hermes Trismegistul afirma că Universul este mental și că totul este energie spirituală care se condensează, transformându-se în materie fizică, nu gândea nicidecum la forme. Existența materiei în stare de energie, presupune că toate formele sunt posibile, și că unele sunt probabile, dar că ele sunt perceptibile doar mental, nu și în forme. Este dacă vreți ceea ce, mai târziu Kant va defini ca fiind rațiunea pură, adică acel mod de a fi al rațiunii care presupune existența tuturor formelor dar nu și forma. Mai târziu Sheldrake va afirma – ceea ce i-a adus acuzația de misticism – că ADN-ul nu este o memorie, ci mai degrabă un gen de antenă radio care poate detecta în Univers vibrația ideii de formă. Universul – după biologului – se comportă ca o memorie care păstrează non-informații despre feluritele forme în inexistența lor, și că acestea se transformă în forme atunci când realitatea impune un anume tip de relații. Cu alte cuvinte, atunci când în entitățile materiale apare o Lipsă, acestea dau naștere în Univers unor vibrații de la care vor pleca semnale spre sistemele de organizare a materiei pentru a obține acea formă necesară să înlocuiască lipsa.

Din secolul al II-lea (î.e.n.) până în anii ’70 ai Secolului al XX-lea (e.n.) avem de-a face cu o buclă de douăzeciși două de secole, care a fost necesară pentru ca știința să probeze ceea ce Înțelepții vechii civilizații au definit cu alte mijloace. Ce este remarcabil la această confirmare este faptul că ea s-a făcut tot cu mijloace abstrate și nu fizice. Teoria lui Sheldrake, sprijinită substanțial de cea a lui Jung, nu folosește relații născute de probe fizice, ci pe acelea ce iau naștere prin deducția logicii scornită în vechea Grecie. La vremea acelor timpuri, Învățații erau extrem de atenți  ca instrumentrle lor să nu fie mânuite de spirite lipsite de calitățile necesare pentru a înțelege corect – și a prelucra ca atare – informațiile venite din realitatea obiectivă, adică acea formă a realității în care coexistă toate elementele care pot oferi obiectivitate realității. Restul este doar aparență.   Să tratezi cu superficialitate, cu rea credință sau din interese meschine,  o afirmație ca:  “Universul este mental” deschide un câmp larg pentru speculații care pot duce oriunde, dar mai ales, la concluzii ce pot fi transformate în teorii pseudoveridice, dar și la acțiuni radical. Un exemplu edificator este atitudinea lui Paracelsus, care a desființat o artă cum era alchimia și a dat naștere chimiei, doar pentru a-și satisface orgoliul. Un spirit școlit cu instrumentele metodelor carteziene, și-ar exprima deîndată neîncredere; cum să fie posibil ca un singur om – fie el și cel mai iscusit al vremii sale – să ducă la dispariția unei structure atât de complexe precum alchimia? Fără secretele pe care Paracelsus ar fi trebuit să le transmită unui ucenic, alchimia a pierdut forța instrumentelor spiritual și a devenit ceea ce era șichiia cea proaspăt înființată.

Să împarți infinitul la infinit pentru a obține un rezultat speculativ, sau dimpotrivă, să  faci să dispară tehnicile cu care această operațiune să poată fi realizată, poate desființa orice conținut subtil al adevărului. Fie aceste două temeri, fie altele mai puțin vizibile dar la fel de periculoase, au făcut ca în acele timpuri, Înțeleptul avea mijloacele să manevreze cu grijă substanța învățăturilor sale, sau dimpotrivă, asemeni lui Paracelsus, cu rea voință. Și într-un caz și în celălalt acesta fiind motivul pentru care arta lui nu era transmisă oricui – sau nu era transmisă de loc – și preocupările pentru a păstra în primul rând sănătatea cunoașterii îl determinau să caute formulările potrivite pentru a menține curățenia acesteia, și nu cele care să ușureze iluminarea ucenicului. Mijloacele prin care Învățatul își păstra secretele științei sale și își hotăra urmașul erau alese cu grijă. Nu trebuia să fie mai mult de un urmaș, și acesta trebuia să fie în primul rând un caracter integru și moral. Cel destinat să devină păstrătorul științei urma să dețină secrete importante, toate spirituale, dintre care unele deosebit de puternice și periculoase, fapt pentru care conștiința acestuia era obligatoriu să fie menținută tot timpul activă, doar ea fiind în stare să decidă corect, pentru că doar ea posedă informațiile subtile și cunoașterea deplină.

