Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘particular’

Hegel este cel ce mi-a deschis ochii, iar lui i-au fost deschiși de goticul târziu; prin creație spiritul se exprimă pe el însuși în esența sa cea mai apropiată de neexistență. Iată o formulare ce face ca un raționalist să facă o cruntă criza de nervi, datorită faptului că termenii sunt la limita cea mai extinsă a generalului; nu au acele grade de concretețe ale particularului, ce par să acorde siguranță raționamentelor. Din nefericire pentru un astfel de spirit, el însuși este supus dominației particularului care provine din lipsa informațiilor generate de structura generalului. În consecință, pentru el ființarea rămâne doar efectul unor relații între termeni care nu pot genera simboluri și nici arhetipuri.

Principiul Polarității ne oferă explicația pentru atare situație. Să încercăm să ne reprezentăm grafic entitatea formată din polii conștiință-rațiune. Chiar dacă sistemele celor doi poli se comportă într-o anume măsură așa cum descriu fizicienii, generând câmpuri care interacționează, trebuie acceptat că natura  energiilor este diversă. Entitățile materiei vii, care exprimă și activitatea spiritului, în diversele lor forme, presupun un raport între cei doi poli care stabilesc naturi ale materiei vii, și anume Rațiunea și Conștiința. Teritoriul dintre cei doi poli este marcat de două emisfere unite în zona ecuatorului, acolo unde se crează un orizont extrem de creativ, alimentat continuu de relațiile elementelor generate de cei doi poli. În sine, avem de-a face cu un singur corp a cărui ființare este hotărâtă de acțiunea coroborată a celor doi poli. Și pentru că circulația informațiilor în întreaga structură este foarte importantă, pentru că acestea – informațiile – în contact cu elementele particulare din teritoriu generează funcții active,  o sumă de meridiane facilitează circulația acestora. În fond, două aspecte trebuiesc revelate; pe de o parte, toate lucrurile  – atât ale particularului, cât și ale generalului – au doi poli și provin din aceeași materie, pe de altă parte, forma  fiecărui lucru este stabilită de informațiile specifice unui nivel.  Vorbim, deci  de o formă specifică, dar care conține substanță din întreaga entitate și este organizată după principii derivate din momentele specifice ale mișcării. Toate, experimentele făcute de fizicieni asupra interacțiunii între doi poli, au ca rezultat o  formă ce tinde mereu spre o sferă, ale cărei meridiane reprezintă linii de forță, în care substanța informațiilor se concentrează în acele elemente de comunicare care să faciliteze contacte creative cu substanța particulară a unui nivel.  Respectivele meridiane sunt formate din două spirale care se înfășoară una în jurul celeilalte, facilitând comunicarea și modificările impuse de evoluția substanței. În acest moment – adică acum când scriu toate acestea folosind termeni care par a fi extrem de exact delimitați, adică făcând parte din categoria raționalului, perceptibili doar prin instrumente senzoriale, ca atare formând substanța controlată de rațiune prin simțuri, percepții și judecăți -, întreg raționamentul este cu totul lipsit de elementele subtile, inefabile, simbolice, abstracte care se datorează conștiinței, parte pe care o putem doar bănui.

Un lucru trebuie, însă,  remarcat, atât conștiința cât și rațiunea sunt entități care operează cu instrumente ale energiei, în consecință, substanța din care sunt formate se bazează pe diferitele forme specifice ale vibrației. Dacă în Kybalion sau în alte scrieri vechi, despre vibrație se scria la nivel general, autorii acordând importanță vibrației în sine și fiind foarte puțin preocupați de detaliile care să indice specific, nivel, mod de interacțiune etc.; fizica modernă s-a preocupat și se preocupă să înțeleagă relațiile și raporturile dintre diferitele forme de vibrații. Pentru omul societăților tradiționale, importantă era legea generală care spunea că în Univers totul se mișcă și vibrează continuu.  Pornind de la rezultatele cercetărilor fizice, în gândirea omului modern au apărut informații caracteristice ce dovedesc faptul că, fiecare nivel de ființare este stabilit – pornind de la un pol al formei materiale spre celălalt, de specificul vibrațiilor. Relația dintre cei doi poli evoluează odată cu natura materiei, pornind de la forme subtile, inefabile aflate la unul dintre poli, spre forme tot mai grosiere, pe măsură ce ne apropiem de celălalt pol. Imaginea aceasta, a celor doi poli care întrețin permanent mișcarea și vibrațiile, determină specificul și particularitatea unei filosofii. Tot așa cum, imaginea doar a unei emisfere, fie ea una carteziană, sau una spirituală, are menirea să stabilească un anume specific și o anume particularitate a concepției despre generalitate, lipsind imaginea despre Univers de toate temeiurile și adevărurile care se găsesc în cealaltă emisferă.  Ceea ce conduce la instaurarea deplină a dominației aparenței asupra spiritului. Trebuie neapărat remarcat că în lumea oamenilor de știință, mai ales a fizicienilor, mecanismele principiilor  Kybalion-ului încep să fie acceptate, iar savanții înțeleg faptul că materia este unică, dar că se manifestă în cele mai diverse naturi. Însă, fiecare natură se dezvoltă în specificul raportului dintre doi poli, pornind de la formele cele mai subtile, în consecință volatile, până la formele cu un grad de stabilitate foarte mare. Starea morfică din Univers nu este o consecință a manifestării unei voințe, sau a unui cod de legi, ci a raportului permanent al undelor de formă manifest oriunde în Univers. Trebuie remarcat faptul că Universul este în același timp foarte mare, și/sau foarte mic; materialitatea sa dă naștere continuu la cele mai insolite realții care dau naștere unor forme, permanent instabile. Singura formă stabilă în Univers, este Universul însuși, numai că nu în aceiași formă, ci în aceași materie. Fapt care este definit în vechile scrieri ca Legea corespondenței: “Ceea ce este Sus este ca şi ceea ce este Jos; Ceea ce este Jos este ca şi ceea ce este Sus”

