Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘naştere’

Avem de-a face cu două atitudini față de, în fond, aceeași realitate care se produce fie că noi  percepem această realoitate după o atitudine sau cealaltă, ceea ce înseamnă că în Univers se petrece ceva ce încă nu suntem în stare să definim cu adevărat. Putem vorbi mai degrabă de evenimente ce au loc la nivelul subconștientului  Pentru că fiecare atitudine (fie cea definită de Newton, adică “atracția”, fie cea definită de Eistein, “curbarea spațiului”) au o parte pe care rațiunea nu izbutește să o descrie cu claritate. La nivelul istoriei științei există nenumărate astfel de situații, pe care savanții izbutesc să le statueze cu ajutorul simbolurilor matematice.

Dintotdeauna, a fost limpede că într-un punct, oricare ar fi el, și oriunde s-ar găsi, nu se pot produce simultan două acțiuni de același fel. Lucru care i-a făcut pe vechii greci să stipuleze în logica lor unul dintre principiile care afirmă că: este imposibil ca A să fie și să nu fie A în același timp.  Așadar nu ne rămâne de făcut decât să încercăm în continuare să găsim acea  unică lege care guvernează  realitatea universală. Iată de ce, nici un savant nu este interesat să anuleze legiferarea celor de dinainte lui, ci să o completeze.  Îmbucurător este faptul că s-au înmulțit numărul gânditorilor care se străduiesc să pună laolaltă elementele care vin dintr-un domeniu sau altul al realității, elemente care nu cu mult timp în urmă era judecate separat. Este și acesta un motiv,  pentru care trebuie să acordăm mai multă importanță Noțiunii și modului cum evoluează legăturile acesteia cu obiectul fizic.(…)Fie că analizăm legea lui Newton, fie pe cea a lui Eistein, constatăm că totul se datorează unei cauze. Se poate spune că, între corpurile aflate într-o relație oarecare, un număr de cauze stabilesc condițiile. Și totuși – așa cum însăși savanți constată – procesele nu sunt total și complet  definite în anumite cazuri. Există procese care nu pot fi cuprinse în legiferările unui moment definibil. Să luăm exemplul relației dintre un electron și nucleul unui atom. Atunci când se stabilește că electronul este corp punctiform, fizica descrie evoluția acestuia în jurul nucleului ca făcându-se pe o orbită liniară.   Mecanica quantică, în schimb, constată că datorită vitezei foarte mari de deplasare și a distanței foarte mici dintre electorn și nucleu, există abateri de la orbita liniară. Electornului nu i se poate calcula cu precizie un punct stabil pe orbita sa în fiecare moment. Mai mult, nici abatarile nu pot fi calculate. Așadar fizica quantică definește  electronul mai degrabă un “nor”, și nu un corp punctiform, iar orbita, mai degrabă un segment. În ambele cazuri definiția rămâne deformată: atunci când definim electornul “un corp punctiform” ne lovim de comportamentul de “nor” al acestuia. La fel se petrec lucrurile și dacă inversăm termenii. Avem de-a face, în acest caz, cu o trădare a uneia dintre stările materiei, și anume cu Noțiunea. Sigur, poate fi invocat faptul că Noțiunea nu este materie ci „reprezintă” materia, ceea ce ar impune temeinic să căutăm armonizarea între momentele celor două elemente, situație în care ar ajunge Noțiunea să aibă nevoie de o redefinire, iar astfel  trădarea ar fi dublă.

Am ținut să descriu situația electronului, pentru că avem de-a face cu o ubicuitate care relevă faptul că sunt momente ale cunoașterii ce nu cuprind în deplinătatea ei obiectivitatea substanței. Putem spune chiar că sunt momente în care Principiul Corespondenței al ermetismului este foarte greu de acceptat,  chiar dacă este o evidență că el se manifestă. Oare, să însemnea asta că avem o atitudine care ar trebui modificată, ar trebui acordată cu felul de a fia al substanței universale? Nu principiile ermetismului sunt importante, așa cum nici principiile științei moderne  nu sunt, ci faptul că se impuine tot mai mult evidența că c eva ne scapă. Că undeva este o trădare, și că trăim o orbire care ne-a împins să stabilim reguli după principii care nu sunt atât de stabile pe cât le credem. Astfel că cel care își dorește să stabilească modele, trebuie mereu să gândească la modul relativ în care principii universale stabilesc obiectivarea prin Spirit, sau prin Materie, și că Noțiunea merită o atenție cu mult mai mare.

Principiul ermetic al Polarității a fost cu totul anulat, iar Noțiunea a devenit o simplă parte de vorbire cu care denumim entități și elemente ale realității. Întreagă, filosofia lui Kant se transformă într-un discurs bazat pe o logică viciată. Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie; polii opuşi au o natura identică însă de grade diferite; extremele se ating; toate adevărurile sunt doar neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate” – spune acest Principiu al Polarității și sprijină astfel baza filosofiei lui Kant (sau mai degrabă invers: toată filosofia lui Kant se sprijină pe acest principiu), dar pledează și pentru faptul că Noțiunea este materie și face parte din matricea materială, deci trebuie tratată ca atare Dacă, Noțiunea este tratată ca o metodă de punere în practică, cu alte cuvinte: dacă Noțiunea  este acceptată ca stare și formă a materiei, atunci ne vom putea bucura de efectele ei. Dacă Noțiunea este privită ca mod de comunicare, vom rămâne doar la nivelul cuvintelor și nu vom putea trece de cauza lucrurilor pe care le percepem.

Tema Noțiunii merită o atenție specială, mai ales în aceste vremuri când conștiința nu mai are suficient sprijin în informațiile care vin din trecut, ba dimpotrivă. Doctrinele generate din ecuația despre care am vorbit mai sus, au căutat să simplifice conduita filosofică, eliminând treptat categorii care nu se puteau acorda egalității cu pricina. Scopul era ca ecuația despre structura economiei să devină un soi de cheie de boltă la care să se raporteze orice conduită, și pentru un timp lucrurile au mers în sensul dorit de părinții materialismului-dialectic. Un număr mare de noțiuni au pierdut în această perioadă, procente mari din substanța lor originară. Poate că, analizând cum a evoluat substanța ei, vom putea înțelege mai lesne ceva din –  ceea ce nouă ni se pare a fi – paradoxurile naturii unice a Universului și am înțelege că aporia lui Zenon și principiul hermetic al vibrației au o relație productivă pentru cunoaștere și că respectă principiul comun oamenilor de știință: noile descoperiri trebuie să descopere Legea care guvernează întreaga materie și nu să desființeze legeile enunțate înainte.

