Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘operaţie’

9 aprilie, 2015

Afirmaţia lui J. M. Keynes: Newton n-a fost primul om al epocii rațiunii, ci a fost ultimul dintre magi, nu este un simplu elogiu adus spiritului marelui savant, ci poate fi considerată formularea care precizează că gândirea omenească s-a despărţit în două mari epoci; fiecare marcate de atitudini substanţial deosebite, atitudini care s-au plămădit cu contribuţia unor principii fundamental diferite în esenţa lor. Graniţa acestor două epoci este trasată de gândirea a trei spirite vizionare, care au fost, înainte de toate, capabile să urmărească evoluţia adevărului în formele sale absolute; ceea ce le permitea să fie continuu conştienţi de existenţa unor categorii absolute, şi că acestea nu sunt doar instrumente operaţionale teoretice abstracte, ci că însăşi materia lor  produce subtile relaţii active într-o realitate. Fără doar şi poate, o astfel de atitudine presupune înainte de orice credinţa în conştiinţa absolută. Lucru care nu este la îndemâna oricui, şi asta pentru că absolutul este condiţia fiinţării în ne-fiinţare. Să operezi cu o astfel de categorie este deosebit de dificil,  şi-n cele apuse timpuri; dar mai ales în ale noastre vremi. Absolutul exclude orice instrument al empirismului, aşadar, niciunul dintre elementele determinării nu pot veni în ajutor, nu pot crea senzaţia oarecărei siguranaţe, a unei certitudini de tip senzorial. Absolutul se află în miezul indeterminării, şi cel care îşi doreşte să se aventureze într-un asemenea spaţiu trebuie să aibă curaj şi multă pricepere în a mânui categoriile teoretice. Conştiinţa absolutului în sine nu este o categorie care să poată deveni instrument activ într-un sistem, dar mulţimea de rapoarte pe care aceasta le propune poate ajuta la definirea dimensiunilor în realitatea dată, fapt care ajută  orientarea şi deducerea sensului lanţurilor cauză-efect. Ea, conştiinţa absolutului, este categoria care relevă existenţa unei infinităţi de variabile, fără să fie nevoie de împărţirea la infinit aşa cum a procedat Zenon.

Cele trei spirite de referinţă, care pot fi considerate ca hotarnici între epocile ce se depărtează tot mai radical une de alta, sunt: Descartes, Leibnitz şi Newton. Gândirea lor – dar şi a altora desigur – a devenit din ce în ce mai dificil de pătruns în subtilităţile ei, pentru noi, cei care preferăm captivitatea  anumitor forme de  raţionalism, ce se dovedesc, la o analiză profundă şi temeinică, superficiale şi nespus de fragile. Chiar dacă sunt deseori citaţi, din gândirea celor trei înţelepţi sunt folosite cu precădere forme care au fost forţate să alunece  de pe miezul lor, drept pentru care înţelesurile sunt substanţial alterate.

