Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘motiv’

Dar, mai ales, de ce preferăm s-o definim așa cum ne indică instrumentele carteziene? Care este motivul pentru care suntem atât de siguri că definiția la care am ajuns este cea corectă, și, mai ales, cea completă? N-ar fi cazul să privim contemporaneitatea așa cum ne îndeamnă Toma D’Aquino? Să încercăm să pătrundem spiritul enciclopedic al contemporaneității – spirit care a rezultat din straturile de experiențe ce s-au adunat de-a lungul timpului – și să-i evidențiem structura cît mai succint? Astfel imaginea Discursurile lungi, de cele mai multe ori, dezlânate, pe care le folosim ca să motivăm demersul cartezian cu care cautăm să punem în evidență  elementele care ar trebui să fie convingătoare,  nu sunt în stare să mențină coerența substanței pe care o presupunem în contemporenaneitate. Mai mult, adâncește îndoiala că o contemporaneitate este formată doar din lucrurile despre care vorbim și că nu există o sumă de straturi în care substanța vine determinată de mișcări subtile ale materiei. Mișcări pe care conștiința le presupune, dar rațiunea le ignoră, ceea ce face ca de multe ori să ne încurcăm atunci când dorim să intrăm în amănunte, în detalii. Este posibil ca dintr-o astfel de pricină, Toma D’Aquino să-l fi urmat pe Aristotel atunci când acesta judeca: “Dacă materia există, pentru că e nenăscută, e mult mai probabil că există şi forme a căror înfăţişare o ia materia, căci, dacă nu există nici una nici alta, atunci înseamnă că nu există nimic.”  Putem presupune atunci, fie că vorbim de contemporaneitate ca de un plan divin care stă la baza tuturor celor întâmplate într-o existență, ori individuală, ori colectivă; fie că existența este o structură cu mult mai complexă decât cea care  ajunge în cunoașterea omenească și atunci, afirmațiile Trismegistului, ale lui Pitagora, ale lui Platon sau Aristotel, ca să nu mai vorbim Doctrinele Secrete ale sistemelor filosofice din Orient, putem considera că sunt probate. Motiv care ar trebui să ne determine să căutăm perfecționarea instrumentelor cunoașterii. Unele dintre cele mai importante instrumente pe care, noi oamenii le avem, sunt intuiția și imaginația, ambele îngrădite sever de către cartezianism, dar tocmai ele sunt cele care pot explica mecanica relațiilor subtile dintre diferitele naturi ale materiei, lucru dovedit de Teoria Relativității, de Teoria Subconștientului Colectiv, sau de Morfogenetică.

Nu am ales de loc întâmplător să mă folosesc de gândirea Sfântului D’Aquino, nici spusa stagiritului nu am ales-o la întâmplare. Sunt legate foarte strâns acestea două, sunt determinate, dar și mai mult, dovedesc că determinarea este un proces care întreține mișcarea materiei, fie că se produce într-o contemporaneitate, fie că trec secole până la apariția unei forme. De la Aristotel   până la Toma D’Aquino  au trecut douăzeci de secole – douăzeci de secole pline de evenimente dintre cele mai neobișnuite ( neobișnuite pentru noi, cei care ne numim “oamenni moderni”, și care totuși acceptăm cu greutate formele determinării, privind totul din unghiul unei logici punctuale). Complexitatea și insolitul evenimentelor din acea perioadă, indică o plajă întinsă, în care determinarea înființează procese menite să inițieze sensuri specializării. Totul se petrece într-un câmp de forme, care, la rândul său se modifică, evoluează continuu, ceea ce face să existe o cantitate foare mare de vibrații. În mulțimea aceasta de specializări, în care unele se pierd, altele își schimbă sensul, iar altele se definesc tot mai precis, gândirea stagiritului a determinat-o pe cea a prelatului, iar de la D’Aquino au mai trecut șaptespreze secole până la Constantin Noica, care, la rândul său a cunoscut determinarea într-o astfel de manieră. Putem spune că parte din mecanica gândirii lui Noica datorează undei de formă care s-a inițiat din energia spiritului lui Aristotel. Metoda pe care Descartes a propus-o căută să supună determinarea unui control, prin care cel care gândește pleacă dintr-un punct de origine și parcurge un traseu, ghidat de  o serie de coordonate ce traversează determinarea de la etapele simple spre cele complexe. Cu alte cuvinte ceea ce-și dorea Descartes este să obțină o calitate, pe care unul dintre contemporanii săi a definit-o cu precizie: “Omul care se îndoiește metodic, nu se îndoiește niciodată.”. Nu putem ști dacă Descartes și-a dorit un astfel de sistem, dar cei care au îmbrățișat modelul propus de el, au ajuns să impună tehnicile unei metodici care să ridice modelul deasupra oricărei îndoielii, ca o condiție fundamentală pentru parcursul unei acțiuni. Mai mult, determinarea se vrea eliminată pentru că, presupune contribuția complexă a unor factori care nu pot fi nici precizați cu exactitate, nici controlați, datorită subtilității manifestărilor lor în realitate.  Determinarea nu se face dintr-o singură sursă, ci și cu ajutorul acesteia, restul contribuțiilor sunt practic imposibil de precizat, într-un proces care presupune o serie – mai lungă sau mai scurtă – de adițiuni sau de eliminari ale unor vibrații armonice ce vin din câmpul de forme. Metoda carteziană pornește de la cea mai simplă formă care poate fi detectată de rațiune și evoluează treptat, prin adițiuni, până la o formă considerată finală. Fără să avem vreo dată certitudinea că ceea ce s-a obținut este cu adevărat forma finală, sau obiectivă, și că nu avem – ceea ce se întâmplă cel mai adesea – de-a face cu o aparență. Spre deosebire de modelul cartezian, determinarea impune realității o formă care devine instrument al cunoașterii, prilej cu care se deschide unul sau mai multe câmpuri de forme care vor contribui la rândul lor în formarea de instrumente ale cunoașterii. Cu alte cuvinte, determinarea este un proces care contribuie decisiv la procesul cunoașterii, spre deosebire de formele carteziene care rămân aparențe care îndepărtează realitatea de propria sa obiectivare. Afirmația: “Omul care se îndoiește metodic, nu se îndoiește niciodată.”, ne atrage atenția asupra faptului că modelul cartezian nu presupune  o evoluție obiectivă, ci doar una aparentă.

Această afirmație a agresat – într-o proporție semnificativă – spiritele carteziene și le-a convins pe deplin că tot ceea ce scriu eu aici sunt doar niște speculații care nu trebuiesc luate în seamă. Am ajuns, deci, cam în punctual în care ar trebui să-l luăm arbitru pe D’Aquino pentru a stabili diferențele dintre ens și essentia, pentru că în acest orizont sunt dispuși termenii care  pun în conflict pe eseist cu cititorii lui. Diferența dintre telefonul Nokia 3310  și un Iphone 6 plus Apple nu este stabilită  de evoluție, ci de tehnologie. Evoluția este un proces dialectic subtil, în care acumulări cantitative aduc un transfer calitativ. Evoluția are nevoie de contribuția a două contrarii, fiecare dintre ele în manifestări subtile, două vibrații armonice, pentru a sfârși dând naștere unei a treia menită să modifice substanțial fiindul,  pregătind o realitate aparentă nouă.

