Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘moment’

Fenomenul de dezmărginire a Universului este dovada că procesul Creației este continuu, el nu încetează niciodată. Nu există un moment în care să constatăm că substanța Creației a luat o formă stabilă, definitivă, și acesta este un lucru pe care experimentele fizicienilor care se preocupă de quantică îl dovedesc – cel puțin până în momentul de față – tocmai pentru că nu izbutesc să stabilească o particulă fundamentală, una care să dovedească faptul că de la ea pornește totul. Goethe este cel care și-a imaginat cum se preface mereu substanța Creației:

“Cum toate-n totul se-mpletesc,

        Viiază şi se contopesc!

        Puteri cereşti cum urcă şi coboară

                                      Şi taina una alteia-şi strecoară!

                                     Un svon de-naripate mângâieri

                                     Adie-ntre pământ şi cer

                                    Şi într-a totului vibrare pier!

                                    Spectacol rar dar, vai, nu şi profund!

                                   Natură, taina cum să ţi-o pătrund?

                                  Tu, rodnic sân, izvor de tot ce-i viaţă,

                                 De care atârnă cer, pământ,

                                  Spre care-aleargă sterpul meu avânt,

                                Tâşneşti, adăpi – iar sufleltul mi-ngheaţă !   

Tot astfel cum gândirea  nu ajunge niciodată la o formă definitivă, ci întreține necontenit un proces relaționar, creând legături dinamice între factori, elemente, unități, dovedind astfel că nu avem de-a face cu o stare configurată din forme definitive, ci cu un proces în continuă mișcare, capabil să asimileze elemente noi pe care să le adauge substanței sale; Creația produce interferențe ce devin forme instabile. Acestea se nasc, se dezvoltă, apoi se descompun ieșind din orizontul naturii ce le-a creat. Pe timpul ființării – în natura specifică a nașterii lor – au generat numeroase vibrații care se adaugă celor existente deja, vibrații care se distilează continuu. O parte din ele participă la interferențe care au ca rezultat forme specifice naturii în care se găsesc, o altă parte, ajunse la un stadiu de distilare care neagă natura în care au fost create, trec într- altă natură. Și astfel este alimentat continuu raportul dintre existent și neexistent, termeni care coexistă, asemeni tuturor termenilor care formează substanța ființării. Nu trebuie, sub nici o formă să definim inexistentul, ca fiind  lipsă de ființare, dar nici existentul ca forma stabilă și unică a acesteia. Preocuparea  sensibilă a spiritului pentru determinarea nemuririi, adică a infinitului, ca formă stabilă a ființări nu este altceva decât o formă în care acesta se străduie să se înțeleagă pe sine. Infinitul, ca și nemurirea, fiind o formă care se dezlimitează continuu se pune în situația de a nu se putea defini, deoarece existența unei părți  necognoscibile, cea care nu s-a format încă, dar care există, refuză să participe la procesul de cunoaștere și, implicit, de definire. Toate acestea par a fi doar niște speculații ale unui eseist care caută să inventeze anumite adevăruri pe care o realitate nu le suportă și care nu se pot sprijini pe dovezi. La urma, urmei sunt doar relațiile unor abstracțiuni care pot fi enunțate dar nu și probate. Aceasta este o judecată care cu siguranță că este emisă de un spirit cartezian, captiv al naturii fizice a materiei. Un spirit pentru care teoria relativității generalizate (De exemplu.)  ridică foarte multe semne de întrebare, primele pornind chiar de la enunțul care spune că fiecare corp al universului produce o curbare a spațiului, căreia datorăm forța gravitațională. În consecință, conform acțiunii de curbare a spațiului, Universul funcționează într-o relativitate generalizată, ceea ce implică faptul că, pe lângă natura fizică a materiei, în acest mecanism  sunt implicate și alte naturi ale acesteia. Pornind de la natura fizică ne îndreptăm către naturi din ce în ce mai subtile, care au moduri de manifestare cărora ar trebui să le acordăm o mult mai mare atenție dacă dorim să pătrundem sensurile acestei mecanici lipsite de ceea ce numim limite, și asta datorându-se transmutației. Atunci când o anume acțiune a Universului atinge o limită, se produce o transmutație și acțiunea cu pricina continuă într-o altă natură. Pentru a înțelege, însă, un astfel de comportament, ar trebui să facem eforturi pentru a găsi modalitatea de a ne dezlimita propriul spirit, cel care se manifestă în întregul pe care-l reprezintă ființa noastră. Acordând atenție unei asemenea atitudini, vom constata că definiția dată ființei umane ca fiind o entitate  “erectă, simetric bilateral în lungul unei axe verticale, cu un punct de cunoaștere fix, deasupra unui orizont fix”, nu este tocmai exactă, și nici corectă. Mai trebuie să ținem cont că, datorită acestei definiții, sunt puse în circulație o multitudine de categorii pe care ne sprijinim relațiile și rapoartele cu diferite alte entități, procese, acțiuni etc. Mai mult decât atât, numeroase noțiuni fundamentale își au originea în această definiție și crează legături foarte strânse între  existență și rațiune, dar nu și între rațiune și ființare. Dacă existența este limitată de modurile de a fi ale naturii fizice a materiei, ființarea cuprinde și existențele celorlalte naturi care definesc ființa și care produc transmutații, ceea ce-l face pe Heidegger să afirme: „Dasein-ul se îndrumă pe sine către fiinţarea la care se poate raporta şi către felul în care se poate raporta.” În consecință, putem vorbi despre o limită a existenței, dar nu și de una a ființări. Dacă vreți, în ceea ce privește raportul existență-ființare, ne găsim în miezul aporiei “Săgeata” a lui Zenon; existența fiind unul dintre segmentele, care adiționate ajung la infinit. Astfel existența, fiind un segment, poate fi definită, spre deosebire de ființare, care fiind infinită nu se poate defini. Pentru existență, rațiunea furnizează toate instrumentele de care avem nevoie să o cunoaștem: cunoștințe asimilate prin simțuri, percepții, judecăți etc; pentru ființare însă, conștiința furnizează naturii în care existăm doar o parte dintre informațiile necesare, unele fiind deductibile,  și totuși, mai rămân o parte despre care nu aflăm nimic. Ceea ce face să rămână mereu o parte ascunsă, parte care ne împiedică să cunoaștem procesul în întregimea lui. Este tocmai ceea ce susține Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake. Undele emise de câmpurile de formă pot fi cunoscute doar atunci când au legături cu acțiunile produse în existență, în rest ele se vor propaga în continuare până la momentul în care existența se extinde, printr-o acțiune, care presupune și acea undă. În acel moment are loc un proces de transmutație care preface unda într-o formă anume și o alătură celorlalte forme ale existenței. Este un proces în care conștiința are contribuția ei, fapt pentru care hermeticii numeau transmutația un proces mental și căutau să educe conștiința pentru a extinde acțiunea și asupra formelor deja existente. Fapt care ar fi însemnat că transmutația poate fi exercitată și de către rațiunea care se antrenează în acest sens. Afirmațiile acestea induc o idee neplăcută spiritelor carteziene; și anume faptul că există între conștiință și rațiune relații care pot fi controlate. Se pune problema, atunci: cine controlează aceste relații? Care este funcția sau organul care pot controla legăturile care se formează între conștiință și rațiune, și care dau naștere unor procese altminteri considerate imposibile, mai ales pentru abilitățile limitatea ale omului? Dacă lucrurile sunt judecate după astfel de criterii, și se presupune că între conștiință și rațiune sunt legături care pot produce fenomene interzise în alte condiții, putem considera că; dacă rațiunii am acordat o atenție sporită mai ales în ultimile trei, patru sute de ani, am elaborate metode, tehnici și instrumente de cunoaștere și antrenare a acesteia, conștiința a fost treptat neglijată și am pierdut contactul cu o parte însemnată a calităților acesteia, ceea ce a făcut să fie anulate relații foarte productive cu rațiunea. Mai mult, a făcut să desființăm modul de comunicare cu sistemul de gândire a învățaților  din societățile tradiționale, cauză care a alterat un număr foarte mare de sensuri din comunicare. Consecința – se pare – a fost că tot ce am eșafodat, atât teoretic, cât și practic să se îndepărteze tot mai mult de matricea originară. Entitățile care au mobilat câmpurile de formă au dat naștere unor vibrații care s-au distanțat de origini, iar noi am considerat că rezultatele au revoluționat evoluția. Stadiu la care s-a ajuns în zilele noastre dă naștere însă unor semene de întrebare, unele destul de serioase chiar. Faptul că, la ora actuală, se tinde tot mai impetuos spre o singură contemporaneitate este unul dintre aceste semene de întrebare. Avem de-a face cu o contemporaneitate care crește din vibrațiile acelor forme care sunt rezultatul acțiunilor trecute și care, odată formate, nu se mai supun judecății de valoare și justețe. Or, faptul că nu mai există posibilitatea mai multor contemporaneități, cu alte cuvinte a mai multor câmpuri de forme, cu vibrații diverse, are ca rezultat întărirea unui singur sens al evoluției.