Nici unul dintre savanţii pomeniţi mai sus nu şi-a putut imagina vreo clipă că se va produce o asemenea ruptură, o abatre atât de radicală; în speţă ruptura care a separat cele două epoci spirituale şi datorită căreia folosim astăzi termeni al căror sens l-am modificat de cele mai multe ori artificial, şi nu într-o evoluţie naturală, ci mai degrabă după interese partizane, sau impuse de tentaţiile empiriste. Ori, era evident că, mai devreme sau mai târziu, ruptura despre care vorbeam se va produce, şi se va lărgi treptat, cauză care va aduce cu sine substanţiale modificări de sensuri şi definiri dintr-o axomatică derivată din aceste alterări de sensuri depsre care vorbeam. Formal, conţinutul termenilor pare să nu fi suferit abateri, dar repetatele abateri de la sensurile evoluţiei lor, a dus pe nesimţite la unele orizonturi operaţionale în care obiectele caracterizate nu mai sunt cele la care făceau referire respectivii termeni. Rezultatul este că noi continuăm să folosim, ca instrumente, termeni ai epocii pe care am închis-o în acolade, dar fără a urmări şi sensurile profunde ale acestora; pentru că ele rămân în ascuns, sau pentru că au fost modificate radical – conştient sau inconştient, interest sau neinteresat –  de axiomatica ce se defineşte într-o măsură tot mai substanţială doar pe experienţe empirice, încât efectul obţinut nu este altceva decât un  lanţ de abateri. Fapt pentru care parte din informaţiile ce ne-ar fi trebuincioase ori s-au pierdut, şi odată cu ele cea mai importantă parte a unor detalii subtile ale adevărurilor cu care operăm; ori sunt gestionate din preocuparea de a impinge ştiinţele să accepte, mai degrabă, un rol social, decât unul pur, necesar adevărului – preocupare justificată în numele tehnologismului şi al unui progress tot mai incert.  Ambele direcţii ne sugerează însă că s-a produs o îndepărtare sigură de esenţa Sinelui acestor ştiinţe. Spre exemplu, matematica se preocupă tot mai mult cu dezvoltarea instrumentelor operaţionale şi găsirea de funcţii ce pot fi aplicate unor domenii sociale, decât să caute căile spre formele posibile, ascunse cunoaşterii nemijlocite, şi din care s-ar putea deschide noi căi şi orizonturi ale acesteia. Ajungem astfel să operăm cu situaţii care justifică din plin neîncrederea pe care o avea Kant în foloasele pe care empirismul de sine stătător le-ar putea aduce cunoaşterii.

Acea primă epocă a gândirii la care facem mereu  referire, a evoluat din însăşi originea sistemelor coerente de cunoaştere, inventând treptat metodele şi instrumentele sale operaţionale, atât teoretice, cât şi empirice, cele care au ajutat configurarea unei evoluţii organice, fără rupturi sau salturi dezordonate; deopotrivă supuse conştiinţei şi raţiunii. Dacă raţiunii îi datorăm apariţia metodelor prin care relaţiile dintre obiectele care mobilează orizontul unei realităţi perceptibile erau, şi sunt,  analizate în formele lor concrete, fizice, dar obligatoriu preparate de instrumente teoretice temeinice; conştiinţa este categoria care căuta să pătrundă în adâncimea subtilităţilor sugerate de categoriile absolute, aducând către înţelegere formele inefabile ale acestora, dar şi informaţii provenite din raporturile dintre categoriile senzitive şi cele absolute. Conştiinţa absolutului era condiţia esenţială a gânditorului, fie el filosof, alchimist, mag, preot etc., datorită acestui fel de conştiinţă a fost posibil să se dezvoltate raporturile dintre categoriile absolute şi cele senzitive, cele care au la bază simţurile omeneşti. Dar cea mai importantă funcţie a conştiinţei absolutului era, şi rămâne, raportul care stabileşte dimensiunile acţiunilor unei fiinţări. În epoca noastră, dimensiunile acţiunilor şi-au pierdut cu totul înţelesul, ele sunt folosite doar ca repere necesare unor catalogări şi evidenţieiri statistice. Ceea ce face să fie de la sine înţeles că o conştiinţă a absolutului este cu totul caducă.  Absolutul, în sine, ca formă a indeterminării, nu are dimensiuni, instrumente, tehnici, metode etc.; dar, prin raportarea la absolut putem obţine ordinea de mărime a acţiunilor fiinţării: gândirii, staturii, metodelor etc..  Raportul dintre categoriile absolute şi categoriile sensitive produce acele atribute care stabilesc dimensiunea fiecărei fiinţări. Acest raport avea să fie, ceva mai târziu, transformat de Kant în subtilul şi consistentul său sistem, clădit pe axa raţiunea-pură – raţiunea-practică.

La graniţa dintre cele două lumi: Leibnitz, Descartes şi Newton, prin atenţia acordată conştiinţei absolutului cautau forme care se pot adecva raportului absolut-senzorial. Pentru Leibnitz, Armonia Universală este funcţia care poate revela în egală măsură, voinţa absolută a Creatorului, dar şi existenţa formelor derivate din liberul arbitru omenesc; Descartes este convins că, dimensiunea absolutului poate căpăta formă în conştiinţa omenească prin Desăvârşire; păstrând astfel contactul subtil cu dimensiunea absolută a voinţei  Creatorului, dar şi cu năzuinţele liberale ale liberului arbitru. Pentru Newton, voinţa Creatorului este mai subtilă şi se dizolvă în Atracţia Universală, devine o componentă a mecanicii universale. Iar liberul arbitru trebuie să facă faţă unei legităţi pe care această mecanică o impune; forma liberului arbitru nu mai este una care se dezvoltă doar din tentaţiile subiectivităţii.