Pentru cartezieni, faptul că evoluția se desfășoară cu o lentoare ce o face imperceptibilă pentru rațiune, impune convingerea unei realități materiale obiective și unice, ceea ce este – mai ales după cum ne-o dovedesc chiar științele ce par a susține o astfel de teorie – doar o aparență. Faptul că în fiecare moment ne confruntăm cu o realitate aparentă, nu înseamnă sub nici un motiv că această realitatea nu există, și nici că nu este materială; ci că, această realitate există sub această conjunctură a aparenței o anume unitate de timp. Respectiva conjunctură a aparența va deveni  substrat al viitoarei realități, substrat care va întreține undele de formă ce vor contribui la apariția unor forme noi. Cu cât ne vom folosi mai mult de formele create artificial – utilizând procedurile impuse de modelul cartezian – , care au o altfel de natură a vibrațiilor, cu cât ne vom îndepărta entia, de natura specifică a fiindului, și vom modifica structura aparenței, cu atât în Univers se vor impune două entități vibraționale cu naturi diferite, și cu relativi diferiți.

Spre deosebire de cititorii mei de spirit cartezian, bine înfipți în convingerile care urmează logica modelului, mie puțin îmi pasă de modul în care o realitate evolează. M-am născut într-o perioadă care tocmai intră într-o nouă formă a aparenței, mă bucur de fiecare element nou care-mi luminează conștiința, și sper – ca atunci când voi reveni, în orice formă o voi face -, să-mi fie dată o conștiință care să fie la fel de deschisă către inefabil ca și cea pe care o am acum. Într-un asemenea model de conștiință, totul curge în deplină libertate și nu este modificat sub presiunea aparențelor, ci aparențele își dovedesc capacitatea de a fi folosite pentru a forma realități, în consecință, conștiința realizaează că nu se poate realiza cunoaștere într-un singur mod.

Astfel mi-e mult mai ușor să accept poziția ontologică a Sfântului Toma, cel care – pornind de la Aristotel – deosebește o “ordine a naturii” și o “ordine a cunoașterii” , sau să înțeleg Principiul Polarității din Kybalion, principiu care afirmă că, în Univers totul este dublu. Așadar cele două modele de gândire, cel metafizic și cel cartezian funcționează împreună, și doar împreună împlinesc cunoașterea, care este deplină doar atunci când devine inefabilă, pentru că doar atunci realitatea este obiectivă. Sau cum  spune Kant: devine pură.

Nu este de fel important ca cele afirmate de mine să fie corecte, nici măcar corecte. Important este ca ele să atragă atenția că tentația de a separa cele două modele de a ordona gândirea nu este fertilă. Mai mult, că sunt contrazise o serie întreagă de evidențe, care funcționează în ciuda tuturor încercărilor noastre de a statua că sunt doar expresia unor coincidențe, ale întâmplării, sau ale unor conjuncturi singulare. Se poate spune, mai degrabă, că prejudecata este cea care ne împiedică să cultivăm libertatea de a cunoaște; prejudecata, comoditatea, hotărârea de a stabili limite care ne dau o falsă impresie de siguranță prin stabilirea unui teritoriu al lucrurilor acceptate pe care le transformăm în temeiuri. Nici un principiu, nici un adevăr, nici o teorie, nici un model de gândire, ca atare nici o stare a vreunei lumi din Univers nu sunt absolute și imuabile, pentru că, Universul însuși nu este continuu el însuși, ci în permanență rezultatul unei esențe care face ca un fiind să fie ceea ce este. A fi universal nu este același lucru cu a fi în Univers, pentru simplu fapt că “a fi în Univers” înseamnă pur și simplu a fi Univers. Ca atare afirmația că un mod sau altul al cunoașterii este cel adevărat este un fals. Pur și simplu nu există un model de a ajunge la cunoaștere, pentru că, ceea ce numim cunoaștere este un proces al fiindurilor care deja sunt alte fiinduri. Interesant este că, și Toma D’Aquino, ca și Aristotel s-au lovit de problema aceasta atunci când au vrut să ajungă la un  discurs deplin despre o tema sau alta. Atunci au constat că sunt foarte multe cazurile în care discursul nu poate atinge o esență datorită faptului că forma este omonimă, ceea ce face ca lucrurile să fie desemnate doar prin asemănarea de nume nu și prin esența lor. Ca atare, însuși modelul de gândire, fie unul sau celălalt, nu poate fi, în  mod constant și egal, valabil. Realitate care confirmă un alt principiu al Kybalionului, și anume: Principiul Vibrației, care afirmă că tot ceea ce este în Univers este în mișcare, vibrează; ca atare totul este relativ, deci și modelul gândirii. Aceste constatări ale celor doi filosofi ar trebui să fie suficient pentru a ne convinge de două lucruri: a) Cunoașterea este un efect evidențiat prin Principiul Polarității și nu printr-un model unic de gândire; b) Cunoașterea este relativă.  Chiar dacă ne încăpățânăm să declarăm că am ajuns la Cunoaștere printr-un anume model de gândire, ca atare acesta fiind singurul care poate defini o realitate, se dovedește că la Cunoaștere se ajunge prin relațiile pe care le evidențiază cele două modele.

Advertisements

Read Full Post »

Până la instalarea  Industrializării ca sistem ce va  începe să domine conștiința omenirii, societatea nu simțea nevoia unui proces temeinic susținut procedural prin care să fie  reglementat statusul contemporaneități, în scopul armonizării forțate a diferitelor straturi ale comunității cu ritmuri ale muncii; ritmuri rezultate din formulele tehnologice ale unui plan prin care industrialismul încearcă să întrețină existența globală a unei structuri. Mai mult,caută să decidă  sistemul de relații din interiorul acesteaia. Procesul a fost inițiat de mișcările impuse de industrializare tocmai pentru a transforma totul în forme care să contribuie la realizarea structurii de care vorbeam și în care ființarea devine motivată și motivantă de (prin) obligația de a  nu altera sub nici o formă un gest  sau altul, pentru a evita pericolul destructurării. Destructurarea este inamicul numărul unu al industrializării, pentru că face ca elemente fundamentale, care întețin procesele sistemului să dispară din circuit. Industrializarea crează un model, pe care îl dorește unic, stabil, și fiecare gest este calculat să contribuie la consolidarea lui. Între industrie și industrializarea există diferențe radicale de substanță (industria este un ansamblu de unități de fabricație, care se solicită una pe alta; industrializarea este un program premeditat, pornit de cele mai multe ori de la o conjunctură care solicită înființarea de industrii, și care caută să impună  modelul unic, creând un  sistem anume  de stratificare a relațiilor comunitare pentru a întreține un anume proces evolutiv.) Se obține astfel o strucutră cu un funcțional ce, încetul cu încetul, dă naștere unei geometrii care se extinde, acaparând  domeniile limitrofe, iar mai apoi,  domenii destinate în mod natural altor funcții ale conștiinței, funcții care ar  trebui să vegheze asupra echilibrului creator al ființării.  Inițiatorii acestei mișcări, care a mai apoi devenit fenomen, iar în zilele noastre o conduită generală, au înțeles repede că este nevoie de o filosofie specifică ( și de ce să nu recunoaștem, suficient de cinică) pentru ca țelurile industrialismului să contribuie la apariția unei conduite noi.