Ar fi, cred, momentul să aruncăm o privire ceva mai atentă asupra acestui element extrem de interesant: Noțiunea. Definiția ne spune despre noțiune că este elementul fundamental al unei judecăți, că ea participă la raționamente, producând informații despre relațiile dintre formele materiale ce se consumă în realitate. Dar, oare, nu poate fi ea însăși o formă materială? În judecăți și în raționamente  este tratată ca o parte de vorbire care ne informează despre caracteristici ale formelor materiale; caracteristici care se ordonează într-un anume fel de relații și care, în mod obligatoriu produc o concluzie, ca atare, într-un astfel de caz, noțiunea se străduiește să cuprindă generalitatea formei materială care o interesează. Caz în care; oare noțiunea nu este ea însăși o categorie materială,  o structură care produce cunoaștere evoluând din forma materială care se adresează simțurilor? Urmând astfel traseul formei pe care o caracterizează, deci fiind supunsă evoluției ca orice formă materială? Obiectul fizic este o structură  de câmpuri de masă și energie care stabilesc relații de o anumită natură, o natură perisabilă, care în anumite condiții poate deveni fie undă, sau structuri de unde, fie masă – semn că nu și-au pierdut memoria fundamentală – nivel de la care, toate aceste elemente primordiale pot relua evoluția spre orizonturile complexe. Relația masă-undă este mereu  valabilă indiferent dacă facem referire la un  obiect  fizic, sau o altă formă materială, dar asta nu înseamnă că materia se rezumă doar la un asemenea gen de relație. Noțiunea însă, este legată indisolubil de un anume element, și doar de acela, de orice natură ar fi el; fapt pentru care putem bănui că este o variabilă a acelei forme materiale, o formă subtilă a acesteia care contribuie substanțial la evoluția acesteia în relațiile ei cu realitatea.   Acest comportament al noțiunii atrage atenția asupra unei caracteristici interesante și deosebit de productive a acesteia,  din care se nasc numeroase atribute ce contribuie la procesul de segregare a realității pentru a reține  un filon important. Privită superficial, noțiunea este tratată ca o parte de vorbire care ne ajută să identificăm obiecte, acțiuni, evenimente, fenomente din lumea fizică, din realitatea imediată. Astfel tratăm în mod obișnuit noțiunea, fără să dăm atenție unui fapt care se evidențiază în lungul procesului de evoluție al acesteia, alături de forma materială pe care o caracterizează: stările ei subtile. Acestor stări, forma materială datorează momentele ei de ieșire din paradigmă. Teoria morfogenetică a lui Sheldrake dovedește  că există legături evidente între evoluția noțiunii și evoluția formei materiale pe care o caracterizează, legături care păstrează sensul evoluției ambilor termeni. Noțiunea, contribuie la conservarea unor informații – fie recesive, fie în formare – în stări de relativitate, fără să fie nevoie, de toate seriile de forme materiale care ar produce mărturii, mărturii care obliga realitatea să consume atât energie, cât și resurse de masă pentru a întreține procesele. Este suficient să fie produse unde de formă care să inttre în Marele Tot, de unde să revină atunci când o nevoie crează o diferență de potențial. Această contribuție  în relativizarea limitelor unei forme materiale pe care o are noțiunea, pentru că ea este aceea care stabilește nivelul  și modul  în care sunt comunicate informațiile despre evoluția formei respective, pornind de la natura primă și trecând apoi prin toate etapele intermediare ale acesteia. Admițând că, noțiunea evoluează odată cu forma materială; pare, mai degrabă să asistăm la activitatea de divizare a unei naturi unice, iar diversitatea care ne copleșește se obține prin divizarea repetată a acelei naturi unice, dar și a formelor rezultate din ea. ”Universul este tot ce el conține, este o creație mentală a Tot-ului. Realmente, fără nici cea mai mică îndoială Tot-ul este spirit. “ – susține Hermes Trismegistul;  sau eter, akasa, sau haos. Iar noi ne-am obișnuit să împărțim Universul în spirit și materie, până la nivelul la care nu mai acceptăm sub nici o formă că diferitele manifestări ale acesteias su, de fapt, stări ale ei și nu substanțe diferite. Toate principiile cu care filosoful operează merită să fie analizate și dincolo de conținutul esoteric, tocmai pentru că ne introduc în teritoriul subtilului, unde putem descoperi că materia există într-o multitudine de stări care îmbogățesc la nesfârșit Cunoașterea. De fapt cam tot ce se înscrie în domeniile esoterismului, hermetismului, ocultismului, magiei etc. merită să fie analizat și din alte unghiuri, mult mai apropiate de cele pe care le impun realitățile care rezultă din împărțirea infinitului la infinit. Însăși această exprsie: ”Infinitul împărțit la infinit“  poate fi interpretat ca o referire la o  natura unică și comună tuturor lucrurilor,  la o cunoaștere a generalului prin particular, fapt pentru care ar merita să dăm mai multă atenție acelei întrebări pe care Compton și-o pune despre quantă: Ce este, de fapr quanta; undă sau particulă?    Şi atunci, Universul ajunge să fie  constant reprezentarea diversității  naturii omogene a elementelor materiale existente care se divizează și ajunge  sub formă de unde dintr-un teritoriu morfic, ale cărei reguli sunt stabilite de mișcare,  într-unul al formei fizice reale.  Diversitatea lui absolută pornește din capacitatea acestor elemente  de a întreţine continuitatea substanţialităţii ? Sau, totul este hotărât de alternanţa: fiinţare – nefiinţare, ceea ce face să avem de-a face cu o discontinuitate materială – așa cum susține Lucian Blaga?   Avem de-a face cu categorii care sunt în continuă mişcare din cauza diferenţelor de potenţial?;  forme care – prin necontenita mișcare – mențin permanent  omogenitatea  substanţei, pentru ca acestea să producă permanent vibrațiile ce întrețin activitatea morfică în așa fel încât acestea să contribuie la  formarea varietatăților de categorii ale materiei fizice?; situație definită de un alt principiu hermetic, acela al vibrației, ca: ”Nimic nu stă, totul se mișcă, totul vibrează)“? Dacă ar fi să reprezentăm grafic cele afirmate mai sus, ne-am servi de  serie de cicluri cuprinse într-o spirală. Din punct de vedere teoretic, un astfel de raționament este mult mai lesne de acceptat într-un model spiritual, în care ideile par să accepte mai ușor asemenea stări.  Toate judecăţile care eșafodeză un astfel de raţionament pot fi socotite  speculaţii, drept care este mult mai uşor să respingi totul și să te adâncești în paradigmele propuse de spiritualitate,  decât să te supui efortului de a pătrunde prin analize  în profunzimea acțiunilor mecanicii care organizează substanța. Poate că, dacă am izbuti să depășim obstacolele care se ivesc din pricini care ne scapă; dar care ne îndeamnă să căutăm mereu soluții pentru a  edifica raporturile dintre elemente primordiale și ele însele;  raporturi care să ne aducă în fața unor dileme aparent fără soluție – și, asemeni lui Compton, să ne  întrebăm despre quantă: ce este ea de fapt, undă sau particulă?  Evident că entităţile pe care le recunoaştem şi le definim;  ca şi cele pe care nu le putem recunoaşte, pe care le înscriem, mai degrabă, în categorii ca supranaturalul,  magicul, în sacru, doar pentru că suntem surprinşi de un comportament diferit de ceea ce de regulă numim natural, adică ceea ce este cuprins în limitele rațiunii. Entităţile despre care vorbim, au fiecare   instrumente specifice aparţinătoare unor structuri neunitare, nesaturate la nivelul la care le găsim, însă aparţinătoare generalităţii şi fiind parte unitară din substanţialitatea unică, o substanţialitate  a cărei formă este decisă mereu de genul în care se organizează mişcarea care decide toate expresiile şi subtilităţile sale, cu un scop unic: continuitatea materiei; vorbim despre mişcarea care se comportă după modelul pe care îl  reprezintă varietatea valorilor cuprinse într-un spectru, fiecare formă de mişcare fiind armonică unui gen de materie adică fiind ea însăşi  materia în sine. Din cercetările  meticuloase ale fizicienilor se poate stabili că materia contribuie  neîncetat la îmbogăţirea propriei sale structurii  punând în relaţie fascicole de unde dintr-o gamă foarte variată de spectre, aspect care constituie baza morfologiei Universului. Forma universală există într-o totală lipsă de formă care începe să devină, atunci când o diferenţă de potenţial iniţiază o nevoie şi astfel pune în mişcare o categorie de unde  Atunci când vorbim de continuitatea materiei, trebuie să ne gândim că ea se realizează prin circulaţia neîncetată a diferitelor fascicule de unde, desprinse din diferite  spectre de potenţialul nevoii iniţiată de diferenţa de potenţial. Conform unei logici hotărâtă, în primul rând de diferenţele de potenţial apărute în mediu, diferenţe care stimulează contactele particulare ale  categoriei de forme materiale  Diferenţa de potenţial decide valorile lucrului mecanic necesar pentru anularea acesteia – a diferenţei de potenţial – şi motivează contactele. Înţelegerea întregului proces este dificil de realizat datorită lipsei de concepte definite cu care să se poată descrie mecanica fenomenelor. În fapt vorbim de categorii de unde, şi esenţială este armonia dintre ele, armonie care hotărăşte genul de mişcare  ce va determina o anume formă particulară. Unda, în fiinţarea ei, reprezintă un nivel al materiei, mişcarea undei spre iniţierea unei armonii cu o altă(e) undă(e) este un nou pas spre formă şi spre atingerea unui  alt nivel al materiei.  Aceiaşi diferenţă de potenţial motivează apariţia unei nevoi indusă materiei, şi, în al treilea rând, nevoia crează o lipsă care trebuie înlocuită. Sub nici o formă nu trebuie să tratăm aceste cauze ca fiind expresia unei voinţe, ci relaţiei născută din armonia a două lungimi de undă care declanşează ceea ce Newuton a numit „atracţie universală”. Vorbim deci despre reacţia a două corpuri, care în anumite condiţii efectuează un anume lucru mecanic până la anularea acestora, adică, până când forţa care a declanşat mişcarea ajunge la zero. Această forţă iniţială este cea care hotărăşte şi condiţiile  în care se consumă  respectivul lucru mecanic. Mişcarea undelor în întreg Universul produce condiţii pentru  ( vezi efectul Compton) apariţia de elemente noi, iar acestea se comportă ca nişte instrumente capabile să dea naştere unor orizonturi în care dominante sunt calităţi ce nu au caracteristici fizice sau nu doar caracteristici fizice. Poate că ar trebui să acordăm ceva mai multă atenţie termenului materie, mai ales că o teorie ca morfogenetica   lui Rupert Sheldrake dovedeşte că există o circulaţie materială dincolo de lumea fizică.  Condiţie este să ne convingem că materia nu este toată şi întotdeauna reprezentată prin corpuri fizice. O circulaţie importantă pentru existenţa şi evoluţia formei, fapt determinant pentru a ne îndemna  să nu reducem totul doar la starea  fizică a materiei. Modul în care materia se caracterizează ca entitate universală poate fi înţeleasă lesne dacă acordăm ceva atenţie definiţiei spectrului: ”Ansamblu de valori fizice pe care le poate lua, în condiţii determinate, o mărime dată.” Un singur lucru trebuie făcut pentru ca această definiţie să devină mai cuprinzătoare şi anume, să înlocuim expresiea „valori fizice” cu „valori materiale”. Materializarea nu înseamnă doar modificarea valorilor, ci şi a calităţilor în ansamblul lor. Cu alte cuvinte, când vorbim despre materia Universului, vorbim mereu despre aceeaşi materie dar de alte calităţi ale acesteia. Materia este  categoria care dă naştere,  cu contribuţia mişcarii continuu produsă în interiorul ei, unor, calităţi noi, care devin instrumentele cu care sunt înfiinţate funcţii pentru anularea unei nevoii şi înlocuirea unor lipse generate de aceasta. Vechea mitologie a omenirii s-a străduit să reprezinte atât formele nevoii cât şi pe cele ale anulării acesteia prin personificarea fiecărei particularităţi şi înfiinţarea unei simbolistici a esenţelor, tocmai pentru ca materia şi mişcarea să fi reprezentată în unitatea lor.   Din această postură, tot, dar absolut tot ce se găseşte în Univers este aceiaşi materie, mereu însă în stări noi, particulare şi în transformare, capabile să satisfacă o nevoie ce se iveşte dintr-o diferenţă de potenţial,  ca atare, noţiunea, la rândul ei, este tot atât de materie ca şi obiectul-fizic, ba, mai mult, elemente ale lumii fizice fac parte din  particularitatea noţiunii. Sigur că, după secole întregi în care judecata s-a rupt de atitudinea vechiului filosof, care accepta această condiţie a noţiunii, dar şi pe cea a obiectului fizic,  şi o socotea potrivită pe fiecare în forma cuvenită elementului său, modul în care am ajuns să gândim despre materie ne face să judecăm că toate lucrurile cărora li se pot identifica cu greutate calităţi şi atribute fizice – sau nu li se pot atribui de loc -, sunt excluse din lumea materială şi nu li se îngăduie să participe la procesele de acest fel. După un astfel de model; noţiunea face parte dintr-o categorie ce ţine de idee, în consecinţă cu totul în afara lumii materiale, şi numai obiectul fizic poate fi socotit un obiect material, atitudine care produce o serie nesfârşită de încurcături.