Desigur, este foarte dificil de acceptat  că atunci când devii conștient de o formă, ai devenit conștient și de forma complementară a acesteia, vorbim despre  unul dintre motivele pentru care gândirea noastră se îndreaptă într-o direcție și doar în aceea. Expresia lui Descartes: “ Cuget deci exist” sugerează tocmai această tendință care pretinde să izolăm subiectul conștientizării de restul de restul materiei. Cu alte cuvinte, lucrul de care am devenit conștienți este materie, iar lucrurile de care nu suntem conștienți sunt indefinibile. Conform acestei atitudini, cunoașterea se produce printr-o ierarhizare riguroasă a etapelor ce trebuiesc parcurse, iar conținutul acestora – al etapelor  – trebuie completat numai conform parcursului. Iată că ne găsim într-o aparență periculoasă care ne ascunde o mare parte a cunoașterii pin faptul că formele complementare a ceea ce dorim să definim rămân în afara conținutului. Este foarte posibil ca acesta să fie motivul pentru care, între raționaliști și spiritualiști să existe acest conflict care ascunde realitatea obiectivă.  Practicând  un astfel de mod de a cunoaște să rămânem mereu departe de adevărurile obiective și să ne înconjurăm de cele aparente. Cele mai multe dintre ultimile experimente ale fizicii quantice, pun în evidență faptul că o sumă de valori aflate în funcție sunt nesigure, necomplete, sunt proporții ale temeiurilor, ceea ce îl face pe Gaston Bachelard să afirme: „Prăpastia metafizică dintre spirit şi lumea exterioară, de netrecut pentru metafizicile intuitive imediate, apare mai mică pentru o metafizică discursivă care încearcă să urmeze progresele ştiinţifice. Se poate concepe chiar o adevărată deplasare a realului, o epurare a realismului, o sublimare metafizică a materiei. Realitatea este transformată mai întâi în realism matematic, apoi realismul matematic se dizolvă într-un soi de realism al probabilităţilor cuantice. Filosoful care urmează disciplina quantelor – schola quantorum – acceptă să gândească întreg realul în organizarea lui matematică. Ba mai mult, el se obişnuieşte să măsoare din punct de vedere metafizic realul cu posibilul, într-o direcţie strict inversă gândirii realiste. Să exprimăm deci această dublă supremaţie a numărului asupra lucrului şi a probabilului asupra numărului printr-o formulă polemică: substanţa chimică nu este decât umbra unui număr.”  Modul în care privește Bachelard realitatea conduce către o evidențiere a unității materiei care poate să creeze realitate în oricare dintre naturile sale, fără însă să iasă din unitatea sa, ceea ce face ca Universul să fie propriul sine pornind de la nonexistența sa și dezlimitându-se continuu. Substanța Universului va rămâne mereu în interiorul unor limite care sunt continuu desființate, pentru ca materia – în permanenta sa mișcare – să nu se poată revărsa dincolo de ele. O aceeași imagine despre Univers rezultă și din Principiul Polarității, principiu care evidențiază unitatea  materiei în totalitatea naturilor sale. Dar cea mai convingătoare dovadă a acestei unități universale a materiei este configurată de existența celor două Legi ale gravitației, cea a lui Newton și cea a lui Eistein care coexistă completându-se una pe cealaltă. Dacă legea lui Newton a surprins și a definit forma mecanică a coeziunii materiei, stabilind relații între corpurile fizice ale acesteia, prin  teoria relativității generalizate a lui Eistein, coeziunea materiei se extinde asupra tuturor naturilor acesteia evidențiind faptul că Universul are un caracter fondat pe continua dezlimitare. Cele două naturi fundamentale ale materiei: Energia și Masa trebuiesc a fi tratate ca doi poli care configurează permanent Univers,  lucru subliniat și de teoria spațiului minkowskian. Legea gravitației și Teoria relativității generalizate stabilesc faptul că aveam de-a face cu o materie unică ființând sub forma unor naturi diferite care își modifică starea în raport direct cu procesul de dezmărginire universală.

Advertisements

Read Full Post »

Tot ce ştim nu e tot ce este, aşa că nu văd de ce ar trebui să-mi bat capul să-l conving pe cel de lângă mine de ceea ce ştiu eu. Nici măcar ceea ce ştim toţi la o laltă nu cred că are importanţă, pentru că „tot ce este” face parte dintr-o altă formă de a gândi, mereu dintr-o altă formă de a gândi, continuu dintr-o altă formă de a gândi, către care noi tot tindem să ne îndreptăm, dar din nefericire de la care ne tot abatem. Sigur, există un moriv pentru care eu îmi doresc să-l conving pe celălat de ceea ce ştiu. Succesul!  Celălat este posibil să se alăture mie în forma particulară a gândirii mele şi să-şi dorescă să contribuie la crearea unei anumite imagini despre mine care să aibă ca substanţă forma acesteia. O imagine flatantă, una care să-mi schimbe mie însumi percepţia despre mine.  Problema ar fi că, din momentul acesta, asupra mea se rosteşte o condamnare – care în cele mai multe dintre cazuri este definitivă -, şi anume aceea, că traseul meu, urmat până atunci, începe să se deformeze. Uneori mai grav, alte ori mai superficial, totul depinzând de cât de mult sunt în stare să-mi păstrez smerenia faţă de mine. Sunt cazuri când, pierdut cu totul în convingerea că  „tot ce ştiu” este foarte aproape de „tot ce este”, nu mai sunt capabil să percep proporţiile realităţii. Ele, aceste proporţii sunt modificate necontenit de mişcarea realităţii, iar eu caut să îngheţ mişcarea acestora la un moment anume. Cred cu tărie că această îngheţare îmi face bine, sau, mai bine zis, îmi conservă acea „stare de bine” pe care am resimţit-o. Dacă las realitatea să-şi continue jocul, şi să modifice condiţiile „stării de bine”, aceasta va dispărea – cel puţin aşa cred în momentul acela. Ştiu asta. Şi mai ştiu că drumul până la „starea de bine” m-a costat destul. Nu vorbim doar de efortul făcut, de concentrarea necesară, de sacrificiile aduse, de reflexele pe care a trebuit să le îmbunătăţesc continuu; trebuie să mă gândesc şi la desprindere, la faptul că treptat m-am izolat într-o nişă,  pe care am mobilat-o cu elementele pe care „starea de bine” le reclama.