E timpul să revenim la ecuația lui Marx și Engels, să încercăm o analiză care să ne lămurească dacă obiectivitatea acestei egalități funcționează. Am meditat îndelung înainte de a mă hotărî să mă aventurez la o astfel de întreprindere. La ora aceasta, această egalitate nu mai are forța pe care a avut-o în perioada de consolidare a industrialismului. Ea a intrat aproape în rândul axiomelor economiei, despre Capital, Foță de Muncă sau Plus Valoare se vorbește în termeni extrem de savanți, fie de către cei s-au dedicat funcționării economiei ca mecanism al bunăstării, fie de către cei care pur și simplu au hotărât să devină antreprenori. Toți o fac cu un aer savant și în deplina convingere că adevărurile conținute în această formulă sunt indubitabile, dar și capabile de a delimita diferențierile dintre cele două sisteme politice și sociale ce s-au dezvoltat pornind de la egalitatea cu pricina: Capitalismul și Comunismul. Personal, am niște îndoieli, în primul rând plecând de la faptul că ecuația despre care vorbim cu este caracterizantă pentru cele două sisteme și pentru Industrialism în sine. Sistemele despre care vorbim sunt conținute în egalitate și devin active în funcție de modul cum sunt activați termenii Capital și Forță de muncă. Se cuvine așadar să aruncăm o privire asupra egaliltății atât de celebre și să vedem dacă nu cumva există factori subiectivi care influențează afirmațiile făcute, abătându-le de la scopul lor.

Înainte de orice, dacă rescriem egalitatea, trebuie s-o facem in extenso: Capital, (C) + Mijloace de Producție, (MP), [adică Forță de Muncă, (FM) și Utilaje, (U ) ] = Produs (P) + Plus Valoare, (PV). Folosind simbolurile pe care le-am stabilit, egalitatea devine; C + (FM + U) = P + PV. În această ecuație, cei doi filosofi au stabilit doi termeni ca fiind esențiali pentru punerea în mișcare a mecanismului ce guvernează egalitatea: Capitalul și Forța de muncă. Cei doi termeni aveau să stârnească o furtună puternică, cu rezultate răvășitoare pentru omenire, deoarece disputele despre importanța și întâietatea unuia sau a celuilalt dintre termeni aveau să pună în mișcare forțe importante, metode și sisteme, tehnici și propceduri etc. ce se vor înfrunta și se înfruntă încă. Dar cel mai important aspect al acestei dispute avea să fie liberalizarea politicii și transformarea acesteia  într-un factor care stabilește regulile fără să apeleze la contribuția altor domenii comunitare, bazându-se doar pe formule extrase din sistemele gândirii economice. Tot ce viața ne-a prezentat până la momentul apariției acestei ecuații ca fiind extrem de complex și subtil, s-a transformat dintr-o dată într-un raport schematic care pune în ordine anumiți termeni economici. Economia domină totul, iar ea, economia, este dominată de politică; restul se pierde într-o penumbră care devine tot mai groasă pe măsură ce ne îndepărtăm de miezul, determinat și determinant, al relației politică-economie.

În societatea tradițională, politica asambla toate domeniile importante ale unei comunități; ierharhiile se formau prin contribuția statutului pe care respectivele domenii îl aveau, sau pe care se luptau să-l câștige. Liberalizarea era realizată gradual, tocmai cu scopul de a putea fi subordonată, scopurilor și principiilor considerate importante; fără  excese, și mai ales cu asimilarea responsabilităților derivate din fiecare poziție în ierarhie. Tot folclorul pe care l-au creat noile ideologii politice, pentru a impune o liberalizare haotică a ajuns să creeze o imagine paralelă realității sociale în desfășurare, în care speculațiile, adevărurile fardate, dar mai ales, distorsionarea Noțiunii, au schimbat ritmul și modul de a asimila realitatea.

Din momentul în care Marx și Engels au stabilit importanța Capitalului și a Forței de muncă, practic lupta politică s-a rezumat la înfruntarea dintre aceste două clase sociale, care reprezentau practic matriciile termenilor cu pricina, și totul se ordona în funcție de forța de organizare a acestora. Pentru a înțelege mai bine mecanica industrialismului, dar mai ales faptul că aceasta se bazează pe o falsă premisă împrumutată de la principiul perpetumului mobile, cred că e necesar să acordăm o atenție mai mare ecuației pe care Marx și Engels o așează la baza economiei. Care va să zică: avem de-a face cu o egalitate exprimată prin Capital + mijloace de producție = produs + plus valoare; egalitate  prin care Marx și Engels au definit pozițiile  celor două clase sociale și în consecință cele două sisteme sociale; pe de o parte cea care deține capitalul (Capitalismul), iar pe de altă parte, cea care deține Forța de Muncă (Comunismul). În fapt însă, avem de-a face cu același sistem socio-economic: Industrialismul. În egalitatea despre care vorbim avem de-a face cu o diferență de accent: în forma denumită Capitalism accentul se pune pe capital,  fiind cel care asigură impulsul necesar pentru pornirea procesului de producție;  în forma numită Comunism, accentul se pune pe Forța de Muncă ca fiind  elementul determinant pentru ca procesul să se pună în mișcare. Practic, ecuația aceasta, considerată de multă vreme (poate prea multă) ca esența economiei este fundamentată pe două principii nefuncționale:

  1. Întregul sistem se bazează pe acțiunea unui impuls (fie Capitalul, fie Forța de Muncă), dar ca și în cazul unui perpetum mobile, de la care împrumută modelul, impulsul nu poate fi unic, ci trebuie ca periodic să se repete pentru ca sistemul să rămână funcțional. O egalitate de tipul acesta, care tinde să se autoîntrețină – pentru că și în cazul  primordialității Capitalului, dar și în cel al Forței de Muncă, obținerea Plus Valorii nu este suficientă pentru întreținerea funcționării întregului sistem  o perioadă lungă de timp –; un astfel de tip de egalitate este o iluzie.  În lungul istoriei s-a afirmat despre Comunism că este o utopie, dar citind mai atent ecuația cu pricina, constatăm că – din punct de vedere ecomic – ambele sisteme sunt utopice. Nici Capitalul și nici Forța de Muncă nu sunt suficiente pentru a menține  sistemul propus  în funcție; ca atare după un timp de funcționare, acesta se oprește. Izolarea produsă prin separarea celor câteva elemente folosite, de celelalte elemente ale mediului, este adevărata motivație a eșecului unui astfel de sistem, or Industrialismul, și într-o formă și în cealaltă, tocmai asta face;
  2. Construirea unei economii pe paradigma unui domeniu, declarat ca infailibil pentru întreg ansamblu, indiferent de condițiile celorlalte medii, pe care caută să le antreneze în sistem, are ca rezultat o reducție drastică de mijloace. Diversitatea, care este fundamentul evoluției în Univers, dispare în spațiile unde un astfel de sistem este în funcție. Mediul nu mai poate produce diversitate în condițiile pe care ecuația despre care vorbim le impune, ca atare, resursele sunt din ce în ce mai sărace, iar efectul de încetinire devine din ce în ce mai agresiv. Evenimentele istorice din zilele noastre evidențiază și încetinirea sistemului dar și sărăcirea în mijloace al acestuia. Explozia de instrumente inteligente, pe care tehnologia le pune la dispoziția oamenilor, crează iluzia unei evoluții spectaculoase, ceea ce este un fals. Dar, ceea ce e cel mai grav, este faptul că asistăm la o fracturare profundă la nivelul cunoașterii – ăn consecință al conștiinței – între societatea tradițională și această societate tehnologizată. Societatea tradițională, chiar în perioada sa în care se apropia tot mai mult de formele industriale, continua să considere – așa după cum afirmă Mircea Eliade – că: „Fiecare din exemplele citate în prezentul capitol ne revelează aceeaşi concepţie ontologică «primitivă»: un obiect sau un act nu devine real decât în măsura în care imită sau repetă un arhetip. Astfel, realitatea se dobândeşte exclusiv prin repetare sau participare; tot ce nu are un model exemplar este «golit de sens», adică lipsit de realitate. Oamenii ar avea deci tendinţa să devină arhetipali şi paradigmatici.” Modelul acesta de gândire făcea cu asupra de măsură diferența dintre Industrie și Industrialism, știind să acorde importanța cuvenită fiecărui model.

