Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘obiect’

Departe de a fi la fel de spectaculoasă ca  aceea a unui savant creativ, contribuţia unui eseist – care se rezumă doar la semnalarea modului cum se lărgeşte  spectrul de înţelesuri ale unui moment de realitate,  pe măsură ce efectele atributelor acesteia – a realității – devin mai subtile; și de ce nu, să contribuie pe măsura puterilor sale la raportarea spectrului în discuție către  altele identificate, sau posibil de identificat în alte zone – are şi ea rolul ei în formarea noilor judecăţi despre condiţia , mereu surprinzătoare, a materiei. Mai mult, evidenţierea relaţiilor, în evoluție, dintre înţelesurile noţunii şi atributele, în evoluție, ale obiectului fizic, îl pot ajuta pe savant să sesizeze direcţia de mişcare a orizonturilor materiei, atât în relaţie cu ea însăşi, cât şi cu Fiinţarea. În lungul evoluției gândirii, astfel de contribuții ale unor eseiști – și de ce nu? – ale unor Înțelepți au determinat un raport mai îndrăzneț cu Ființarea, ceea ce l-a determinat pe Heidegger să afirme: „«Plutim» în teamă. Sau, mai limpede spus: teama este cea care ne face să plutim, pentru că, prin ea, fiinţarea în întregul ei ajunge să alunece şi să ne scape. Noi înşine, aceşti oameni fiinţători, aşezaţi în mijlocul fiinţării, alunecăm odată cu fiinţarea, pierzându-ne pe noi înşine.” Poate că, astfel, am putea evita această capcană, și am înțelege faptul că ceea ce numim cunoaștere este un proces, iar noi suntem permanent în interiorul limitelor acestuia, și ceea ce se află dincolo de limite nu există, ci urmează să existe în direct dependență cu cunoștințele noastre. Ca atare, Universul nu poate fi împărțit, nu poate fi delimitat și categorisit decât în  parte pe care deja am izbutit s-o cunoaștem. Instrumentele fizicii moderne au confirmat existența unui corp energetic care învăluie și întrepătrude corpul fizic. S-ar cuveni, datorat acestor dovezi, să ne schimbăm atitudinea față de afirmațiile vechilor înțelepți în ceea ce privește relațiile dintre nivelul fizic și celelalte nivele ale Ființării; câte or fie ele. S-ar cuveni să încercăm să descifrăm cu mai multă atenție, până unde se întind limitele materiei, sau dacă, nu cumva, materie este totul. Teoriile lui Freud, Joung, Shaldreke, toată psihologia modernă, dovedeșc faptul că, ceea ce numim contemporaneitate nu se  rezumă la acțiuni, cauze, sau efecte produse în orizontul care marchează o existență colectivă fizică. Noțiunea de contemporaneitate pare că ar avea nevoie de o actualizare și armonizare a conținutului ținând cont de funcțiile active ale elementelor importante ale cunoașterii de ultimă oră. Pentru că, noțiunea de contemporaneitate care se referă doar la relațiile pe orizontală, cele care funcționează între anumite limite temporale foarte precise, nu mai sunt edificatoare. Este nevoie să vedem cum sunt asimilate și cum funcționează în noțiune elementele de realitate ce vin din verticala a ceea ce se dovedește că este o structură cu mult mai complexă.  Fiecare operațiune de acest fel, nu face altceva decât să ne transforme în captivii unor categorii aflate într-un anume gen de relații în interiorul cărora căutăm să fixăm coordonatele care să ghideze modelul de a cunoaște și nu procesul în subtilitățile lui.  Dacă parcurgem istoria cunoașterii de la începuturile ei și până în zilele noastre, se poate observa cu ușurință că nu asistăm la un proces care evoluează uniform, ci dimpotrivă. Dincolo de toate accidentele, motivate într-un fel sau altul, avem de-a face cu o evoluție a cunoașterii dependentă de capacitatea elementelor nou adăugate de a redefini caracterizant relația cu realitatea presupusă.  (…) O legătură cu realitatea, mai directă şi mai aplicată, are efecte globale asupra modului cum evoluează funcţiile, dar și conținuturile lor. Eseistul se va strădui – de multe ori cu încăpățânare – să le depistează în  legăturile tot mai subtile cu obiectul fizic şi calităţile acestuia – tradiționale sau viitoare – pe care le determină savantul și le fixează într-un argou, de multe ori prea strict specializat și prea tehnic. Poate că s-ar scurta drumul spre nivelele, din ce în ce mai profunde  ale realităţii manifeste; dacă nivelele, care există într-o condiţie apriorii în realitatea pură (ca să folosim o formulare kantiană),  ar putea fi deveni elemente ale unor noțiuni. Dar, ele au nevoie de apariţia unor înţelesuri ca să le pună într-o realitate practică (folosind o aceeaşi formulare). Nu cred că realitatea practică conferă fiinţare, ci mai degrabă aduce obiectul fizic într-un nivel intermediar, capabil să-i confere funcţii mai uşor adaptabile unui  parcurs provocat de o diferenţă de potenţial. Noţiunea este instrumentul cu care mişcarea iniţiază înlănţuirea de spectre din care în final se va obţine o formă, e drept tot atât de instabilă ca şi lanţul de spectre  care o iniţiază. Legăturile dintre obiectul fizic şi noţiune urmează un traiect care produce subtilizarea amândurora, preparându-le astfel pentru trecerea într-un nou nivel al fiinţării. Necontenita mişcare, odată cu întreg interiorul, ca şi cu întreg exteriorul formei, pune contemporaneitatea într-o reală dificultate pentru că,  atunci când se în-fiinţează, o noţiune are un conţinut mai degrabă sărac, schematic, care nu poate pune în relaţii adevăruri, temeiuri, termeni etc. cu un grad crescut de subtilitate. Începutul în-fiinţării noţiunii, privită de la distanţa ultimului nivel al structurii de orizonturi, reprezintă un miez sărac în sensuri şi înţelesuri, dar care are capacitatea de a produce relaţii cu elementele ce vor deveni următorul orizont.  Îmbogăţirea conţinutului fiecărei noţiuni este un proces delicat şi de lungă durată, care cunoaşte momente de fertilizare, dar şi de uscăciune. Să ne gândim la noţiunea „energie” din ecuaţia lui Eistein, E=mc². În faza de început, noţiunea “energie” era un concept care definea o forţă ( un spirit, un duh, un abur, un aer etc.) degajată de foc şi care se manifesta prin fierbinţeală, dogoare etc. Forţa apei se manifesta prin vâltoare, vârtej, bulboană, era o forţă potrivnică celei a focului şi nu era definită energie; aşa cum nici forţa focului nu putea exista în prezenţa celei a apei. Aceste prime ipostaze ale noţiunii ”energie” sunt manifestări rudimentare ale realităţii manifeste, chiar dacă în conţinutul absolut se presupun relaţii pe care la un moment dat Eistein le va descrie prin termenul “E”şi va stabili nivelul cel mai subtil și complet al noţiunii „energie”. De la nivelul „fierbinţeală” la „mc²”, noţiunea „energie” va evolua înfiinţând un număr de nivele şi dând naştere unor structuri capabile să-şi redefinească mereu  conţinutul. Începuturile noţiunii sunt rudimentare, se exprimă prin atribute rudimentare, ca atare rămân sărace în informaţii; termeni ca „fierbinţeală”, „dogoare”, „vâltoare” etc. nici măcar nu  presupun expresia „energie”. Sunt termeni primitivi care sugerează prezenţa unei fiinţări supranaturale a materiei.

După ce a fost descoperită sintagma “forţa aburului”, conceptual s-a adăugat celui iniţial, adică  “forţa apei” şi termenul a deschis calea pentru șir bogat de concept legate de forță.   Pentru omul de ştiinţă atitudinea  este una, limpede şi clară: el trebuie să ajungă la esenţa formelor care fac să existe o mecanică a fiinţării. Pentru el totul pleacă de la nevoia de adaptare, cu cât mecanica fiinţării va fi înţeleasă în detalii intime, în esenţe, cu atât vor fi găsite formele cele mai organice de adaptare la fiinţare. Pentru eseist, însă, atitudinile sunt două, şi pornesc de la obiective diferite. O categorie de eseişti sunt preocupaţi să creeze un fascicol de legături între noţiune şi grupuri cât mai largi de receptori. Pentru un astfel de eseist accentul este dat de transformarea noţiunii în structuri  cu semnificaţii uşor de asimilat, iar importanţa lucrării(lor) sale este dată tocmai de  capacitatea de a transforma substanţa unui moment al noţiunii într-o imagine familiară. Preocuparea autorului este de a-şi încărca discursul cu revelaţii capabile să fixeze cititorului anume informaţii despre substanţa noţiunii. Se crează, astfel, un anume soi de legături între autor şi cititor; pare că amândoi pot folosi judecăți comune ce pot deveni utile amândurora, şi care contribuie din plin la morfologia unei contemporaneităţi. Avem în istorie expresii ca  “Epoca pietrei”, ce a fierului, a bronzului, barocă, rococo, “Art nouveau” etc Se nasc, astfel, forme care funcţionează ca nişte reflexe; atunci când sunt invocate deschid orizonturi familiare, desenează în viteză reţele în care gradul de originalitate  a formei este unul comun. Și totuși, la o privire mai atentă, vom realiza că avem de-a face cu o capcană, și că există diferențe substanțiale între  fondul terminologiei folosită de eseist și cel al limbajul care transmite informații conotante. Sau, aşa cum ar spune Abraham Moles: „Există deci un optim de valoare pentru fiecare fiinţă umană în parte, şi o mai mare sau mai mică satisfacţie a acesteia faţă de un mesaj dat. Cu cât informaţia este mai mare cu atât receptorul primeşte mai multă noutate; cu cât noutatea este mai mare cu atât el este mai puţin capabil de a domina pe plan perceptiv semnele disparate pe care le primeşte, de a le asambla în «Gestalt-uri», de a proiecta, în alţi termeni, cunoştinţele sale anterioare asupra mesajului, pe scurt, de a-l înţelege.” Indiferent dacă forma ţine de un  discurs artistic sau unul ştiinţific, noţiunea – odată ce şi-a delimitat un orizont – tinde să  uniformizeze relieful formal printr-o sumă de informaţii familiare. Partea folositoare a acestei atitudini este, în primul rând, legătura care se crează între eseist şi receptor, iar mai apoi, apariţia unui spectru al nuanţelor conţinutului noţiunii, un spectru cu sensuri în ambele direcţii. Dacă vreţi, acest gen de relaţie funcţionează asemănător unui fascicol de unde; noţiunea emisă de autor este sursa, iar receptorul reprezintă gazda, relativul care scoate la lumină – în funcţie de poziţia lui – şi alte atribute ale noţiunii, necunoscute până atunci.