Ei, bine, din momentul atingerii „stării de bine”, fie ea deplină, fie doar parţială, un conflict s-a strecurat între mine şi restul realităţii, pentru că aceasta, realitatea se transformă – cel puţin aşa mi se pare mie acum – cu o viteză sporită. Viteza transformărilor are un singur scop: acela de a mă îndepărta de „starea de bine”, ori acest lucru nu este admisibil. Fără să-mi dau seama, profilul meu se schimbă sub presiunea mişcărilor ce au loc în realitate. Inteligenţa mea devine tot mai specifică, încărcându-se cu mijloacele şi instrumentele necesare conservării „stării de bine”. Cu cât eforturile mele devin mai specializate, cu atât viteza cu care realitatea îşi modifică conformaţia creşte. Cel puţin, pentru mine, totul s-a transformat într-un iureş, din care nu mai sunt în stare să percep mare lucru, un iureş care erodează permanent contactul meu cu „starea de bine”. Avem de-a face, de acum, cu două entităţi, una sunt eu căutând să rămân înglobat în „starea de bine”; iar cealaltă este realitatea, pentru care nu există o „stare de bine”. Vorbim de două entităţi  aflate într-o stare gravă de conflict. Cel puţin, aşa se vede de la mine. În fapt, totul este o aparenţă, pentru că – vreau sau nu vreau, accept sau nu accept – eu fac parte dintr-o realitate care se modifică permanent. În consecinţă, la rândul meu mă modific. Scopul pe care l-am definit şi l-am declarat: „starea de bine” aflat în raport cu procesul de transformare a realităţii, continuă să mă păstreze captiv în mişcările realităţii. Dar, ar trebui să recunosc că există o problemă: făcând parte dintr-o realitate aflată în permanentă mişcare, „starea de bine” este cea care se modifică, sau au. În multe momente, sunt conştient că doar subiectivitatea mea crează o serie de aparenţe, care-mi întreţin iluzia că legându-mă de „starea de bine” am creat o nouă realitate ce-mi aparţine pe deplin. Numai că, atât eu cât şi „starea de bine” ne mişcăm cu aceeaşi viteză în conţinutul tuturor elementelor pe care realitatea le  modifică în mod constant în evoluţia sa. Singurul efect – care între timp s-a transformat în cauză – este că eu nu mai percep mişcarea realităţii, am pierdut legătura cu elementele aflate în mişcare şi mi se pare că acestea nici nu mai există, că altele le-ar fi luat locul. Eu văd cu obstinaţie doar „starea de bine” şi agresiunile care se produc asupra ei. Agresiuni care mă fac să acţionez pentru păstrarea fiindului acesteia. Nu-mi dau seama că, de fapt, eu sunt acela care agresez „starea de bine”, încăpăţânarea cu care caut să împiedic implicarea acesteia în mişcare, nu face altceva decât s-o „îmbătrânească”, s-o osifice, de cele mai multe ori prematur. Tot ce ştiu eu începe să devină tot mai puţin, iar legăturile cu energiile pe care mişcarea realităţii le produce nu mai au un dinamism creativ. La urma urmei, încăpăţânându-mă să conserv o „stare de bine”, n-am făcut altceva decât să mă „îngheţ” pe mine, la nivelul în care cred că „tot ce ştiu este tot ce este”. Asta presupunue pierderea consistentă a substanţei libertăţii creative; imaginea mea despre realitate se îngustează din ce în ce mai mult. Contactele cu procesele produse de realitate se destramă şi pur şi simplu „starea de bine” devine  lipsa „stării de bine”. Ceea ce înainte era un proces în care toate elementele erau creative, a devenit unul în care elementele caută să se îndepărteze unul de altul, evitând creativitatea, mereu îndemnate de subiectivitatea mea care a devenit regula fundamentală. „Tot ce ştiu este tot ce este” s-a transformat într-o nevoie. Este nevoie ca tot ce ştiu să fie tot ce este, aşa m-aş putea asigura că „starea de bine” rămâne sigură şi consecventă în relaţie cu mine. Această convingere mă va îndemna să eleboreaz o axiomatică pornită de la o  premisă falsă. De cele mai multe ori ştiu că premisa de pornire este falsă, şi că toată axiomatica folosită este deformantă, dar motivez totul  prin faptul că resimt o nevoie. Nevoia este cea care stabileşte poziţia mea în raportul; „Tot ce ştiu, nu este tot ce este”. Vorbim despre o egalitate ai căror termeni sunt foarte fragili: „Tot ce ştiu” poate fi puţin, suficient, sau destul; la rândul său; „nu este tot” respectă regula cumulativă a procesului care întreţine realitatea şi, în sfârşit: „ce este” desemnează un conţinut aflat la originea celui viitor. Nici unul dintre termenii aduşi în discuţie nu pot fi trataţi ca nişte constante, egalitatea noastră fiind mai degrabă  un produs cartezian, care încearcă să sugereze o imaginea a modului cum se întreţine realitatea în condiţia sa de realitate.