După cel de al doilea război mondial a existat o  scurtă perioadă de oscilație, între acceptarea sistemului industrialist sau respingerea lui. Doar că, atât războiul cu distrugerile uriașe, cât și prea brusca radicalizare a extremelor ideologice, care a încurajat competiția dintre cele două sisteme inspirate de ecuația lui Marx și Engels, a făcut ca perioada despre care vorbim să fie neglijabilă. O perioadă în care Pierre Francastel avea să scrie: „În schimb, sunt foarte rari aceia care admit existenţa unei legături concrete între speculaţiile artei contemporane şi progresul material şi intelectual al acestei epoci. În prezent, este deci absolut necesar să se întreprindă studii precise pentru a substitui noţiunii romantice şi false a artei inspirate şi inutile, concepţia rolului eminent pe care opera plastică îl joacă în comunicarea gândirii între oameni şi cunoaşterea de către fiecare epocă succesivă a dorinţelor şi nevoilor sale.” Judecata lui Francastel admite un viitor în spiritul industrialist ca element care să contribuie mai degrabă la un discurs corect (credea el) în mentalitatea creativă, decât  ceea ce Hegel credea că trebuie să fie  evoluția creativității: “Adevărul poate fi cunoscut în moduri diferite, şi modurile cunoaşterii trebuie considerate doar ca forme. Astfel, adevărul poate fi cunoscut, desigur, prin experienţă, dar această experienţă este numai o formă. În experienţă importă spiritul în care abordăm realitatea. Un spirit mare face experienţe mari şi vede în jocul variat al fenomenelor punctul cu adevărat important. Ideea este prezentă şi este reală, nu este ceva ce s-ar afla dincolo sau în spate. Un spirit mare, de exemplu acela al unui Goethe, privind în natură, sau în istorie, face experienţe mari, vede raţionalul şi-l exprimă.” Este adevărat că, la vremea când Francastel scria lucrurile acestea, industrialismul era într-o perioadă  în care se părea că respectă modul impus de existența universală, modul pe care Lucian Blaga îl remarcă în lucrările sale: „Mai putem apoi afirma, fără de a ceda prea mult ispitei speculative, că viaţa, trebuind să-şi realizeze modurile şi funcţiile, structurile şi formele, în condiţii cosmice date, nu se va putea afirma deplin autonomă. Viaţa este constrânsă să accepte, într-un chip sau altul, în sistemele ei şi aceste condiţii. Viaţa îşi va realiza deci modurile şi funcţiile, structurile şi formele, în condiţiile ce-i sunt date, racordându-le la acestea cel puţin în sensul unei «suficiente armonii». Dealtminteri, rămâne clar că orice sisteme organice care eventual s-ar găsi în raport de aproximativă convenienţă cu ambianţa cosmică, ar fi desfiinţate sub presiunea acesteia. Raportul de convenienţă, ce-l presupunem între organism şi ambianţă, lasă loc fireşte şi atâtor contradicţii, datorită cărora organismul concret se va găsi în permanentă luptă cu ambianţa concretă. Pentru ca un organism să poată susţine însă permanenta luptă cu ambianţa, ni se pare că trebuie să admitem în prealabil un raport de strictă armonie între organism şi ambianţă. E clar, de exemplu, că un organism terestru n-ar putea susţine lupta cu ambianţa, dacă ar fi pus în condiţiile vidului interstelar.” Acest mod al ființării, pe care Blaga îl remarcă se armonizează mai degrabă cu afirmația lui Hegel, decât cu cea a lui Francastel marchează faptul că ne aflăm în fața a două poziții suficient de radicale să ne punem întrebarea:care anume dintre poziții se află mai aproape de fomele universale ale ființării? Și care va fi cea care să aibă capacitatea de a se armoniza cu forme ale mișcarii create continuu în Universul apropiat sau depărtat, în cel macro, sau cel micro?  În cazul industrialismului totul este dirijat, prin rețele de interese impuse de egalitatea despre care tot vorbim: Capital + Mijloace de producție = Produs + Plus Valoare; eliminând – sau încercând să elimine – orice altă condiție pe care interactivitatea cosmică o propune,  căutând să se subsumeaze constant modelului tehnologic prim, motiv pentru care am asistat la această evoluție spectaculoasă a tehnologiei.

Read Full Post »

Îndeobşte, ne place să definim înţelepciunea ca pe un şirag de revelaţii legate de evenimente mundane, care pătrund în măruntaiele realităţii şi luminează conexiuni surprinzătoare. Gândim despre asemenea revelaţii că sunt ca şi fulgerele spectaculoase din nopţile de vară, care aruncă o fărâmă de lumină asupra unei întinderi fantomatice, ce apoi dispare din nou în întuneric.  E totuşi lumea pe care, la lumina zilei o vedem fără ca nimic să ni se pară a nu fi la locul lui. Nimic preţios şi adânc nu se află în lumea asta, toate se găsesc în locul obişnuit, au înfăţişarea firească, nimic nu mai aminteşte clipa de lumină ireală. Peste tot, sunt doar relaţiile fireşti care ne ajută să ne orientăm într-o realitate indiferentă şi fără tentaţii. După experienţa nopţii aceleia, însă, rămânem cu imaginea de-o clipă, o ducem cu noi toată viaţa. Aşa se întâmplă şi cu revelaţia, ni se pare că e înţeleciunea însăşi care aşteaptă o nouă revelaţie, apoi o alta, şi tot aşa mereu. Doar că, înţelepciunea nu are, în sine, nimic spectaculos, nimic fantomatic, nimic care să aştepte ceva.  Undeva, în miezul ei, înţelepciunea este, în primul rând, iubire universală, asta e condiţia ei nevăzută, nebănuită, ăsta e combustibilul care întreţine un foc mocnit, acoperit de normalitate. În adâncul lui, focul acesta are o temperatură atât de înaltă, încât ar  putea topi într-o minută întreg Universul. La atingerea cu miezul incandescent, realităţile se transformă; fie în cenuşă şi sporesc învelişul gros al măruntului fapt, fie în iubire universală şi alimentează miezul incadescent al înţeleciunii cu noi forme ale fiindului. Pare doar o imagine poetică despre un mister pe care uneori ni-l dorim, alteori îl respingem cu vehemenţă. Nimic poetic nu este în această imagine, este doar descrierea unui proces pe care refuzăm să-l înţelegem şi să-l cunoaştem.