Pentru a înțelege conformația acestei situații, ar fi suficient să acordăm ceva mai multă atenție observațiilor lui Hegel atunci când analizează diferitele principii și concepții ale picturii Evului Mediu : “Însă în cuprinsul dezvoltării  mai libere a picturii italiene trebuie, în al doilea rând să căutăm un alt caracter al artei. […] Dar ceea ce aduce ea ca concepție și elaborare artistică a sferelor subiectelor religioase este îndeosebi realitatea vie a existenței spirituale și corporale, figurile îmbrăcând haina acestei realități sensibile și animate. Principiul fundamental al acestei realități vii îl formează pe latura spiritului acea seninătate naturală, pe latura corporală acea frumusețe corespunzătoare a formei sensibile care, deja ca formă frumoasă, revelează ca atare nevinovăția, bucuria, feciorelnicia, grația naturală a sufletului, noblețe, imaginație și suflet plin de iubire. […] Această interioritate lipsită de conflicte a sufletului și potrivire mai originară a formelor cu acest interior produc limpezimea fermecătoare și plăcerea netulburată pe care ni le oferă operele cu adevărat frumoase ale picturii italiene ” Este de la sine înțeles că această filosofie a artiștilor italieni – dar și a oamenilor de cultură care pun în circulație noțiuni despre legăturile dintre spiritual artistului și realitatea reprezentată – contribuie substanțial la formarea unei anume contemporaneități, modelată după valorile impuse  de spiritele care năzuiesc spre puritate și iubire curată. Avem de-a face cu un anume mod particular de configurare a câmpurilor de formă, vibrațiile generate de acestea vor tinde spre un anume sens, pe care doresc să-l întărească și să-l curețe. Filosoful german ne atrage atenția că, atitudinea artiștilor italieni este de o anume factură, are un specific caracteristic pentru spiritualitatea lor. Artiștii din Germania sau Olanda au orientat pictura religioasă a timpului spre alte valori ale spiritului. “Deosebirea generală față de italieni –afirmă același Hegel – constă aici în faptul că nici germanii și nici olandezii nu vor sau nu pot să ajungă prin sine înșiși la acele forme și moduri de exprimare libere, ideale, cărora le corespunde pe deplin trecerea la frumusețea spirituală, transfigurată. În schimb însă ei dezvoltă, pe de o parte, expresia adâncimii sentimentului și a caracterului subiectiv încheiat al sufletului, pe de altă parte, adaugă la această interioritate a credinței, particularitatea mai larg desfășurată a caracterului individual, care nu manifestă acum numai unica preocupare interioară de interesele credinței și ale mântuirii sufletului, ci arată cum indivizii înfățișați se îngrijesc de interesele profane, luptându-se cu necazurile vieții și  cucerindu-și în cursul acestei munci grele virtuți lumești, fidelitate, perseverență, echitate, fermitate cavalerească și vrednicie cetățenească.”

Prin intermediul spiritului lui Hegel, cunoaștem două contemporaneități specifice, cărora le corespund forme și valori diferite. Nu trebuie să uităm însă faptul că, timpurile la care se referă filosoful cuprindeau un număr mai mare de contemporaneități, fiecare cu specificul ei; Spania de exemplu, zona bizantină, cea a Balcanilor, ca să nu mai vorbim de Rusia pravoslavnică.

Este important să atrag atenția asupra a două aspecte care se degajă din observațiile filosofului german; pe de o parte afirmațiile lui Hegel subliniază cât de importantă  este contribuția artiștilor liberi ca spirit la configurarea câmpurilor de formă și la orientarea viitorului, care – în cazul acesta – nu mai este doar o aglomerare de “întâmplări”; pe de altă parte, diferențele radicale dintre expresiile, atitudinile. mentalitatea celor două contemporaneității dovedesc că tendința actuală de dizolvare a contemporaneităților specifice într-o singură contemporaneitate nu este o soluție tocmai inteligentă.

Toate aceste contemporaneități contribuiau la realizarea unei geografii din care rezulta un peisaj general în care specificitatea fiecărei contemporaneități dezvolta o multitudine de căi spre a ajunge la  câmpuri de forme pe cât de bine definite, pe atât de puternice în a emite vibrații care să poarte valori spirituale capabile să creeze, în timp, serii de forme particulare.  Și nu rațiunea era cea care contribuia în cea mai mare măsură la configurarea acestor câmpuri de formă, ci conștiința, cea care aducea din Marele Tot energiile pure ce contribuiau la configurarea valorilor spirituale ale realităților practice. Fiecare zonă geografică dezvolta un caracter specific al civilizației locale la care contribuiau toate elementle ce compuneau cosmosul zonei, fie el fizic, fie  de altă natură. Rolul rațiunii, în tot acest proces era de a orienta spiritul în multitudinea de forme  ce luau  naștere, de ordonare a relațiilor dintre valori. Cei doi poli, conștiința și rațiunea, căutau să pătrundă dincolo de aparențe și să dezvolte în substanța realității acele relații și raporturi  care ofereau forță spiritului.

Evoluția ultimilor trei, patru sute de ani a alterat foarte puternic modalitatea de structurare a specificității contemporaneităților, fie ele de genul celor din timpurile analizate de Hegel, fie de genuri diferite, configurate după condițiile noi ale realității. Tendința a fost, și a rămas, ca toate aceste contemporaneități particulare să se dizolve în una  singură, ceea ce a generat dispariția multora dintre acele elemente specifice a căror lipsă o resimțim foarte mult astăzi, dar pe care continuăm să le înlăturăm din viața noastră spirituală. Rezultatul fiind deformarea legăturilor dintre conștiință și rațiune, și, de ce nu, modificarea configurației celor doi poli care  contribuie la așezarea noastră în substanța complexă a realității obiective.

Advertisements

Read Full Post »