Mai este însă un aspect – pe care îl putem observa instalându-se temeinic la baza realităţii -, care se dezvoltă din nevoia mea ca „tot ce ştiu să fie tot ce este”, şi anume „sistemul autist” în care caut ca fiecare variabilă să fie transformată într-o constantă. Se obţine astfel o sumă de sisteme care se pot suprapune unul peste altul,  dându-ne iluzia că avem o realitate. Vorbim despre un soi de Fata Morgana, pe care nu căutăm s-o evităm, ci dimpotrivă s-o întreţinem. Totul pleacă de la convigerea noastră că „tot ce ştiu este tot ce este”, sau mă rog,  de la nevoia ca „tot ce ştiu, să fie tot ce este”.

Orice fel de temei generat de o relaţie de felul acesta ne izolează într-o realitate care a fost realitate, dar care nu va mai izbuti niciodată să redevină realitate.

Este una dintre ironiile fiindului.

Read Full Post »

10 august, 2015

Fiecare existenţă terestră face parte din istorie, este determinată de şirul de evenimente care au avut loc înainte apariţiei sale, este captivă în jocul de cauze şi efecte care antrenează elementele aparţinătoare unei realităţi, evoluţia fiecarei existenţe este particularizată de poziţia sa specifică în derularea oricărui eveniment, şi obligată să urmeze un curs pe care nu şi-l doreşte şi pe care nu-l acceptă, dar, pe care nici nu-l poate respinge.

Pentru a-şi salva fiinţa există o singură soluţie: ignorarea istoriei. Faptul că eşti captiv, că eşti prins cu totul în cursul evenimentelor ce au loc în afara fiinţei tale, şi care dau naştere unor forţe mult superioare celor al entităţilor vii, nu poate fi anulat decât prin ignorarea lor. Tot ce se întâmplă în exteriorul fiinţei tale, dă naştere unui parcurs la care eşti obligat să devii aparţinător, poţi fi mereu conştient de poziţia, starea şi natura evenimentelor ce au loc în istorie; nu poţi să le opreşti desfăşurarea, dar poţi să ignori toate acestea, să aboleşti istoria şi să dai naştere unui model care-şi are sorginte în arhetip, în momentul creaţiei supreme. Acesta este modul în care poţi să salvezi puritatea existenţei tale, şi când mă refer la puritate nu mă gândesc la curăţenie ci, la exemplaritate. Cel puţin, aceasta era atitudinea  adoptată de omul tradiţional, care tindea mereu să readucă în existenţă momentul creaţiei primordiale. Gesturile, acţiunile, atitudinea care au luat naştere in illo tempore, sunt modele care nu obosesc niciodată în a arăta, alte şi alte posibilităţi ca existenţa să fie scoasă în afara istoriei. Nu vorbim, sub  nici o formă, de o revoltă, de o răzvrătire împotriva istoriei, ci de modul în care, o existenţă poate crea propriul său model,  paralel istoriei de facto. Prin repetarea gesturilor primordiale, existenţa devine un spaţiu ale cărei dimensini se raportează la alte modele. La modelele creaţiei divine, primordiale, la modelele pe care le-a iniţiat strămoşul, primul strămoş. Aceste modele nu pot fi supuse de istorie, şi au menirea extrem de practică de a iniţia mijloacele prin care istoria poate fi ignorată. Toate semnele cărora noi le atribuim o simbolistică a fantasticului, a unui imaginar  cu rădăcinile în mit, sunt de fapt semne ale unui alfabet capabil să aducă informaţii şi să redea dimensiunile  celor ce s-au petrecut „în acele timpuri”. „Ştiinţa” de a mânui acele semne, pune existenţa la adăpostul staturii mitice a strămoşului şi oferă posibilitatea de a te retrage într-un spaţiu din care poţi ignora istoria. Energia, pe care cei care au capacitatea de a mânui astfel de semne o au în a nu conteni să spună „poveşti”, să zugrăvească imagini ale momentelor originii, vine tocmai din faptul că semnele în care s-au iniţiat au abolit istoria, şi acum au posibilitatea să se bucure deplin de spaţiul arhetipal.

Din astfel de atitudini, s-au născut mereu trasee care, plecând din cursul istoriei, au contribuit la crearea unor teritorii în care arhetipalul acţionează ca un ferment ce alimentează continuu forme ale unei existenţe în care istoria nu-şi poate impune regulile. În astfel de teritorii, ritmurile existenţei sunt dictate de relaţii pornite dintr-o cosmogonie a gesturilor primordiale. Desigur, pentru spiritele raţionaliste, aşa ceva nu poate  exista, tocmai pentru că, faptele, acţiunile, relaţiile nu aparţin unei logici istorice şi nu îşi au rădăcinile într-o axiomatică demonstrabilă prin raţionamente matematice. Ca atare, sunt refuzate cu îndârjire. Dar, toate aceste rădăcini arhetipale sunt făuritoare ale unor realităţi, în care tot ce devine obiect, acţiune, faptă trebuie să respecte o strctură creativă izvorâtă din modelul primordial, şi, în acelaşi timp, să respecte legăturile de sacralitate cu celelalte elemente ale respectivei realităţi. Într-un astfel de teritoriu, nu axiomatica este importantă, ci sacralitatea, ceea ce are ca rezultat o atitudine relativă mereu fertilă şi creatoare. Structura de relaţii care se produce este alimentată continuu de prospeţimea originii, ceea ce conferă gradul de libertate pe care  cel care are forţa de a aboli istoria îl simte în realitatea înfiinţată după modelul priomordial.