Nu vă lăsăţi tentaţi, şi nu comparaţi iubirea universală cu iubirea pământeană. Nu există asemănări între ele. Parabola iubirii edenice şi a păcatului, rămâne dovada  că iubirea universală nu se poate transforma în iubire istorică, fără să nască istorie, iar istoria înseamnă deopotrivă pacat, suferinţă şi nădejde. Odată ce a facut primul pas în afară Grădinii Edenice, iubirea se supune istoriei şi acumulează suferinţă şi păcat. E o altă iubire, de o altă esenţă. Dacă vreţi să înţelegeţi relaţiile, pe care iubirea universală le naşte şi le întreţine, mergeţi în cel mai sălbatic loc al unei păduri virgine. Acolo, în mijlocul a ceea ce pare a fi cea mai sălbatică dezordine, se plămădeşte continuu rodul iubirii universale. Pentru că e o amăgire să imaginezi iubirea fără rod. Iubirea rodeşte, dovada este puzderia de fiinţe care forfotesc în colţul acela sălbatic şi care fac să crească intensitatea iubirii universale cu fiecare nouă formă încurajată să apară. Toate formele, pe care  iubirea universală le întreţine în orice punct neînsemnat din Univers, au, peste toate esenţele lor, rolul de a distila fiindul înţelepciunii. Neîncetat. Fiindul înţelepciunii este distilat  continuu, şi menţinut la temperatura fără de comparaţie din care să se ivească permanent structuri ale Universului. Universul nu creează de fel forme ce nu sunt în relaţie, ce nu pot admite şi nu se pot cuprinde în structuri. În primul rând, pentru că nici iubirea universală, nici înţelepciunea şi nici Universul nu au subiectivitate, ca atare fiecare trebuie să fie relativul fiecăruia. Universul, înţelepciunea şi iubirea universală creează şi întreţin cele mai subtile forme de relativitate, din astfel de forme îşi ia inefabilul esenţele pe care le poate elibera în spirit. Hegel a fost cel care a înţeles foarte bine lucrurul acesta şi a vorbit adesea despre el.

Dacă am izbuti să ne convingem de dialectica acestui gen de relaţii, abia atunci am înţelege că există o contemporanietate cu totul diferită de cea istorică, şi că, asemenea, există şi o actualitate care nu funcţionează în termeni istorici. Sunt termeni care produc esenţe în contact cu formele, oricare şi oricum ar fi ele. „În primul rând, materia şi forma se pre-supun reciproc una pe cealaltă. Cum am văzut, aceasta înseamnă că unica unitate esenţială fiind raportarea negativă la sine însăşi, ea se diviează pe sine în identitatea esenţială, determinată ca bază indiferentă, şi în diferenţa esenţială sau negativitate, ca formă determinată. Acastă unitate a esenţei şi formei care se opun ca formă şi materie este temeiul absolut care se determină pe sine. Transformându-se pe sine unitatea în diversitate, raportarea devine presupoziţie reciprocă din cauza identităţii diverşilor, identitate ce rezidă la baza ei. În al doilea rând, forma ca independenţă e, dealtfel contradicţia care se suprimă pe sine însăşi, dar ea este şi afirmată ca atare, fiindcă este în acelaşi timp şi independentă şi raportată în chip esenţial la un alt ceva; prin aceasta forma se suprimă pe sine. Fiind ea însăşi bilaterală, şi această suprimare are o dublă latură: mai întâi ea îşi suprimă independenţa, transformându-se dintr-un ce afirmat într-un ce care este în altceva, iar acest altceva al ei este materia. În al doilea rând, forma îşi suprimă modul ei determinat faţă de materie, raportarea sa la aceasta, deci modul afirmat al ei, şi îşi dă sieşi prin aceasta subzistenţă. Întrucât ea îşi suprimă modul afirmat sau fiinţa afirmată, reflectarea aceasta a ei este propria ei identitate, identitate în care ea se transformă; dar, întrucât această identitate e şi ea înstrăinată opunându-se sieşi ca materie, acea reflectare în sine a modului afirmat este uniune cu o materie în care forma obţine subzistenţă. Prin urmare, în această unire forma se uneşte atât cu materia, ca şi cu un alt ceva – când, conform celor constatate adineaori, ea se transformă dintr-un ce afirmat -, cât şi în acest altceva cu propria sa identitate.” (Hegel) Filosoful surprinde mecanismul subtil al funcţionării identităţii contemporaneităţii în cele două forme ale sale; fie în forma sa universală, fie în cea particulară.