Read Full Post »

Să admitem că suntem în spaţiul unui orizont, ca atare vorbim de aceeaşi contemporaneitate în evoluţie pe toată cuprinderea acestuia. Avem o geografie comună a întregului spaţiu-timp datorită căreia vorbim de funcţii comune la care se raportează obiectele respectivului orizont.

Şi totuşi.

Şi totuşi, în două puncte geografice diferite  apar evoluţii diferite, chiar dacă în aparenţă condiţiile sunt identice. Ce diferă? Bunul simţ ne spune că undeva sunt nişte condiţii  care diferă,  care introduc în ecuaţie cauze care au efecte diferite. Întrebarea următoare ar fi: unde vorbim despre realitate? În care dintre punctele orizontului suntem în realitate şi în care nu. Undeva avem de-a face cu un joc al aparenţelor înşelător, pe care-l confundăm lesene cu realitatea. E adevărat, este un joc periculos ce dă naştere unor situaţii paradoxale din urmările cărora ieşim greu şi cu mari cazne. În care dintre cele două puncte se află realitatea şi în care nu?

Raţionaliştii spun că în condiţii identice, trebuie să avem cauze identice cu efecte identice, şi au dreptate. Ceea ce înseamnă că în unul dintre cele două puncte avem de-a face cu forţe diferite care acţionează în ascuns.

Şi totuşi.

Şi totuşi, în cele două puncte, raportările la condiţii se fac diferit şi dau naştere unor efecte care urmează fiecare alt traseu. E greu să apreciem corect unde este realitatea şi unde aparenţa realităţii. Este limpede că avem de-a face cu două moduri ale contemporaneităţii. În unul, toate gesturile şi acţiunile entităţilor sunt marcate de cauzele şi efectele realităţii. În cel de al doilea, aparenţa este cea care hotărăşte regulile. Nimic din ceea ce se întâmplă nu este determinat de evoluţia realităţii, ci vorbim de o abatere care – cel mai probabil – va sfârşi prin a reveni, într-un fel sau altul, în nivelul unei realităţi. Folosul din această abatare este stratul de informaţii care se va adauga şi se va dizolva în  fiindul acesteia, cu alte cuvinte vom avea un nivel diferit de expeienţă.

Rupert Shaldreke îşi pune întrebarea: dar dacă un furnicar, sau un roi de albine,  este de fapt el însuşi un individ, un singur individ?, iar fiecare membru al comunităţii  îndeplineşte funcţiile pe care le au celulele din corpul uman, să spunem. Este un fapt greu de dovedit material, dar să presupunem că este aşa, pentru o reducere la absurd. Asta înseamnă că în furnicar, sau în stup, există o serie de informaţii care determină specificul funcţiilor fiecărui membru. Anumite forme de energie fac să circule informaţiile vitale pentru existenţa coloniei în întregul ei, sau după cum afirmă Jung, există o „umbră”, o energie necunoscută. Această energie necunoscută – pe care Jung a atribuit-o „subconştientului colectiv” – caută să se perpetueze şi să întreţină un specific al fiecărei colonii. Ea devine forţa particulară ce face ca într-un anume punct al orizontului să existe o evoluţie cu un anume specific, iar în celălalt punct să funcţioneze o alta, diferită. Ca atare, nu sunt suficiente doar condiţiile perceptibile ale geografiei din punctul cu pricina, pentru a marca specificul personalităţii comunitare, importantă este şi evoluţia „umbrei” în a determina un sens, sau altul. „Umbra” este cea care menţine coeziunea colectivităţii, îi determină specificul; ea are un parcurs al ei, întreţinut de spiritualitatea fiecărui individ în parte. De regulă, „umbrei” îi sunt atribuite acţiunile cu efecte negative, din ea plecând lanţuri cauză-efect care deformează natura unei evoluţii, şi marchează diferenţele cărora li se datorează deosebirea dintre cele două puncte.  Cele două colectivităţi vor evolua în strânsă legătură cu mişcările forţelor pe care le întreţin „umbrele”. Nu trebuie neapărat să imaginăm „umbra” ca fiind un atribut al criminalităţii, al patologicului, al distructivului, de asta se va face responsabilă evoluţia, ea va fi cea care va produce o diferenţiere marcantă în destinul individual. Fapt pentru care, cel mai adesea, se recomandă modificarea sensului un viitor lanţ cauză-efect, prin determinarea unor energii de altă natură.

Dintr-o dată ne aflăm în faţa a trei contemporaneităţi; două sunt ale colectivităţilor, iar a treia este a mediului în care se află cele două grupuri. În cazul acesta, eu  – în situaţia de relativ al acestora – cărei contemporaneităţi să mă raportez? Şi ce fac dacă mă încăpăţânez să nu ader la nici una dintre colectivităţi? Voi putea găsi o contemporaneitate la care să mă raportez? Cele trei contemporaneităţi au profiluri care evoluează în sensuri care se  difeenţiază tot mai marcant de aspiraţiile mele, şi semnele sunt că nu vor apare condiţii de conciliere. Aceea dintre ele care întreţine legături cu mecanismul realităţii se înscrie într-un anume sens; cea care a făcut loc aparenţelor în gesturile şi acţiunile ei va  evolua cu totul difierit; iar sensul celei de a treia nu va fi în nici un caz un produs vectorial, ci va evolua în strânsă legătură cu manifestările „umbrei” comune, urmând un al treilea sens. Iată că ne găsim în plin proces de diversificare a evoluţiei, fiecare sens generat deschizând orizonturi care se particularizează, şi care, la rândul lor vor genera alte orizonturi. Aşa dar, vorbim de serii de „unde de forme” care nasc la rândul lor alte „unde de forme”, toate cu impact în caracterizarea unui mediu.