Există însă o parte vulnerabilă,  cea formată din uşurinţa cu care această relaţie poate fi exploatată, prin extrapolare, în alte scopuri,  cu totul străine naturii ei. Se ajunge astfel la deformări care abat sensurile spre teritorii cu totul străine conţinutului natural al comunicării. Încetul cu încetul, peisajul nou creat ascunde natura spaţiului, totul alunecând spre artificial, prefabricat, invalid. Dizolvarea atributelor noţiunii într-un ascuns, acoperit de reflecţiile aceleiaşi realităţi  ţes la suprafaţă un joc de iluzii provenite din deformarea valorilor atributelor de care vorbeam. Totul se transformă într-un instrument de manipulare şi se obţine o relaţie în care se vorbeşte despre un sistem dar se foloseşte un cu totul altul. Realitatea aflată în ascuns iradiază valori despre care vorbim, dar pe care nu putem să le ordonăm pentru a produce raporturi, din cauza iradierilor sistemului de suprafaţă care se distanţează tot mai mult de realitatea comunicantă din ascuns. Sistemul de suprafaţă are capacitatea de a crea propriile emisii de valori, care însă sunt distanţate faţă de cele din ascuns şi se adresează mai degrabă plăcerii decât comunicării legăturilor dintre obiectele active ale unei realităţi, cele care contribuie substanţial la îmbogăţirea conţinutului noţiunii. Afirmam mai sus că, la începutul existenţei sale, o noţiune este schematică şi are un conţinut fragil cu capacităţi restrânse de a crea legături bogate în sensuri  cu categorii largi de obiecte ale realităţii. Pe măsură ce numărul relativilor este tot mai mare, aceştia vor contribui la îmbogăţirea şi nuanţarea conţinutului noţiunii. Pe măsură ce, în existenţa noţiunii apar relativii, spectrul de valori, adevăruri  şi temeiuri se lărgeşte şi determină lărgirea teritoriului comunicat şi comunicant.

 

 

Read Full Post »

Se vorbeşte tot mai frecvent despre faptul că Universul nu este o entitate singulară, şi că, de fapt, avem de-a face cu un număr neprecizat de entităţi care sunt legate, într-un fel oarecare, între ele, rezultatul fiind un multivers. Dar mai degrabă, într-un final, vorbim tot despre un Univers, unul care respectă principiul pitagoreic al lui Unu, şi astfel este în egală măsură şi Unitatea şi Întregul. Iată-ne, deci, aruncaţi de către savanţi în plină literatură ermetică Au trecut veacurile, s-au perindat felurite atitudini faţă de această literatură – de la intoleranţa Inchiziţiei, până la interesul pasional al unor persoane care s-au dedicat încercărilor de a pătrunde în tainele simbolisticii acesteia – şi rezultatul a fost că,  afirmaţii de o vechime istorică considerabilă, capătă aspecte contemporane, dar conţinutul pierde din forţa de altă dată.  Putem rezuma pomenind spusa lui Hermes Trismegistul către Asclepios: ” Dumnezeu nu are nume, sau mai curând le are pe toate, deoarece el este în același timp Unu și Întregul. Bucurându-se în veci de fecunditatea celor două sexe, el dă mereu naștere la tot ceea ce a avut intenția să procreeze.” Această zicere a Trismegistului este în opoziţie cu tot ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei atât cu religiile lumii, cât şi cu toate celelalte domenii ale gândirii. Şi religiile, ca şi ştiinţele, s-au îndreptat mai degrabă către Unu decât către Dumnezeu. Obsesia Originii a dominat spiritul tuturor formelor fie definite, fie definibile. Tot ce omenirea încearcă să dovedească tinde să capete atributele lui Unu şi produce o adâncă, din ce în ce mai adâncă dihotomie în propria sa substanţă. Şi, poate că ar trebui să mai precizăm un lucru: strădaniile  ştiinţelor de a pătrunde tot mai adânc în anatomia materiei, a mărit distanţa dintre  Unu şi Întreg. Fiecare element nou adus şi definit şi-a adăugat propria structură în axa Unu-Întreg, ceea ce a făcut ca imaginea să se complice; fiecare nou moment adăugat fiind suficient de bogat atât în certitudini cât şi în îndoieli, pentru a necesita un efort mai mare de înţelegere. Relaţia Unu-Întreg nu mai poate fi privită astăzi cu aceeaşi uşurinţă, având în vedere mulţimea elementelor care s-au adăugat continuu în anatomia acestei axe, elemente care au mărit distanţa dintre coordonatele cu care să se opereze. Unul a fost, şi va rămâne, un spaţiu al posibilului, un spaţiu care conţine atributele virtualităţii, un spaţiu androgin. Întregul, însă, este mai degrabă un spaţiu hermafrodit, el conţine atât organul sexual masculin, cât şi pe cel feminin, în proporţii care fac mai posibilă creaţia decât virtualitatea, şi care respectă legenda greacă ce stă la baza termenului. În opoziţie, mitul androginului vorbeşte de un spaţiu în care virtualitatea este elementul dominant. Cele două sexe existente oferă o potenţialitate virtuală, caracterizată prin armonie, iubire, desăvârşire, attribute care caută să-ţi împlinească virtualitatea. Cele două parţi ale androginului respect regula armoniei doar dacă – ele şi doar ele – vor reface Întregul. Orice altă combinaţie este corozivă.   Definiţiile folosite în terminologia modernă, pun aproape un semn de egalitate între cele două forme (adroginul, hermafroditul) ceea ce este inexact, pentru că androginul – purtătorul atributelor fecundităţii posibile oferă virtualitatea unor forme cu calităţi armonice, nu şi condiţiile creaţiei, pe când hermafroditul este constrâns de raportul dintre cele două organe la un orizont limitat, în care nu atributele armoniei sunt manifeste, ci acelea care se pot dovedi fecunde, capabile să creeze. Despre hermafrodit se poate afirma cam acelaşi lucru pe care Hegel îl afirmă despre Artist: “Artistul face deci în opera lui experienţa că el nu a produs o esenţă identică lui.” Afirmaţie valabilă şi despre Dumnezeu, a cărei creaţie nu-i este identică, ci mai de grabă  se datorează principiul fundamental al creaţiei, care nu va fi niciodată identică Creatorului. Universul respectă acest principiu, şi ca atare rămâne continuu în căutarea imaginii primordiale, fapt care impune materiei să-şi păstreze mereu natura creatoare. Sau, mai degrabă se poate spune că Universul este în egală măsură modul de a fi al lui Unu, dar şi al Întregului, al Unităţii, dar şi al lui Dumnezeu.

Preocupările vechilor învăţaţi pentru valorile generate de arhetip şi de simbolurile fundamentale generate din acestea (arhetipuri) a dat naştere unei literaturi deopotrivă ermetice, dar şi generatoare de simbolurile unei lumi care devenea din ce în ce mai previzibilă. Se poate spune chiar că, lumea previzibilă a dat naştere unei fascinaţii –; vezi tentaţia care l-a determinat pe Paracelsus să desprindă din corpul ermetic al alchimiei, ştiinţa previzibilă a chimiei. Procese asemănătoare au avut loc cam cu toate ştiinţele pe care le cunoaştem, toate s-au desprins din corpusurile complexe ale unor arte ermetice şi au asimilat instrumente şi tehnici ale previzibilului. De la statutul grupului restrains de învăţaţi care stăpâneau principii ale unicităţii, omenirea s-a îndreptat către tentaţia asimilării. În momentul de faţă există o preocupare obsedantă pentru asimilare, care împinge lumea mai degrabă către spiritual androginului, şi spre virtualitatea continuă decât spre unicitatea raportului între sexe a hermafroditului, cea care aproape impune creaţia. Spiritul creaţiei se pierde astfel undeva între aceste teritorii; cel puţin acel spirit legat puternic de arhetip şi de simboluri fundamentale. Asimilarea este calea care ne îndepărtează de arhetip şi de lumea care stă în spatele acestuia –  o lume cu totul imprevizibilă, caracterizabilă în egală măsură şi de atributele elementelor generalităţii, dar şi de cele ale particularului  -, a cărei logică a devenit aproape insesizabilă pentru noi. E greu atnunci să urmăreşti discursuri ca cele pe care le-au lansat spirite ca Pitagora, Zenon, Platon, Leibnitz, Eistein, Freud, Jung, Shaledreke etc. Este cu mult mai uşor să le treci în categorii ale lipsei de previziune, cum ar fi mistica şi să le îngropi, acoperindu-le sub termeni ai previzibilului. Mai mult, cum lesne se poate observa, încetul cu încetul dispare şi apetitul pentru astfel de preocupări, iar lumea se dezechilibrează şi pierde legături importante cu evoluţia materiei, în care, în acelaşi timp, imprimă acţiuni cu efecte al căror viitor nu-l poate prevedea. Pe de altă parte, având în vedere faptul că este foarte posibil ca gesturile care se nasc să se datoreze unor efecte ale căror cauze nu mai sunt sesizabile, tot ceea ce se întâmplă să se datoreze unor situaţii de tipul efectului Compton. Contrar aparenţei întreţinute de capacităţile noastre limitate de cunoaştere, materia universală în evoluţia ei amendează nenumăratele prejudecăţi care aparţin unor momente relative. Relaţiile ei – ale materiei – cu ea însăşi se modifică mereu şi se transformă în realităţi care, conform lui Kant sunt guvernate o lege fundamentală: „ Deci legea morală, de care suntem nemijlocit conştienţi ( de îndată ce formulăm maxime ale voinţei ), este aceea care ni se oferă mai întâi şi care, întrucât raţiunea o înfăţişează ca un principiu determinant care nu pate fi  dominat de nici o condiţie sensibilă, ba chiar este total independent de aceasta, ne duce direct la conceptul de libertate.” Ne place să credem că această „lege morală” este specifică omului, ceea ce este o eroare. Vorbim de o lege care se defineşte din modul de a fi al libertăţii şi este valabilă pentru toate formele materiei, pentru că întruneşte condiţiile ne-asimilării în primul rând. Conform „Legei moralei” nici un element şi nici o formă a materiei nu se asimilează, altfel încălcând principiul libertăţii; toate acestea (element, formă, corp, strucutră etc.) respectă relativitatea ca formă de guvernare. Atributele  materiei nu sunt caracteristice absolut, ci relativ, ca atare orice formă materială este neasimilabilă şi ca atare caracterizabilă, fie prin formula androgină, fie  prin cea hermafrodită. Proporţiile celor două sexe fixează particularitatea individului, dar şi elementele de virtualitae şi creativitate.