După cum afirmă cei care scriu istoria realităților social-economice ale acelor vremuri, suntem tentați să gândim că nu existau mijloacele necesare pentru a fie transmise cunoștințele Învățaților. Nu existau sistemele unui învățământ coerent, structurat după metode gândite să realizeze o adiționare progresivă a cunoștințelor.  Să crească, astfel, numărul celor care să devină inițiați, informațiile să circule cu o viteză mai mare, iar cunoașterea să se răspândească pe arii mai largi. Este o prejudecată această credință, una care s-a transmis și s-a întărit până în zilele noastre, când trâmbițăm ode acelor mijloace ce pot răspândi cu repeziciune feluritele informații ale zilei. Dacă am izbuti să facem o analiză obiectivă,  am  ajunge la concluzia că nu se transmit cu mult mai multe informații utile și importante și nici pe suprafețe cu mult mai mari decât în secolul al V-lea, să zicem; că bigotismul și lipsa de viziune domină cercuri foarte largi ale populației. Și că, informațiile importante respectă Legea vibrației a Kybalionului.  Cele două teorii; cea a “subconștientului colectiv”, a lui Jung și Morfogenetica lui Sheldrake dovedesc cu asupra de măsură că, circulația informațiilor importante este dependentă de vibrațiile conștiinței, că depind de capacitatea respectivei conștiințe de a emite și de a prelucra astfel de unde. Majoritatea undelor de formă – aflate în circulație într-o unitate de timp – sunt emise de rațiune și pun în circulație informații commune care  asigură adaptarea la aparențele realității în care alegem să trăim. Vibrația acestor unde este una comună, astfel ele realizează o armonizare care domină rațiunea unui număr mare de oameni, spre deosebire de vibrația undelor importante, care sunt mult mai puține ca număr, și în consecință rezultă o armonizare mai subtilă.

Tocmai modul și forța unor astfel de informații formează un camp de formă specific și în el se realizează esența contemporaneității. Odată puse în mișcare, undele de formă nu mai pot fi modificate până nu-și consumă efectul până la ultima consecință. Așa putem explica, de ce numeroase  gesturi, atitudini, obișnuințe etc. odată înființate, cu greu pot fi înlocuite, și că încercările de modificare pe care le inițiem pornesc, din interiorul câmpului și se opresc la limita acestuia. Iar faptul că locuim și trăim în aglomerări urbane tot mai numeroase, aglomerări în care densitatea undelor specifice este foarte mare, are ca rezultat instaurarea câmpurilor de formă a căror presiune o resimțim  din plin. Poate că, dacă am conștientiza modelul sub care își produc efectele undele de formă despre care vorbim, am deveni capabili să acționăm în conformitatea cu Legea Corespondenței a Kybalionului, care spune; “ Precum sus, așa și jos; precum jos, așa și sus.”  Bine ar fi dacă nu ați trata geografic punctele la care se referă respectiva lege. Oriunde, în orice poziția v-ați afla în Univers există un Sus și un Jos, sunt punctele care ne ajută să ne poziționăm față de un fenomen la care suntem relativi.

Sunt conștient că este teribil de dificil să te descurci într-un asemenea hățiș,  care pare a nu se supune nici unei metode, nici unor mijloace sau instrumente, așa cum o face  sistemul cartezian care ne lasă impresia că ne  ajută mereu să ne coordonăm. Lumea contemporană și-a creat obișnuințe și mentalități plecând din sistemul cartezian și consideră că “a te coordona” în Univers înseamnă să urmezi calea desenată de coordonatele respectivului sistem ce evoluează de la simplu către complex, dar, mai ales, ar trebui analizat temeinic ce înseamnă simplu și ce înseamnă complex.  Ar fi multe de discutat despre coordonare, despre repere, ca și despre înțelesuri și despre sensuri. Dar, cred că mult mai folositor ar fi să medităm la subtilitățile pe care Zenon le sugerează împărțind infinitul la infinit și urmând specificul tot mai rafinat al fiecărui camp nou apărut. Hermeticii tind spre aceleași rezultate dar se folosesc de  informațiile primite  de la cele trei planuri în care impart universalitatea: planul fizic, cel mental și cel spiritual. Fiecare dintre aceste planuri este o provocare a cunoașterii și dacă ea, cunoașterea, izbutește măcar la un plan, atunci le putem înțelege și pe celelalte,  izbutind astfel să pătrundem în materialitatea universală.