Cum spuneam, când ne gândim la efectele „umbrei” nu trebuie neapărat să facem referiri la caracteristicile concret nocive, sau negative ale acesteia, ci şi la potenţialele inedite care  pot apărea şi activa în anumite condiţii ( Vezi experimentul  Universităţii Stenford, în care studenţi foarte buni au fost puşi în condiţiile cât mai reale ale unei închisori, în care unii erau gardieni, iar ceilalţi prizonieri. Închisoarea era o aparenţă, dar comportamentul studenţilor a evoluat spre crearea unei realităţi. ). Nu este de loc obligatoriu ca „umbra” să fie expresia implicită a răului, ci poate genera o „undă de formă” care să inducă atribute ale acestuia.

De cele mai multe ori – şi istoria ne dovedeşte cu asupra de măsură lucrul acesta – omenirea n-a fost capabilă să se raporteze la sensul indicat de o evoluţie prin lanţul cauză-efect, ci doar la cel sugerat de un anumit moment. Cauză datorită căreia s-au produs suficiente abateri dezordonate care să depărteze, să ascundă condiţiile unei realităţi şi să ne facă să consumăm o abatere. Astfel, evoluţia noastră ca realitate arată ca o spirală, şi-l îndreptăţeşte pe Worringer să susţină că dacă apăsăm această spirală punctele ei se vor suprapune.

Situaţia devine dramatică, pentru că fiecărui punct al acestei spirale despre care vorbim, îi corespunde o contemporaneitate care face parte dintr-o structură de contemporaneităţi. Atunci, de fapt, ce reprezintă actualitatea? O strictă raportare la gesturile şi acţiunile unui timp prezent, sau un moment al spaţiu-timpului cu toate implicaţiile pe care le sugerează? Dacă ţinem să ne raportăm strict la manifestările unui timp prezent, toate acţiunile noastre se vor transforma – aproape instantaneu – în corpusul unui trecut şi nu vor putea păstra legătura cu ceea ce prezentul aduce în clipa imediat următoare. Practic, vorbim despre o continuă abatere de la formele structurii pe care o reprezintă istoria, cu tot ceea ce implică ea.

Dacă judecăm actualitatea fiind un moment al spaţiu-timpului, situaţia se  complică şi mai mult pentru că, în cazul acesta, cauzalităţile întregii structuri ale realităţii pur şi simplu pulverizează ideea de contemporaneitate, o transformă într-o strucutră atât de complicată încât devine practic imposibil de definit.

Până la urmă încep să cred că este tot mai greu să fiu contemporan cu mine însumi. Că, mai degrabă, sunt contemporan ori cu trecutul meu, ori cu viitorul meu.

Read Full Post »

Cunoaşterea este întemeiată de logica subtilă a circulaţiei informaţiei în structura câmpurilor morfice (Rupert Sheldrake), sau mai bine zis, noi suntem sensibili la logica cunoaşterii în evoluţia ei permanentă în câmpurile morfice. Asta face ca afirmaţia lui Constantin Noica: „Nu există decât două filosofii mari: filosofia greacă şi filosofia idealismului german; filosofia fiinţei şi filosofia spiritului. Iar  ce e interesant, e că amândouă s-au născut la marginea devenirii. Refuzând devenirea, filosofia greacă a găsit fiinţa. Integrând-o, cea germană a găsit spiritul. Poate că ultima problemă a filosofiei e: curgerea, pierderea, viaţa.” – să capete sens dincolo de semnificaţiile statistice.

Pentru greci, devenirea era o problemă secundară, sesizabilă atâta vreme cât se manifesta între limitele Creaţiei. Lucrul devenit nu ia naştere din devenire, ci în urma devenirii.”, spune Aristotel, or conform teoriilor lui Platon, creaţia e unică, iar limitele ei sunt  veşnice, sau, conform aceluişi Aristotel: „Într-adevăr, platonicienii afirmă că din materie se nasc multe lucruri, pe când Ideea dă naştere numai odată.” Pentru greci, totul este starea de fapt, care fixează odată pentru totdeauna conţinutul categoriilor, cel mai adesea e rezultatul cerinţei şi a temeiurilor acesteia. Socrate este unul dintre cei care au dus condiţia cerinţei până la ultima consecinţă, socotind că el nu a fost condamnat de senatori, ci de datoria avută faţă de cerinţă, votând legea în numele căreia a fost condamnat. Votul său a fost dat în urma  cerinţei, aşa că, în mod logic, moartea sa trebuia să respecte acea cerinţă.  Da, totul se leagă de fiinţă şi de legăturile  ei cu starea de fapt. Platon ştie foarte bine asta: “Prin urmare, nimic nu poate fi asemănător cu forma, după cum nici forma nu poate fi asemenea cu altceva; în caz contrar, pe lângă forma aceea ni se va ivi mereu o altă formă, iar dacă aceea din urmă ar fi asemenea cu ceva, atunci se va ivi iarăşi alta, astfel încât o pururi nouă formă nu va conteni să se ivească, odată ce forma ajunge să fie asemenea cu propriul ei părtaş. “ Astfel întăreşte el logica lui Socrate care era obligat să respecte forma cerinţei pe care o impusese prin votul său. Altminteri, dezordinea creată ar fi afectat hotărâtor destinul fiinţei în toate nivelurile ei. Moartea lui Socrate este însăşi starea de fapt.

Filosofia idealistă germană, însă, descoperă existenţa categoriei pure (Kant), cea care e chiar Nefiinţa în toate temeiurile ei, se poate afirma că este însăşi natura Ideii. Nimic din ceea ce este pur nu poate exista, nu într-o formă practică, formă care – fiind supusă atracţiei universale (Newton) – se raportează permanent formei pure. Pentru asta are nevoie de un instrument de o anume sensibilitate, şi acesta este spiritul. „Numai pe temeiul originarei stări-de-revelare a Nimicului poate Dasein-ul omului să se îndrepte către o fiinţare sau alta şi să se aplece asupra ei.” , crede Martin Heidegger. Ori Nimicul este chiar logica informală a categoriei pure. Nimicul nu poate presupune fiinţa, ci ne-fiinţa care are nevoie de instrumentul care să “vadă” formele practice, şi spiritul este acel instrument. „Numai pe temeiul originarei stări-de-revelare a Nimicului poate Dasein-ul omului să se îndrepte către o fiinţare sau alta şi să se aplece asupra ei.”- susţine acelaşi Haidegger. “Starea-de-revelare” este calitatea fndamentală a spiritului, stare care trebuie să respecte un anume mecanism pe care-l descrie Petre Brânzei: „Revenind asupra conceptului biopsihopatologic, dorim să subliniem în plus opinia noastră în sensul că personalitatea ca expresie vectorială a particularităţilor psihice variază dinamic şi totodată unitar pe un palier nelimitat, datorită particularităţilor pe care i le conferă trăsăturile temperamentale (înăscute), trăsăturile caracteriale (modulate prin educaţie) şi capacitatea voliţională a fiecărui individ în parte de a-şi comuta procesele de gândire în acţiuni sau inacţiuni deliberate, ansamblu de trăsături prin care se realizează atitudinea corespunzător integrată faţă de lume şi viaţă.” Fie că ne raportăm la gândirea kantiană, sau la cea a lui Haidegger, ori Brânzei, toate au un numitor comun: mişcarea. Nu mai vorbim de o „stare de fapt”, ci de procese, pe care spiritul le poate iniţia sau, dimpotrivă, le poate anula, totul depinzând de modul în care acestea contribuie la armonizarea cu noile condiţii ale unei realităţi practice. Învăţăturile Orale ale Înţelepţilor lamas definesc mult mai simplu şi mai expresiv un astfel de proces: “După unele teorii care se ocupă de soarta seminţelor-forţe proiectate în univers, acestea se înmagazinează într-un receptacol     (a|laya), unde rămân în stare de energii latente care pentru a se manifesta, aşteaptă apariţia unor condiţii prielnice, la fel cum boabele depozitate în podul casei aşteaptă să fie puse în contact cu pământul umed pentru a încolţi.” (Alexandra-David Neel)

Din toate cele relatate mai sus vedem că Nimicul ca şi Nefiinţarea  nu sunt de fel nişte teritorii indefinibile ori pustii, ci teribil de aglomerate cu forme pure, cu „seminţele-forţe” ce au nevoie de anume condiţiuni pentru a deveni practice şi a contribui la împlinirea unei realităţi practice. Rupert Sheldrake imaginează acest spaţiu ca pe o structură de câmpuri morfice, alimentate continuu de vibraţiile ce vin din structurile particulare ale entităţilor din existent. Această structură conservă şi dezvoltă cunoaştere sub forme care vor deveni informaţii asimilabile fără să existe vreun canal aparent de comunicare. Sensibilitatea spiritului este cea care reacţionează şi activează raţiunea pentru a crea legături active între informaţii şi cerinţe.