Mitul zeului androgin dezvoltă o simbolistică ce pleacă de la atributele elementelor sexuale în deplinătatea funcţiilor lor. Androginul conţine atât elementele masculine, cât şi elementele feminine, nu într-un anume raport, ci într-o anume relaţie. Fapt care implică toate acţiunile ce ţin de o astfel de stare de fapt: iubire, armonie, încredere, veneraţie, dedicaţie etc. Toate astea, aspre deosebire de ceea ce se petrece cu hermafeoditul la care raportul elementelor sexuale pot, sau nu, să devină creative. Pentru androgin nu creaţia este importantă, ci atributele plecate din relaţia elementelor sexuale. Unul devine dominant şi stă la baza simbolisticii care va caracteriza personalitatea zeului.

Pentru hermafrodit devine important acel element sexual care are capacitatea de a crea, acel element este punctul central al simbolisticii. Din el se va dezvolta o structură de simboluri caracteristică, cu mult mai asemănătoare geometriei generate de mişcarea neîncetată a materiei universale şi care caută mereu să devină previzibilă sau permisivă la acţiuni previzibile. Cele două structuri (androgină, hermafrodită) se construiesc pornind de la simbolurile fundamentale ale arhetipurilor esenţiale ale stării primordiale a materiei universale care, fie are un statut de inexistenţă, fie devine existenţă.

Pentru conştiinţele moderne – care au pierdut legăturile cu această zonă atât de fertilă a materiei, pe de o parte prin dezvoltare unei simbolistici a asimilării, pe de alta prin dilatarea distanţei,  înserând  structuri simbolice ale asimilării – simbolistica subtilă a acestei zone nu mai comunică cu aceeaşi precizie atribute fundamentale care să  caracterizeze legăturile dintre existent şi inexistent. Aceste legături nu sunt nici pe departe – aşa cum cum căutăm să ne convingem – legături între viaţă şi moarte. Viaţa şi moartea nu există în accepţiunea pe care o dă astăzi filosofia asimilării. Ele nu sunt elementele unei alternanţe, ci ale unei subtile coexistenţe care le face capabile să înfiinţeze continuu funcţii ale creativităţii universale. Viaţa şi moartea sunt într-un raport necesar, urmează o spirală a evoluţiei şi în strucutra lor intimă se produc mereu schimbări de adaptare, doar astfel materia poate traversa orizonturi cu geografii care se completează continuu.

Tabloul descris în paragraful de mai sus a devenit tot mai greu de perceput în situaţia în care se află conştiinţa modernă, care a dezvoltat o logică ce s-a îndepărtat tot mai mult de inefabilul spaţiului de la graniţa dintre existent şi inexistent. Sensul pe care muritorii l-au preferat pentru evoluţie, are mereu nevoie de participarea cunoaşterii perceptive, de unde rezultă o tot mai hotărâtă îndepărtare de simbolistica arhetipală. Construcţiile logice se îndepărtează de obiectele subtile, propuse de simbol şi se apropie tot mai mult de obiectele formale, a căror substanţialitate pare a fi un teren preferat. O astfel de cunoaştere preferă logica formală, preferă obiecte supuse senzorialului, obiecte care  dezvoltă un tip de relaţii din care dispar elemente, noţiuni şi catagorii capabile să definească structuri  subtile ale creaţiei. Logica formală, pare mai degrabă o etapă regresivă, decât un progresivă, o etapă în care teorii ca cea a „inconştientului colectiv” a lui Jung,  sau „ morfogentica”  lui Shaldreke să fie digerate extrem de dificultous;  iar teorii ca cele ale lui Pitagora sau Leibnitz să  mai reziste datorită elementelor exotice. Simbolul, interpretat printr-o viziune formală, ajunge să ascundă o bună parte din conţinutul realităţii care-l emite. Astfel trunchiată, realitatea nu mai poate comunica informaţii despre evoluţia ei şi pare să fie o entitate sterilă în care o mare parte dintre elemente sunt absurde. S-a născut o lume ciudată, în care elemente ale simbolului sunt puse alături de cele ale formei, iar acolo unde acestea refuzau să creeze relaţii, au fost inventate fie simboluri noi, fie elemente formale noi şi, încetul cu încetul, s-au creat structuri previzibile, asimilabile întru totul.

Putem vorbi totuşi de momente de dificultate,  pentru că „undele de formă” astfel create nu găsesc căi de armoizare cu unde de formă existente de foarte multă vreme, unde generate de mişcările din profunzimea materiei şi care sunt dificil să fie puse în relaţie cu cele „noi”, care par a fi şi perisabile, ceea ce face ca relativitatea, într-o astfel de situaţie, să fie extrem de instabilă.

Read Full Post »

Dacă din centrul unui orizont ridicăm o verticală, vom obţine o serie de puncte de observaţie asupra unui spaţiu care se lărgeşte continuu. Doi observatori aflaţi în două puncte diferite ale verticalei vor avea – fără îndoială –  o problemă de percepţie asupra orizontului; cel aflat în punctul mai de jos percepe orizontul lipsit de o porţiune care – pentru cel mai de sus – face parte organic din orizont.  Situaţia continuă cu raporturi între toate punctele de observare aflate pe verticala ridicată. Ca atare, despre respectivul orizont, informaţiile care  se pot  comunica sunt în cea mai mare parte fără cunoştinţa obiectelor aflate în partea  ascunsă, nevăzută, dar care există totuşi, aşa după cum arată mărturia observatorului din oricare din punctele  ce se ridică de  la doilea observator în sus. Este evident că va exista o diferenţă de opinii între  observatori în ceea ce priveşte dimensiunile şi geometria orizontului la care  fac referire. Ca să existe o relaţie relativă între observatory, ei trebuie să asiste toţi la acelaşi obiect al cunoaşterii. Or, în cazul nostru nici unul dintre observatori nu asistă la acelaşi obiect al cunoaşterii cu ceilalţi. Ce se întâmplă în cazul acesta cu contemporaneitatea ?  Sunt, sau nu sunt contemporani observatorii, având în vedere că între ei există mereu o regiune de actualitate care nu este comună. Mai mult, pentru unul dintre ei, mereu pentru unul, ea lipseşte total din cunoaştere. Pot ei să se raporteze la aceeaşi contemporaneitate? Pe măsură ce poziţia observatorului este mai ridicată el se poate raporta la o geometrie  mai complexă a orizontului, o geometrie care oferă o cantitate mai mare de informaţi; în cazul observatorului dintr-o poziţie inferioară, informaţiile se stabilesc până la limita perceptibilului, cunoaşterea operând cu termeni incompleţi.

Desigur, raţionamentul de mai sus poate fi socotit ca fiind unul teoretic fără relevanţă deosebită  în lumea materială, ceea ce nu este tocmai exact. Verticala, chiar dacă nu este trasată geometric, există şi produce efecte în fiecare moment al realităţii. Tocmai această verticală hotărăşte geografia fiecărei forme a realităţii şi impune instrumentele şi mijloacele de cunoaştere şi comunicare. Putem comunica doar între limitele pe care verticala despre care vorbeam le stabileşte, ea este cea care face diferenţa între virtual şi existent. Şi tot ea stabileşte limitele până la care poate funcţiona cunoaşterea unui nivel.

Din momentul în care raţionamentul a intrat într-o zonă de abstract, perceperea lui devine greoaie şi neconvingătoare. Nu vorbim de dovezi „materiale” care să producă efecte perceptibile empiric şi asta pentru că doar uneori se pot emite presupuneri concrete despre existenţa unor zone care să facă diferenţa dintre două poziţii. Mai mult, evoluţia începută odată cu industrializarea a împins geometria din teritoriile simbolului în cele ale formei. Evoluţia instrumentelor industriale a determinat geometria să se aplece mai atent asupra evoluţiei formei; se părea – şi pare în continuare – că este mai important să cultivăm relaţiile structurilor, să acordăm atenţie mai mare  capacităţii de a crea forme şi nu de a cultiva simboluri. Şi totuşi, simbolurile au fost cele care  au orientat gândirea către teritorii fertile creaţiei. Ele, simbolurile au fost cele care au semnalat indicii preţioase pentru a ridica din abstract generaţii de forme care au devenit din ce în ce mai importante pentru noi. Puterea de abstractizare este cea care ne-ar permite să gândim şi despre efectele verticalei  la care făceam referire; această putere – operând cu simboluri – ne poate face conştienţi că nu este neapărat necesar să existe  o reprezentare grafică – să aibă o formă – pentru a exista. Mai mult, ne poate permite să gândim „verticala” plecând de la oricare punct al Universului spre oricare direcţie a acestuia. O astfel de gândire ne deschide accesul spre relativizarea oricărei zone a Universului şi, în consecinţă, spre contactul cu spectre ale formei greu – şi de multe ori inutil – de imaginat altfel. Faptul că vom putea ajunge la acceptarea că există mereu în Univers teritorii care se ascund cunoaşterii, fără să fie şi lipsite de existenţă, teritorii pe care simbolul le acceptă şi le presupune, nu este important doar pentru stabilirea unor ierarhii, aşa cum am fi tentaţi să credem într-o primă instanţă. Importanţa verticalei nu este primordială în stabilirea acestora, ci în determinarea creării de instrumente pentru a accede în teritoriile noilor forme. Este, până la urmă, modalitatea prin care progresul a funcţionat la la Icar încoace. Mă refer la Icar simbolul, nu la Icar eroul. Ori, alunecarea în interesul pentru formă aduce cu sine stări tot mai complexe şi mai categorice de captivitate. Forma reprezintă o structură care funcţionează exclusiv ca urmarea a relaţiilor pe care funcţiile ei la înfiinţează, ceea ce o face să devină distinctă, particulară şi parţial izolată în generalitatea ce stă la baza funcţionării Universului. Odată înfiinţată, o formă devine propria ei captivă şi desfiinţează o multitudine din provocările virtualităţii  simbolului. Se pare că noi am acceptat  calea propusă de formă şi tindem spre devenirea prin relaţiile propuse de aceasta, care, oricât ni s-ar părea nouă de nesfârşite, sunt strict limitate şi lipsite de capacităţile generalizării. Este doar o iluzie această dezlimitare a formei, o amăgire, aşa după cum judecata asupra formei, după: „Exemplul clasic oferit de textele budiste e cel al carului format dintr-o îmbinare de roţi – cu spiţele şi butucul lor -, oişte etc., sau exemplul casei care constă într-o şarpantă facută din grinzi, bârne, acoperiş etc. Dar carul în sine, casa în sine, unde sunt? Şi tot aşa, dacă omului îi dăm la o parte forma fizică, simţurile, activitatea mentală, conştiinţa-cunoaştere, ce mai rămâne? Unde găsim omul existând prin el însuşi în afara corporalităţii şi a gândirii?”

