Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘obţinere’

Când Hermes Trismegistul afirma că Universul este mental și că totul este energie spirituală care se condensează, transformându-se în materie fizică, nu gândea nicidecum la forme. Existența materiei în stare de energie, presupune că toate formele sunt posibile, și că unele sunt probabile, dar că ele sunt perceptibile doar mental, nu și în forme. Este dacă vreți ceea ce, mai târziu Kant va defini ca fiind rațiunea pură, adică acel mod de a fi al rațiunii care presupune existența tuturor formelor dar nu și forma. Mai târziu Sheldrake va afirma – ceea ce i-a adus acuzația de misticism – că ADN-ul nu este o memorie, ci mai degrabă un gen de antenă radio care poate detecta în Univers vibrația ideii de formă. Universul – după biologului – se comportă ca o memorie care păstrează non-informații despre feluritele forme în inexistența lor, și că acestea se transformă în forme atunci când realitatea impune un anume tip de relații. Cu alte cuvinte, atunci când în entitățile materiale apare o Lipsă, acestea dau naștere în Univers unor vibrații de la care vor pleca semnale spre sistemele de organizare a materiei pentru a obține acea formă necesară să înlocuiască lipsa.

Din secolul al II-lea (î.e.n.) până în anii ’70 ai Secolului al XX-lea (e.n.) avem de-a face cu o buclă de douăzeciși două de secole, care a fost necesară pentru ca știința să probeze ceea ce Înțelepții vechii civilizații au definit cu alte mijloace. Ce este remarcabil la această confirmare este faptul că ea s-a făcut tot cu mijloace abstrate și nu fizice. Teoria lui Sheldrake, sprijinită substanțial de cea a lui Jung, nu folosește relații născute de probe fizice, ci pe acelea ce iau naștere prin deducția logicii scornită în vechea Grecie. La vremea acelor timpuri, Învățații erau extrem de atenți  ca instrumentrle lor să nu fie mânuite de spirite lipsite de calitățile necesare pentru a înțelege corect – și a prelucra ca atare – informațiile venite din realitatea obiectivă, adică acea formă a realității în care coexistă toate elementele care pot oferi obiectivitate realității. Restul este doar aparență.   Să tratezi cu superficialitate, cu rea credință sau din interese meschine,  o afirmație ca:  “Universul este mental” deschide un câmp larg pentru speculații care pot duce oriunde, dar mai ales, la concluzii ce pot fi transformate în teorii pseudoveridice, dar și la acțiuni radical. Un exemplu edificator este atitudinea lui Paracelsus, care a desființat o artă cum era alchimia și a dat naștere chimiei, doar pentru a-și satisface orgoliul. Un spirit școlit cu instrumentele metodelor carteziene, și-ar exprima deîndată neîncredere; cum să fie posibil ca un singur om – fie el și cel mai iscusit al vremii sale – să ducă la dispariția unei structure atât de complexe precum alchimia? Fără secretele pe care Paracelsus ar fi trebuit să le transmită unui ucenic, alchimia a pierdut forța instrumentelor spiritual și a devenit ceea ce era șichiia cea proaspăt înființată.

Să împarți infinitul la infinit pentru a obține un rezultat speculativ, sau dimpotrivă, să  faci să dispară tehnicile cu care această operațiune să poată fi realizată, poate desființa orice conținut subtil al adevărului. Fie aceste două temeri, fie altele mai puțin vizibile dar la fel de periculoase, au făcut ca în acele timpuri, Înțeleptul avea mijloacele să manevreze cu grijă substanța învățăturilor sale, sau dimpotrivă, asemeni lui Paracelsus, cu rea voință. Și într-un caz și în celălalt acesta fiind motivul pentru care arta lui nu era transmisă oricui – sau nu era transmisă de loc – și preocupările pentru a păstra în primul rând sănătatea cunoașterii îl determinau să caute formulările potrivite pentru a menține curățenia acesteia, și nu cele care să ușureze iluminarea ucenicului. Mijloacele prin care Învățatul își păstra secretele științei sale și își hotăra urmașul erau alese cu grijă. Nu trebuia să fie mai mult de un urmaș, și acesta trebuia să fie în primul rând un caracter integru și moral. Cel destinat să devină păstrătorul științei urma să dețină secrete importante, toate spirituale, dintre care unele deosebit de puternice și periculoase, fapt pentru care conștiința acestuia era obligatoriu să fie menținută tot timpul activă, doar ea fiind în stare să decidă corect, pentru că doar ea posedă informațiile subtile și cunoașterea deplină.