Dacă în cazul filosofiei fiinţei, legătura dintre spirit şi cerinţă era pe cât de simplă, pe atât de puternică, sau după cum spune Descartes: „Căci cu toate că este adevărat că fiecare om este obligat să facă bine altora, atât cât îi stă în putință, iar a nu fi util nimănui înseamnă  a nu valora nimic, totuși nu este mai puțin adevărat că preocupările noastre trebuie să se îndrepte și dincolo de timpul prezent și că este bine să renunțăm la acele lucruri ce ar putea folosi celor în viață când intenționăm să facem altele  care ar fi mai de folos urmașilor noștri” -; în cazul filosofiei spiritului totul a devenirt mult mai fragil, mai spectaculos şi mai speculativ.  Spiritul este mereu atras de mişcarea pe care o generează un proces, iar un proces este un joc care se produce cu ajutorul unor cauze evidente şi a altora subtile, ceea ce l-a determinat pe Petre Botezatu să afirme: „Situaţia se clarifică, dacă se observă că probabilitatea este un artificiu matematic, care permite să se aplice cazului individual informaţii scoase din observarea clasei de fenomene[1]. Metoda precizează numai cât de îndreptăţită poate fi aşteptarea noastră faţă de apariţia unui eveniment, aşteptare evaluată în raport cu frecvenţa trecută a evenimentului. Ea nu poate determina modul de geneză a evenimentului.” Iată o stuaţie ce subliniază importanţa raportului dintre cauzele evidente şi cele subtile. De regulă, ne-am obişnuit să acordăm importanţă cauzelor evidente, să le transferăm lor toată responsabilitatea. “O civilizaţia începe să decadă din clipa în care Viaţa devine singura ei obsesie”, spune Emil Cioran, şi e limpede că, preocuparea pentru evoluţia unor cauze evidente din această obsesie se trage.

Am încercat să dezvolt dualitatea propusă de Constantin Noica stârnit de faptul că se poate observa cum, – seduşi de sensibilitatea şi supleţea spiritului –   în lungul timpului preocupările intelectualilor au alunecat tot mai mult spre a învălui cerinţa în faldurile înşelătoare ale exerciţiului intelectual. Cerinţa s-a manifestat continuu în formele ei concrete, iscând acţiuni legate direct de formele realităţii, sau cum judecă Aristotel: „În primul rând e uşor de înţeles că cel dintâi om care a făcut o născocire practică, ce depăşea priceperea comună, a ajuns obiectul admiraţiei generale nu numai pentru că descoperirea sa era folositoare, ci şi pentru că el prin aceasta se dovedea a fi un om iscusit şi deosebit de ceilalţi. După ce s-au realizat mai multe descoperiri de felul acesta, dintre care unele slujeau necesităţii, iar altele desfătării, de regulă erau socotiţi ca mai iscusiţi autorii acestora din urmă, întrucât ştiinţa lor nu era menită să servească utilităţii.” În această judecată a stagiritului găsim şi cauza atracţiei spre exerciţiul intelectual care doar  foloseşte manifestarea cerinţei, fără să respecte conţinutul dezechilibrului manifestat. Cu cât exerciţiul intelectual aducea autorului mai multă admiraţie, cu atât acesta se îndepărta de substanţa cerinţei, iar contemporaneitatea a introdus în ecuaţia aceasta şi câştigurile materiale ca lucrurile să devină şi mai complicate.

Atitudinea lui Socrate hotărăşte nevoia acestuia de a fi contemporan atât cu cetăţenii Atenei din perioada în care şi el a votat o lege, cât şi cu cei care l-au condamnat în virtutea aceleiaşi legi. Filosoful respectă cu convingere ceea ce Descartes a  definit mai târziu: „…totuși nu este mai puțin adevărat că preocupările noastre trebuie să se îndrepte și dincolo de timpul prezent și că este bine să renunțăm la acele lucruri ce ar putea folosi celor în viață când intenționăm să facem altele  care ar fi mai de folos urmașilor noștri” În cazul intelectualilor nu mai putem vorbi despre conştiinţă dedicată generaţiilor viitoare, ci despre o captivitate în expresie. Exerciţiul intelectual porneşte de la o formă de reprezentare a cerinţei, care ar presupune, într-un mod disimulat, forme subtil detectabile ale fiinţei. Neexistând o legătură evident palpabilă,  asemeni celor pe care le propunea filosofia greacă, între exerciţiul intelectual şi fiinţă totul este definit de subiectivitatea care caută să întroneze anumite simboluri, mai mult sau mai puţin inventate cu acest scop. Vorbim despre simboluri care nu au o natură, ci cărora se caută a li se atribui o natură. Acelaşi fenomen domină şi exerciţiul intelectual, el pleacă de la o natură ce-şi are sorgintea în cerinţă, dar tinde să antreneze şi să satisfacă subiectivitatea singulară a autoului. În acest caz nu se mai poate vorbi despre vreo formă a contemporaneităţii, pentru că, de cele mai multe ori, exerciţiul intelectual este lipsit de rădăcini în realitatea în desfăşurare. Chiar iniţierea unui asemenea exerciţiu se face cu „scufundarea” autorului în propria sa subiectivitate, iar relaţia dintre exerciţiu intelectual şi aspiraţie se opreşte la nivelul autosatisfacerii.

Dacă privim contemporaneitatea doar ca pe un mecanism ce ne ajută să conştientizăm existenţa cât mai multor obiecte dintr-o realitate, atunci poziţia autorului faţă de propria subiectivitate pare să fie justificată. Dar dacă socotim contemporaneitatea ca un proces în care toate obiectele realităţii sunt în diferite stadii de evoluţie, atunci e absolut necesar să analizăm cu atenţie şi în profunzime atitudinea lui Socrate. Până la urmă, Socrate hotărându-şi moartea, izbuteşte să rămână contemporan atât cu trecutul, cât şi cu prezentul sau viitorul realităţii pe care a perceput-o. Autorul unui exerciţiu intelectual, în schimb, se fixează în orizotul subiectivităţii sale, şi anulează orice şansă de a rămâne contemporan cu realitatea în desfăşurare, şi asta pentru că exerciţiul intelectual este expresia unui moment pe care subiectivitatea l-a fixat, pe când realitatea continuă să existe ca un process în desfăşurare. Iată de ce, acesta, exerciţiul intelectual,  porneşte din subiectivitate pentru a reveni  acesteia, Parcursul său este riguros limitat şi continuu în contratimp cu evoluţia realităţii.

Ca atare, cu totul lipsit de conştiinţa şi atributele contemporaneităţii

[1] Sublinierile aparţin aurtorului.

Read Full Post »

28 august, 2015

Învăţăturile Înţelepţilor orientali susţin că suferinţa omului este provocata de timpul care se află în mişcare. Mai precis de timpul istoric. Un stfel de timp există în cele trei stări pe care le cunoaştem foarte bine: trecut, prezent, şi viitor, iar aceste stări sunt cele ce provoacă suferinţa din cauza imposibilităţii atingerii unei echivalenţe. Cele trei stări ale timpului au fiecare o matrice de valori imposibil de echivalat cu valorile celorlalte două. Diferenţa care există întodeauna între aceste trei stări este sursa suferinţei şi ea nu poate fi înlăturată decât prin atingerea timpului primordial, care este anistoric şi deci nemişcat. Doar că această condiţie, a unui timp primordial, nu poate fi atinsă decât dacă ajungem la capacitatea de a ne reîntoarce în trecut, de a parcurge înapoi toate vieţile pe care Karma ne-a silit să le trăim în timpul istoric şi implicit toate naşterile. Doar astfel putem ajunge la Origine, acolo unde timpul este anistoric, ca atare nemişcat. O astfel de „aventură”, susţin Înţelepţii orientali nu poate fi făcută decât spiritual, prin angrenarea capacităţii de a-ţi vizualiza vieţile anterioare şi a le înţelege ordinea evenimentelor, astfel, şi numai astfel, poţi să străbaţi înapoi numărul de existenţe până atingi Originea, adică momentul de dinaintea naşterii timpului istoric. Înţelepţii dau numele unor personaje care au izbutit să treacă printr-o astfel de experienţă şi să ajungă la eliberarea din capcana celor trei stări ale timpului istoric.