Sigur, industrialismul a înfiinţat domenii în care geometria, şi matematica în general, trebuie să acorde o atenţie specială formei, este un tribut plătit acestei căi a fiinţării, doar că – în egală măsură – matematica ar trebui să rămână capabilă să opereze cu aceiaşi măiestrie  şi în domeniile în care simbolul deschide sisteme noi de dimensiuni. Experienţele din  mecanica quantică dovedesc faptul că Universul nu funcţionează într-un sistem de dimensiuni, ci crează sisteme de dimensiuni, ori pentru o atari stare de fapt simbolul rămâne acel instrument util şi fertil în egală măsură. Poate că ar fi interesant ca gândirea lui Pitagora să fie reanalizată, pornind de la ultimile date ale acestor experimente? Sau poate că relaţia Spirit–Materie ar merita ceva mai multă atenţie? Hotărât lucru, starea generală a sistemului nostru de dimensiuni indică faptul că ne înfigem tot mai hotărât în miezul unei metalităţi talibane şi refuzăm relativitatea cu toate că facem mereu referire la ea.

Din punct de vedere al formei, verticala ridicată dintr-un orizont este doar o problemă de geometrie euclidiană, seria de orizonturi care i-au naştere prin mărirea distanţei de la origine la observatori, la fel. Totul se rezumă la operaţii în care elementele prezentate  – şi evidente – pot da naştere unor relaţii structural. Apare însă o problem: sunt suficiente şi complete relaţiile dintre elementele evidente? Nu ar trebui să căutăm instrumente care să ne releve dacă nu există serii de elemente generate de acţiunea elementelor evidente? Conform teoriei gravitaţiei a lui Eistein, avem de-a face cu o curbare a spaţiului care  de fapt produce forţa gravitaţională. Şi doar atât? Forţa gravitaţională este elemental vizibil, dar – conform modelului oferit de verticala despre care am vorbit – există posibilitatea unor porţiuni ascunse, care din punctul nostru de observare să nu fie vizibile. Dar dacă fiinţează un existent, atunci este foarte posibil să putem găsi instrumentele cu să-l supunem cunoaşterii. De altmninteri, în istoria cunoaşterii există teorii şi sisteme care propun serii întregi de instrumente cu care să aducem astfel de zone în cunoaştere. Ne împiedicăm mereu, însă, de o limită, care nu mai este a realităţii exterioare, ci a aceleia interioare; a subconştientului. În fapt a Realităţii, vorbim despre o limită care apare din lipsa unor elemente care aparţin unor zone ascunse pentru cei mai mulţi dintre noi, ceea ce înseamnă că avem de a face cu o verticală care stabileşte o ordine a cunoaşterii pentru care trebuie să trudim serios s-o putem evidenţia. Dacă această verticală există – conform aceloraşi teorii geometrice – parcursul ei poate fi urmat. Cum ajungem, însă, la instrumentele care să ne ajute? Asta este o problemă cu care omenirea se confruntă de mii de ani. Fiecare epocă a folosit o sumă de instrumente specific şi a dezvoltat un aunme traseu până la cele pe care le folosim astăzi. Despre respectivele instrumente se pot spune felurite lucruri, şi în favoarea lor, şi în defavoarea lor, dar nu asta este important. Poate că ar fi mai folositor dacă analiza s-a îndrepta, mai degrabă spre structura evoluţiei realităţii. Analiză care pare să se despartă în două mari planuri; unul dintre ele ar fi că realitatea funcţionează ca o strucutră din care noi percepe doar anumite categorii de elemente şi nu avem destule informaţii pentru a o recompune în fiinţarea ei; iar cel de al doilea plan sugerează că, realitatea evoluează continuu din ea însăşi, ritmul cu care îşi schimbă conformaţia fiind cel care ne sileşte să devenim  martorii unor moment care s-au consumat deja. Cu mult mai grav ar fi dacă ambele variant ear fi în funcţiune în acelaşi timp. În cazul acesta, handicapul pe care realitatea îl instaurează este cu mult mai dur ca cel pe care Zenon îl propune în aporia “Brasca ţestoasă şi Achile cel iute de picior.” Pur şi simplu o astfel de situaţie ar anula şansele ca vreodată  omenirea să poată creşte procentul informaţiilor de care are nevoie pentru a arunca o lumină revelatorie asupra mecanismului acesteia. Oricum ar fi, în ceea ce priveşte contemporaneitatea, pare să vorbim mai degrabă despre o structură de contemporaneităţi şi nu de un procesal acesteia. O structură care produce efectele ce întreţin relaţiile dintre diferitele elemente, ceea ce ar dovedi că teoria “undei de formă” a lui Shaldreke este corectă. Cu alte cuvinte, nu avem posibilitatea să cunoaştem în deplin procesul de evoluţie al realităţii, dar putem trece dintr-o contemporaneitate în alta în interiorul structurii.

Desigur, efortul pentru o astfel de acţiune este consistent şi mulţi dintre noi îl consideră nemeritat. Personal nu prea înţeleg ce e meritat sau nemeritat într-o astfel de acţiune. Din punctul meu de vedere totul se reduce la un proces de echilibrare a Sinelui, singurul care poate folosi elementele pe care o astfel de acţiune de schimbare a contemporaneităţii le creează. În rest, din punctul de vedere al realităţii, se pare că nu există gest, acţiune sau proces generat de vreo una din componentele sale care să-i modifice substanţial conformaţia. Ea, realitatea, va rămâne constant generatoarea de procese care să ne includă, alături de o sumă de necunoascute. Doamne, matematica asta! Necunoascute sunt pentru noi, nu şi pentru realitate; modul ei de a funcţiona este tocmai acesta de a evidenţia un element şi de a-i alătura o sumă de necunoascute. Este procesul prin care realitatea îşi asigură unicitatea fiecărui element care intră în componenţa sa, pentru că, nici măcar elementul în sine nu este acelaşi în momente diferite, ci mereu altul şi unic, în permanentă dependenţă de relaţiile dintre  sine şi toate celelalte elemente, în fiecare moment al evoluţiei. Sau cum ar spune un înţelept tibetan: „Numeroase contacte de tot felul care au loc permanent în univers şi efectele  la fel de numeroase şi diverse ale acestor contacte formează un alt schimb de energie a cărui influenţă se exercită asupra tuturor fiinţelor şi în toate domeniile.

Şi, pentru a ne apropia şi mai mult de aceste teorii, vom spune că în univers nu se produc propriu-zis contacte. Universul este mişcare şi mişcarea e făcută din contacte. Contactele şi efectele lor sunt Universul.”

Când asişti la aşa ceva din afară şi detaşat, totul are o frumuseţe tulburătoare, din lăuntru, însă, lucrurile se schimbă radical, iar momentele de frumuseţe devin foarte rare. Restul, noi oamenii, îl denumim: suferinţă. Habar n-am cum îl denumeşte Realitatea.

Read Full Post »

– Te-n paști pe mă-ta, de dobitoc!, auzi Serghei în telefon vocea Adinei.  Părea furioasă foc, și vocea ei, care se dogise de la țigările fără filtru pe care le fuma înfipte într-o sipcă de cireș – același soi de sipcă pe care o descoperise în tinerețe, și care acum era obiect de lux – hârâia tabacic. Nu se mai găseau sipci ca pe vremuri, dar Adina avea noroc, și o dată pe lună își completa rezerva de la un bătrân lingurar care trăia în coasta orașului. Știa toți meșterii din jur Adina. Toți. Știa cine face oale, cine meșterește linguri și funduri, cine mai are război și mai țese, cine brodează și lucrează-n igliță, cine bate metalul și mai are cuptor de topit. Când i se punea pata, se urca în mașină și-și pierdea ziua scormonind prin casa cuiva și descusându-l de una, de alta. În urma ei rămânea o dâră de scrum și izul dulceag, puturos al țigărilor ieftine. Acum era furioasă și părea amărâtă, așa că Serghei era curios: ce, Dumnezeu s-o fi întâmplat?

– De ce ești furioasă, copilă blândă și gingașă, gânguri Seghei în receptor, abia respirând să nu scape în râs.

– Blândă, pe mă-ta… boule! De gingașă, ce să-ți mai spun, cu curu meu cât un marfar din vremea foametei. Doamne, ce n-am putut să sufăr la viața mea au fost proștii, și cu ăștia m-am tot căptușit pe lângă mine… Ce cap sec și fără minte își taie lucrările, dobitocule? Și le face bucăți? Dacă te-ai plictisit de ele nu știai că am o peluză cât o zi de post, și că le-ar fi stat bine pe iarba aia?

– Serghei nu se mai putu abține și scăpă un hohot lung de râs. I se luase o piatră de pe inimă; nimic rău nu se întâmplase, și-o s-o lase să-i frece ridichea, și să-l scarmene. Așa se va răcori; îi va trece paraponuIaca am avut o clipă de neatenție. Din nebăgare de seamă s-ntâmplat.

– De cine faci tu mișto, băi, amărâtule!? Ți s-a făcut de-o mardeală? Băi, suleo, io mă sui în mașină,  una, două, și rup bastonu’ ăsta noduros pe noada ta. Cum te las nițel din mână, ți se urcă la cap. Ăi fi vreo sculă!, măi, oblete amărât. Să nu mă scoți din țâțâni, auzi, ce-ți zic…

– La cât de tare țipi te-aș auzi și fără telefon…

– De ce ai tăiat, bă, lucrările? Răspunde la întrebare. Așa faci tu când te plictisești de lucrări?