Oricum am privi această problemă, schema ei a fost stabilită de Zenon; fiecare entitate a Universului rezultă din împărțirea infinitului la infinit, și Zenon n-ar fi știut acest lucru atât de profund, dacă ar fi fost doar matematician. Zenon era însă, în egală măsură, filosoful format în modul de a gândi a lui Pitagora și care a înțeles că entitățile Universului sunt fiecare particulare, deci Universul nu este format din părți, ci din lumi. Fiecare particularitate, rezultată din împărțirea infintului la infinit, este specific și dimensiunile ei sunt diferite de dimensiunile tuturor celoralte. În primul rând, nu e important ca ele să fie  diferite doar mathematic. Această viziune a eleeatului face praf sistemul cartezian, care – trebuie să recunoaștem – nu prea mai rezistă nici la probele pe care științele prezentului le definesc. Un sistem cartezian nu are nicidecum capacitatea de a urmări Sinele Universului cum se naște continuu din Sinele său, mai ales pentru că un  sistem cartezian nu are capacitatea de a împărți infinitul la infinit, respectându-i naturalețea cu care-și păstrează integritatea, fie el parte sau întreg.

Oamenii însă au căzut în capcana acestui sistem care este negat chiar de Descartes prin afirmația “Cogito ergo sum”. A fi – în același timp – și parte și întreg este o calitate pe care o are doar Universul, ceea ce înseamnă că, la rândul nostru, suntem Univers. Acesta este motivul pentru care, personal mă îndoiesc de toate caliltățile care se atribuie contemporaneității. Care, mai degrabă, ca și sistemul cartezian, sunt mijloace pentru a analiza lucrurile finite. O întrebare se ridică, însă; Ce este finit în Univers? Și cum poate fi definit finitul? Sigur, sistemul cartezian ne indică faptul că avem un început al lucrului – în care există simplitatea; ca și un sfârșit al acestuia – în care există complexitatea. Problema este că fiecare punct al simplității, ca și fiecare punct al complexității aparțin Universului, fapt care îi neagă calitatea de lucru finit.

Pentru cei care sunt supuși atitudinii carteziene, este foarte greu să accepte astfel de judecăți, pentru că adevărurile degajate nu arată de fel asemănătoare cu cele familiare lor. Iar pe  mine nu mă interesează sub nici o formă să încerc să-i determin să creadă că este posibil să fii supus, în același timp, și judecăților – așa cum se prezintă ele în mentalitatea lor – dar și acelora care rezultă din logica ex-carteziană. Mai mult chiar, teoria lui Minconvski indică faptul că numărul judecăților nu se oprește la două.

Atunci – mă întreb – de ce ar fi o singură contemporaneitate?

Read Full Post »

Mii de ani, multe mii de ani, locuitorii acestei planete au trăit mulţumiţi între limitele naturale ale normalităţii vremurilor lor. Cel care nu era în stare să urmeze modelul unui Maestru, căuta să se dizolve în acţiunile realităţii perceptibile, vii. Nu trebuie neapărat să gândim la un Maestru ca la un înalt iniţiat ocultist, la un alchimist, la un astrolog, ci la învăţătorul care lumina o anume cale. El, învăţătorul făcea parte din normalitate, era un element al normalităţii şi izbutea de multe ori să atingă armonia şi s-o întrupeze, transformând-o în modelul care guverna acea realitate.