Te uiţi la lume, şi nu te poţi împiedica s-o faci cu drag, chiar dacă sunt momente când, ori tu, ori ea, o luaţi creanga. La urma, urmei, pentru ciclul pe care îl tot închizi, îl aduci către poarta spre Ceea-ce-nu-cunoşti,-nu-ştii, lumea e singurul organism la care te poţi raporta. În rest, totul este abstracţiune, este o provocare pentru matematicieni şi fizicieni. Mai de fiecare dată nu ai siguranţa că rezultatul raportului este unul corect, ai îndoieli. Ţi se pare că te uiţi la contemporaneitatea care se întinde în faţa ta, ca la o oglindă spartă. Fiecare ciob arată o imagine ce pare identică cu celelalte, dar dacă te uiţi mai atent obsrvi că sunt mici diferenţe. Şi se ridică întrebarea: „Care e contemporaneitatea mea adevărată, aia care m-ar fi făcut să nu simt diferenţele astea stânjenitoare?” Nici o clipă nu-ţi trece prin cap că, de fapt, toate imaginile împrăştiate în jurul tău sunt contemporaneitatea. E greu să te descurci cu toate, dar, la fel de greu este şi să te opreşti la una singură. Te surprinzi alunecând, fără să vrei, de la una la alta, pierzi şirul, ai vreau să te întorci, dar nu mai găseşti drumul. Şi, peste toate alea, eşti ademenit fără cruţare. Trebuie să ai un temperament ca al lui Mircea Horia Simionescu să te descurci în haţişul imaginilor pe care lumea le produce aparent la întâmplare; cu alte cuvinte trebuie să fii „un ingenios bine temperat”. Dar câţi pot să se bucure de aşa ceva? În adâncul sufletului tău, parcă ai tânji să ştii că poţi avea o singură imagine. Numai una. Care să fie în întregime a ta, care să nu se raporteze la nici una dintre celelalte. Un soi de planetă a Micului Prinţ, de pe care să te uiţi cum se perindă celelalte, mai aproapiate sau mai depărtate. Dar din fotoliul tău, să ai aceeaşi senzaţie ca-n zilele geroase, când stai într-un ungher cald şi sorbi din cană vinul fiert cu multă scorţişoară. Imaginea cu viscolul de-afară este atât de departe de parfumul dulceag al vinului călduţ. Sunt imagini care se potrivesc, mai degrabă unei alte lumi, una care ştie cu adevărat cum e să fie iarnă, cum e să fie vară. Care să pună, una peste alta: valori. Poate că ar trebui spartă altă oglindă, sau poate că ar fi trebuit spartă atunci când aceste valori mai existau. Acum pare că totul  a întârziat şi te-ai trezit într-o adunătură de imagini care-ţi impun. De ce să-ţi fie impus? De ce să fii silit, ori să rămâi în limita imaginii, ori să devii din ce în ce mai conştient că nu vei mai putea reface niciodată imaginea unei contemporaneităţi în care să te cuprinzi. Pe măsură ce timpul trece, spaţiul dintre imagini se măreşte, şi se pierd legăturile dintre ele, ca sloiurile Dunării în începutul unui martie cald, când podul de gheaţă se rupe şi totul o ia la vale. E mare pericol atunci. E mare pericol şi acum. Senzaţia pericolului pluteşte în aer; dar pentru cine e pericol? Pentru mine?, pentru tine?, pentru el? Pentru noi toţi? Nu facem altceva decât să vorbim, să înşirăm cuvinte care par să aibă un sens, însă realitatea se derulează abstract către un miez ştiut doar de ea. E nevoie de curaj doar să laşi să ajungă la suprafaţă gândul că, acolo, ghicindu-se printre spaţiile dintre cioburi, este o altă lume, una care o ţine pe asta din cioburi. O lume asemeni mării lui Leonid Dimov, una în care plutesc toate obiectele ce se pot, sau nu, imagina. Un ocean al subtilităţii din care fiinţarea face forme. Nu obiectele, din care Dimov îţi arată fragmente, sunt importante, ci fiinţarea din care acestea se smulg şi se dizolvă. Nici puşcăriile spulberate ale magistrului Mihai Ursachi („Un om din Tecuci avea un motor/ Dar nu i-a folosit la nimic.”)   nu sunt importante, ci modul cum aşchii din ele plutesc în eter. Toate astea sunt şi aici, dar, mai în deplinătatea lor, sunt acolo, în lumea pe care ai putea s-o faci să apară dacă ai împinge cioburile în lături. Dar câţi au curajul ăsta?

Simt broboanele de transpiraţie de pe fruntea ta, datorate efortului pe care-l faci ca să înţelegi. Dar nu înţelesurile sunt importante, ele vin singure, atunci când e timpul lor. Nu fac nimic din care tu ai vrea cu adevărat să înţelegi. Nu ăsta este scopul. Vreau doar să te ademenesc. E o ispitire, o probă pe care trebuie s-o treci faţă de tine şi de nimeni altcineva. Nu efortul de a înţelege e important, nici faptul în sine de a înţelege, ci gradul de libertate pe care l-ai câştigat. Pasul acesta aduce cu el înţelesurile, chiar dacă ele nu se arată în momentul în care tu vrei  ca ele să devină lumeşti. Eu, acela care scriu lucrurile astea, din dorinţa de libertate o fac, şi libertatea nu-mi este dată decât de la mine. Pe mine trebuie să mă înfrâng în fiece clipă, ca să pot câştiga încă o fărâmă de libertate. Poate că dacă oglinda aia ar fi rămas întreagă mi-ar fi fost mai uşor, sau dimpotrivă, mi-ar fi fost interzis. Noi – tu, cel care citeşti, şi eu, cel care scriu –  suntem ca feţele aceleiaşi monede. Facem parte din acelaşi corp, aceleaşi înţelesuri le conţinem. De ce ni se pare, atunci, că unul ar trebui să înţeleagă de la celălalt? Poate că efortul ca unul să-l elibereze pe celălalt e mai important decât orice, cu atâta cu cât devenim mai conştienţi că de separare nu poate fi vorba. Sunt destui cei preocupaţi de ceea ce înţelegi tu, cei mai mulţi sunt tentaţi să înţelegi ceea ce vor ei, nu ceea ce vrei tu, şi acţionează ca atare. Încearcă mereu, şi mereu, şi mereu să te facă mai captiv chiar şi decât ai puterea de a fi. De multe ori te prăbuşeşte lucrul acesta, pe care-l crezi venit de la forma contemporaneităţii. Nu înţelegi că nici vorbă să aibă contemporaneitatea formă; tu eşi cel care dai o formă contemporaneităţii şi te prinzi în ea asemeni muştei atrase de hârtia-capcană. Singurul fel de a ajunge contemporan cu tine este să-ţi refuzi contemporaneitatea. Abia aşa îţi vei da şansa să ajungi la libertatea de a descoperi contemporaneitatea. Prea multă vreme te-au păcălit cu trucul ăsta cu înţelesul, şi te-au determinat să te opreşti din efortul de aţi câştiga, puţin, câte puţin, libertatea, adică  modul – singurul, de altfel – de a te propia de înţelesuri. Înţelesurile se mişcă în continuu, le mişcă legile materiei, este o iluzie că ele te aşteaptă pe tine să le acaparezi; o iluzie şi o deşertăciune. Aşa ai ajuns să te simţi din ce în ce mai înţepenit, iar libertatea să ţi se pară un ţel de neatins. Cel care te priveşte vede imaginea jalnică a unui ins care se mulţumeşte doar cu ceea ce-i cade sub mână. Atâta libertate ţi-a mai rămas: de la umăr, la palmă. Atât e şi orizontul tău: de jur împejurul umerilor cât poţi să cuprinzi cu mîinile. Nu te mai lăsa păcălit ca un nătărău: nu faptul că înţelegi te face mai liber, ci libertatea aduce cu sine mai multe înţelesuri. Dar ce sunt eu să te conving? Un oarecine care scrie şi el cum se pricepe, şi care simte că, chiar dacă suntem feţele aceleiaşi monede,  ne separăm tot mai mult în lumi care  dau naştere unor altfel de Universuri. Eu adesea plec în lumi care au fost detaliat descrise de Leonid Dimov:

„Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii,

Iar eu am visat azi-noapte că mi-am pierdut papucii…

Deşi ştiam încă din leneşa tinereţe

Că naraţiunea, ironiile, imaginile glumeţe

N-au ce căuta în cadenţe:

Că poezia ţine de esenţe.

Eu însă, elev fiind, ca toţi năucii,

Îmi pierdusem – pe coridoare ori în săli – papucii

Şi-i căutam deşi, era ora de fizică,

Deşi acuzat eram că nu mă dedau la metafizică,

De către ceilalţi versificatori din urbe,

Ci  că tot umblam prin scaieţi, grohotişuri şi turbe

Îmi căutam, deci, papucii cu pompoane albăstrii

Pe sub bănci, pe sub catedre, pe sub şepcării

(Adică şirurile de şepci atârnate de cuiere,

Dacă-mi îngăduiţi această putere

De a da cuvântului o semnificaţie

Alta decât cea oferită spre consumaţie),

Ştiind prea bine că la o anumită etate

Se poate căuta un nasture căzând în eternitate,

Să poţi aşa ntr-o doară să chemi pe Cineva,

Prin candeluri o rază silind a furnica

Şi să poţi sări raiului ulucii

Căutându-ţi papucii.

Noaptea prin săli de marmură multicoloră,

Cuprins de spaima că n-ajungi la oră,

Că poţi culege zilnic în geantă

Câte-un bulgăre sau piatră boantă,

Precum a făcut acel factor poştal –

(Cu numele piesei de şah numită cal)

Ducând locuitorilor telegrama sau chitanţa –

Un palat de-a pus jos toată Franţa.”