Şi pentru că, istoria nu poate fi negată, evenimentele care o înfiinţează, nu pot fi anulate, spiritul unui astfel de ins preferă să  o ignore sau să o abolească, creând realităţi după modelul arhetipal. Desigur, spiritul raţionalist va nega cu înverşunare utilitatea unor astfel de realităţi, va căuta continuu să producă instrumente care să le anuleze şi să supună tot ceea ce se consumă în realitatea istoriei, şi asta, mai ales, datorită gradului ridicat de esoteric ce domină o astfel de logică. Pentru a înţelege mai bine tipul de relaţie care se crează, mai ales datorat esoterismului generat de acţiunile de tip arhetipal, într-o lume modernă, am ales să etrapolez o opinie a lui Abraham Moes: „Dacă un mesaj este totalemente original, în sensul combinatoriei pure, el nu mai este decât un asamblaj perfect imprevizibil şi deci disparat al tuturor semnelor repertoriului, spectatorul nu se mai poate folosi de el, este depăşit de acesta şi renunţă la el; dacă mesajul este total inteligibil, el este, în ultimă instanţă, total banal, perfect previzibil, cu totul lipsit de interes, căci receptorul ştie deja tot ceea ce el conţine, Există deci un optim de valoare pentru fiecare fiinţă umană în parte, şi o mai mare sau mai mică satisfacţie a acesteia faţă de un mesaj dat. Cu cât informaţie este mai mare cu atât receptorul primeşte mai multă noutate; cu cât noutatea este mai mare cu atât el este mai puţin capabil de a domina pe plan perceptiv semnele disparate pe care le primeşte, de a le asambla în «Gestalt-uri», de a proiecta, în alţi termeni, cunoştinţele sale anterioare asupra mesajului, pe scurt, de a-l înţelege. Inteligibilitatea unui mesaj variază deci în raport invers cu informaţia şi o mare parte a operei artistului se bazează pe un joc dialectic mai mult sau mai puţin elaborat sau conştient între originalitate şi inteligibilitate. Operele de artă sunt experimentări situate undeva în interiorul acestei marje, mizând pe o dialectică subtilă a previzibilului şi imprevizibilului (probanilitate de ocurenţă a semnelor) a cunoscutului şi necunoscutului, a ordini şi dezordini.” Lucrurile se petrec cam în aceeiaşi termeni şi în ceea ce priveşte relaţia arhetipal, raţional, în care raţionalul a creat un număr mare de instrumente cu care să susţină un anume tip de logică a informaţiei

De-a lungul timpului a existat mereu o astfel de confruntare între spiritul adept al arhetipalului, şi acela al raţionalului. Nu cred că este important, acum, să analizăm care dintre spirite este mai aproape de  formele dezvoltate de Univers, şi care constituie o abatere, ci doar să încercăm a lămuri poziţia unuia faţă de celălalt, mai ales că apare o provocare ceîi va pune în faţa unor mari probleme şi pe unul şi pe celălalt. Este vorba despre apariţia – de puţină vreme – a unui al treile spirit, cel al logicii tehnologiei inteligente. Vorbim despre un spirit care anulează şi termenii arhetipului şi termenii istoricului. Logica în care se înscrie un astfel de spirit depăşeşte net capacitatea şi voinţa de a înţelege a civilizaţiei de până la acest moment. Totul se poartă în termeni necunoscuţi şi extrem de radicali, termeni care nu au nici un fel de raportări în realităţile  despre care noi avem o sumă de informaţii. Axiomatica a devenit condiţia de bază a noii realităţi, pe care inteligenţa tehnologică o impune, iar logica profund particulară a axiomaticii nu are nici un fel de termeni compatibili în realităţile, fie ea arhetipală, fie istorică.

Dacă lucrurile evoluează după logica raportului dintre societatea arhetipală şi cea raţionalistă – şi, personal mă tem că nu există capacitatea de a modifica starea aceasta -, generaţiile viitoare vor avea mari probleme în a izbuti să-şi caracterizeze funcţiile, particularităţile, specificul, nivelul aspiraţional, şi multe alte dimensiuni pe care astăzi le considerăm deosebit de importante. Tendinţa spiritului tehnologiei inteligente de a anula originea şi în egală măsură istoria, nu sună de fel îmbucurător, pentru că, pur şi simplu, se ajunge la desfiinţarea condiţiei de aparţinător al Universului.

Şi dacă nu aparţinem Universului, atunci cui?

Read Full Post »

26 iunie, 2015

Educaţia noastră are adânc înfiptă în memoria sa esenţială principiile geometriei euclidiene. Avem despre ele – despre aceste principii – credinţa că sunt uneltele cu care izbutim să comunicăm informaţii despre un sistem sau altul, că ne  ajută să ne orientăm. Dacă vorbim de un câmp, atunci dintr-o origine pleacă două axe cu ajutorul cărora determinăm coordonate şi  fixăm poziţia unui corp sau a unei acţiuni; dacă avem de a face cu un spaţiu, atunci trei sunt axele ce au o origine comună şi care ne ajută să fixăm punctele de orientare. Respectivele axe, întotdeauna se vor raporta la  o origine în care coordonatele se anulează reciproc. Cu alte cuvinte, pe nici una dintre axe, în origine, coordonatele nu mai sunt valabile. Orice ieşire din origine, în orice sens, presupune contribuţia unei coordonate, care stabileşte calităţile segmentului de la origine la punctul dat. Acesta este principiul euclidian, prin care de secole gestionăm modul de orientare într-un sistem anume. Sau cu care stabilim geografia unui sistem anume, cu un scop anume. Cele două – sau trei – axe sunt cele care conferă sistemului valoare, dar şi calităţi de realitate. Odată ce, dintr-o origine, un număr de axe au fost determinate, spaţiul astfel delimitat devine o realitate cu toate calităţile presupuse de această condiţie, sau cum ar spune Mircea Eliade: „Un obiect sau o acţiune dobândesc o valoare  şi devin în acelaşi timp reale numai pentru că participă într-un fel sau altul la o realitate care le transcede.