– Nu, Adina, buna mea Adina. Nu m-am plictisit de lucrări. Le-am tăiat pentru că în tot timpul ăla cât am fost în păduri mi s-au perindat prin minte toate greșelile pe care le-am făcut de când am intrat în meseria asta și până în ziua de azi. Dar nu asta ar fi fost important, pentru că asta se poate îndura… doar sunt greșelile mele, și dacă nu sunt alea, or să fie altele. Rău era ca lucrările mele începuseră să vorbească pe limba lumii de astăzi. Când le-am făcut eu, păreau că vor rămâne departe de lumea noastră, că se vor duce către lumea lor, către acea lume pentru care eu am gândit să fie hărăzite. Dar n-a fost să fie! N-au rezistat. Vina n-a fost a lor, ci a mea, eu n-am știut să le fac să se țină departe de lumea din jur. Să rămână cu misterul cuvenit. Mă uitam la ele în fiecare dimineață, la întoarcere, și le vedeam cum sunt tot mai vulgare, tot mai aproape de firea lumii. Mi-era rușine, Adina, să văd cum lucrările mele se dau în firea lumii… Erau ca niște muieri care-și pun poalele-n cap; și chiar dacă poalele alea sunt scumpe și din materiale rare, muierile de sub ele sunt ieftine și de doi bani. Sunt niște amărâte de curve, rele de muscă. Atât. Pădurea m-a învățat altă limbă a firii, și curtea aia se va umple de alt fel de vorbe, de altă respirație, de alt parfum. Se vor spune alte povești. Altfel de povești, înțelegi, tu, dragă Adina? Poveștile nu pot fi spuse cu vorbe din ziua de azi. Poveștile au vorbele lor, au tâlcurile lor, au învățătura lor, pe care o țin ascunsă, și la ea ajunge numai cel care este hărăzit. Așa se alege lumea de lume, Adina. Asta am învățat eu în ăia cinci ani cât am stat singur printre copaci și ierburi, și cer, și nori, printre animale și gâze. Noi, de aici de la oraș, gândim că în pădure nimeni nu vorbește, nimeni nu gândește și nu există povești. Vezi, asta gândim noi, pentru că habar n-avem să ascultăm și să vedem, și, ceea ce este cel mai rău, nici nu ne interesează. Aroganța asta e cea care ne pierde. Sunt învățături pe care nu le vom descoperi niciodată. În lumea asta a noastră este o altă lume cu mult mai adâncă și mai înțeleaptă, iar eu am învățat să spun povești din lumea asta. Nu se putea să spun noile povești în fața vechilor povești. Cineva trebuia sacrificat… asta a fost tot.

În receptor se auze un ușor fâșâit, părea că nimeni nu mai e la celălalt capăt.

– Alo. “Da”, și atât. Ce faci, femeie? Și de ce taci?

– Pentru că ești prost. Ești cel mai mare prost de care am avut parte în viața mea.

– De ce?

– Păi, aia mă întreb și eu: de ce ? Așa te-a făcut mă-ta, ce să-ți spun. Ești așa de imbecil, încât mă întreb dacă ai să înțelegi vreodată că ai dat de dracu’.

– De ce?

– Ai să mori de foame, amărâtule! Cine, mama dracului o să fie interesat de izmenelile tale filosofico-cretinoide? De ce vorbește copacul 342 din pădurea verde, şi ce-o fi gândind el în crengile alea ale lui. Ăștia or să vină, or să se uite, și-or să plece. Ce-i fute pe ei grija de gândurile tale?; ei vor, acolo, o lucrare cu care să se fălească la vecini. Să se vadă că au bani, și că sunt culți în cap.

– Ce-mi pasă mie de ce vor ei? Au fost cinci ani în care eu am intrat într-o lume… Nu. Am fost lăsat să intru în lumea aia. Am trecut prin încercări tare grele. Nici nu știi tu cât de grele au fost. Pot să spun că am fost un ales. Cinci ani au fost proba mea de inițiere. Și, tu crezi că, după cinci ani trăiți în lumea lumilor, în duhul lumilor, mă mai preocupă vrerea amărâților astora care vor muri mai proști decât s-au născut. Și, mai grav e, nu că vor muri mai proști, ci c-au irosit o viață să devină mai proști. Așa ceva nu rămâne nepedepsit, scumpa mea. Doar că, eu sunt obligat să mă port de parcă n-aș băga de seamă lucrul acesta. Eu trebuie să pun în calea lor uneltele, folosească-le cum vor.

– Și din ce-o să trăiști, suleo? De foame ai să mori.

– Dintr-un motiv trebuie să murim. Toți oamenii mor dintr-un motiv, și dacă ăsta a fost motivul meu… Așa să fie. – Fir-ai al dracului, nație încăpățânată, a tunat Adina în receptor. Ascultă ce-ți zic acuma. Ascultă bine cu amândouă urechile. Când te-o ajunge ananghia, să știi că aici te așteaptă o strachină caldă, cu ce s-o găsi. E aici, pentru tine tot timpul. Și dacă dă mama dracului să aflu că n-ai ținut seamă de vorbele mele, sfârșitu lumii va fi. Să-ți intre bine în tărtăcuța aia care-ți ține loc de cap. Te așeteaptă zile negre, mai negre ca talpa iadului. Ai să fii uitat de toți cu viteza luminii. Să fii mulțumit de-ți vor răspunde la bună ziua. Acuma ești un soi de jivină ciudată, și sunt cu ochii pe tine, așteaptă să vadă ce s-o alege; se fac a fi simpatici, binevoitori. Cum vor apare primele lucrări și reacțiile la ele, gata, s-a isprăvit. Nu mai vinzi, nu mai vorbește lumea de tine: adio, neamule, n-am treabă cu tine. Atunci să te văd, atunci să-mi arăți câte perechi ai… Eu n-am avut atâtea încât să continui, atunci când mi-am dat seama că nu mi-a pus Dumnezeu mâna în cap, și că n-am făcut în scăldătoare. Am avut noroc cu părintele Zamfirache, fie-i țărâna ușoară. Lă bătrânețe, acuma, îmi dau seama că n-aș fi avut curaj să trăiesc în lumea în care te-ai dus tu. Ca înnecatul te-ai dus, ți-ai risipit toate șansele, ai tăiat toate punțile să te mai poți întoarce… Vai de capul tău, de dobitoc amărât. Lumea a luat-o într-o parte și tu în cealaltă. Adio, și n-am cuvinte!… să nu uiți de strachina aia!

      Și Adina a închis. Serghei a lăsat încetișor, absent telefonul într-o parte. Era un cuvât care îi suna fără încetare în minte: plămadă. Discuția cu Adina făcea cuvântul ăsta să sune ca o vibrație, ca o tulburare. Gândurile sale  nu mai cunoșteau ordinea omenească, nu se mai înșiruiau mulțumite gândurile; se topeau, se dizolvau. Părea că nimica nu mai rămâne din ele, păreau că sunt absorbite de o forță care le atrage, o forță din nicăieri. În sufletul lui Serghei se năștea spaimă mare și bucurie, până la un punct părea că începe să înțeleagă sensul misterios al cuvântului plămadă; iar înțelesul subtil al acestui cuvânt îl lumina de ce încep oamenii să moară mai proști decât se nasc. Să înțeleagă ce se întâmplă cu ordinea care a știut atâta amar de vreme să facă lucrarea firii într-un anume fel, doar în felul acela. Și, iată că, dintr-o dată ordinea s-a stricat, sau poate că doar pare că s-a stricat, și-a schimbat țelul se poate, de asta oamenii trebuie să moară mai proști decât s-au născut. În jurul lor, ordinea se așează altfel, se plămădește. Poate că, ei, oamenii, au făcut ca prea multă vreme, ordinea să țină seamă de ei, și într-o clipă de neatenție a revenit la firea ei cea adevărată unde oamenii trebuie să moară mai proști decât s-au născut, împotriva tuturor celorlalte lucruri care să moară mai evoluate, mai deștepte. În jurul lor, se schimbă miezul Întregului, se plămădește de-acuma; totul se schimbă în plămadă, în ea se absoarbe materia și devine vibrații, devine unde, care pornesc spre marginile Universului, ca să-l dezmărginească; și pe măsură ce se îndepărtează de puterea uriașă din centrul plămadei, își pierd forța și se transformă din nou în materie. Poți vedea cum valuri uriașe se pornesc unul asupra altuia, se amestecă și se întărește o formă ciudată, ce ține închisă în ea puterea ascunsă a mișcări care poate fi eliberată, care-și dorește să fie eliberată, pentru că la fiecare nivel la care ajunge, plămada devine o altă plămadă. Devine din ea însăși, și tot ce este în ea poate fi, sau poate să nu mai fie în clipa următoare. Doar plămada rămâne mereu ținută în mizul ei, care a pornit de undeva și tinde să se întoarcă la originea pe care memoria ei n-o știe. Oamenii au fost o vreme speranța ei că vor duce către sufletul acestei origini, dar se pare că nu ei sunt calea, așa că sensul firii lor trebuie inversat, și de asta ei trebuie să moară mai proști decât s-au născut.

      Gândul îl împingea pe Serghei spre felul de a fi pe care-l căpătase în păduri; cea mai mică vibrație devenea parte a conștiinței lui, se depărta de rațiune și atingea nivele ascunse, subtile, impalpabile. Bărbatul rămăsese așezat, și în el sunetele convorbirii porniseră un dans care îi reveleau adâncimea netrebniciei sale. Devenise o entitate ruptă de firea ei colectivă, un fir dintr-o energie care se mai avea doar pe ea. Se dovedise a fi o fire slabă, n-a fost în stare să rămână mișcarea intimă, esențială a formei din care făcea parte. Se desprinsese, și trebuia să plătescă prețul. Fusese atras de farmecul periculos al unor energii ce păreau prietenoase și pline de iubire, dar care, în esența lor, erau ucigașe. Frămănta capătul de lemn al cotierei de la fotoliul pe care se așezase și-și spunea că, pe lângă toate alea, s-a condamnat și la tăcere. Pentru că nu poți să ieși în lume și să spui cuvintele pe care i le aduc gândurile în asemenea momente. Nu poți; te vor închide la balamuc, te vor urmări pe stradă cu strigăte de ocară. Astea nu sunt cuvinte din ordinea știută a firi, dacă ajungi la ele trebuie să înțelegi că ai pierdut rânduiala. N-ai decât două căi; ori accepți, și atunci te îngropi în tăcere, nu-ți mai rămâne decât calea făpuirii, rămâne să speri ca lucrarea ta să dăinuiască până când lumea va ajunge – dacă va ajunge! – să înțeleagă că există un sens cuprins în formele acelea, un sens viu, pulsând, vibrând; ori te încăpățânezi să încerci să-i convingi pe oameni de adânca ta înțelepciune, și atunci ești pierdut cu adevărat. Toate frământările te vor sili să lași de la tine, să faci compromisuri, să ți se pară că e mai bine să uiți una sau alta, ca spusele tale să fie mai limpezi mai pe calapodul gândului ce străbate lumea. Ai să te rupi, astfel din orizontul ce te-a cuprins și ți-a arătat o realitate pe care altcineva n-a fost hărăzit să o vadă. Te va azvârli, și se va închide în urma ta, dar nici în ordinea firii din care ai plecat nu vei mai ajunge. E de la sine înțeles că, nu vei rezista mult prins între cele două puteri, te vor zdrobi ca pe un gândac curios, care a intrat unde nu trebuia. Pulberea se va alege din tine, pulbere fină  va fi tot interiorul tău, și te vei ruga neîncetat să fii dat iadului ca să scapi din chinurile pe care te va face să le înduri pulberea aia dintre lumi. Adina, cu firea ei lucidă, înțelesese, și și-a interzis să iasă din hotarele firii. A rămas în alcătuirea acelei ordini ce pare a fi hărăzita omenirii. Nu poți să știi cu adevărat dacă asta e ordinea, sau e o alta, ce derivă din asta, și pe care trebuie s-o cauți cu multă gingășie ca să nu smintești ceva din curgerea naturală a lucrurilor.