Când mă întorc dintr-o astfel de lume am dreptul să mai capăt un mănunchi de înţelesuri, pe care le voi atârna, ca pe nişte eghileţi. Vor zornăi delicat la fiecare mişcare şi-mi vor atrage atenţia că nu trebuie să pierd şirul lumilor pe care le am de parcurs. Şi uite aşa, mă pierd într-o zare, apoi în cealaltă, pe când următoarea mă aşteaptă cuminte. Cu cât hoinăresc mai fără ţintă, ştergând cu sufletul praful de pe coclaurii din cele patru zări al Universului, cu atât sunt aşteptat la întoarcere cu mănunchiuri mai felurite de înţelesuri. Dar, deja sunt dominat de starea ispititoare a hoinărelii, şi nu mai bag de seamă toate înţelesurile. Uneori sunt surprins să apară când nu le aştept, să vină firesc ca şi cum suntem parte a aceluiaşi adevăr. Cândva, în tinereţe, voiam să ştiu, şi să spun, adevăruri tulburătoare, acum doar aştept să curgă, în totul său,  Universul prin mine şi  să fiu eu pentru un timp Universul, cu toate ale sale. Apoi să se spulbere din nou. Probabil că de aici vine pofta asta de libertate, pe care nici nu pot s-o împart cu lumea, chiar dacă lumea mi-e dragă aşa cum am spus. Mi-e dragă aşa cum arată ca o gospodină care ar lăsa totul baltă şi-ar veni după mine prin fiinţare. Dar, asta nu se poate pentru că, de pe la două încolo, vin copii la masă, vine bărbatul, şi cu toţi varsă pe podelele casei tot soiul de probleme care nu pot fi lăsate să băltească. S-ar transforma totul în haos.

Read Full Post »

Este firesc şi îndreptăţit ca unii cititori ai acestor rânduri să se întrebe nedumeriţi: la ce foloseşte să întorci pe toate feţele un termen atât de simplu, cum este contemporaneitatea? Contemporaneitatea  este o expresie adâncă a firescului, a normalului de lângă tine, cel din vecinătatea ta, cel cu care împărtăşeşti izvoarele realităţii şi care sunt factori ai contemporaneităţii despre care tot vorbeşti; caracterizează legăturile care se fac şi se desfac între diferitele elemente ale perceptibilului; de aici vine coeziunea a ceea ce îndobşte numim normalul unui moment istoric. Cum altfel am mai putea contribui la determinarea a ceea ce caracterizează o societate. Contemporaneitatea se cuprinde în toate reflexele unui moment istoric, şi trebuie respectată ca atare. Ce rost are atunci să scormoneşti în hăul  ce se deschide sub conţinutul termenului? Noi suntem muritori, şi rostul noastru este să ne adaptăm până la confundare cu specificul timpurilor în care trăim. Oricum ar fi, odată cu trecerea noastră, timpurile îşi schimbă înfăţişarea, aşa cum şi-au schimbat înfăţişarea timpurile pe care strămoşii noştri ni le-au lăsat. Au fost momente, în timpul existenţei noastre, când chiar am înţeles că au apus vremi, că s-au petrecut epoci, că ne adăpăm la un alt soi de vigoare istorică. Poate că, unii dintre noi au fost chiar mândri de noua condiţie, deveneam diferiţi, simţeam că, în sfârşit timpurile ne aparţin. Atunci la ce bun să crezi că o contemporaneitate poate să însemne şi altceva? Că poate ascunde lucruri care să se consume într-un dat paralel cu al nostru? Să se consume în ascuns. Avem destule griji, din ce în ce mai multe griji cu evenimentele care se bulucesc în contemporaneitatea ştiută. Abia izbutim – din ce în ce mai anevoios – să le facem faţă.

Ei, bine, personal cred că aici se găseşte esenţa cestiunii, în mulţimea problemelor care se bulucesc în contemporaneitatea perceptibilă. Şi mai cred că, foarte multe dintre aceste probleme nu se datorează contemporaneităţii, felului cum ea a evoluat. Ci modului cum noi am neglijat restul, cum ne-am încăpăţânat să ne concentrăm pe anumite gesturi sau acţiuni care se găseau sub nasul nostru şi pe celelalte aflate ceva mai departe le-am neglijat, ne-am făcut că nu le vedem. Ba, de multe, de prea multe ori, ne prefăceam că nu există. Ne comportam asemeni acelui agricultor care împrăştie ierbicide şi crede că buruienile nu mai există, dar uită, condamnabil, că – de fapt – îşi otrăveşte bucatele, iar buruienile îşi reinventează existenţa, apar pe neaşteptate arătând pilduitor că există şi o altă contemporaneitate de care trebuie ţinut cont.

N-am considerat niciodată că trebuie să insist şi să-i conving pe convivi de gustul altor bunătăţi. Nici contemporanii mei nu cred că trebuie să se îndepărteze de credinţele lor. Fiecare dintre noi avem funcţii de care suntem, sau  nu conştienţi. Putem fi subiecţii funcţiilor noastre, sau putem să ne trezim şi să alegem modul în care să împlinim funcţia. Scopul însă rămâne acelaşi, şi nu ne aparţine decât într-o foarte mică măsură. Atunci de ce să nu încercăm să aruncăm o privire în teritoriile ascunse ale existenţei? Împotriva faptului că noi suntem muritori, existenţa, în sine, este veşnică şi  este rezultatul informaţiei care se adaugă, în aceeaşi măsură cum este şi a informaţiei pe care o lepădă. Ar merita să ne facem o bucurie şi să deschidem uşa odăii interzise, pe care Împăratul vrea s-o ţină încuiată tot timpul, aşa cum se întâmplă în nemuritoarele basme. Depide numai de curajul şi curiozitatea noastră să încălcăm interdicţia. Avem acest curaj? Aveam această curiozitate? Sau ne mulţumim să dam târcoale cămarei, doar, doar s-o întâmpla vreo minune?

Mai mult, în ultima perioadă a istoriei se dezvoltă o formă de analfabetism, care devine aproape spectaculos şi ne ţine la respect în relaţia cu interdicţia . Ştim să citim, dar nu ştim ce citim; forma cuvântului ne este cunoascută, dar conţinutul lui este un mister pe care căutăm să-l dezlegăm pe pipăite, adică trunchiat, fragmentar şi, ceea ce este cel mai nefolositor, izolat de conţinutul pe care-l percepe vecinul.  Să nu ne mai mire atunci atitudina lui Kant, sau a lui Pitagora, ori a lui Leibnitz. Lor nu le-a convenit că n-a mai fost nevoie ca Împăratul să-şi păzească secretul, că noi am ridicat singuri ziduri trainice, şi continuăm să ridicăm. Se dovedeşte că forma aceasta de contemporaneitate este o aparenţă, lipseşte din ea partea cea mai fertilă.

Legea Atracţiei Universale a lui Newuton, Teoria gravitaţiei a lui Eistein, Teoria subconştientului a lui Jung, Teoria Morfogentică a lui Shaldreke sau teoria lui Worringer despre evoluţie, reprezentate grafic, dovedesc  că existenţa este asigurată de evoluţia unei duble spirale. Modelul firului  ADN  este, de asemeni reprezentat de o dublă spirală. Pentru unii dintre noi aceastea sunt suficiente dovezi că existentul este complet prin schimbul de informaţii ce au loc între cele două fire ale spiralei. Shaldreke, are curajul să afirme chiar că, ADN-ul nu este un depozit de informaţii ci  funcţionează ca un receptor radio care  foloseşte informaţiile din inefabil fără să le reţină peste perioada de folosinţă.   În consecinţă, contemporaneitatea, la rândul ei, devine completă atunci când este slujită de ambele forme ale sale, alminteri din contemporani ne transformăm în captivi. Toate teoriile pe care le-am citat mai sus, ca şi multe alte din formele existentului, vorbesc despre tentaţia libertăţii. Prezenţa celor două spirale care funcţionează împreună este instrumentul cel mai important al libertăţii. Un instrument prin care formele îşi asigură libertatea, mai mult, caută ca aceasta să devină deplină, să nu existe în legături de dependenţă, ci de armonie. Probabil că acesta este şi motivul pentru care în filosofiile orientale, iubirea este esenţa tuturor formelor compuse, iar Universul este rezultatul acestora.