Sigur că o acţiune are acelaşi sistem de determinare, fiind la rândul ei purtătoarea unei origini şi a unor coordonate care-i stabilesc factorii de determinare, şi asta pentru că ea – acţiunea – este relativul unui sistem de coordonate generatoare ale realităţii determinate în spaţiul dat. Motiv pentru care este, atât dependentă de coordonatele acelui sistem, şi numai al aceluia, cât şi creatoarea unui sistem, şi numai  al aceluia. Condiţia de relativ al unui spaţiu, pe care acţiunea o manifestă, o face să se comporte asemeni, şi să devină relativul obiectelor aparţinătoare  acelui spaţiu, relativizând o sumă din calităţile acestuia, dar, în acelaşi timp, „Obiectul apare ca un receptacol al unei forţe exterioare care îl diferenţiează de mediul său şi îi conferă sens şi valoare.”, după cum spune acelaşi filosof. Cu alte cuvinte, acţiunea este într-o anume dependenţă specifică de datele emise de spaţiul relativ, dar şi purtătoarea propriilor tendinţe care evoluează să devină specifice în raport cu procesele ce se consumă în realitatea determinată de respectivul spaţiu.

Într-o asemenea situaţie, condiţia originii este tot mai complicată, şi singura ei funcţie certă este cea de anulare a coordonatelor care  dau forma particulară axelor ce pornesc din ea, iar originea devine momentul în care, văzutul este în egală măsură ne-văzut, la fel de importante fiind ambele componente pentru determinarea viitoarealor realităţi.

Sigur, se poate spune că avem de-a face cu o problemă de geometrie, care trebuie să-şi găsească soluţie în specificul caracterizat de datele care derivă din particularitatea  domeniului. Motiv pentru care, tot ce ar face referinţă la raportul origine-axe, trebuie încadrat într-o fiinţare singulară şi merită atenţie doar din partea celor care iubesc speculaţiile premise de cunoştinţele şi informaţiile ce ţin de domeniul geometriei. Apare, însă, o problemă: cercetările fizicii particulelor fundamentale au dovedit că nici o origine nu este identică cu sine. Prin urmare o origine nu se poate suprapune peste ea însăşi, aşa cum cere condiţia determinării axelor. După a stfel de teorie, originea în sine, nu este un punct, în care coordonatele axelor se anulează, şi atât, ci o structură,  în care axele sunt lipsite de orice atribut al fiinţării; funcţiile acestora încep să-şi determine calităţile, abia după ce axa are o primă coordonată. Ori, conform spuselor lui Aristotel: „ … atunci când luăm în consideraţie o înlănţuire de cauze mijlocitoare, care au la un capăt al lor o cauză primă, iar la cealăltă extremitate o cauză ultimă, e neapărat necesar ca prima cauză să fie cauza tuturor acelora ce derivă din ea.” În cazul nostru, originea  axelor care determină sistemul la care facem referinţă, nu mai poate îndeplini condiţia de „primă cauză”, având în vedere că nu se mai poate vorbi despre o singură cauză ci de o multiplicitate satisfăcătoare pentru evoluţia viitorului sistem.

Ca atare, problema – în particular – este una pe care o defineşte geometria; dar – în general – ea trebuie să devină una filosofică, prin care să se încerce stabilirea unor raporturi ale elementelor care formează originea în întregimea structurii ei, şi care nu mai sunt de natură matematică. Dacă matematicianului îi este uşor să găsească soluţii pentru un asemenea gen de problemă, simplificând condiţia originii şi obţinând un sistem posibil şi definibil; pentru filosof, lucrurile nu sunt la fel de lesne, pentru că fiecare stare posibilă a elementelor solicită raporturi pe măsură, analize pe măsură, ca şi imagini de structuri capabile să fie realitate. Din această situaţie în care este pus filosoful, putem cu uşurinţă  trage concluzia că strădania matematicianul nu este una eminamente şi izolat matematică, ci una care să pună în evidenţă existenţa unor realităţi posibile. Sarcina şi datoria de a determina aceste realităţi – precum şi atributele lor – revine acelora care sunt familiarizaţi cu comportamentul specific al acestora (realităţilor), ceea ce naşte o teorie lungă şi teribil de complicată, din care se pare ne este din ce în ce mai greu să ieşim.

Descrierea făcută mai sus, va fi găsită de către raţionalişti cu totul nedemnă de a fi analizată şi de a i se acorda atenţie. Pentru aceştia, tot ce depăşeşte capacitatea de relaţionare într-un vizibil doldora de atribute care să confere stabilitate geografică şi geometrică – în consecinţă calităţi de realitate determinată şi definibilă -, este cu totul inutilă şi în afara oricărei discuţii. O astfel de poziţie seamănă în mare măsură cu aceea a matematicianului care simplifică situaţia unui(or) obiect(e) pentru a înlesni o formulă de calcul. Dar asta nu înseamnă că realitatea intrinsecă a fost modificată cumva, şi că ea nu produce efecte care să devină cauzele unor evenimente viitoare.