Cel care,  izbutea însă să pătrundă în structura  modelului pe care maestrul îl aducea din trecut, şi căruia căuta să-i adauge elemente noi, se dedica acesteia. Fiecare era conştient de importanţa normalităţii pentru care optase. Ea, importanţa normalităţii era cea care devenea miezul existenţei, din ea derivau semne, care  cu timpul se transformau în arhetipuri şi simboluri pe care generaţiile următoare le aduceau în prezent, pentru că sensul lor le era familiar. Cunoaşterea avea sensuri tulburătoare, care se găseau tocmai în miezul normalităţii, sensuri care nu căutau forme, ci pătrundeau în forma moştenită, lărgindu-i înţelesurile. De asta, cunoaşterea nu era preocupată, în primul rând, să devină ea o informaţie, ci să genereze informaţii strâns legate de normalitate. „Pentru aceia care sunt puri (curaţi sufleteşte), totul este pur; pentru cei care sunt murdari, totul este murdar. Totul este Spirit; Universul este mental.  Ceea ce este Sus este ca şi ceea ce este Jos; Ceea ce este Jos este ca şi ceea ce este Sus. Nimic nu stă, totul se mişcă, totul vibrează. Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie; polii opuşi au o natură identică, însă de grade diferite; extremele se ating; toate adevărurile nu sunt decât semiadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate.” Iată o definiţie a normalităţii pe care oamenii vechii lumi o asimilaseră în întreg firescul ei. Să nu judecăm categoriile care o compun, să nu descompunem expresia pe care imaginea o zugrăveşte, pentru că tulburăm fiinţarea în sine. Oricine avea dreptul să modifice; să adauge, sau să scoată elemente din structura de bază, cu condiţia ca totul să aibă esenţa simplităţii fără de care normalitatea nu poate exista. Esenţa. „ Vibraţiile cu frecvenţe similare se atrag, cele cu frecvenţe diferite se resping. De aceea atragem lucrurile asupra cărora ne concentrăm, la care ne gândim sau cărora le dăm energie. Lucrul la care ne gândim îl facem adesea să se manifeste.” O astfel de atitudine nu se materializa abia după asimilarea unui stil de educaţie, ea reprezenta însăşi firea normalităţii, era forma sub care naturalul era perceput.  Era firea firii, era fiindul normalităţii. Este foarte greu, pentru noi, cei de astăzi, să refacem o astfel de atitudine, pentru că din peisaj au dispărut elementele care veneau din subconştientul colectiv al multor generaţii. Totul era susţinut de o axiomatică ce oferea repere cu foarte multă uşurinţă  şi dădea formă unei anume gândiri. Abolirea timpului, abolirea istoriei, abolirea Umbrei făceau parte din regulile care ţineau normalitatea într-o stare de coeziune istorică. Sunt mărturii cu care  James George Frazer, Mircea Eliade, şi nu numai, au ajuns în adâncurile sensurilor din această normalitate: „Primitivul aproape că nu înţelege deosebirea făcută în mod obişnuit de popoarele mai înaintate între natural şi supranatural. Pentru el lumea se află în mare măsură sub influenţa unor agenţi supranaturali, adică a unor fiinţe personale care acţionează potrivit unor impulsuri şi motive asemănătoare cu ale sale proprii, putând fi, ca şi el, mişcate prin apeluri la îndurare, la speranţele şi temerile lor. Într-o lume concepută astfel, el nu vede nici o limită în calea puterii sale de a influenţa cursul naturii în propriul său folos.”(J.G.Frazer) Dar nu vorbim numai de o societate primitivă, în care individualitatea – şi relaţia ei cu întregul –  joacă încă un rol important, ci şi de societăţile care au deja structuri care asimilează individul, îl supune regulii comunitare. Naturalul şi supranaturalul funcţionează asemeni dublei spirale, din care noi izbutim să vedem doar fragmente. De aceea în vremurile despre care vorbim, normalitatea funcţionează prin abolire. Ceea ce părea că istoria, sau timpul, ridică împotriva normalităţii care domnea din adâncul tradiţiei, şi a firescului acesteia, era abolit. Peste istoria sau timpul care vădeau tendinţa de a deforma normalitatea comunităţii erau suprapuse o istorie, sau un timp subiective, cu funcţia clară de a conserva natura normalităţii. Toate acţiunile generate de comunitate aveau funcţii de dilatare a unei contemporaneităţi care să asigure coeziunea mai multor generaţii, cât mai multor generaţii. Funcţiile actualităţii foloseau instrumente derivate din arhetipuri şi simboluri păstrătoare de formule care-şi menţineau conţinutul pentru membrii întregii comunităţi, dar aveau adesea capcane pentru cei ce erau din afara comunităţii. Formulele creatoare de instrumente erau legate foarte solid de particular şi specific: „Fiecare din exemplele citate în prezentul capitol ne revelează aceeaşi concepţie ontologică «primitivă»: un obiect sau un act nu devine real decât în măsura în care imită sau repetă un arhetip. Astfel, realitatea se dobândeşte exclusiv prin repetare sau participare;  tot ce nu are un model exemplar este «golit de sens», adică lipsit de realitate. Oamenii ar avea deci tendinţa să devină arhetipali şi paradigmatici.” (Mircea Eliade) Simpla imitare a unui obiect sau gest fără să fie cunosct arhetipul, modelul care i-a dat naştere, nu poate crea instrumentele active, nu poate genera normalitate. Toate aceste funcţii ale normalităţii erau separate de religie şi priveau direct energiile care legau cele două modele: cel celest şi cel pământean. Putem vorbi, mai degrabă, de faptul că normalitatea din colectivităţile tradiţionale poate fi definită prin unele teorii adleriene, dar poate, la fel de bine, să confirme reţeaua de energii despre care vorbeşte Jung şi care desemnează structura unui întreg. Cerul şi pământul sunt un întreg, văzduhul şi teluricul, lumina şi întunericul, viaţa şi moartea, iarna şi vara sunt faţete ale aceluiaşi model şi se cuprind în fiinţarea normalităţii. În consecinţă, vorbim şi despre o contemporaneitate a întregului, vorbim despre actualitatea permanentă a arhetipului proteguitor şi creator de simboluri purtătoare de energii curate.