Am scris mereu, şi voi continua să scriu, pentru oamenii liberi, chiar dacă aceştia sunt din ce în ce mai puţini. Într-un târziu, vom ajunge să fim atât de puţini, încât vom forma o sectă care ar fi mai bine să migreze pe o altă planetă. În astfel de oameni stăruie posibilitatea înţelegerii modului după care funcţionează legăturile dintre cele două fire ale spiralei evoluţiei. Ceilalţi se manifestă pe măsura temperamentului captiv, cuibărindu-se la adăpostul reflexelor pe care le-au înfiinţat câteva generaţii înaintea lor. Istoria ne-a lăsat destule mărturii despre trecutul dominat de raţionamentele deductive motivate de  supremaţia conştiinţei, raţionamente care ajunseseră atât de scâlciate, încât a fost necesar să se caute un echilibru şi să se apeleze la raţiune pentru asta. În timpurile noastre, raţiunea a uscat atât de tare logica, încât nu mai curge din ea pic de spirit, şi se pare că este nevoie să atragem conştiinţa pentru a reînvia totul. Poate că generaţiile viitoare se vor bucura de armonia ce se va instala între cele două forme ale spiritului. Ei au posibilitatea, cu adevărat, să ajungă acei oameni liberi care să înţeleagă că nu există în Univers formă fără temei.

Eu unul nu mai am şansa să mă pot alătura lor, singura bucurie, pe care încerc să mi-o fac, este să tot lustruiesc câteva idei la care am acces şi să la fac să pară noi. Dar, cu asupra de măsură, grija mea cea mai mare este să nu pierd din vedere Întregul. De aceea, sper să fiu înţeles de cei care au nervii tari şi răbdarea pe măsură şi-şi aruncă privirile peste zicerile mele. Sper să fiu înţeles – zic – în încăpăţânarea cu care refuz să mă abat de la încercarea de a mă aşeza undeva de unde Întregul să se vadă cât mai în amănunt. Singura motivaţie temeinică este faptul că dintr-un asemenea loc te pătrude desăvârşit o copleşitoare senzaţie de libertate pe care ţi-o da aportul armonios al conştiinţei şi raţiunii. Şi mai sper să lămuresc un lucru; nu cât de lesne şi detaliat eşti în stare să înţelegi un model este important. De fapt, ăsta este lucrul cel mai puţin important. În fiecare moment vedem cum o astfel de atitudine deschide larg porţile captivităţii. Capacitatea de a crea modele, pornind de la temeiuri, este calea pe care se poate păşi să atingi limita libertăţii. Dacă nu vei uita că fiecare formă a Universului este unică, atunci vei înţelege că ai dreptul să-ţi plănuieşti propriile modele. Mai mult, ai obligaţia să-ţi plănuieşti propriile modele, o obligaţie pe care conştiinţa n-a uitat-o, cu toate că a trecut ceva vreme de când tot ne străduim să înţelegem modele punând raţiunea la grele cazne. La o asemenea trudă se cuvine să se înhame deopotrivă şi conştiinţa şi raţiunea, iar dacă te uiţi în jur, ai să rămâi mirat cât de complexă e contemporaneitatea şi cât folos poţi avea de la ea. Stăruinţa de a înţelege modele şi de a le respecta regulile, fără să adaugi nimic, fără să contribui cu nimic, usucă tot ce-i viu de seva ardentă a spiritului. Lumea se transformă într-o aglomeraţie de uscături în care contemporaneitatea nu are loc, pentru că ea contemporaneitatea,a este locul unde spiritul devine principiul activ.

De la mine, din ungherul unde am izbutit să pătrund, contemporaneitatea are atât de multe rădăcini ce pornesc spre dinversele forme ale fiindului, încât senzaţia este că e o mare responsabilitate să fii contemporan. Uneori pare chiar prea mare. Şi de cele mai multe ori eşti tentat s-o eviţi, Să inventezi acţiuni care să te facă să aluneci pe lângă ea, să te prefaci că n-o recunoşti, ca pe o veche amantă cu care ai prefera să nu te întâlneşti. Insistenţa cu care contemporaneitatea îţi aminteşte de vechea stare de exaltare cu care râvneai la libertate în adolescenţă, în tinereţe, atunci când socoteai că puterile tale sunt depline, a devenit supărătoare. Are şi captivitatea plăcerile ei, are darul de a ademeni, de a polei surogatele, de a ogoi avântul gândirii…

Totuşi, cred că e suficient şi destul, să tot insist.

Mă aflu într-un teritoriu al oamenilor singuratici. Sunt distanţe mari între spiritele noastre, şi uriaşe până la spiritul celorlalţi semeni. Uneori le este lor greu să ajungă la propriul spirit, iar bătrâneţea ademeneşte cu oarecare viclenie să cânţi oda normalităţii. A acelei normalităţi pe care eşti în stare s-o justifici, s-o justifici în deplin. Şi a binemeritului. O, da!, a binemeritului.

Nu te obosi şi nu te mânia, înţeleg  ceea ce nu vrei să accepţi. Ţi se pare că ai un mare secret, pe care-l ţii ascuns de ceva vreme, pe care nu vrei să-l împărtăşeşti cu nimeni şi de care eşti tare mândru. Ţi se pare că eşti într-un teritoriu interzis, te bucuri de foloase necuvenite, de plăceri oprite. Înţeleg, ţi se pare. Cu toate că să fii într-un model şi să cauţi a-l înţelege nu este nici interzis şi nici o mare scofală.

Ce nu înţeleg e, de ce ai vrea să mă sileşti să fiu contemporanul tău, când tu nu vrei să fii contemporan cu mine?

Read Full Post »

20 septembrie, 2015

Vă mai amintiţi un dialog de genul: „Ai citit cutare carte?” „Nu, n-am avut timp, am răsfoit-o, doar.” În copilăria şi adolescenţa mea, era considerat un răspuns stânjenitor, pentru că indica, fie că nu ai de gând să citeşti respectiva carte, fie că nici măcar n-ai auzit de ea.

Dar nu despre lectură  va fi vorba în cele ce urmează, ci despre verbul a răsfoi, verb care indică cel mai adesea, o înclinaţie spre superficialitate, spre tentaţia de  a evita receptarea unui întreg, dar – ceea ce este cel mai grav – despre  crearea unei realităţi paralele cu cea universală. O realitate care are cu totul alte temeiuri, o  altă logică şi alte înţelesuri, ca să nu mai vorbim despre adevărurile profund modificate. René Berger sesiza efectele acestui verb pe la începuturile anilor ʼ70 ai secolului trecut, într-o perioadă când mijloacele tehnologice începuseră deja să-şi arate efectele asupra conştiinţei umane, dar, mai ales asupra modului în care se va structura raţiunea, în noile condiţii. Treptat, mijloacele tehnologice acţionau – şi acţionează – asupra raţiunii, modificându-i structura, ceea ce modifică radical bazele configurării mentalităţii. Datorită lor am ajuns astăzi dependenţi de sumedenie de drăcovenii pentru care se depun eforturi consistente să fie create, chiar dacă, după scurt timp zac părăsite prin diferite unghere, de cele mai multe ori înlocuindu-se unele pe altele.