După cum afirmă cei care scriu istoria realităților social-economice ale acelor vremuri, suntem tentați să gândim că nu existau mijloacele necesare pentru a fie transmise cunoștințele Învățaților. Nu existau sistemele unui învățământ coerent, structurat după metode gândite să realizeze o adiționare progresivă a cunoștințelor.  Să crească, astfel, numărul celor care să devină inițiați, informațiile să circule cu o viteză mai mare, iar cunoașterea să se răspândească pe arii mai largi. Este o prejudecată această credință, una care s-a transmis și s-a întărit până în zilele noastre, când trâmbițăm ode acelor mijloace ce pot răspândi cu repeziciune feluritele informații ale zilei. Dacă am izbuti să facem o analiză obiectivă,  am  ajunge la concluzia că nu se transmit cu mult mai multe informații utile și importante și nici pe suprafețe cu mult mai mari decât în secolul al V-lea, să zicem; că bigotismul și lipsa de viziune domină cercuri foarte largi ale populației. Și că, informațiile importante respectă Legea vibrației a Kybalionului.  Cele două teorii; cea a “subconștientului colectiv”, a lui Jung și Morfogenetica lui Sheldrake dovedesc cu asupra de măsură că, circulația informațiilor importante este dependentă de vibrațiile conștiinței, că depind de capacitatea respectivei conștiințe de a emite și de a prelucra astfel de unde. Majoritatea undelor de formă – aflate în circulație într-o unitate de timp – sunt emise de rațiune și pun în circulație informații commune care  asigură adaptarea la aparențele realității în care alegem să trăim. Vibrația acestor unde este una comună, astfel ele realizează o armonizare care domină rațiunea unui număr mare de oameni, spre deosebire de vibrația undelor importante, care sunt mult mai puține ca număr, și în consecință rezultă o armonizare mai subtilă.

Tocmai modul și forța unor astfel de informații formează un camp de formă specific și în el se realizează esența contemporaneității. Odată puse în mișcare, undele de formă nu mai pot fi modificate până nu-și consumă efectul până la ultima consecință. Așa putem explica, de ce numeroase  gesturi, atitudini, obișnuințe etc. odată înființate, cu greu pot fi înlocuite, și că încercările de modificare pe care le inițiem pornesc, din interiorul câmpului și se opresc la limita acestuia. Iar faptul că locuim și trăim în aglomerări urbane tot mai numeroase, aglomerări în care densitatea undelor specifice este foarte mare, are ca rezultat instaurarea câmpurilor de formă a căror presiune o resimțim  din plin. Poate că, dacă am conștientiza modelul sub care își produc efectele undele de formă despre care vorbim, am deveni capabili să acționăm în conformitatea cu Legea Corespondenței a Kybalionului, care spune; “ Precum sus, așa și jos; precum jos, așa și sus.”  Bine ar fi dacă nu ați trata geografic punctele la care se referă respectiva lege. Oriunde, în orice poziția v-ați afla în Univers există un Sus și un Jos, sunt punctele care ne ajută să ne poziționăm față de un fenomen la care suntem relativi.

Sunt conștient că este teribil de dificil să te descurci într-un asemenea hățiș,  care pare a nu se supune nici unei metode, nici unor mijloace sau instrumente, așa cum o face  sistemul cartezian care ne lasă impresia că ne  ajută mereu să ne coordonăm. Lumea contemporană și-a creat obișnuințe și mentalități plecând din sistemul cartezian și consideră că “a te coordona” în Univers înseamnă să urmezi calea desenată de coordonatele respectivului sistem ce evoluează de la simplu către complex, dar, mai ales, ar trebui analizat temeinic ce înseamnă simplu și ce înseamnă complex.  Ar fi multe de discutat despre coordonare, despre repere, ca și despre înțelesuri și despre sensuri. Dar, cred că mult mai folositor ar fi să medităm la subtilitățile pe care Zenon le sugerează împărțind infinitul la infinit și urmând specificul tot mai rafinat al fiecărui camp nou apărut. Hermeticii tind spre aceleași rezultate dar se folosesc de  informațiile primite  de la cele trei planuri în care impart universalitatea: planul fizic, cel mental și cel spiritual. Fiecare dintre aceste planuri este o provocare a cunoașterii și dacă ea, cunoașterea, izbutește măcar la un plan, atunci le putem înțelege și pe celelalte,  izbutind astfel să pătrundem în materialitatea universală.