Spre deosebire de teoria relativităţii, care susţine că timpul devine nemişcat doar atunci când poţi să călătoreşti prin spaţiu cu o viteză egală cu cea a luminii, Înţelepţii orientali susţin că aceasta este o experienţă spirituală. Diferenţa dintre cele două teorii este că; în forma propusă de Eistein nu se vorbeşte despre două feluri de timp: cel istoric, şi cel anistoric, nu se acordă nici un fel de atenţie subiectivităţii din  timpul istoric şi suferinţei ce se degajă din  poziţiile celor trei stări ale acestuia. În forma învăţăturilor orientale, vectorul care ne poate conduce spre Origini, în consecinţă spre un timp nemişcat, care pune capăt suferinţei,  se află în Spirit, adică în posesia deplină a fiinţei. Şi iată că, în felul acesta mai apare o diferenţă importantă între cele două poziţii. Fizicianul, pentru a opri curgerea timpului – şi implicit derularea permanentă a celor trei stări ale sale – propune o soluţie a cărei rezolvare se află în afara fiinţei. Pentru a obţine o viteză egală cu cea a luminii, trebuie să căutăm în realitatea materială mijloacele care să ne ajute să ajungem la o astfel de performanţă. Învăţaţii orientali propun o soluţie spirituală, una care se află în materialitatea propriei noastre fiinţe, pe care o putem educa şi la care putem apela  ori de câte ori simţim nevoia. Ea vine dintr-un spaţiu care evită toată mulţimea de complicaţii pe care fizica le presupune, fie ele mecanice, chimice, intelectuale etc.

Merită insistat oaleacă asupra diferenţei dintre cele două atitudini, pentru că fiecare dintre ele a marcat istoria ariei de răspândire. Pe de o partea, atitudinea degajată din teoria relativităţii îşi îndreaptă atenţia asupra realităţii exterioare şi caută să creeze condiţii pentru dezvoltarea unui climat performant prin care să se ajungă la soluţia de care este nevoie. Omul acordă atenţie şi importanţă specială dezvoltării mijloacelor materiale, cele care – prin evoluţia lor – vor aduce într-un anume viitor, soluţiile de care avem nevoie pentru obţinerea rezultatului dorit, adică cel despre care vorbeam mai sus. Sigur în prezent nu suntem capabili să dezvoltăm asemenea mijloace, declarăm că viteza luminii nu poate fi atinsă de nici un alt element, şidoar  nădăjduim că vom putea infirma într-o zi ceastă afirmaţiei. Neputinţa  nu este altceva decât o formă de frustrare, care, în ultimă instanţă, este o faţetă a suferinţei. Suferim pentru că nu putem aduce prezentul la o echivalenţă cu un viitor pe care dorim să-l atingem cât mai repede.  Procesul acesta s-a repetat de nenumărate ori în trecut, dar odată ce viitorul şi-a instalat noile forme, am suferit pentru pierderea unor forme care se dovediseră cu mult mai prietenoase. Fiecare formă particulară de suferinţă se alătură celei pe care o aduce frustrarea provocată de un viitor care ezită să ne dezvăluie mijloacele cu care putem ajunge la performanţa dorită. Procesul acesta este unul care se consumă continuu de la naşterea istoriei, şi continuu este productor de suferinţă.

Învăţaţii orientali au ales calea energiei spirituale. Ei au căutat metodele prin care pot fi folosite informaţiile pe care le deţinem în inconştient, fiind decişi să nu mai adauge noi suferinţi, celora deja existente. Ei şi-au îndreptat atenţia spre mijloacele care pot fi dezvoltate în spaţiul spiritului individual, şi care pot să ducă la Origine, şi implicit la timpul care nu evoluează. „Omul societăţilor arhaice vrea să refacă drumul înapoi până la începuturile lumii cu scopul de a-şi reintegra plenitudinea iniţială şi de a recupera rezervele intacte de energie ale noului născut.” – spune Mircea Eliade despre o astfel de atitudine.

Mai este însă un element care merită atenţie, un element extrem de important după părerea mea. Şi anume: mentalitatea crea hotărăşte să caute  mijloacele pentru realizarea scopului propus în realitatea materială, este una ce induce interesul pentru a obţine o realitate cât mai performantă în dauna individului. Cu cât obiectivul este mai greu de atins, cu atât se vor face eforturi pentru obţinerea unor mijloace mai performante, atenţia întreagă se concentraeză pe calitatea mijloacelor şi nu a individului. Ca atare vom ajunge, ca la un moment dat să avem mijloace atât de performante că, nouă oamenilor, nu ne vor mai folosi la nimic, pentru că vom fi drastic depşiţi de ele; de cealaltă parte, însuşirea şi dezvoltarea unui mijloc, presupune educarea atentă a individului, pentru a putea folosi calităţile acestuia, ale individului, pentru a-şi însuşi orice mijloc. În consecinţă, individul devine din ce în ce mai performant şi mai capabil să producă viziuni ce folosesc elementele realităţii materiale. O astfel de atitudine deschide calea spre o armonie tot mai deplină între individ şi elementele oricărei realităţi în care va vieţui. Cu cât, individul în sine va fi mai performant, cu atât relaţia lui  cu realitatea se va consuma în deplinătatea unei libertăţi fermecătoare, atât pentru el cât şi pentru realitatea care-l cuprinde. Pierderea libertăţii este poate cel mai regretat atribut al omenirii, care simte din ce în ce mai acut aceasta, în dauna unor relaţii de cele mai multe ori obscure şi care ajung posesia unor categorii de indivizi care, de cele mai multe ori, nu au fost şi nu pot deveni pregătiţi să le asume.

Cea mai interesantă observaţie pe care o poţi face, atunci când priveşti cele două moduri de a fi, este că primul, cel care propune o realitate tot mai performantă, tinde să obţină un mediu fascinant, administrat de performanţele unor mijloace care se dezvoltă continuu   într-o tot mai deplină armonie cu ritmul evoluţie, şi cu totul în afara voinţei omului. În această realitate, în care s-au format structuri de relaţii care au ieşit de sub controlul inteligenţei umane, omul arată complet întemniţat în dinamica pe care structurile o dezvoltă. În cel de al doilea mod, omul devine tot mai performant, relaţiile sale se structurează folosind alte dimenisuni ale universului, dar şi alte configuraţii  de realităţi. Realitatea care-l cuprinde, în schimb, mediul său, are o evoluţie care tinde să elimine toate elementele care nu fac parte din zestrea sa primordială, şi să-şi recâştige formele pe care omul ori le-a modificat, ori le-a schimbat cu totul, recâştigând armonia edenică atât de dorită.

În primul caz, evoluţia duce tot mai departe de scopul formulat iniţial, acela de a ajunge la originea timpului istoric şi de a pătrunde în timpul anistoric, adică acela care nu se mişcă; în cel de al doilea caz, scopul este atins şi fiecare poate folosi calităţile timpului anistoric în funcţie de capacităţile dezvoltate.