De prin anii ʼ60, ai aceluiaşi secol, mijloacele tehnologice începuseră deja să tenteze conştiinţa cu posibilitatea răsfoirii realităţii. Apăreau tot mai multe moduri prin care răsfoirea să devină tot mai atractivă, şi televiziunea juca un rol important în acest joc. Fiecare reportaj care relata – „de la faţa locului” – un anume moment al unei realităţi, era în fapt o rasfoire a respectivului moment. Orice răsfoire, făcută cu scopul de a fi prezentată ca o „informare” către un terţ, nu este altceva decât un gest de manipulare, pentru că adevărurile realităţii prezentate sunt rupte de temeiurile lor. În felul acesta, temeiurile respectivelor adevăruri sunt înlocuite cu temeiurile celui care face informarea şi devin direct dependente de personalitatea acestuia; iar un adevăr rupt de temeiurile sale poate lesne deveni minciună. Din perioada în care René Berger scria despre mijloacele tehnologie care instaurează răsfoirea ca instrument de a crea realităţi paralele  cu cea universală, lucrurile au evoluat iute, şi manierele de răsfoire s-au diversificat exponenţial. Tehnologia inteligentă a adăugat mijloace cu mult mai complexe şi mai capabile de a crea dependenţă de răsfoire. Toate aceste mijloace sunt astfel concepute, încât se adesează unei mulţimi. Cele mai multe pornesc de la studii care să stabilească specificul mulţimilor, şi abia apoi sunt create mijloacele, a căror limite sunt trasate de graniţele intereselor mulţimii vizate

În prezent, apoape că s-a uitat despre Autorul care se adresează individului; tot ce aparţine de domeniul comunicării tinde să conceapă mesaje pentru o mulţime. Mijloacele de comunicare sunt gândite pentru a antrena mulţimi, uitând definitiv de importanţa individului şi a relaţiilor acestuia cu o realitate. E mai uşor să spunem că, însuşi individul a uitat de sine, şi  ţine să fie aparţinător al unei mulţimi.

Până la apariţia şi dezvoltarea acestei maniere, individul era cel căruia se adresa Autorul, şi chiar dacă era vorba despre forme concepute pentru a fi prezentate în faţa unei mulţimi, mesajul era adresat tot individului. Spectacolele de teatru sau de film adunau o mulţime de oameni, dar condiţiile de receptare erau individuale.

Ne-am obişnuit să facem paralele între lumea pe care răsfoirea a creat-o şi cea a societăţii tradiţionale, ce se baza pe cu totul alte principii ale existenţei. Desigur, facem astfel de comparaţii pentru a sublinia gradul de superioaritate la care am ajuns în contactul noastru cu realitatea. Suntem practic orbiţi de tot ceea ce mijloacele tehnologice au ridicat în jurul nostru. Suntem orbiţi şi incapabili să realizăm distanţa  la care ne aflăm de realitatea universală. Semnalele care vin din aceasta, ar arăta că ne-am îndepărtat periculos de fundamentele realităţii pe care universul o întreţine, dar, în egală măsură, semnalele realităţii pe care am creat-o prin răsfoiri repetate ne încredinţează că suntem cuprinşi într-un sistem solid, cale mai bun de la facerea lumii. Că suntem aparţinătorii unei realităţi, ăsta este un lucru cert, întrebarea care se pune este: cărei realităţi aparţinem? Judecând în logica simplă a lucrurilor; împreună cu realitatea noastră suntem cuprinşi în realitatea universală, ceea ce nu poate fi negat, dar, problema este dacă, orbiţi fiind de realitatea noastră, cea creată prin resfoire, mai putem percepe adevărurile şi tremeiurile realităţii universale. Mai mult, realitatea creată prin răsfoire are oare aceeaşi unicitate a formelor către care se ne raportăm ca realitatea universală?, sau am ajuns să ne raportăm fiecare la forme pe care ni le creem prin răsfoire.

Seria de întrebări incomode, pe care o generează noua situaţie a societăţii omeneşti, ar merita ceva mai multă atenţie, şi mai puţină aroganţă, mai ales atunci când o opunem societăţii tradiţionale, care de  câteva zeci de mii de ani a izbutit să asimileze toate transformările – fie ele naturale, fie provocate de activitatea directă a omului -, derivate din contactul  nemijlocit cu realitatea universală. În toată această perioadă, nu a existat o realitate intermediară, care să ascundă adevăruri şi temeiuri ale realităţii universale, ci, toate acţiunile omului se produceau pornind tocmai de la acestea. Afirmaţia că o asemenea stare de fapt este generată de nevoia de a ajunge la o societate care să-i ofere omului modern premisele unei existenţe aproape utopice, ar trebui analizată cu ceva mai multă atenţie. Conform unei tendinţe apărute după cel de al doilea război mondial, în această afirmaţie s-ar putea ascunde interesele unor grupări fie politice, fie economice, fie administrative. Şi, ceea ce începe să devină sesizabil, este faptul că astfel de grupuri nu mai sunt izolate, ci numărul lor creşte odată cu diversificarea formelor de interes. Răsfoirea devine un instrument, care oferă unor asemenea grupuri, mijloacele de a manipula adevărurile pentru a crea o realitate perisabilă, care dispare odată ce interesul şi-a schimbat semnul. O astfel de realitate, alunecă peste realitatea universală şi, de cele mai multe ori, intră în conflict cu aceasta. Poate că, nu ăsta ar fi cel mai culpabil lucru, dacă, odată ce realitatea perisabilă s-a stins, nu ar apărea o confuzie de cele mai multe ori dramatică şi care provoacă daune importante. Când vorbesc despre „grupuri de interese”, vă rog să nu vă gândiţi sub nici o formă la conspiraţii modiale, la structuri de tip mistic sau infracţional. Nu despre asta este vorba, ci despre grupuri care dezvoltă strategii pentru obţinerea unor profituri de naturi diferite, iar acestea necesită captivitatea unor mulţimi într-o anume realitate perisabilă. Din nefericire, astfel de grupuri, mai mari sau mai mici, au început să devină tot mai multe, astfel, numărul de realităţi perisabile cărora trebuie să le facem faţă sunt tot mai multe. Ele se succed, se înlocuiesc, se desfiinţează, aidoma imaginilor unui caleidoscop. În toate aceste mişcări, realitatea universală cu adevărurile solide şi stabile, cu temeiurile profunde a dispărut cu totul, iar noi alergăm bezmetici după umbre. S-ar putea afirma că tehnica „realităţii perisabile generată de mijloacele de răsfoire” este însuşită conştient, face parte din strategiile elementare ale societăţii moderne. Este o afirmaţie gravă, mai ales că, indiferent dacă este asimilată voit şi conştient, ori involuntar, fiecare realitate perisabilă, pe care răsfoirea o generează, ne îndepărtează tot mai mult de realitatea universală. Am ajuns să întreţinem o multitudine de realităţi care nu au nici o legătură cu vreun temei, ne obişnuim copii să înţeleagă astfel de realităţi, facem proiecte pe termen lung, pornind de la asemenea realităţi, iar acestea dispar făcând loc altora, de cele mai multe ori opozabile celor înlocuite.

Sub tot acest vraf de realităţi, care nu valorează mai nimic, aşteaptă temeinică şi stabilă, realitatea universală. Oare ce-o fi aşteptând?

Read Full Post »

18 august, 2015

„Din moment ce au fost date premisele, acestea au tendinta de a se reproduce la infinit, sfidînd în diacronie persecutiile, sabia si rugul, ca sa ajunga la manifestare. Semnele au trecut prin oameni, lasînd în urma victime“ afirmă Hegel. Judecata filosofului  este cu asupra de măsură ilustrată de modul cum istoria a evoluat, şi continuă să evolueze. Procesul de reproducere a premiselor, devine cu adevărat relevant dacă ne ostenim să acordăm ceva mai multă atenţie diacroniei evenimentelor. Poate că nu este suficientă doar atenţia noastră, ci ar mai trebui să găsim puterea de a ne detaşa de  natura subiectivă a implicării, mai ales în această perioadă istorică posthegeliană în care omul istoric încearcă din răsputeri să devină făuritor de istorie, contribuind astfel din plin la consolidarea procesului. Atitudinea omului istoric este, aşa după cum o dovedeşte Mircea Eliade, substanţial diferită de a celui tradiţional, care credea că: „Istoria putea fi suportată, nu numai pentru că avea un sens, dar mai mult, pentru că era necesară în ultimă instanţă.” Dar asta nu însemna, sub nici o formă, că omul trebuie să se supună istoriei, al cărei parcurs marchează inexorabil momentul şfârşitului unui ciclu cosmic, cu toate urmările lui fatale: dezastre, cataclisme, distrugere, şi inevitabila moarte pentru cei mai mulţi dintre oameni. Omul tradiţional nu înţelege să contribuie la acest parcurs, oricum inevitabil, ca atare apar acţiunile de negare şi abolire a istoriei, de creare a unor construcţii paralele în care umanitatea are un rol deosebit care a fost substras procesului istoric. Mircea Eliade observă că: „Atât pentru cei care credeau într-o repetare a ciclului cosmic în întregime, ca şi pentru cei care credeau numai într-un singur ciclu  care se apropia de sfârşit, drama istoriei contemporane era necesară şi inevitabilă.”  Istoria, este deci, în întregime responsabilă de parcursul care aduce cu sine închierea ciclului, trecerea în amorf şi renaşterea. Toate acestea sunt inevitabile (Iar judecata lui Hegel tocmai acest lucru îl susţine.), dar evenimentele acestui parcurs pot fi abolite, ele pot să cunoască şi alte sensuri, unele pe care umanitatea să le încorporeze întru folosul său. Ca atare, pentru omul tradiţional nu este importantă evitarea istoriei, ci absorbţia în spiritul umanităţii a evenimentelor ce o compun. Cu o astfel de atitudine el izbuteşte două lucruri extrem de importante: în primul rând, neparticiparea la nivelul spiritual la evenimentele istorice, care oricum se produc, şi, în al doile rând, îmbogăţirea spiritului umanităţii, ce devine astfel atotcuprinzător.