Poate că Newton a fost cel mai aproape (până la Einstein) de înţelegerea spiritului în absolut, ceea ce îi permite să gândească raportul dintre absolut şi senzitiv în termeni mai concreţi decât Descartes sau Leibnitz, ceea ce se va reflecta atât în partea teoretică, dar şi în partea practică a operei sale.

Conştiinţa absolutului dezvoltă o sensibilitate activă pentru zona abstractă a evoluţiei materiei, şi te ajută să mânuieşti cu mai multă eficienţă instrumentele presupuse de o asemenea stare. Datorită capacităţilor pe care acest gen de sensibilitate le iniţiază şi le dezvoltă, spiritul ajunge să perceapă nuanţele subtile ale dimensiunilor unei realităţi. Cunoscute prin metode empirice, dimensiunile realităţii sunt tratate doar ca unităţi exprimabile prin numere naturale, şi atât; ceea  în cele mai multe cazuri – dacă nu întotdeauna – este un neadevăr,  pe care matematica îl demască de fiecare dată. Empirismul iniţiază o stare de fapt în care dimensiunile par a fi lipsite de spectrul armonic, adus în realitate de mulţimea de variabile posibile. Comportamentul categoriilor, propus de atitudinea empiristă, eliminaneă atracţia spre conţinutul abstract al fiinţării, conţinut prin care conştiinţa absolutului poate rămâne sensibilă la fiecare modificare ce are lor într-o realitatea sau alta. Ori, tocmai contactul sensibil, şi mereu activ, cu modificările ce au loc permanent în realităţile cu care intrăm în contact, ne pot da o imagine creativă a absolutului, şi ne pot ajuta să înţelegem ordinea de valoare a dimensiunilor acţiunilor unei fiinţări sau alteia. În această epocă de care aparţinem, instalarea empirismului ca o formă dominantă a raţiunii, ne-a îndepărtat de abilitatea cultivată secole întregi de a percepe abstracţiunea ca esenţă a creativităţii, ca mijloc de a pătrunde în formele de esenţă divină ( fără conotaţii religioase), forme care rămâneau în permanent contact cu originea. Empirismul s-a debarasat cu multă uşurinţă de o astfel de atitudine, şi îşi permite să propună o origine oriunde aceasta îl poate ajuta în demersurile sale. Doar că, astfel de origini artificiale au instalat treptat o dezodine căreia începem să-i facem faţă cu tot mai multă greutate.

Dacă în prima epocă, la care am făcut referire, gânditorul simţea nevoia ca acţiunile conştiinţei să primească un sprijin venit din partea raţiunii, pentru a izbuti să pună ordine în relaţiile pe care simţurile le aveau cu realitatea; în această a doua epocă, începe să se resimtă tot mai mult absenţa informaţiilor pe care conştiinţa le-a trecut în ascuns, cărora li s-a modificat sensul şi conţinutul, fapt care a distorsionat grav capacitatea de percepere a unor funcţii importante ale Universului. Lipsită de formele active de contribuţie ale conştiinţei, raţiunea se simte tot mai mult nevoită să restrângă orizontul în care activează şi să elimine treptat din obiecele ce altă dată îl mobilau. Rezultatul este senzaţia tot mai deplină de sărăcire, de uscăciune, de comprimare a dimensiunilor în tot ceea ce înterprindem.

Probabil că va fi nevoie de o a treia epocă, în care cele două niveluri ale spiritului: conştiinţa şi raţiunea să găsească acele căi creative de a-şi armoniza acţiunile pentru ca spiritual să devină ceea ce năzuim, cel puţin teoretic: acel întreg capabil să se armonizeze cu mişcările subtile ale absolutului.

Advertisements

Read Full Post »