Oricum am privi această problemă, schema ei a fost stabilită de Zenon; fiecare entitate a Universului rezultă din împărțirea infinitului la infinit, și Zenon n-ar fi știut acest lucru atât de profund, dacă ar fi fost doar matematician. Zenon era însă, în egală măsură, filosoful format în modul de a gândi a lui Pitagora și care a înțeles că entitățile Universului sunt fiecare particulare, deci Universul nu este format din părți, ci din lumi. Fiecare particularitate, rezultată din împărțirea infintului la infinit, este specific și dimensiunile ei sunt diferite de dimensiunile tuturor celoralte. În primul rând, nu e important ca ele să fie  diferite doar mathematic. Această viziune a eleeatului face praf sistemul cartezian, care – trebuie să recunoaștem – nu prea mai rezistă nici la probele pe care științele prezentului le definesc. Un sistem cartezian nu are nicidecum capacitatea de a urmări Sinele Universului cum se naște continuu din Sinele său, mai ales pentru că un  sistem cartezian nu are capacitatea de a împărți infinitul la infinit, respectându-i naturalețea cu care-și păstrează integritatea, fie el parte sau întreg.

Oamenii însă au căzut în capcana acestui sistem care este negat chiar de Descartes prin afirmația “Cogito ergo sum”. A fi – în același timp – și parte și întreg este o calitate pe care o are doar Universul, ceea ce înseamnă că, la rândul nostru, suntem Univers. Acesta este motivul pentru care, personal mă îndoiesc de toate caliltățile care se atribuie contemporaneității. Care, mai degrabă, ca și sistemul cartezian, sunt mijloace pentru a analiza lucrurile finite. O întrebare se ridică, însă; Ce este finit în Univers? Și cum poate fi definit finitul? Sigur, sistemul cartezian ne indică faptul că avem un început al lucrului – în care există simplitatea; ca și un sfârșit al acestuia – în care există complexitatea. Problema este că fiecare punct al simplității, ca și fiecare punct al complexității aparțin Universului, fapt care îi neagă calitatea de lucru finit.

Pentru cei care sunt supuși atitudinii carteziene, este foarte greu să accepte astfel de judecăți, pentru că adevărurile degajate nu arată de fel asemănătoare cu cele familiare lor. Iar pe  mine nu mă interesează sub nici o formă să încerc să-i determin să creadă că este posibil să fii supus, în același timp, și judecăților – așa cum se prezintă ele în mentalitatea lor – dar și acelora care rezultă din logica ex-carteziană. Mai mult chiar, teoria lui Minconvski indică faptul că numărul judecăților nu se oprește la două.

Atunci – mă întreb – de ce ar fi o singură contemporaneitate?

Advertisements

Read Full Post »

14 februarie 2015

Hegel ne spune că realitatea prezentă este o alta în sine şi alta pentru conştiinţă. Realitatea în sine rămâne necunoscută, şi de ce nu, primejdioasă; doar realitatea descoperită de conştiinţă poate fi considerată realitate cunoascută. Înaintea sa, Kant considera că realitatea pură este o realitate ce va rămâne tainic ascunsă în sinele său, revelând cu ajutorul conştiinţei toate formele unor realităţi practice şi reflectate de conştiinţă, forme care sunt supuse cunoşterii. După Hegel, Heidegger pătrunde ceva mai adânc în procesul relaţiei dintre realitatea în sine şi realitatea în conştiinţă. Pentru Heidegger realitatea în sine este o fiinţare, pe când realitatea în conştiinţă este o reflectare datorată cunoaşterii. Fiinţa (atribuindu-se conceptului calităţile de verb şi nu de substantiv) presupune manifestarea tuturor acelor temeiuri care rămân – de cele mai multe ori – misterioase pentru conştiinţă, şi care se comportă conform raportului indicat de principium raţiones al lui Leibitz.

Fie oricare dintre cele trei forme ale realităţii pe care le-am descris mai sus, ele se comportă conform principiilor care reglementează comportamentul mecanicii mediilor continui. Oricât am diviza o realitate, fie ea în sine, fie în conştiinţă, mediul nou obţinut păstrează calităţile întregului. Nu cred că ar fi un gest eretic să afirmăm că realitatea se comportă aidoma unor sisteme fizice. Un fluid – pe care îl definim ca fiind un mediu perfect continuu – se poate deforma continuu şi infinit, principiu pe care o realitate îl respectă fidel, doar că mijloacele sale de a-şi păstra omogenitatea sunt de la un punct diferite de cele ale unui fluid fizic. Încercările unor gânditori de a diviza permanent o realitate pentru a obţine medii care să poată fi definite ca domenii autonome, nu ar fi fost posibile fără folosirea matematicii, sau mai bine zis a acelei părţi a matematicii care deţine mijloacele operaţionale. De foarte multe ori putem citi în studiile unor savanţi că un anume principiu este valabil pentru un anume sistem, şi doar pentru acela. Putem să evocăm ca fiind în asemenea situaţie: Prinipiul nr.1 al termodinamicii; principiile mecanicii clasice, dar şi unele din principiile fizice. Or, fie el oricare mediu la care să ne referim, face parte dintr-o realitate prezentă şi se comportă potrivit fiinţării acesteia. Esenţa fiinţării este evidentă prin modul de a se manifesta al unor temeiuri; şi cred că putem îndrăzni să afirmăm că scopul fiecărui temei este acela de a obţine o diferenţă de potenţial, fenomen pe care fizicienii tuturor timpurilor l-au remarcat manifestându-se în toate acţiunile, fie mecanice, cinetice sau ondulatorii. Deosebirile pe care le-au enunţat şi definit, cu care au încercat să creeze diferenţe notabile în modul de a fiinţa într-un mediu sau altul, se reduc într-o ultimă instanţă la o diferenţă de potenţial. Fie Principiul nr.1 al termodinamicii, sau Principiile mecanicii, fie  cele odulatorii, sau cele ale geneticii, toate au ca temei comportamentul unei diferenţe de potenţial, diferenţă care determină comportamentul tuturor elementelor unui mediu.