Atitudinea omul istoric este cu totul diferită; în primul rând el pare să creadă că istoria este eternă, şi că-şi va cunoaşte sfărşitul numai dacă Universul dispare, ceea ce e greu de crezut. Ca atare, există o sete, o nevoie de a fi cuprins în  evenimentul istoric. Omul istoric se integrează deplin în parcursul istoriei, acceptând necondiţionat spiritul acesteia. Rezultatul este slăbirea forţei spiritului umanităţii, care nu se mai poate alimenta din acţiunile de abolire. Ceea ce e fascinant la atitudinea omului tradiţional este că, acesta, în fiecare acţiune de abolire a istoriei, producea un număr de mijloace noi – unele derivate din cele tradiţionale, altele din condiţiile pe care momentul le prilejuia -, toate contribuind la sporirea instrumentelor  spiritualităţii umanităţii. S-ar putea spune că rafinarea continuă a spirtului umanităţii contribuia decisiv la acţiunile menite să facă istoria mai suportabilă. Procesul acesta a culminat în Renaştere, când atitudinea faţă de istorie a cunoscut un maxim de libertate, dar tot atunci a fost favorizată apariţia premiselor omului istoric, iar atitudinea post-renascentistă a arătat o tot mai acută lipsă de apetit pentru acţiunile de abolire a acesteia. Putem spune că, din perioada Renaşterii şi până în prezent a mai existat un singur moment, foarte scurt şi stângaci, ce e drept, de a reînvia spiritul tradiţional: perioada hippie.

Pe măsură ce omenirea se apropie de Epoca industrială, apetitul omului de a deveni făuritor de istorie devine tot mai intens. Dacă pentru omul tradiţional, istoria este un joc al hazardului şi al întâmplării (vezi: Epopeea lui Ghilgameş, Iliada şi Odieseea), pentru omul modern istoria devine  o construcţie  ce se realizează prin contribuţia efectivă şi eficientă a omului. Chiar dacă şi în atari condiţii, istoria se încăpăţânează să dovedească faptul că rămâne un joc al hazardului şi al întâmplării – este foarte cunoscut exemplul folosit în acest sens: doar întâmplarea a făcut ca din toate variabilele propuse de filosofia lui Marx, să devină operativ leninismul –, omul se apropie tot mai mult de atitudinea din zilele noastre. Chiar dacă exsistă – şi Mircea Eliade le pomeneşte în lucrările sale – încercări de revenire la o ciclicitate a istoriei -, predominantă rămâne concepţia liniarităţii istoriei, ca au joc al necesităţilor. Judecata lui Hegel, cu care am început această scriere, justifică într-un fel, atât liniaritatea istorică, cât şi jocul de necesităţi; chiar dacă Hegel nu era un adept al acestei liniarităţi a istoriei. Omul istoric, prin dorinţa sa de a participa direct la făurirea istoriei şi la jocul necesităţilor, a ridicat zăgazul unor serii de terori ale istoriei pe care trebuie să le suporte, şi pe care istoria le-a justificat în permanenţă prin dorinţa eliminării totale a unei, a unor  necesităţi, în spatele căreia, a cărora se află împlinirea deplină şi eliberarea omului de teroarea istorică. Nu cred că mai are rost să le pomenim în acest articol pentru ele sunt recente, unele dintre ele contemporane nouă, ba la unele dintre ele, într-un fel sau altul am contribuit fiecare din noi. Atitudinea cea mai înţeleaptă – să-i spunem aşa – ne-o sugerează acelaşi Hegel care afirmă:”Dacă recunoaştem că lucrurile sunt aşa cum sunt din necesitate, adică nu sunt arbitrare şi nici rezultate dintr-un hazard, vom recuoaşte atunci că ele trebuie să fie aşa cum sunt”. Cu alte cuvinte prezenţa necesităţii într-un moment istoric, impune omului o anume soluţie, şi nu invers. Cele două judecăţi ale lui Hegel – cea cu care am început materialul şi aceasta – arată că tot efortul pe care îl face filosofia lui Marx, de a căuta o cale pentru înlăturarea totală a necesităţii, şi eliberarea omului din teroarea istoriei, este practic impusă tocmai de previziunile unor forme ale terorii istoriei nemaiîntâlnite până atunci, şi care prevesteau un viitor oprimant, dar fără a lăsa loc unei finalizări, fie eliberatoare, fie catastrofice. Ideea de a trăi continuu într-o istorie care terorizează, şi care dă naştere unei necesităţi după alta, sau a unei necesităţi din alta, a impus o dialectică în care să fie urmat un anume traseu către înlăturarea necesităţii.

Dacă pentru omul tradiţional, abolirea istoriei era soluţia de a ignora parcursul ei, şi de a-şi plămădi o variantă a acesteia în spiritualitate, pentru omul istoric soluţiile s-au dovedit cu mult mai durerose şi mai dificile. Participând implicat, la făurirea istoriei, el trebuie să ia fiecare eveniment aşa cum este, şi să treacă prin el plătind preţul impus de necestitate.  Este suficient să privim ultima sută de ani şi să constatăm cât de dureroase au fost plăţile pe care omul istoric le-a făcut. Acum, se poate spune că oamenii şi faptele care au dus la astfel de evenimente, au fost oamenii şi faptele de care momentul istoric avea nevoie pentru a traversa o necesitate. O necesitate iscată din jocul premiselor date şi care avea o conformaţie care a făcut de neevitat apariţie unui moment istoric, sau al altuia.

Lupta aceasta dură a omului istoric cu chiar materia pe care o făurea, imposibilitatea –  din poziţia în care se găsea – de a aboli istoria şi a se refugia în spiritualitate, a provocat pagube destul de însemnate în zestrea de spiritualitate a omenirii. Nu au mai existat contribuţii la îmbogaţirea ei, venite din acţiunile de abolire a istoriei, iar cele existente, pierzînd contactul cu momentul viu,  au început să „îmbătrânească” şi să piardă din sensuri. Există în ultima sută de ani, chiar o tendinţă de a rupe legăturile cu fondul spiritual al vechii omeniri, în numele unor construcţi artificiale, impuse de aceeaşi necesitate. Ca atare s-au născut acţiuni de „scuturare” a multora din valorile spirituale tradiţionale, scutare ce avea menirea de a elimina acele valori care nu cotribuiau la ceea ce se dorea un spirit al noului. Nu sunt în măsură să judec dacă, rezultatele sunt cele aşteptate, sau totul este o erore care va trebui plătită, la rândul ei, în stilul tuturor acelor plăţi făcute în această perioadă a istoriei.

Ceea ce trebuie însă semnalat este faptul că la orizont apare un nou pericol reprezentat de inteligenţa tehnologiei care începe să-şi impună regulile. Dacă, pentru omul tradiţional, istoria era un joc al hazardului şi al întâmplării şi soluţia de a-i diminua efectele era aceea dea a o aboli şi refugia în spiritualitate, pentru omul istoric, aceeaşi istorie era un joc al necesităţilor, şi soluţia era înlăturarea ei, plătid costul impus; pentru tehnologia inteligentă, istoria este un algoritm, ceea ce face ca odată definit, el să-şi urmeze parcursul fără abatere. Suprapunând această evoluţie, peste reproducerea premiselor şi jocul necesităţilor, obţinem tabloul unei capcane foarte greu de evitat, şi care îl trimite pe om cu mult în afara unui parcurs istoric. El devine, pur şi simplu, o unealtă folosită pentru a rezolva incidentele de parcurs a unei istorii care nu-i aparţine, nu-l cuprinde, şi pe care n-o făureşte.