O poziţie ca cea pe care am încercat-o în rândurile de mai sus, nu este importantă pentru starea realităţii, ci pentru modul în care ne putem dezvolta capacitatea de a distinge – şi deosebi – elementele active, de cele ce sunt captive într-un dat. O origine privită ca un punct de intersecţie a două axe, se va comporta într-un mod hotărât deosebit de o origine în care axele dau naştere unei structuri, ceeace ne poate influenţa în a afirma că numărul realităţilor care se determină dintr-o astfel de origine este altul decât cel pe care-l hotărâm la o primă, şi superficială, privire. Numai că un raţionalist nu are o imaginaţie fertilă şi capabilă de a fi sensibilizată de raporturi care se produc între elemente ce par probabile într-o realitate. Pentru raţionalist, singurele elemente care produc realitate sunt acelea care au toate atributele determinării definibile şi recognoscibile. Doar că, de cele mai multe ori, acestea sunt dependente tocmai de acele elemente probabile, a căror existenţă este negată de către raţionalist.

Până la urmă întrebarea ar fi: şi dacă totuşi originea este o structură?, atunci nu este mult mai profundă afirmaţia stagiritului:Lucrul devenit nu ia naştere din devenire, ci în urma devenirii.”

Read Full Post »

04 septembrie, 2014

Se poate spune că tremenul mc² din ecuaţia E= mc² a lui Einstein reprezintă ceea ce Kant definea ca fiind „realitatea pură”, adică realitatea care se cuprinde pe sine  nemijlocit şi în toate formele existenţei sale. Aceasta este realitatea din care, „realitatea  practică” îşi extrage momentele sale de existenţă, care devin conştiente de modul lor de a fi pe perioade determinate, în funcţie de un scop anume. Funcţionarea „realităţii practice” se datorează unor funcţii pe care scopul înfiinţat de „realitatea pură” le generează şi care vor fi active atât timp cât acel scop rămâne motivarea acelei „realităţi practice„. Ca atare, „realitatea practică” nu se poate exprima decât ca obiect al unui spaţiu al căror dimensiuni au fost fixate de funcţiile scopului. Iată de ce o „realitate practică” se poate defini ca fiind un obiect care funcţionează în virtutea unui set de valori generat  de „realitatea pură”, sau cum ar spune Mircea Eliade : Obiectul apare ca un receptacol al unei forţe exterioare care îl diferenţiează de mediul său şi îi conferă sens şi valoare. Categoriile caracteristice care definesc particularităţile fiecărei „realităţi practice”, atât pentru ele însele, cât şi pentru un observator extern, sunt cele care indică sensul adevărurilor care au dus la fiinţarea respectivei realităţi. Urmărind aceste sensuri am putea uneori să ne orientăm în tendinţele pe care le are „realitatea pură” în propriul său Fiind, doar că trebuie mereu să ţinem seamă de principiul de sorginte pitagoreică, ce afirmă: Conţinutul cifrei nu poate fi identic cu conţinutul numărului. Principiu care este valabil, cu asupra de măsură, în ceea ce priveşte „realitatea pură”, care este dependentă, în Fiindul său, de valorile tuturor „realităţilor practice” pe care le-a generat, care funcţionează, şi care urmează să ia naştere, valori care îi modifică în permanenţă condiţia. Fapt care îi dă dreptate lui Heraclit în afirmaţia că nu te poţi scălda de două ori în aceleaşi ape ale unui rîu.

Urmărind mecanica acestor relaţii dintre „realiatatea pură” şi „realităţile practice”, trebui să sesizăm modul foarte discret în care E, termenul „E” din ecuaţia lui Eistein, adică energia, contribuie la desfăşurarea acestui spectacol. Dacă materia, prin toate transformările sale spectaculoase, ne oferă momente de încântare sau de deznădejde, energia, care contribuie substanţial la toate mişcările ce au loc, preferă să rămână într-o poziţie extrem de retrasă, sau după observaţia lui Aristotel: Lucrurile cele mai generale sunt, putem spune, şi cele mai greu de cunoscut omului, pentru că sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri. Atrăgând astfel atenţia asupra faptului că – poate – ar merita o atenţie deosebită, iar în urma unor studii cel puţin la fel de concentrate ca cele pe care le-am acordat materiei, s-ar putea să ne  bucurăm de beneficii neaşteptate. Poate că învăţatul lamas are dreptate să afirme: Numeroase contacte de tot felul care au loc permanent în univers şi efectele lor la fel de numeroase şi diverse  formează un alt schimb de energie a cărui influenţă se exercită asupra tuturor fiinţelor şi în toate domeniile. Până în momentul de faţă, noi ne-am mulţumit să clasificăm şi să urmărim o singură formă de manifestare a energiei, cu toată că sesizăm permanent existenţa multor alte forme sub care energia există în Univers. Şi totuşi, ne plecăm cu aceeaşi acerbie asupra relaţiilor cu energia pe care ni le indică materia, dar vorba înţeleptului: ce ne facem cu toate celelalte contacte care au loc permanent. Pentru ca toate mişcarile pe care “realitatea pură” le provoacă în ea însăşi, în contact permanent cu efectele generate de “realităţile practice” să se subordoneze unor adevăruri care la rândul lor se modifică permanent, şi coeziunea contrariilor să nu scape de sub control, este nevoie ca formele cele mai subtile ale energiei să contribuie atât la stimularea unicităţii formelor, cât şi la îmbogăţirea subtilităţii funcţiilor. Orice acţiune fizică sau menatală, orice mişcare care se produce în domeniul materiei grosiere sau în cel al spiritului provoacă o emisie de energie sau, pentru a folosi o expresie consacrată, produce o samânţă. – spun aceleaşi învăţături budiste. Cu alte cuvinte, materia ar constitui doar îmbrăcămintea unei realităţi, miezul ei, carnea realităţii se găsesc ascunse în ceea ce energia face să dispară din ochii noştri, iar noi nu ne pricepem să urmărim.