      Cum să ieși în lume cu asemenea gânduri? – își spunea Serghei. Cum să spui oamenilor asemenea enormități, asemenea alcătuiri ce par a fi culmea neroziei. Ei sunt convinși că știu ordinea simplă a lumii, a faptelor care se consumă lângă ei, și care toate poartă un nume și o formă. Te risipești încetul cu încetul, te topești odată cu ele; aceasta fiind ordinea firească a lumii, a ceea ce înțelegi tu și cei de lângă tine că e ordinea lumii. Nici tu, și nici ei nu vor ajunge vreodată să înțeleagă că nu există nimic mai simplu decât ceea ce atinge limita subtilă a conștiinței, de unde începe să se plămădească în forme care se lasă cunoascute cu greu. Nu vor ajunge niciodată să înțeleagă că dacă se desprind din procesul acesta, tot mai mult se lasă prinși într-o ordine aparentă pe care n-o mai stabilesc ei, ci lucrurile ce au ieșit din mintea și din mâinile lor; că ei sunt cei ce au devenit niște obiecte azvârlite de colo, colo;  crește un soi de dezordine în spațiul pe care altă dată se bucurau să-l cuprindă în primul rând cu instrumentele conștiinței, îl știau cu simțuri care s-au tocit și doar mai pâlpâie ca mucul unei lumânări ce urmează să-și de obștescul sfârșit. Se sperie de catastrofe omenirea, de cataclisme fioroase, descriu apocaliptice clipe și nu realizează că nimic nu egalează nenorocirea de a muri mai prost decât te-ai născut, și că lor asta li se întâmplă, și că la asta contribuie cu o superbă și inconștientă lipsă de voie.

      Serghei știa; nu înțelesese, nu gândise; știa doar că lucrările lui viitoare sunt cu totul inutile din punctul de vedere al unei astfel de atitudini. Ele, lucrările, vor tinde să ocupe un spațiu al Universului lipsit cu totul de forma știutului, așa cum îl definim din interiorul limitelor pe care le aducem tot mai aproape de noi. Lucrările lui vor fi doar niște imagini fără sine, fără înțeles, pentru că înțelesul în lume va ajunge doar la lustrul, la pojghița lucioasă și subțire ce leagă nimicul de alte celea, de toate celea. Cu atât era mai dureros pentru el, faptul că lucrările trebuiau făcute, mai mult, că trebuiau făcute din plinătatea împlinirii celor mai subtile expresii ale fiindului. Să simți că, deși știi destinul, ești obligat să nu te oprești, mai mult să încerci să atingi praguri tot mai rafinate ale desăvârșirii, nu este un lucru tocmai ușor.  Și asta trebuia făcut cu forme ale materiei care se presupune că ar avea un destin aparte, că ele sunt sortite să modifice vibrațiile existenței, că ar fi instrumente greu de strunit dar care traduc plutirea de nesimțit a inexistentului. Vezi că, inexistentul nu înseamnă de fel o expresie a morții, pentru că și-n cărțile sfinte se vorbește că totul pornește din inexistent, din neființare. Acolo se află memoria profundă a ceea ce devine.

Da. Nu era un moment tocmai ușor pentru Serghei. Totul se întâmpla în clipa când i se părea că omenirea nu este pregătită pentru astfel de forme. Poate că era nedrept ca el să fie născătorul unor astfel de forme, acum, când lumea e departe de sensuri, de sensurile acelor forme. Doar că, el devenea tot mai obligat să urmeze această cale, urca din el această forță care-l obliga. Se chinuia să amâne, să încerce să treacă peste nevoia asta, să rămână doar cu imaginile din visele lui, iar formele materiale să nu mai ajungă la lumina realității.

      Îngrijorarea din vocea Adinei, care-i stăruia încăpățânat, subliniată parcă de metalizarea tehnică a telefonului, îi transmitea că are puține șanse. Destinul lui nu se putea împotrivi, iar el ca alcătuire, ca entitate a acestei materii, cu atât n-ar fi găsit mijloacele de a schimba ceva din această poveste. Așa cum niciodată nu a găsit mijloacele să schimbe ceva din existența lui atunci când lucrurile porneau să se organizeze, obligându-l să urmeze un curs anume. Până în momentul acesta al vieții a avut convingerea că era un om liber, ba, chiar se mândrea cu atitudinea sa și purta aerul seniorial al unui cavaler rătăcitor; un soi de Don Quijote, cu mult mai ridicol și mai supus nebuniei decât acel adevărat Don Quijote. Da, până în momentul acela, când a realizat că de fapt este un prizonier fără speranță, și tot ce disprețuia la cei din jur, ar fi trebuit reevaluat, regândit. Oare, granița aceasta atât de subțire dintre libertate și prizonierat putea fi pusă în discuție, putea ea să fie analizată, și, mai ales, puteai  trage vreo concluzie care să-ți ofere o șansă de a ajunge la un anume acord cu ființele ce se nășteau fără încetare din interiorul tău, și care se ridicau la suprafață alungând celelalte forme ale tale: cele de ieri, de alaltăieri, din clipa trecută? Puteai încerca să le modifici? Se părea că lui nu-i izbutise în nici o clipă din viață, și se mai părea că Adina știa asta, iar vorbele lui o speriaseră destul de tare. Urma ceva ce lui îi scapă, de fapt nu e prea interesat, cum n-a fost niciodată, de firul evenimentelor ce vor veni, dar cei din jur văd, și nu sunt de loc mulțumiți de ce văd, de parcă ei ar fi amestecaţi direct în povestea asta. Prind să se agite oamenii, vorbesc între ei, schimbă păreri, caută soluţii. Brusc au devenit îngrijoraţi în ceea ce-l priveşte. Pe Adina o înţelege, vieţile lor s-au împletit cândva, şi chiar dacă trec perioade lungi de timp fără ca ei să aibă vreo veste unul despre celălalt, sunt conştienţi de firul nevăzut cu care i-a legat ursita. Dar ceilalţi? Ceilalţi sunt doar o adunare de umbre chinezeşti viermuind dincolo de panoul de pânză, sunt voile amestecate ale unor bocitoare care-şi aruncă mereu privirile în jur, cu gândul unui câştig oarecare.

      Serghei stătea în fotoliul, era înfundat cu totul în fotoliul acesta pe care-l găsise în talcioc, şi pe care-l reparase cu grijă pentru că era făcut cu dărnicie. Ştia, bătrânul fotoliu, să te cuprindă cu grijă, cu dragoste, alinător, aproape simţeai cum vibrează când trupul tău ostenit îşi face cuib în pernele bogate. Ca o pisică torcea fotoliul acela, şi pentru asta era preferatul său, mai ales în momentele acestea când trebuia să cumpănească atent ce-ar fi de făcut. Brusc îşi aminti zilele viforoase de iarnă când zăcuse pe un maldăr de cetină şi de ierburi, lângă un foc bogat. Fuseseră zile care păreau că vor să hotărască faptul că el este un netrebnic, că norocul său fusese prea lung şi prea îngăduitor. Părea că stârniseră cu bună ştiinţă viforniţa cumplită din codrii, o stârniseră cu un scop, cu o ţintă precisă. Se putea foarte bine ca în adânc de suflet să se aprindă, să scânteie din ce în ce mai aprig fiorul spaimei, al deznădejdii. Se putea ca omul să se lase împins de nesăbuinţă, să facă gesturi necugetate, împins fiind de spaima tot mai stăruitoare. Era departe, mult prea departe de semeni care să-i sară în ajutor. Zilele ştiau asta şi aşteptau răbdătoare, îşi treceau una alteia alcătuirea dezlănţuită a viscolului, o întăreau, o hotărau şi mai aprigă. Părea că pe mormanul de cetină şi de ierburi, trupul acela atât de firav nu va fi în stare să se ţină departe de valurile ce spulberau crengi, bucăţi de stâncă, copaci bătrâni şi mai ales zăpada aspră, cu firele ei uscate, puse să taie, să străpungă, să sfâşie. Nu se putea vorbi despre vreo luptă; cu nimeni nu se lupta viscolul, care creştea cu fiecare oră,  tot mai întărâtat, tot mai ieşit din matcă, tot mai hotărât să aducă prăpădul. Şi în toiul lui, zilele aşteptau ca omul dintre ierburi să-şi piardă măsura, să treacă de coama răbdării, să se piardă în firea lui nestatornică. Doar că, nimic nu se întâmplase; Serghei zăcea abia licărind, se ridica aproape fără să ştie, să mai arunce un lemn în foc, să mestece îndelung bucata de carne uscată ce-i ţinea zilele, apoi redevenea nemişcare, indiferent la viscolul tot mai întărâtat. Şase zile, viscolul se întrecuse pe sine; şase zile se scuturase încolo, şi-n-coace, doar, doar o zburătăci vietatea din adăpostul unde nu-l putea atinge. Şase zile se înlocuiseră una pe alta, mereu mai convinse că avea să se termine. Acuş’, acuş, avea să se termine. Dar în noaptea a şaptea, vântul a căzut brusc, către zori, a mai nins îmbelşugat vreo câteva ore, dar dimineaţa a venit cu un soare puternic şi rece.

      Serghei zâmbi imaginilor acelora, din dimineaţa geroasă, care sclipea peste măsură, troienită, îmbelşugat acoperită de zăpada ce scăpa ici-colo într-un albăstrui delicat. Zâmbea, gândid că acum se răsfaţă tolănit în fotoliul bătrân, dar aceeaşi prigonă va porni împotriva lui. Zilele se vor urni şi vor începe vânătoarea, îl vor hăitui ca şi atunci, lacome, necruţătoare. Pentru ele nu conta cine le este tovarăş, fie el viscolul, fie firea haină a lumii, firea lălâie, jalnică, stupidă. Nu asta conta pentru ele, ci exemplarul de pus la colecţie, vor trece boldul prin el şi-l vor fixa de te miri ce; să zacă acolo ca semn, ca aducere aminte. Câte semne din astea nu au, împrăştiate peste tot, la fiecare ştiu ziua şi ora, minutul când boldul s-a înfipt şi l-a înţepenit, oricât ar fi de viteaz, de arţăgos, de sălbatic din fire, captivul devine un semn şi ultima lui suflare e ca o amintire pe care zilele o degustă de fiecare dată când trec pe lângă el. Ştia Serghei ce vor zilele, nu sfârşitul domol şi cuminte, aproape alinător, ci spasmul care se-ncheie într-o ultimă crispare şi care va rămâne mereu imaginea unei dureri care n-a izbutit să se consume până la sfârşit. Va urma, iar, joaca aceea ticăloasă, perfidă. Nesfârşita aşteptare a greşelii fatale, a pierderii cumpătului, pe urmă goana şi spaima care creşte, groaza că totul se spulberă, că totul se risipeşte, se duce la vale. Nu mai ai nici un reazem, nici un cotlon nu se mai iveşte care să te primească şi să te ocrotească. În urma ta se prăbuşesc zilele, una după alta, hăulind a disperare. În jur, totul se face ruină. Tu, te sfrijeşti şi-o iei razna cu totul, nu mai sunt repere, nu mai apar nici un fel de semne care să te îndrume. Viaţa ta a plesnit pe la toate cusăturile şi fâlfâie urât şi prevestind a morţiu.