Paralela aceasta între cele două moduri de a construi realitatea, dovedeşte că nici una dintre dimensiunile  universului nu este identică atunci când vorbim de indivizi diferiţi, ceea ce face ca spaţiul Minkovski, dar şi teoria relativităţii să fie formulări extrem de cinice a modului în care trebuiesc folosite mijloacele, dacă dorim să atingem o realitate care să ne transforme în captivi. Este de la sine înţeles că, aceste teorii – atât teoria relativităţii cât şi spaţiul Minkovski – vin de la fizicieni şi matematicieni, adică de la oameni  care funcţionează fix în limitele termenilor. Pentru ei, tot ce ţine de ţine de spiritualitate, de arta de a modela limite, face parte din categoria lucrurilor care funcţionează în afara termenilor, şi ca atare nu sunt observabile fizic sau matematic. Fapt care este cu totul adevărat, pentru că nu ai cum să defineşti în termeni o afirmaţia ca: „După multe alte consideraţii asemănătoare, se ajunge la concluzia că mintea nu este nici materială, nici imaterială şi că nu intră în categoria acelor lucruri despre care se poate spune că sunt sau nu sunt.” (vezi A-D Neel)

Read Full Post »

15 martie, 2015

Din dialog nu s-a născut niciodată ceva monumental, exploziv, „mare”. Dacă omenirea nu s-ar fi distrat discutându-şi propriile puteri, ea n-ar fi depăşit viziunea şi modelele lui Homer. Distrugând însă spontanietatea reflexelor şi prospeţimea miturilor, dialectica a redus eroul la un exemplar şubred. Un Achile de astăzi n-are numai un singur călcâi pentru care să se teamă… Vulnerabilitatea, odinioară parţială şi lipsită de urmări supărătoare, a devenit privilegiul blestemat, esenţa fiecărei fiinţe. Conştiinţa a pătruns pretutindeni, tronând până şi-n măduva oaselor; de aceea omul nu mai trăieşte în existenţă, ci în teoria existenţei. ( Emil Cioran)

Pe de o parte trebuie să-i mulţumesc lui Cioran pentru  obsesia sa de a curăţa calea spre mecanismele fiinţării. Cel care-i citeşte lucrările  nu se mai poate îndoi că tot ceea ce i s-a părut a fi o apariţie surprinzătoare în activitatea Spiritului său, un fel de miracol, o revelaţie cu caracter singular, este de fapt produsul unui mecanism al fiinţării, un produs dintr-un lanţ, mai mult sau mai puţin spectaculos, al unui mecanism care valorifică contribuţia, anonimă altfel, al unor elemente obişnuite, ordinare. Mai mult, află că, dacă urmează calea pe care Cioran se străduie să i-o arate, poate afla mai multe despre intimităţile mecanismului. Ăsta este aspectul care îmi convine mai puţin. Spre deosebire de Cioran, eu am fost, şi am rămas,   obsedat, de natura respectivului mecanism. Fiinţarea nu va înceta să ascundă natura mecanismelor sale, va arunca în ochii celui interesat o ploaie de efecte, şi-i va suci minţile cu iluzia unor descoperiri epocale. În spatele acestor bengale se află ascunsă simplitatea emisă de esenţa naturii acţiunilor fiinţării. O asemenea simplitate este de cele mai multe ori foarte greu de suportat de către spiritul omului,  şi sfârşeşete întotdeauna prin a fi decăzută. Ceea ce a încercat Cioran – şi anume să lumineze calea care duce în intimitatea mecanismului fiinţării – are un risc, pe care nu ştiu dacă se cade să ni-l asumăm, mai ales după ce am asistat la ceea ce s-a întâmplat în evoluţia istorică. Ei bine, riscul este ca cei din jur să descopere existenţa naturii mecanismelor fiinţării şi să se străduiască să le vulgarizeze până la degradarea ireversibilă. Este ceea ce m-am străduit să fac a părea de nevăzut în Ereziile de la Iaşi, acolo unde sunt nenumărate părţi, care par doar nişte speculaţii fără noimă, nişte expresii care vin dintr-o bravadă arogantă şi fără sorţi de izbândă.  Şi am fost teribil de mulţumit să văd că nimeni nu a sesizat încercările mele de a vorbi din natura mecanismelor fiinţării. Nu cred de fel, că toţii oamenii trebuie să descopere existenţa unei astfel de naturi. Omul este construit să reducă totul, să ajusteze, să „tragă pe calapod”; tot ceea ce s-a întâmplat în istorie, şi este catalogat drept „eroic”, nu este altceva decât efortul încăpăţânat de a vulgariza ceea ce ar fi trebuit să rămână sâmburele vibrant al esenţei unei naturi a fiinţări. Zborul, de pildă, ar fi fost cu siguranţă cu mult mai productiv pentru spiritul şi inteligenţa omenească, dacă nu ar fi fost vulgarizat în asemenea hal.  Imaginea mişcată, la fel. Dacă nu ar fi existat tentaţia de a antrena anumite abilităţi care să devină expresia deplină a vulgarizării, atunci probabil natura fiinţării ar fi existat şi în fiinţa umană, tot mai vizibil, iar produsele mecanismelor acesteia ar fi devenit pe deplin esenţiale.

Nu putem cataloga fiind orbire ceea ce i se întâmplă omului care devine captiv unei tentaţii de vulgarizare,  poate că, mai degrabă, avem de-a face cu o îngustare proporţională  a suprafeţelor câmpurilor care  contribuie la definirea raporturilor dintre acţiune şi realitate, şi poate că n-ar fi atât de pernicioase activităţile legate de vulgarizare, dacă acestea n-ar reuşi să ascundă modalităţile de a păstra legăturile cu originea formării noastre ca entitate particulară.

Acestea sunt doar câteva din motivele care m-au determinat să abordez tema din Ereziiile de la Iaşi  căutând să păstrz o distanţă de siguranţă faţă de natura maecanismelor fiinţării; şi găsesc destule motive pentru ca strădaniile lui Cioran de a detalia parcursul căii ce duce spre aceste mecanisme, să mi se pară a fi şi mai periculos. Sigur, şi atitudinea lui Cioran, ca şi a altor gânditori ai acelor timpuri, este conformă cu credinţa în forţa şi creativitatea spiritului liberal al unei societăţii, şi că aceasta – societatea liberală – trebuie ajutată să se nască. Conform acestui ideal, suntem obligaţi să contribuim cu sinceritate şi onestitate la crearea unei memorii sociale. Problema tocmai aici stă! Sentimentul liberal a contribuit substanţial la naşterea unei false forme de libertate, care a fost confiscată tocmai de la începuturi,  mai ales de cei care râvneau  accesul la pârghiile importante, cele care pot manipula orientările semenilor. Libertatea nu este, nici pe departe, o stare a lipsei de relaţii, de conexiuni şi de norme, dar poate fi gâtuită cu foarte multă uşurinţă, aşa cum s-a şi întâmplat de fapt. Iar pârghia care ajută provine din adevărurile unei realităţi pure. Nici pe departe, Adevărul provenit dintr-o categorie pură, nu trebuie să fie un concept la care să aibă acces oricine. Adevărul trebuie meritat. Trebuie să ajungi la el prin eforturi şi credinţă, prin sacrificiu, abia atunci nuanţele conţinutului său vor căpăta valori solide. Această ispitire, cu care oamenii au fost amăgiţi, anume a existenţei mai senine dacă adevărurile sunt împrăştiate fără noimă în realităţile practice, este cea mai teribilă eroare suportată de spiritul speciei. Încetul cu încetul, ne-am înconjurat de adevăruri mutilate, fragmentate, compromise, adevăruri din care am început să construim sisteme care – în fond – sunt nişte capcane perfide care ne conduc dibaci spre lipsirea valorilor cu rădăcini în categoriile pure.

Şi toate acestea se întâmplă, mai ales, din credinţa nestrămutată că doar spiritul liberal poate genera o realitate creativă. Ceea ce este o eroare cumplită. Nu există legătură singulară între spiritul liberal şi creativitate, ci – mai degrabă – se instaurează o formă de deformare subiectivă a naturii fiinţării. Cel puţin în ultima sută de ani a istoriei noastre am adus deformări substanţiale în percepţia obiectelor provenite din natura fiinţări. Mi-e foarte greu să cred că de la acest stadiu vom putea porni curând spre o poziţie din care să ne curăţăm de o asemenea atitudine.  Din această credinţă am vrut, cu tot dinadinsul, ca Ereziile de la Iaşi  să fie un soi de raport al relaţiilor dintre obiectele naturii fiinţări despre care eu am avut cunoştinţă. Un raport care să nu aibă  ambiţii subiective. În fond nu spiritul meu era problema, nici a contemporanilor mei, ci a unor oameni care nu vor fi avut legături cu astfel de obiecte. De la publicarea cărţi şi până astăzi sunt semne tot mai clare a apariţiei unei astfel de categorii, care – poate! – ar avea nevoie de un asemenea raport..

Mult prea devreme pentru gustul meu.