Noi ne-am obişnuit să definim contemporaneitatea numai prin relaţiile sale cele mai superficiale, cele pe care le putem analiza cu mijloace puţine şi rudimentare, mijloace din care universalul, înţelepciunea şi iubirea universală lipsesc cu totul. Mai mult, în ultima vreme, contemporaneitatea a ajuns un nivel statistic, adică un nivel din care au fost eliminate o sumă de elemente importante, ceea ce a provocat modificarea substanţială a conţinutului termenului de contemporan. Atunci când foloseşti termeni care depăşesc relaţiile catalogate în proceduri şi metode tehnice, atingi acea libertate a limbajului care face ca totul să pară că se înscrie în metaforă, în epitet, în gândirea dezlegată de căile înguste ale  determinatului. Acesta este motivul pentru care tot ce scriu eu aici pare a nu fi altceva decât o încercare de a poetiza faptul. Nu, este o încercare de a elibera faptul din chingile care sugrumă ale procedurilor şi mijloacelor tehnice. Abia aşa am putea înţelege că înţelepciunea este mai întâi un proces care trebuie admis, abia apoi cercetat, şi nu invers. Poate că aşa vom izbuti să realizăm natura iubirii universale care ne-a devenit din ce în ce mai străină pe măsură ce ne-am îndepărtat de momentul evadării din Eden. Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată când cercetăm ceva ce am dori să admitem, lucrul sau acţiunea se transformă în ceva ce devine stărin naturii sale. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu iubirea universală, aşa a devenit ea  iubire istorică şi s-a izolat din universal, a ieşit din contemporaneitatea inefabilului. Mai ţineţi minte „Romeo şi Julieta”, „Tristan şi Isolda”, „Orfeu şi Euridice”, sunt cupluri care se defineau din iubirea universală şi, invariabil, au sfârşit într-o iubire istorică. Cu alte cuvinte, totul a respectat ecuaţia lui Hegel: „Acastă unitate a esenţei şi formei care se opun ca formă şi materie este temeiul absolut care se determină pe sine.” Sunt autori precum Racine sau Corneille care au căutat să respecte şi să înţeleagă logica determinării, rezultatul au fost câteva opere de o claritate deosebită, o claritatea care se înscrie în orizontul pe care eroii pomeniţi mai sus l-au ales pentru iubirile lor. Fiecare dintre ei, dintre  eroii citaţi au sfârşit însă, prin a se determina, iar acţiunile lor au alunecat în logica unei  condiţii istorice, anulându-şi orice şansă de a mai atinge miezul incandescent al înţelepciuni pe care iubirea universală îl întreţine.  O afirmaţie ca aceasta poate părea o enormitate, iar iubirea, după logica iubirii istorice poate părea tocmai opusul înţelepciuni. Nici chiar aşa, însă, iubirea nu părăseşte cu totul teritoriul înţelepciunii. Opţiunile ei pot să nu fie raţionale, dar nu şi lipsite de înţelepciune. Subiecţii iubirii, intră într-o altfel de contemporaneitate, cu o altă logică şi cu un alt parcurs. Oricum, după cum spune acelaşi Hegel: „…forma îşi suprimă modul ei determinat faţă de materie, raportarea sa la aceasta, deci modul afirmat al ei, şi îşi dă sieşi prin aceasta subzistenţă.” Iar noi vorbim şi astăzi despre iubirile lor ca despre  modele ale iubirii istorice. Nu izvorul – iubirea universală – ne impresionează, nu incandescenţa pe care eroii o ating la acea etapă, ci fiecare gest al iubirii istorice cu toată trena de  suferinţi şi sacrificii. Atâta timp cât ei trăiau într-o altă contemporaneitate, atâta timp cât erau esenţa formei şi motivau prezenţa temeiului absolut care cauta să se determine, căuta să devină în egală măsură formă şi materie, eroii erau invizibili, sau erau ca şi invizibili. Dar când iubirea îşi caută, dincolo de formă, căile ei spre înţelepciunea care degajă forme aparţinătoare deja unei structuri născute din nevoia de universalizare, fiecare dintre aceşti oameni, ce sunt obiectul şi subiectul iubirii, ajung în teritoriul iubirii istorice şi sunt prefăcuţi în temeiuri anecdotice, sunt urmăriţi ca atare cu aviditatea caracteristică pământenului captiv ce nu poate trăi absolutul decât prin subiecte-exemplu.

Drumul până la a găsi că logica filosofului este una firească este anevoios şi de neacceptat, mai ales atunci când procedurile şi mijloacele tehnice sărăcesc sever capacitatea de a opera cu abstracţiuni.

Recitesc cele scrise mai sus, şi realizez că logica lor este clară doar pentru acele spirite care au căutat să-şi păstreze libertatea. Logica acestor rânduri operează prea mult în teritoriile de la graniţa cunoaşterii, înţelesurile lor sunt volatile, se transformă continuu în contact cu categoriile cu care intră în relaţii. Se poate afirma că au un caracter cameleonic, dar nu fac altceva decât să respecte condiţia universalizării, nu a universalizării istorice, din care se pare că nouă oamenilor ne place să ne extragem dimensiuni pe măsură noastră, ci universalizarea privită ca un caracter al fiindului în deplinătatea sinelui. Este, consider, o provocare să cauţi o astfel de libertate din care poţi ajunge să ştii fără ajutorul percepţiei, că totul este miez şi că vine din iubire.

Oricare dintre noi poate atinge tărâmul unei astfel de libertăţi. Ea este veşnic în fiinţare. Aşteaptă.

Read Full Post »

21 ianuarie, 2014

Pe măsură ce am început să le cunoaștem prin aplicații practice, ne-am dedicat definirii simțurilor după raporturile lor directe cu obiecte ale realității imediate. Emitem și primim semnale de la obiectele din jur; fie ele – obiectele – materiale, fie sensibile. Ne place foarte mult să putem cataloga modul de funcționare al simțurilor, să elaborăm statistici dintre cele mai variate cu legăturile directe care se nasc între simțurile noastre și elementele realității. Ni se pare că astfel putem să atingem performanțe deosebite în relațiile noastre cu ultimile realizări tehnologice, pe care, de cele mai multe ori, le modelăm după chipul și asemănarea simțurilor noastre cele mai subtile. Dorința de a organiza sunetele cosmosului apropiat a născut nevoia muzicii, și asta pentru că un simț al nostru ne îndemna mereu să imaginăm o anumită ordine, pornită de la ritmurile naturale. Nu contează în nici un fel motivele; fie că au fost unele, sau altele, fie că am știut noi să le definim pe unele, iar altele s-au pierdut între alte acțiuni ale realității; ele, anumitele motive, ne-au ghidat spre nevoia de a “auzi” altfel sunetele realității. La fel s-a întâmplat cu imaginile, cu nevoia de a zbura, de a rămâne sub apă după dorință, de a comunica la distanțe tot mai mari etc. Toate acestea s-au ivit din nevoi pornite  din activitatea simțurilor. Dar, la fel de bine, simțurile ne-au călăuzit să înțelegem ce se întâmplă unui organ bolnav, ce se întâmplă unei persoane care trece printr-un moment zbuciumat, ce determină un anume eveniment, și multe alte acțiuni din care realitatea nu duce lipsă.

Majoritatea mijloacelor tehnologice pe care le folosim astăzi au la bază acțiuni pornite din activitatea simțurilor. Este adevărat că sunt și destule care au derivat din limitele mijloacelor tehnice folosite intens în anume activități, dar acestea se raportează la o realitate care practic nu există. Nu există o realitate, sau cel puțin nu există încă, una care să se raporteze exclusiv la capacitățile mijlocelor tehnice. Chiar dacă ne referim la unitățile industriale în întregime robotizate, finalitatea acestora are în esența acțiunilor activități pornite de la simțurile unor operatori umani. Ca atare, putem spune că nu s-a izbutit o translare totală a funcțiilor simțurilor umane către mijloacele tehnologice, chiar dacă se urmărește cu îndârjire o astfel de cale. Există motivații dintre cele mai diverse pentru o astfel de poziție, motivații care semănă teribil cu niște biete justificări pornite de la protocoale fie economice, comerciale sau administrative. Rezultatul direct este apariția unor situații din ce în ce mai încurcate, degajate de momente ale realității – ce sunt plămădite de jocul probabilistic – și limitele mijloacelor tehnologice, care nu se pot organiza decât în interiorul unor funcții punctuale. Conflictele care apar, sunt de cele mai multe ori de o subtilitate surpinzătoare și pot arunca în aer un întreg folclor despre performanțele tehnologiei, Vezi că, se pare, simțurile nu sunt doar niște funcții definite de calități ale vizibilului, ci ele funcționează și în virtutea mai multor straturi ale subtilului, creând diferențe importante între persoane care activează în același spațiu profesional, și care operează – aparent – cu aceleași instrumente. Cu cât sunt mai temeinic antrenate simțurile, cu atât ele adaugă straturi ale subtilului care sunt pregătite să creeze relații cu nivelele subtile ale realității. Un exemplu practic ar fi incidentele – tot mai dese se pare – ce apar în serviciile de medicină, unde doctorii au renunțat să-și mai antreneze simțurile, translând activitățile de analiză către tehnologie și statistică. Mecanismul se repetă în toate domeniile în care nivelele subtile ale simțurilor funcționează urmând calea unor relații cu starea realității.