Read Full Post »

12 aprilie 2914

            Un spirit ce îşi organizează existenţa în baza atributelor fixate de o listă precisă de proceduri este un spirit mort. Un spirit care şi-a pierdut particularitatea cea mai importantă: unicitatea. Această unicitate face parte dintre instrumentele importante cu care Universul îşi întreţine dez-mărginirea şi expasiunea. Poate că este cel mai important instrument, pentru că doar uicitatea întreţine jocul de bază: determinare-ne-determinare. Fiecare acţiune a unicităţii este menită să determine o particularitate, dar, în egală măsură să deschidă un alt câmp al ne-determinării. Atunci când spiritul apelează la limitele pe care o listă de proceduri le stabileşte, nu mai există posibilitatea particularizării unui moment, pentru că aceasta se poate face doar dacă s-a traversat un moment al ne-determinării. Nu se poate obţine o determinare din determinare; determinarea este conţinută într-o stare a ne-determinării, care funcţionează întotdeauna ca un soi de memorie fundamentală în care determinare există şi nu există în egală măsură. Este necesară acţiunea unui spirit, care prin unicitatea sa „aminteşte” ne-determinării acea existenţă particulară a unui moment al determinării, care are nevoie de condiţii cu totul specifice pentru a se putea defini şi a produce atribute. Universul întreţine unicitatea entităţilor tocmai pentru acest tip de acţiuni, aceasta fiind funcţia fundamentală a lui Unu. Deşi, în pofida demonstraţiilor lui Platon, s-a dovedit – mai ales după teoria Relativităţii –  că Unul este în egală măsură unitate şi pluralitate, importanţa funcţiilor acestuia  în dez-mărginirea Universului este fundamentală. Dacă socotim Universul ca fiind o entitate care există în virtutea unor limite unice, infinitul fiind a astfel de limită, atunci jocul determinare, ne-determinare nu mai are sens, şi atunci importanţa listei de proceduri poate fi definită ca fundamentală. Doar că, realităţile conţinute  într-un câmp, sau într-un spaţiu al Universului, dovedesc că nici una dintre acestea nu se poate defini în afara determinării, Astfel se dovedeşte şi existenţa ne-determinării, care are nevoie de acţiunea unei unicităţi pentru a se determina pe sine din sine. Fiecare „moarte” a unui spirit care se produce prin înglobarea acestuia în temeiurile procedurilor, înseamnă tot atâtea eşecuri ale Universului în a determina noi căi care duc la obţinerea de unicităţi. Cu cât numărul unicităţilor va fi în scădere, Universului i se va reduce posibilitatea de a se dez-mărgini şi a expansiona în forme noi, ceea ce este un pericol pentru însăşi existenţa acestuia. Dacă ar fi să ne imaginăm materia Universului raportată de la dimensiunile percepute de noi, atunci, tot jocul determinare, ne-determinare pare să se desfăşoare într-o aprigă sărăcie de sens. Doar că, materia Universului se raportează la starea ei lipsită de dimensiuni, ceea ce oferă acestui inefabil joc al determinării, ne-determinării calităţi ce nu se pot, şi nici nu trebuie să se poată cuprinde în cunoaşterea noastră. Poate că acesta este şi motivul pentru care suntem tentaţi să apelăm mai degrabă la ordinele stricte ale procedurilor, decât la libertăţile abstracte ale unicităţii. 

Read Full Post »

2 septembrie, 2013

„…nu există nici o realitate care să nu fie natura ei şi fapta ei;…” (Hegel)

Iată cât de simplu este să înţelegem starea societăţii de astăzi, care a format în trecut o anume realitate căreia i-a devenit captivă. Stările de fapt particulare care se manifestă în fiecare comunitate ( fie ea la nivel de sat, fie la nivel de ţară), reprezintă un mod de a fi a naturii generale care guvernează în fiece moment producerea acestora. Realitatea  îşi conservă natura prin faptele  pe care le produce, în consecinţă acestea – faptele – nu vor putea niciodată să depăşească particularitatea unui moment dat. Principalul instrument de conservare a naturii unei realităţi este mentalitatea, care funcţionează, în egală măsură şi ca memorie şi ca factor generator al faptelor. Mentalitatea  nu poate fi depăşită în limitele ei decât prin apariţia unei imposibilităţi, imposibilitate care se instalează prin seriile repetate de fapte care o produc. Efectul fiecărei fapte asupra naturii unei realităţi este datorat tendinţei acesteia de a rămâne permanent în limitele sale şi de a conserva o mentalitate. Iată de ce, progresul nu este reprezentat de efectul unei evoluţii materiale care se produce într-un moment al realităţii, ci este un proces al spiritualităţii care depinde de capacitatea de a percepe modificrea naturii unei realităţi şi de a schimba sensul faptelor, în consecinţă şi mentalitatea. Ca atare, nici o creaţie, fie ea tehnologică, industrială, comercială,  etc. nu este un fapt de progres, ci dimpotrivă. În schimb, creaţiile spirituale sunt cele care caută să generreze o dezlimitare a mentalităţii, sunt cele care caută să întreţină progresul.

La o privire lucidă şi atentă, putem să detaşăm în istorie momentul în care a început formarea naturii care astăzi a devenit pentru oameni o povară ce se dovedeşte din ce în ce mai greu de dus. La acele timpuri, faptele spirituale care au instalat o astfel de natură păreau a fi atributele unui proces determinant pentru progres. Se simţea nevoia unei corelaţii între momentele tehnologiei, industrializării, standardizării etc. pentru a edifica un model de guvernare a faptelor care să instaureze şi să întreţină o anume natură prin care  acţiunile spiritului să fie subordonate proceselor tehnice şi limitate de acestea. Singurele domenii care nu puteau fi supuse unei astfel de conduite au fost câteva ştiinţe de graniţă cărora le datorăm faptul că astăzi suntem în stare să facem unele ( Prea puţine!) analize a stărilor de fapt în evoluţia lor.

Read Full Post »