      Serghei zâmbea în continuare. Poate fi aşa, dar poate fi şi altfel. Avea el curajul nebun să se măsore din nou cu zilele. Era alt joc, alt fel de reguli, altfel de măsuri; de câştigat va câştiga cel care nu-şi pierde cumpătul, cel care ştie să aducă lehamitea mai aproape, s-o lase pe ea să-şi arate golicinea lipsită de aţâtări, de ispite. Ţinea mâinile într-un fel caraghios, abandonate pe cotierele fotoliului, din când în când arunca o pivire dosului de palmă cu venele proieminente de la eforturile îndelungate. Nu avea cum să crească peste vene carnea ocrotitoare, sau stratul subţire de grăsime, care să ascundă urma albăstruie a vasului de sânge. Nu avea cum, pentru că mâinile lui trebuiau să facă faţă muncii, trebuiau să scormonească prin materie.

      I-ar fi plăcut foarte mult să vadă cu claritate, cu limpezime povestea pe care doarea s-o spună. De fapt, nu dorea, ci ea se năştea în fiinţa lui. Da, în fiinţa lui, pentru că nici mintea şi nici inima nu erau cele care să adăpostească vreo spusă. Ar fi fost uşor să fie aşa, ar fi fost simplu; povestea s-ar fi înşirat cumsecade aducând alinare… poate…, sau, poate ar fi lăsat un gol, ar fi simţit cum rămâne fără o parte din sinea lui… Dumnezeu, ştie?! Doar că lucrurile erau cu mult mai complicate, pentru că povestea nici nu exista, dar nici nu voia să recunoască asta. Îi bântuia fiinţa, ca un fior; ba se aduna ici, ba se împrăştia peste tot, şi urla din toţi bojocii că vrea să fie împlinită, să aibă viaţă, şi carne, şi duh. Trecea şi smulgea fără scrupule tot ce prindea din sufletul său, iar atunci când s-ar fi părut că şi-a găsit în sfârşit o formă, că poate fi aruncată afară, se risipea dintr-o dată hăulind prevestitor, o prevestire pe care doar ea o vede şi-o simte, şi şite cu asupra de măsură că astfel poate zdrumica omul sfârşindu-l, lihnindu-l. Mai apoi, când se apropia de materialul în care îşi dorea să fixeze ceaţa asta, negura care se învălătucea prin sufletul său, pândind crispat fragmentele care se iveau pentru a miia parte dintr-o clipită; ei, bine!, materialul acela refuza să primească formele. Începeau alte nazuri, alte conflicte, alte umilinţe pe care trebuia să le suporte. Pe măsură ce înainta în vâltoarea asta, trebuind să facă faţă neputinţelor care-l sfâşiau necruţător, cu singurul gând de a se vedea ajuns la lumină, la liniştea aceea pe care o aduce gândul că se poate întâmpla orice doar să se sfârşească odată. De fiecare dată, fără excepţie, trebuind să străbată perioada de orbire din final, când aproape că nu mai ştia cu adevărat ce se întâmplă, şi cine pe cine modelează. Perioada când simţea cum se schimbă firea în el, mereu întrebându-se dacă nu cumva povestea pe care a vrut s-o smulgă din fiinţa lui nu s-a încuibat şi mai adânc, şi nu-i mursecă cu lăcomie energiile, transformându-se într-o arătare de toată groaza. După toate astea cum dracu să-ţi mai pese de dorinţa semenilor tăi? De mofturile lor scornite de  felurite nazuri adunate de prin te miri ce izvoare aduse la vedere de presupuneri şi viclenite năzuinţe.

      Când materia te ia la refec, când spală pe jos cu sufletul tău, toate mofturile şi izmenelile celor din jur par doar o joacă de copil răzgâiat, pe care poţi s-o înduri fără   să-i dai mare atenţie. Poţi s-o priveşti cu îngăduinţă şi să laşi de la tine. Asişti la zbenguiala semenilor, privind totul cu detaşare, dar şi cu spaima adunată din faptul că trăieşti între două stânci care se bat cap în cap, şi-n mijloc eşti tu,  niciodată sigur că vei scăpa teafăr. Mulţi, tare mulţi, n-au scăpat. Stâncile cele două i-au schilodit fără milă. Şi, mai apoi, i-au lepădat. Materia într-o parte, cu regulile ei neabătute, şi lumea care e mai schimbătoare şi mai capricioasă decât zborul unei efemeride dornică să zămislească. E nestatornică lumea, şi-i mereu în pofte. Când crezi că ai înţeles şi te repezi să-i faci voia, totul este răstălmăcit, este întors pe dos, abătut, şi face să pară că îndemânarea ta nu-i decât o schimonoseală inutilă. Asta înţelesese Serghei de multă vreme, aşa că acum tot ce urma să facă era să lase materia să-i îngăduie poveştile pe care urma să le adune din fiinţa lui. Erau poveşti clocite în anii lungi pe care îi petrecuse străbătând pădurile, în anii când singurătatea era mângâietoare şi fertilă. Din vremurile acelea ştia că toate poveştile astea trebuie să prindă formă şi să devină mărturii despre ceea ce se petrece în eterul nefiinţării. Eterul pe care, din dorinţa aprigă de a trăi, nu-l băgăm în seamă cum ne modelează şi ne schimbă în fiecare minută. Doamne!, cum ni se pare că ştim să ne facem viaţa, s-o modelăm, aducând-o gata să să ne satisfacă toate capriciile. Şi, bursc, totul se răstălmăceşte şi avem dovada că ea, viaţa, s-a plămădit într-un alături subtil, pe care nu l-am sesizat niciodată, noi avem voie să privim doar la un moment dat, atunci, şi numai dacă înţelegem că devenim tot mai proşti, pe măsură ce ne apropiem de moarte. Pentru asta, se pare, se naşte câte unul ca el, care înţelege să citească semnele din eterul nefiinţării; şi e de datoria lui de semen, de om să le aşeze în calea celorlalţi.

      Da, se pare că nu este scăpare din asta – îşi spuse Serghei şi se ridică din fotoliu ca să-şi facă o cafea.

Read Full Post »

04 septembrie, 2014

Se poate spune că tremenul mc² din ecuaţia E= mc² a lui Einstein reprezintă ceea ce Kant definea ca fiind „realitatea pură”, adică realitatea care se cuprinde pe sine  nemijlocit şi în toate formele existenţei sale. Aceasta este realitatea din care, „realitatea  practică” îşi extrage momentele sale de existenţă, care devin conştiente de modul lor de a fi pe perioade determinate, în funcţie de un scop anume. Funcţionarea „realităţii practice” se datorează unor funcţii pe care scopul înfiinţat de „realitatea pură” le generează şi care vor fi active atât timp cât acel scop rămâne motivarea acelei „realităţi practice„. Ca atare, „realitatea practică” nu se poate exprima decât ca obiect al unui spaţiu al căror dimensiuni au fost fixate de funcţiile scopului. Iată de ce o „realitate practică” se poate defini ca fiind un obiect care funcţionează în virtutea unui set de valori generat  de „realitatea pură”, sau cum ar spune Mircea Eliade : Obiectul apare ca un receptacol al unei forţe exterioare care îl diferenţiează de mediul său şi îi conferă sens şi valoare. Categoriile caracteristice care definesc particularităţile fiecărei „realităţi practice”, atât pentru ele însele, cât şi pentru un observator extern, sunt cele care indică sensul adevărurilor care au dus la fiinţarea respectivei realităţi. Urmărind aceste sensuri am putea uneori să ne orientăm în tendinţele pe care le are „realitatea pură” în propriul său Fiind, doar că trebuie mereu să ţinem seamă de principiul de sorginte pitagoreică, ce afirmă: Conţinutul cifrei nu poate fi identic cu conţinutul numărului. Principiu care este valabil, cu asupra de măsură, în ceea ce priveşte „realitatea pură”, care este dependentă, în Fiindul său, de valorile tuturor „realităţilor practice” pe care le-a generat, care funcţionează, şi care urmează să ia naştere, valori care îi modifică în permanenţă condiţia. Fapt care îi dă dreptate lui Heraclit în afirmaţia că nu te poţi scălda de două ori în aceleaşi ape ale unui rîu.

Urmărind mecanica acestor relaţii dintre „realiatatea pură” şi „realităţile practice”, trebui să sesizăm modul foarte discret în care E, termenul „E” din ecuaţia lui Eistein, adică energia, contribuie la desfăşurarea acestui spectacol. Dacă materia, prin toate transformările sale spectaculoase, ne oferă momente de încântare sau de deznădejde, energia, care contribuie substanţial la toate mişcările ce au loc, preferă să rămână într-o poziţie extrem de retrasă, sau după observaţia lui Aristotel: Lucrurile cele mai generale sunt, putem spune, şi cele mai greu de cunoscut omului, pentru că sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri. Atrăgând astfel atenţia asupra faptului că – poate – ar merita o atenţie deosebită, iar în urma unor studii cel puţin la fel de concentrate ca cele pe care le-am acordat materiei, s-ar putea să ne  bucurăm de beneficii neaşteptate. Poate că învăţatul lamas are dreptate să afirme: Numeroase contacte de tot felul care au loc permanent în univers şi efectele lor la fel de numeroase şi diverse  formează un alt schimb de energie a cărui influenţă se exercită asupra tuturor fiinţelor şi în toate domeniile. Până în momentul de faţă, noi ne-am mulţumit să clasificăm şi să urmărim o singură formă de manifestare a energiei, cu toată că sesizăm permanent existenţa multor alte forme sub care energia există în Univers. Şi totuşi, ne plecăm cu aceeaşi acerbie asupra relaţiilor cu energia pe care ni le indică materia, dar vorba înţeleptului: ce ne facem cu toate celelalte contacte care au loc permanent. Pentru ca toate mişcarile pe care “realitatea pură” le provoacă în ea însăşi, în contact permanent cu efectele generate de “realităţile practice” să se subordoneze unor adevăruri care la rândul lor se modifică permanent, şi coeziunea contrariilor să nu scape de sub control, este nevoie ca formele cele mai subtile ale energiei să contribuie atât la stimularea unicităţii formelor, cât şi la îmbogăţirea subtilităţii funcţiilor. Orice acţiune fizică sau menatală, orice mişcare care se produce în domeniul materiei grosiere sau în cel al spiritului provoacă o emisie de energie sau, pentru a folosi o expresie consacrată, produce o samânţă. – spun aceleaşi învăţături budiste. Cu alte cuvinte, materia ar constitui doar îmbrăcămintea unei realităţi, miezul ei, carnea realităţii se găsesc ascunse în ceea ce energia face să dispară din ochii noştri, iar noi nu ne pricepem să urmărim.