Sigur, dezavantajul major al simțurilor este că modul lor de a fi e unic și impun regula particularului. Simțurile tind să creeze diferențe – uneori radiacale – între peresoane, lucru care părea că va putea fi rezolvat prin mijloacele tehnice. Nu este decât o aparență; mijloacele tehnice rămân teribil de eficiente în acea suprafață, în care și simțurile au tendința de a deveni comune; imediat cum limitele acestei suprafețe au fost depășite, mijloacele tehnologice  sunt puse în situații limită de subtilitatea substanței asupra căreia ar trebui să acționeze.

Nu-i nimic – se poate spune –,  peste limitele tehnologiei folosim simțurile, și ar fi bine să fie așa, doar că simțurile neantrenate se comportă cu mult mai iresponsabil decât o fac mijloacele tehnologice. Simțurile au nevoie de o supraveghere continuă, de antrenamente permanente și complexe, de abnegație, de un soi de abandon, de o dedicație aplicată spre prosperitatea lor. Or, mijloacele tehnologice crează iluzia că sunt capabile să soluționeze orice  situație de criză, ceea ce este doar o iluzie. O iluzie suficientă pentru ca simțurile să nu mai fie antrenate în termenii consacrați, și deîndată se deschide un drum larg către dramă, către neputință.

Cultivarea simțurilor nu se poate face după ritmul impus de capriciile mijloacelor tehnologice. Ele au nevoie, după cum spuneam de o atenție aplicată și plină de particularități, pentru că nu partea vizibilă a modului de funcționare a simțurilor este importantă, ci aceea subtilă, care este organizată pe mai multe niveluri. Cu cât sunt mai multe nivelurile, cu atât capacitatea de acțiune a respectivului simț este mai nobilă și mai bogată. Secole de-a rândul, antrenarea simțurilor se făcea printr-o relație directă între Maestru și Ucenic. Erau două entități care funcționau cu maximă responsabilitate, cu bucurie și speranță, iar temeinicia relației lor se cunoștea atunci când Ucenicul devenea la rândul său Maestru și-și etala particularitățile.

Tehnologie a izbutit să destrame această relație, a înlocuit-o cu te miri ce protocoale în care instrumentul tehnologic este piua-ntâi. Pe parcursul a câtorva zeci de ani s-a izbutit destrămarea relației Învățător-Ucenic, după cum spuneam, dar și – ceea ce este cu mult mai grav – negarea însăși a substanței simțurilor. Ca atare, au rămas foarte puțini cei care mai simt îndemnul să-și antreneze simțurile; atenția se îndreaptă pe însușirea procedurilor ce formeză diferitele protocoale în care instrumentul tehnologic are un rol hotărâtor.

După părerea mea asistăm la o analfabetizare calificată, în care cartea joacă un rol important. Scâncetele ce vin din diferite direcții; precum că a scăzut interesul pentru citit, pentru cartea în sine, nu sunt decât niște, pe de o parte manifestări ipocrite ale unor personUlități de doi lei, iar pe de altă parte a unora care n-au fost atenți la faptul că viața tinde să se modifice în Sinele ei.

Read Full Post »

19 noiembrie, 2014

După un obicei vechi, am recitit cele scrise până în prezent în aceste Gânduri de noapte. Cu adevărat gânduri de noapte, pentru că multe dintre ele au apărut pe neaşteptate, m-au trezit din somn şi m-au determinat să mă răsucesc o vreme de pe o parte pe alta, căutându-şi ele calea de a se aşeza în lumină. După cum spuneam, am recitit cele scrise până acum şi mi-am dat seama că un cititor, altul decât acela ce-a scris rândurile de faţă – fără să fie vina lui, nici pe departe – va crede că sunt pornit rău împotriva tehnologiei şi a instrumentelor pe care aceasta le-a scornit. Or eu, nici pe departe nu sunt pornit împotriva tehnologiei, deci se cuvine să fac oarece precizări, pentru ca celui care citeşte să nu-i cadă greu ideile ce par a căuta să anuleze binefacerile atât de lăudate ale acesteia. Nu, tehnologia este în regulă, instrumentele pe care ea le-a provocat şi ni le-a pus la îndemnână, deasemeni sunt în regulă. Capcana în care ne afundăm orbeşte, fără discernământ, mutilând cam tot ce se arată în orizontul nostru, nu de la tehnologie a pornit. Ci de le tehnologism şi de la industrialism, adică de la caracterele pidosnice ale unor indivizi care nu au înţeles nimic. Că n-au înţeles nimic n-ar fi nici o nenorocire. Sunt mulţi acei care n-au înţeles nimic şi totuşi lumea a mers înainte după ştiinţa ei, şi totul a decurs după norme amar de vreme. Nenorocirea a venit de la faptul că au creat o ideologie pornind de la ceea ce n-au înţeles. Au înfipt respectiva ideologie într-un par, şi au ieşit cu ea în cap, alergând bezmetici prin mulţime. Asemenea caractere sunt de regulă tot atât de harnici cât sunt de proşti, n-au obosit, şi nu s-au ogoit până nu au izbutit să lase văl greu peste ochii omenirii. Atunci a început nenorocirea. Din două motive a început: primul fiind transferul de responsabilitate; iar al doilea: lăcomia.

Vedeţi Domniile Voatre, până la acel moment fiecare om al lumii funcţiona într-un orizont al responsabilităţii care avea câteva dimensiuni precise: responsabilitatea faţă de el; faţă de apropiaţi, de semeni şi faţă de lucrurile ce trebuiau jertfite pentru binele său. Ce frumoase sunt poveştile în care vânătorul îi cere iertare victimei sale, pentru că a fost silit s-o răpună! Ce frumoase sunt momentele în care acelaşi vânător dansează în faţa semenilor săi, ca aceştia să vadă ce desăvârşită făptura va trebui să ucidă a doua zi! Ce frumos este respectul pe care meşterul îl arata materialului din care făureşte oarece! Ei, bine,  acestea vor să ne arate că totul era hrănit cu har. Fiecare trăia pe acest pământ în carnea harului său, iar această carne îi dădea responsabilitatea. Tehnologismul a transferat responsabilitatea de la om la unealtă. Dacă vraciului îi murea bolnavul în mâini, trebuia să se temă pentru harul lui. Altminteri, ştia care este capătul puterilor sale, şi nimic nu-l convingea să se comporte altfel. Acum, însă, este greu să mai faci diferenţa între har  şi procedură. Iar responsabilitatea este transferată uneltei. Eşecul sau succesul se datorează, nu spiritului, nu harului, ci performanţei tehnologice a uneltei. Uneltele sunt comparate, lor li se caută atribute, pentru ele se scornesc epitete, operatorul s-a transformat într-un fel de argat ce poasedă anumite abilităţi ce-l diferenţiază de alt argat. Nimeni nu se mai întrebă astăzi: dar harul?, harul?, pe unde ar fi în cazul acesta. Sigur, ne  putem lipsi de har; asta am şi făcut, nu mai băgăm în seamă harul; rezultatele sunt cele ce ne mână din spate. Pentru asta am transferat responsabilitatea, şi am deschis larg porţile lăcomiei. Adică, exact ce ne-au îndemnat ideologii tehnologismului şi industrialismului în marea lor nepricepere. În toată povestea asta tehnologia este o victimă, una cu un destin mutilat, care în loc să ne scoată pe tărâmul însorit al Valhallei, ne închide, încetul cu încetul, într-un cavou întunecos şi sordid.