Cei trei filosofi la care am făcut referire la începutul acestui articol au pătruns, fiecare caracteristic personalităţii sale, în relaţiile definite şi definibile ale unui mediu (cel al realităţii) care se supun din plin raportului dintre două momente care creează o diferenţă de potenţial capabil să declanşeze o, sau unele acţiuni cu efecte, evidente asupra acesteia, a realităţii.

Atitudinea aceasta care caută să evidenţieze procesul de transformare ce va fi declanşat de un raport, poate fi întâlnit încă de la Eusebiu din Cezarea în Rezumat al credinţei vechilor fenicieni. Autori care au scris-o şi cum că pe bună dreptate o dispreţuim.

Documentele referitoare la această scriere afirmă că vorbim despre o traducere din opera fenicianului Sanchuniaton, pe care Eusebiu din Cezarea ar fi făcut-o din greacă, folosind opera lui Filon din Byblos. Vorbim deci despre scrieri cu mult mai vechi, ale unui scriitor fenician despre care nu se ştiu multe lucruri. Suntem într-un moment de structurare a unor concepţii cosmogonice şi, se spune că Sanchuniaton a fost influenţat în construcţia sa de gândirea egipteană şi greacă. Toate aceste amănunte sunt interesante pentru iubitorii de detalii istorice, pentru că, în fapt – din punctul meu de vedere – revelator este descrierea făcută unor începuturi le lumii. Extragerea din Haous, dacă vreţi.

  1. „El (Tatăl zeilor n.n) presupune că încceputul tuturor lucrurilor a fost un aer pâclos şi vânturos sau un suflu de aer neguros, un haos întunecat ca Erebos. Aceste stihii erau fără fund şi au rămas fără limite o lungă durată de timp. Dar – spune el –  când suflul s-a umplut de focul dragostei pentru propriile sale începuturi şi când acestea s-au împreunat, această unire s-a numit dorinţă. Aici stă principiul creaţiei oricărui lucru, Dar el (suflul n.a.) nu-şi cunoştea propria lui creaţie. Din împreunarea suflului cu sine însuşi s-a născut Mot.

Iată că: dorinţa este instrumentul care crează acea diferenţă de potenţial care este temeiul acţiunii şi care pune în mişcare principiile ce vor deveni lucrurile la care ne referim în zilele noastre. Ca atare, nimic nu ar exista fără ca undeva să se nască o diferenţă de potenţial, practic un dezechilibru care să impună mişcarea spre anularea sa. Conştiinţa a descoperit această opoziţie prin intermediul acţiunii; acţionând în conformitate cu cunoaşterea revelată, ea face experienţa înşelării acesteia. – spune Hegel. Dezechilibrul născut undeva în realitate nu acţionează doar asupra sinelui său, ci pune în mişcare toate elementele care se află într-un mediu, devenind temei pentru a se reflecta în cunoaştere şi conştiinţă.

Fragmentul acesta din scrierile lui Eusebiu din Cezarea dovedeşte că manifestarea diferenţei de potenţial era privită ca o motivaţie a acţiunii încă din timpuri tare vechi. Dorinţa lui El marchează o diferenţă de potenţial; El îşi iubeşte începuturile şi dorinţa imprimă nevoia de acţiune; atunci începuturile prind să se manifeste şi astfel dau naştere zeului Mot.

Şi iată cum, justificat, Hegel consideră că acţiunea este cea care va descoperi raportul care opune două momente ale unei realităţi ce vor da naştere conaşterii prin conştiinţă. O cunoaştere mai temeinică şi mai profundă ca cea care se va încerca mai târziu prin raţiune, şi prin simplu motiv că acţiunea iniţiată se răsfrânge, antrenând toate  elementele existente în respectiva realitate, şi nu iniţiind eleminarea acestora.

Read Full Post »