Read Full Post »

04 septembrie, 2014

Se poate spune că tremenul mc² din ecuaţia E= mc² a lui Einstein reprezintă ceea ce Kant definea ca fiind „realitatea pură”, adică realitatea care se cuprinde pe sine  nemijlocit şi în toate formele existenţei sale. Aceasta este realitatea din care, „realitatea  practică” îşi extrage momentele sale de existenţă, care devin conştiente de modul lor de a fi pe perioade determinate, în funcţie de un scop anume. Funcţionarea „realităţii practice” se datorează unor funcţii pe care scopul înfiinţat de „realitatea pură” le generează şi care vor fi active atât timp cât acel scop rămâne motivarea acelei „realităţi practice„. Ca atare, „realitatea practică” nu se poate exprima decât ca obiect al unui spaţiu al căror dimensiuni au fost fixate de funcţiile scopului. Iată de ce o „realitate practică” se poate defini ca fiind un obiect care funcţionează în virtutea unui set de valori generat  de „realitatea pură”, sau cum ar spune Mircea Eliade : Obiectul apare ca un receptacol al unei forţe exterioare care îl diferenţiează de mediul său şi îi conferă sens şi valoare. Categoriile caracteristice care definesc particularităţile fiecărei „realităţi practice”, atât pentru ele însele, cât şi pentru un observator extern, sunt cele care indică sensul adevărurilor care au dus la fiinţarea respectivei realităţi. Urmărind aceste sensuri am putea uneori să ne orientăm în tendinţele pe care le are „realitatea pură” în propriul său Fiind, doar că trebuie mereu să ţinem seamă de principiul de sorginte pitagoreică, ce afirmă: Conţinutul cifrei nu poate fi identic cu conţinutul numărului. Principiu care este valabil, cu asupra de măsură, în ceea ce priveşte „realitatea pură”, care este dependentă, în Fiindul său, de valorile tuturor „realităţilor practice” pe care le-a generat, care funcţionează, şi care urmează să ia naştere, valori care îi modifică în permanenţă condiţia. Fapt care îi dă dreptate lui Heraclit în afirmaţia că nu te poţi scălda de două ori în aceleaşi ape ale unui rîu.

Urmărind mecanica acestor relaţii dintre „realiatatea pură” şi „realităţile practice”, trebui să sesizăm modul foarte discret în care E, termenul „E” din ecuaţia lui Eistein, adică energia, contribuie la desfăşurarea acestui spectacol. Dacă materia, prin toate transformările sale spectaculoase, ne oferă momente de încântare sau de deznădejde, energia, care contribuie substanţial la toate mişcările ce au loc, preferă să rămână într-o poziţie extrem de retrasă, sau după observaţia lui Aristotel: Lucrurile cele mai generale sunt, putem spune, şi cele mai greu de cunoscut omului, pentru că sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri. Atrăgând astfel atenţia asupra faptului că – poate – ar merita o atenţie deosebită, iar în urma unor studii cel puţin la fel de concentrate ca cele pe care le-am acordat materiei, s-ar putea să ne  bucurăm de beneficii neaşteptate. Poate că învăţatul lamas are dreptate să afirme: Numeroase contacte de tot felul care au loc permanent în univers şi efectele lor la fel de numeroase şi diverse  formează un alt schimb de energie a cărui influenţă se exercită asupra tuturor fiinţelor şi în toate domeniile. Până în momentul de faţă, noi ne-am mulţumit să clasificăm şi să urmărim o singură formă de manifestare a energiei, cu toată că sesizăm permanent existenţa multor alte forme sub care energia există în Univers. Şi totuşi, ne plecăm cu aceeaşi acerbie asupra relaţiilor cu energia pe care ni le indică materia, dar vorba înţeleptului: ce ne facem cu toate celelalte contacte care au loc permanent. Pentru ca toate mişcarile pe care “realitatea pură” le provoacă în ea însăşi, în contact permanent cu efectele generate de “realităţile practice” să se subordoneze unor adevăruri care la rândul lor se modifică permanent, şi coeziunea contrariilor să nu scape de sub control, este nevoie ca formele cele mai subtile ale energiei să contribuie atât la stimularea unicităţii formelor, cât şi la îmbogăţirea subtilităţii funcţiilor. Orice acţiune fizică sau menatală, orice mişcare care se produce în domeniul materiei grosiere sau în cel al spiritului provoacă o emisie de energie sau, pentru a folosi o expresie consacrată, produce o samânţă. – spun aceleaşi învăţături budiste. Cu alte cuvinte, materia ar constitui doar îmbrăcămintea unei realităţi, miezul ei, carnea realităţii se găsesc ascunse în ceea ce energia face să dispară din ochii noştri, iar noi nu ne pricepem să urmărim.

Read Full Post »

25 august, 2014

Un analist ca Max Born atrage atenţia asupra faptului că noţiunea de realitate este exprimată diferit de cele două niveluri ce o compun, şi care se străduiesc s-o definească; pe de o parte, nivelul teoretic, cel care foloseşte proiecte, teorii, formule etc. iar pe de altă parte, nivelul format din instrumente, agregate, maşini etc. Cele două niveluri nu vor putea niciodată să găsească formule rezonabile de a stabili un punct de vedere comun asupra realităţii ce le conţine. Tot ceea ce se exprimă teoretic este formulat prin cuvinte ce definesc noţiuni care sunt definitiv tributare mentalităţii istorice curente, ca atare noţiunile nu vor defini  – într-o evoluţie istorică – acelaşi sens în fiecare etapă, ci diferite nuanţe ale acestuia, ceea ce duce la perturbarea substanţială a imaginii realităţii, uneori chiar radical. Instrumentele, mecanismele, agregatele, în schimb vor produce mereu imagini fidele ale realităţii, indiferente la evoluţia istorică. Această stare de fapt impune manifestarea unei dihotomii între cele două niveluri. Cu alte cuvinte, de foarte multe ori, de cele mai multe ori, avem de a face cu o imagine a realităţii care nu se poate suprapune exact peste propria sa imagine. O astfel de situaţie ne  sugerează evidenţa faptului că momentul naşterii unei realităţi va genera un conflict între punctul de origine al naşterii respectivei realităţi, şi momente de pe axa evoluţiei. În consecinţă, sub nici o formă nu putem vorbi despre  realităţi identice pe nici unul dintre punctele unei coordonate evolutive, pentru simplu motiv că imaginea se modifică odată cu fiecare abatere de la momentul originar al noţiunilor. Întrebarea care apare este: oare nu avem de-a face cu un clivaj, o alunecare a unei realităţi de pe propriile sale dimensiuni în parcursul evoluţiei sale? Caz în care s-ar putea ca într-o anume etapă istorică a respectivei evoluţii, să nu mai putem vorbi despre aceeaşi realitate, ci despre cel puţin două realităţi diferite, cu dimensiuni şi exprimări diferite, dar pe care încercăm să le definim – în virtutea unei tradiţii teoretice – cu aceleaşi noţiuni. Dacă lucrurile se petrec după un astfel de scenariu, ar mai apărea o întrebare: câte realităţi pornesc din punctul de origine al realităţii cunoscute nouă, şi câte vor deveni manifeste? Un astfel de mod de reprezentare al realităţii ar îndreptăţi şi mai mult teoria care afirmă că fiecare punct al unei coordonate evolutive constituie originea unui spaţiu cel puţin tridimensional. Cu alte cuvinte, evoluţia unei realităţi ar putea fi reprezentată de o matrice vectorială  în care fiecare element reprezintă originea unei realităţi posibile. În cazul acesta, am putea afirma foarte uşor că fiecare punct al Universului reprezintă  originea unei realităţi care nu este aceeaşi cu ea însăşi; cu alte cuvinte, fiecare origine reprezintă un moment matricial ale cărei elemente se manifestă pe măsura evoluţiei realităţii de origine. Elementele conţinute într-o realitate evidenţiază faptul că au nevoie de un parcurs pentru ca ele însele să devină origini ale unor realităţi. În cazul acesta, ar trebui să ne întrebăm dacă dihotomia dintre cele două niveluri ale realităţii analizate se datorează doar diferenţei de stare a acestora. Oare evoluţia noţiunilor teoretice şi dependenţa lor de o anume mentalitate istorică se datorează unor erori de parcurs, unor jocuri ale hazardului? Sau, respectiva evoluţie este gestionată de anumite meta-realităţi care stau, de fapt la originea unor cauze cu mult mai profunde şi care  pornesc de la forţe generate de mecanisme ale evoluţiei universale. Dacă lucrurile evoluează după un astfel de model, putem spune că, Universul, în întregul său se manifestă ca un ansamblu de Matrioşka, în care fiecare păpuşă este ea, dar şi întregul în egală măsură.

Read Full Post »

Older Posts »