Zilele trecute au scăpat la mie în televizor doi intelectuali. Dar, ştii, colea, intelectuali nu şagă, intelectuali cum nu s-au mai văzut, intelectuali peste măsură. Şi cum s-au văzut ei scăpaţi în cutia mică şi neagră, pe dată au dat întreaga măsură a gândirii îndelung cultivată – pe bani mulţi – cu profesori dedicaţi, adevăraţi apostoli ai neamului şi naţiei. Eu nu-i cunosc pe intelectualii aceia, şi nici n-am cum, având în vedere că nu sunt, şi nici nu voi fi vreodată măcar aspirant la o atât de aleasă tagmă. M-a ferit Dumnezeu, în mare mila lui!
După cum spuneam, nici bine nu s-au trezit în cutia mea cea neagră şi au catadicsit să-şi exprime plângăreţ (intelectuali, de!) revolta pentru silnicia adusă odraslelor Domniilor Lor. Care odrasle – imaginaţi-vă până unde merge neruşinarea şi violenţa unui sistem ticăloşit! – erau silite de programa şcolară să înveţe poezii de Coşbuc şi Goga, poeţi despre care dânşii aveau o părere aşa şi-aşa. Totuşi, Coşbuc şi Goga mai puteau fi acceptaţi, după părerea lor, dar să înveţe odraslele poezii despre ţăranul din vremea acestora, li se părea din cale afară de josnic, de silnic şi de umilitor. Ca să nu mai vorbim de folos. Cu ce folos se alegeau odraslele cetind poezii despre nişte ţărani morţi de atâta amar de vreme? Păi ce – se lamenta cel mai intelectual dintre cei doi – mai pot încăpea comparaţii între ţăranii lor, şi ţăranii noştri? Fapt peste măsură de adevărat, recunoscut şi de ogoarele care stau pârloagă în prezentul contemporan cu domnii intelectuali. Ei, bine, odată porniţi, intelectualii s-au dedat la o sumă de exerciţii ale minţii, peste măsură de complicate şi prea de tot adânc filosofice, la care n-am mai asistat, pentru că Dumnezeu – în bunătatea sa cerească! – m-a inspirat şi am schimbat canalul. Acum, trebuie să recunosc, prea mare ştiinţă de carte n-am, abia dacă pot descâlci buche şi nu mă măsor eu cu intelighenţii de soi, dar în minte mea s-a născut o îndoială ce nu-mi dă pace sub nici un chip. După mintea mea a proastă, nu despre ţăran ar fi vorba în cestiunea asta, nu despre truditorul ogoarelor, ci despre literatură. Oare n-ar fi o problemă de stil poetic şi de reflectare de epocă? Nu despre modalităţi ale limbajului şi tehnici de prozodie în abordarea unei teme, ar fi vorba, tehnici ce pot fi comparate în diferitele lor momente de evoluţie din istoria literaturii române? Iertaţi deranjul, oameni buni!, iertaţi că-mi permit să-mi dau cu părerea asupra unor probleme care mă depăşesc cu totul. Toate acestea se dovedesc a fi cu mult peste puterile minţii mele nedate la exerciţiu intelectual. Stau eu, din ziua aceea şi mă gândesc, şi mă răzgândesc, şi cu nici un chip nu pot să cuprind cât de grea este viaţa unui intelectual. Cât de peste măsură de afurisit trebuie să fie să-ţi vină mereu gânduri din astea pline de fineţuri în cap şi asta zi de zi. De neînchipuit este pentru mine, om sărac la duh şi la gândire.
Şi tot din ziua aceea bat cu zece mătănii mai mult seara, şi mai spun odată Tatăl Nostru, pentru norocul pe care l-am avut în viaţă, că nu m-a împins ceasul rău să fi ajuns şi eu intelectual.
Manzatu 