Stau împotriva acestei mentalităţide  ani buni, încerc să descos, bucată cu bucată, porcăria asta de haină a nenorocului, cu care ne-au îmbrăcat nişte ageamii. Încerc, dar se pare că nu astea sunt timpurile în care trebuiesc făcute astfel de încercări. În ultima vreme, parcă o geană de lumină se arată departe, sub orizont. Ceva ce poate sădi în conştiinţe o fărâmă, o firmitură de luciditate, care să ne lămurească ce este tehnologia şi cu ce se mănâncă ea. Mi-e teamă însă, mi-e foarte teamă, pentru că geana de lumină e plăpândă, iar agiamii sunt cu duiumul. Sunt agresivi, gălăgioşi, pur şi simplu asurzitori, sucesc minţile pentru că urlă, nu vorbesc. Şi trebuie să vă spun că nu pentru omenire mi-e frică. De soarta omenirii se îngrijeşte ea însăşi, şi va fi să fie după cum se va da în bobi; vorba lui Goethe: Caii destinului ştiu drumul. Mie pentru Univers mi-e frică. Şi să nu râdeţi, pentru că Universul nu este nici pe departe acea tiranică alăcătuire infinită şi nemuritoare. Universul este cu totul dependent de Sine; el poate pieri sau înflori într-o clipită, şi chiar dacă de fiecare dată moare în Sine şi renaşte, fiecare neizbândă îl costă enorm, iar preţul îl plătim noi, entităţile ce nu izbutim să devenim conştiente.

Să nu vă amăgiţi, Timpul este agal cu sine, şi mereu entităţile perisabile au fost cele care au plătit pentru faptele lor. Nu există o Moarte care să ne salveze. Există doar o Datorie şi iluzia că o poţi transfera.

Doar iluzia, să fim înţeleşi.

Read Full Post »

30 august, 20113

Cercetările din fizica quantică şi din genetică au dovedit un fapt care este consecvent ignorat, din diverse motive. Şi anume: fiecare entitate a Realtăţii universale este unică. Nimic din ceea ce constituie Realitate în Univers nu are un identic: „Realitatea este inexprimabilă şi de neconceput.” (Toate citatele sunt din cărţile Alexandrei David-Neel) , Spun înţelepţii lama, spun rezultatele experienţelor fizicienilor, ale geneticienilor. Şi atunci oare de ce continuăm să ne imaginăm Uinversul populat cu entităţi identice, pentru care concepem reguli ce ni se par potrivite? Şi tot din învăţăturile vechilor lamaşi aflăm şi motivul existenţei Formei Unice în Univers: o formulă explicativă este exprimată după cum urmează: „Nici  un lucru nu apare producându-se de la sine ( fiind el însuşi cauza apariţiei lui). Nici un lucru nu apare produs de un alt lucru. Nimic nu capătă existenţă fără o cauză. Nimic nu capătă existenţă întâmplător. Tot ce capătă existenţă există dependent de nişte cauze.” Iar acceleratoarele de particule de mare viteză au dovdit că protonii şi neutronii, particule elementare ale materiei, supuşi ciocnirii cu un flux de energie înaltă sau foarte înaltă, nu se mai divid, ci transformă fluxul de energie în particule elementare. Oare un astfel de adevăr nu ne-ar îndreptăţi să socotim toate faptele lumii noastre altfel, şi să le gândim văzute într-o altă lumină?

Am început gândurile de astăzi cu aceste afirmaţii pentru că modul în care societata omenească reduce obţiunile liberului-arbitru mi se pare un motiv de îngrijorare. Am să mă mai folosesc de un citat din Învăţăturile  orale: “Fiecare din mişcările noastre fizice sau mentale este rodul unor cauze provenind din tot universul şi are repercursiuni în tot universul. Astfel se desfăşoară jocul – fără început cognoscibil – al activităţii care este universul.” Ceea ce ar însemna că toată activitatea noastră actuală,  şi materială, şi spirituală – se fixează tot mai temeinic pe o anume cale ce se arată a fi o capcană. Nenorocirea nu este acest fapt; intrarea sau fixarea cuiva într-o capcană e o chestiune de opţiune. Din nefericire în cazul de faţă, noi deschidem o capcană în care se vor trezi oameni nevinovaţi, generaţiile din viitor. Şi nici acest lucru nu este grav, grav este faptul că vor fi închişi în capcană fără informaţiile şi fără energiile necesare pentru a găsi soluţii. Deja, parte din generaţiile de tineri cu care suntem contemporani se găsesc într-o astfel de situaţie. Şi suntem martori la spaima care-i împinge la o atitudine paradoxală, la care asistăm, şi pentru care îi găsim vinovaţi. Pe ei! Or, ar trebui să gândim după un model asmănător cu: „Tot ce există, există în relaţie cu altceva, se sprijină pe altceva şi nu există decât în virtutea acestei relaţii. Din cauza acestei relaţii care este suportul indispensabil al existenţei lor, indivizii şi toate celelalte lucruri nu au o esenţă proprie. Sunt produse a căror existenţă se datorează întâlnirii şi coexistenţei unor cauze; nu sunt nici autogene; nici autonome şi, în consecinţă, nu sunt decât nişte nume care acoperă o vacuitate de realitate intrinsecă.” Abia atunci am înţelege că tot ceea ce catalogăm a fi rezultatul unor experienţe care s-au petrecut, şi al căror parametri i-am înscris conştiincios în tabele, grafice, rapoarte etc., sunt nişte imagini aproximative ale unei realităţi care se modifică în fiecare clipă şi care stă – ea, modificarea, şi nu experienţele – la baza unicităţii fiinţării entitaţilor din Univers. În Realitate nu există acţiuni, sau activităţi care să poată fi standardizate, totul trebuie privit prin prisma liberului-arbitru, iar consecinţele trebuiesc catalogate ca amintiri de care să ţinem cont fără să ne lăsăm marcaţi. În lumea noastră, se poate auzi la tot pasul „ aşa se face”, „ după modelul din…” „conform statisticii…” etc. Şi totul a devenit excesiv, limitând gândirea la a imita la nesfârşit gesturi ale unui trecut memorat. Doar că Realitatea nu ar mai fi Realitate dacă nu ar putea să fie consecventă cu propria sa evoluţie. Ea se schimbă în fiecare clipă, pentru că orice acţiune este o cauză, care produce un efect. Iar entităţile Universului – inclusiv, noi omenii – suntem unicităţi care aparţinem unor matrici destinate păstrării coeziunii evoluţiei. Pentru că, altfel s-ar instala haosul, şi totul ar deveni supus deriziunii. Ar exista cauze fără efect; efecte apărute fără cauze; opoziţii în termenii aceleiaşi cauze etc.. Or, acest fapt nu poate fi permis decât în existenţa unei matrici, pe care Universul o supune dispariţiei, sau modificării.

Read Full Post »