Read Full Post »

30 august, 2014

Creaţia este esenţa Viului, ca formă de existenţă a materiei care-i permite să depăşească formele cunoaşterii perceptive. Odată cu Creaţia, Viul iniţiază cunoaşterea prin acţiune, putând astfel să pătrundă în niveluri ale materiei care sunt interzise percepţiei. Generarea de acţiuni izbuteşte să evidenţiei nu numai prezenţa unor invariabile ale unor obiecte ce se doresc a fi obiectul cunoaşterii, ci, mai ales,  să evidenţieze existenţa Spiritului şi a unor invariabile ale acestuia. Departe de a trata Spiritul ca o categorie mistică sau esoterică, Creaţia îl relevă ca fiind o cale a formelor subtile ale materiei, căruia îi poate evidenţia anumite invariabile care conduc la apariţia unor noi forme ale existenţei, forme care să fie transmise ca informaţii de adaptare la schimbările ce au loc în realitate. Cu alte cuvinte, Creaţia este, în egală măsură, o formă de acţiune a Viului, asupra realităţii, dar şi asupra Sinelui, prin care  poate ajunge la cunoaşterea unor obiecte subtile ale propriului fiind. Această calitate a Creaţiei o aşează în rândul categoriilor fundamentale ale existenţei, şi orice decădere şi aducere în derizoriu a modului în care aceasta acţionează asupra fiindului are rezultatele cele mai nocive. Spiritul nu este o stare de fapt, nu este un obiect lipsit de evoluţie, ci un proces cu o evoluţie din sine către sine, ca atare el are nevoie continuu de instrumente care să-l supună cunoaşterii în fiecare moment, şi este evident că singura care poate da naştere unor asemenea  instrumente este Creaţia. Mai mult, Spiritul generează continuu invariabile noi, care devin atribute ale modului cu care Viul să fie  capabil să se adapteze schimbărilor din Realitate. În Univers, totul este relativ şi supus modificării, principiu care obligă Viul să determine modalităţi de cunoaştere, or, aceasta se poate face numai prin Creaţie, fiind singura cale de a acţiona asupra Realităţii spre cunoaştere. Creaţiei îi datorăm faptul că, odată cu fiecare acţiune asupra realităţii, determină momentele stării Spiritului în legătura lui directă cu Realitatea. Acest fapt l-a determinat pe Hegel să afirme că: Spiritul merge înainte, deoarece numai spiritul este mergere înainte. La cele afirmate până în acest moment s-ar putea obiecta că „Viul” este o catalogare multe prea cuprinzătoare, şi că sunt categorii ale Viului care nu sunt capabile de Creaţie. Doar că, cercetările recente al biologiei sau geneticii contrazic o astfel de poziţie şi experineţele, fie ele de laborator, fie cele din teren, arată că toate categoriile Viului sunt capabile de Creaţie. Diferenţele sunt date de niveluri şi de scop, fiecare categorie a Viului nu-şi va depăşi sub nici o formă limitele categoriei, speciei, genului etc. Ca atare Creaţia, dacă este privită prin prisma altui orizont, nu-şi va dezvălui funcţiile, scopul acestora fiind acela de a asigura cunoaşterea în interiorul teritorului categoriei respective, şi numai a acesteia. Funcţiile fiecărei categorii a Viului sunt strict specifice, personalizând în felul acesta fiecare acţiune îndreptată către Realitate, sau către un aspect al acesteia. La rândul său Realitatea se defineşte specific pentru fiecare categorie, ca atare este teribil de dificil să stabileşti relaţiile dintre categoriile Viului în ceea ce priveşte clasificarea acţiunilor de cunoaştere a realităţii, şi a efectelor lor. Cunoaşterea, în sine, este dificil de definit şi de dimensionat, fapt pe care Goethe l-a remarcat foarte plastic în Faust:

Stă scris: „La început a fost cuvântul”.

                        M-am şi-ncurcat: cum să-mi reiau avântul?

                        „Cuvântu’ „-atât de mult nu-l preţuiesc;

                        Într-altfel va să tălmăcesc,

                        Dacă sunt bine inspirat…

                        Stă scris :”La început a fost Gândirea”…

                        Condei, să-ţi cumpăneşti pornirea,

                        Căci rându-ntâi mai cere sfat;

                        „Gândirea” pune totul în mişcare?

                        Să zic: „La început a fost Puterea”

                        Dar nici n-apuc să-mi scriu părerea

                        Şi simt că sensul tot nu-l are…

                        Dar iată, mi s-a luminat simţirea;

                        Scriu împăcat: „A fost Înfăptuirea”.

            Sigur, adverbul acesta respectă întru totul poziţia vechilor egipteni, remarcată de Hegel: „Inscripţia de pe vălul lui Isis: „Eu sunt ce a fost, este şi va fi: şi nici un muritor nu mi-a ridicat vălul”, se topeşte în faţa gândului. Adevăr fiind, că doar gândul poate pătrunde în realitate mai adânc decât Creaţia. Condiţia aceasta  fundamentală este respectată de toate speciile Viului, mai puţin cea care se mândreşte şi se laudă cu capacităţile sale unice de a crea: Omul.

Doar că şi în cazul acesta totul este relativ şi supus mişcării.

Read Full Post »

18 martie, 2014

Dacă trasăm un cerc cu o rază oarecare,  vom obţine un câmp limitat de un orizont fix. Toate obiectele acestui câmp vor fi determinate în ele însele de diferitele tendinţe dominante ale câmpului dat, dar, în acelaşi timp, fiecare obiect va încerca să determine la rândul său crearea unui spaţiu în care să fie definite tendinţele lui dominante. Dacă în interiorul primului cerc, indiferent de poziţie, vom trasa un al doilea, acesta îşi va delimita propriul câmp care va determina  relativitatea unor obiecte care-i aparţin pe deplin. Relaţia dintre cercul cel mare şi cel de al doilea  nu se obţine prin relativitatea obiectelor lor, ci prin cea a cerculul în totul lui. Relaţia în sine este dependentă de activitatea vectorială a punctelor comune ce aparţin celor două cercuri, pentru că suma punctelor ce alcătuiesc cercul cel de al doilea aparţine ab initio primului cerc. Conform geometriei euclidiene între două puncte se găseşte o infinitatea de alte puncte. Aşadar, câmpul celui de al doilea cerc se situează la o oarecare distanţă de câmpul primului, distanţă care depinde de valorile activităţii vectoriale a punctelor celor două cercuri. În sine, această activitate vectorială este hotărâtă de situaţia obiectelor care se găsesc în câmpul celui de al doilea cerc. Datorită tendinţei acestora de a crea un spaţiu determinat de specificul respectivului obiect, vor fi emise energii care vor infulenţa direct relaţia dintre punctele câmpurilor celor două cercuri. Aşadar, există toate şansele ca relieful dintre cele două cercuri să nu fie sub nici o formă unul regulat, determinat de distanţele egale dintre cele două suprafeţe, ci, unul accidentat, determinat de relaţiile care se dezvoltă în structura obiectelor aflat în câmpul celui de al doilea cerc. Ca atare, relaţia dintre cercul gazdă şi cercul inclus va fi determinată de tendinţele dominante ale obiectelor cuprinse în acesta din urmă. Faptul ne duce cu gândul  la o relaţie asemănătoare  care se crează între obiectele câmpurilor celor două cercuri, şi câmpurile lor, mai precis, punctele bazelor lor şi cele cuprinse în suprafaţa câmpului. O astfel de relaţie între obiect şi gazda sa induce existenţa unui proces care modifică în fiecare clipă, vectorial, realitatea câmpului în anasamblul său, realitate care depinde continuu de determinările care apar în tendinţa obiectului de a crea un spaţiu cu caracteristici specifice, care să-i particularizeze existenţa. Obiectele fiecărui câmp îşi vor stabili determinările printr-o relaţie relativistă care dezvoltă continuu o presiune de alterare a stării de indeterminare ce poate fi presupusă în legătura dintre cele două câmpuri. Aparent această relaţie de indeterminare funcţionează în virtutea faptului că nici un obiect din cel de al doilea cerc nu poate avea oarecari legături cu obiecte din primul cerc, ceea ce presupune existenţa unei stari de indeterminare existentă între cele două câmpuri. Numai că tendinţele obiectelor din cel de al doilea câmp de a crea spaţii particulare se răsfrânge si asupra relaţiei cu primul cerc, prin presiunea exercitată asupra punctelor din suprafaţa acestuia, presiune care duce la apariţia unor energii care vor tinde să modifice realitatea din câmpul gazdă. Tendinţa de modificare a realităţi se difuzează în suprafaţa câmpului prin cercuri concentrice, aplificând prin interferenţe intensitatea şi nevoia schimbării. Între momentul de naştere a unei asemenea tendinţe şi momentele din parcursul său există doar reminiscenţe din forţele iniţiale, restul se datorează contribuţiei fiecărei energii care ajunge să interfereze cu unda iniţială. Ne putem gândi, după un astfel de model, că orice punct al Universului se constituie într-o origine care emite energii ce se vor propaga, şi vor influenţa stări şi procese în fiecare moment ale existenţei lor. Dacă adaugăm unui astfel de gând şi realitatea existenţei energiei ca undă sau particulă în aceeaşi măsură, atunci datorită efectului Compton, vom concluziona că Universul există ca un continuu proces de transformare în care realităţile sunt extrem de perisabile, dominate fiiind de tendinţa de a se modifica în mod continuu. Practic, o realitate este stabilă atât timp cât se constituie, în clipa când a ajuns la funcţii care semnalează finalizarea unui astfel de proces, ea devine deja începutul altei realităţi.

Read Full Post »

Older Posts »