Religiile – oricare au fost acelea – au modificat gândirea care concepea existenţa ca întreg, au căutat să impună modelul sepărării acesteia în două lumi. Pe de o parte, lumea divină, creatoare, eternă, justiţiară, generatoare de modele de conduită; de celaltă parte, lumea  beneficiară a creaţiei divine, atâta vreme cât nu apare păcatul, apoi supusă jertfei, suferinţei, morţii, impurificată. Raportul dintre cele două părţi – cea divină şi cea telurică – ale existenţei include exerciţiul perpetuu de purificare, de ieşire din păcat. Modelul acesta a fost insinuat continuu  de sistemele religioase în mentalul colectiv. A fost transformat într-o „undă de formă” (Shaldreke) care a devenit, încetul cu încetul preponderentă şi a creat toată axiomatica care stă la baza tuturor religiilor. Până la urmă, avem de-a face cu o creaţie artificială, apărută şi dezvoltată din varii motive ce ţineau mai degrabă de mişcări particulare. O astfel de atitudine a antrenat apariţia contemporaneităţilor suprapuse, care caută fiecare să-şi cultive actualitatea sa. Modul de a vedea existenţa aristotelic devine mult mai apropiat de „interesul” unei astfel de strucutri de contemporaneităţi, decât cel al Trismegistului, Pitagora, Platon sau Zenon. Însuşi termenul de „interes” desemnează până la urmă fragmentarea concepţiei despre existenţa privită ca un întreg. Un întreg care se dezvoltă din alternanţa a două spirale care definesc totul, şi către care este imperios necesari să te raportezi. Nu către una dintre ele, motivându-te prin cealaltă, ci către ambele spirale în ansamblul întregului lor organic. De altfel – chiar dacă lumea modernă continuă să gândească existenţa  prin raport şi menţine separarea celor două spire – sunt tot mai dese şi mai îndrăzneţe teoriile care caută să evidenţieze  că aceasta – existenţa – este un întreg şi nu un raport al două entităţi diferite, opuse, extreme. Principiul polarităţii al Trismegistului care invocă dualitatea fiindului se dovedeşte mai apropiat de ordinea firii, ca principiul entităţii divine. Existenţa nu este o ordine născută din decizia unei fiinţe divine, ci o regulă derivată din alternanţa dublului. Poate că ăsta este motivul pentru care   teorii ca cele ale lui Eistein, Jung, Adler, Shaldreke etc. invocă o contemporaneitate a cărei actualitate se găseşte mai degrabă în subconştientul colectiv şi se dezvoltă pe măsură ce produce efecte în realitatea vie.

Read Full Post »