Mă tem numai, să nu fie un pic cam târziu, dacă abia vom începe să conştientizăm de unde începe răul şi în ce măsură, ridicându-l atât de sus, mai putem interveni fără distrugeri care să coste dureri greu de suportat, atâta vreme cât nădejdea în spiritualitatea căruia i-am fixat limite nejustificate, continuă să fie părăsită de puteri.

Read Full Post »

Stătea pe terasa largă, podită cu scândură veche, adusă din inima pădurilor. O găsise la un cantonier silvic, care o păstra de ani de zile, sperând să-şi duşumească toată casa după ce-i va mai adăuga un rând de odăi şi tot nu se hotăra dacă să înalţe un etaj sau să se tragă cu ele mai lângă poala pădurii, rânduindu-le sub streaşina copacilor pe care-i iubea de copil. Apoi venise năpasta: fiul lui s-a prăpădit în spital. A murit cu zile copilul, şi  nu se ştia a cui vină fusese; că a doctorilor, că a sortii, doar că el a scos trupul mic într-o raclă tocmită din lemn de nuc. L-a scos şi l-a înmormântat, iar viaţa lui s-a schimbat de-atunci. Umbla mereu prin tribunale din dorinţa de a se lumina, de a şti de partea cui e dreptatea. Se pierdea tot mai mult în hăţişul ridicat de hârtii şi uitase de casă, de gândurile avute pentru gospodărie. Se lăsase în voia durerii, vindea tot, alergând după un vis în care se arăta că odată şi-o dată se va lumina, şi va şti că dreptatea stă de-o parte sau de alta. Aşa găsise ea scândura asta lucrată cu multă grijă de mână gospodăroasă, o pusese pe terasă cu muncitori de nădejde, o şlefuise sârguincios şi-o lăcuise atât cât să-şi arate lumina ei cea de dinlăuntru, o lumină desprinsă parcă dintr-o dimineaţă a unui început de toamnă. Un început de toamnă când soarele îşi potriveşte căldura printre pale subţirele de vânt şi te îndeamnă să-ţi întinzi obrazul, să închizi ochii şi să stai fără nici un gând, amăgindu-te că iarna-i încă departe. În dimineaţa asta, stătea pe terasă şi-şi privea nepoţica cum se juca pe peluza întinsă. Cumpărase casa  acum mulţi ani, doar pentru că avea peluza asta care se lărgea până departe spre lizieră. O ravenă, pe care o umpleau din când în când torenţii veniţi din coama dealului, mărginea latura dinspre est a casei. Pe maluri creşteau, în şir lung, mulţime de aluni şi desişul era un rai al veveriţelor care deveneau din ce în ce mai obraznice pe măsură ce vedeau că nimeni nu le interzice nimic, ba dimpotrivă, pe bucăţi de scândură lăsate în iarbă, apăreau nuci şi bucăţi de morcov, sau felii de mere. Cumpărase casa atunci când era însărcinată cu fiica ei, şi când văzuse că lumea începea s-o ia razna. Nu fusese nici prea vorbăreaţă la viaţa ei, nici prea sentimentală. Îi plăcea să-şi provoace momente intense, să le trăiască la maxim, apoi se retrăgea ca o vacă mare şi bleagă la rumegat. Femeia zâmbi gândului care-i spunea că aşa şi arată acum: o vacă mare şi bleagă. O vacă mare, bătrână şi bleagă care priveşte un ghem de carne neastâmpărat ce se-nvârteşte ca un titirez pe peluză. De-o bucată de vreme vedea viu, tot mai viu, amintiri ale tinereţii, de pe vremea când era studentă şi mergea să facă ciubucuri la un cioplitor de cruci. Era un prilej pentru ei, studenţii de la sculptură, să-şi facă mâna şi ceva bani lucrând porumbei, îngeri, ghirlande de flori, sau cioplind literele unor fraze imbecile pe care piatra trebuia să le suporte ani de-a rândul. Făceau toate astea pe bani chinuiţi, după ce se certau ore în şir cu stăpânul atelierului din coasta cimitirului central al oraşului. Un atelier micuţ, în fundul unei curţi largi. Pe lângă gardul înalt din panouri de tablă, ce odinioară fuseseră verzi, zăceau pietrele brute aşteptând cuminţi ziua când se vor transforma. O magazie lungă din scândură se termina cu două cămăruţe scunde. În una era biroul stăpânului, iar în cea de a doua se trăgeau iarna lucrătorii, venind din magazia neîncălzită, acolo unde se cioplea pe vreme rea. În mijloc era un godin străvechi şi focul lui dezmorţea cât de cât atmosfera. Băncuţe din lemn de brad puteau fi aduse lângă tabla fierbinte, şi astfel puteai să-ţi dezmorţeşti mâinile, picioarele, şi să te gândeşti cu groază că trebuie să te întorci la piatra şi uneltele îngheţate. Nu oricine rezista la meşterul ciufut, mare cât un munte, care putea să care pietroaie cât lumea şi să ţi le pună în faţă explicându-ţi mai apoi ce-ar trebui făcut. Nu prea ştia să deseneze meşterul şi nici prea multă fantezie n-avea. Învăţase ca ucenic un număr de forme şi le combina după bunul lui simţ. Ştia că aici se pun porumbei, aici merge un înger, sau doi, şi toate le legi c-o ghirlandă cu trandafiri, sau cu lalele, sau, pentru cele mai scumpe, câţiva ciorchini de liliac. Liliacul era mândria lui, nimănui nu-i izbutea asemenea liliac: bătut, viu, parcă bine mirositor. Pe studenţi îi aduna pentru persoanele cu obrazul subţire, pretenţioase, care nu se mulţumeau cu îngeri şi porumbei, şi nici cu ghirlandele de flori, fie ele şi de liliac. Ăştia era clineţi mai rari, nu-ţi puteai ţine atelierul cu nădejdea la ei,  veneau rar şi cu pretenţii; aducea fotografii sau desene şi cereau să li se facă lucrări care-l depăşeau pe sărmanul meşter ce transpira din greu, şi-şi trecea agale mâna prin păr, adunând asupra frunţii un moţ cârlionţat, care de ud ce era se lipea de pielea ridată. Când îl vedeau aşa, studenţii ştiau c-a dat de greu şi se repezeau să-l jupoaie cerându-i sume neobrăzate, iar omul surâdea stânjenit şi tuşea scurt şi des. Mai apoi se uita drept în ochii tânărului şi-i spunea scurt: „Mai du-te, mă…!” Niciodată nu termina de spus, se întorcea pe călcâie şi pleca de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Atunci ei se ţineau scai de el până când îl apucau furiile şi începea să ţipe cu vocea-i baritonală, de se auzea peste stradă, în casele scunde cu ferestre mici în patru cercevele. Doar peste stradă avea vecini meşterul, pentru că atelierul era aşezat într-un cot pe care-l  făcea  un mic pârâu, un fir de apă care se strecura în oraş nebăgat în seamă. Venea imediat după un pod rutier, acolo unde se forma un triunghi, a cărui latură mare era chiar cursul apei, cu malul terminat într-un  zid înalt de vreun metru şi zece. Oare câte ore petrecuse scuipând în apă, alături de colegii ei? Stăteau călare pe zidul betonat şi scuipau printre frunzele de cătină. Era un colţişor pe cinste, ferit de o mică dependinţă, unde meşterul ţinea sculele mai grele. De peste zid se ridica un dud negru, bătrân şi roditor, la umbra căruia se retrăgeau să fumeze şi să-şi tragă sufletul, sau să spargă gâtul unei sticle cu tărie. De cum se făcea primăvară şi până toamna târziu, când erau alungaţi de frig sau de vreme, aici îşi petreceau  timpul când nu ciopleau. Aveau renume prost la şcoală, printre colegii care strigau după ei; „cioclii” sau „groparii”, dar nimeni nu se sfiea să participe la chefurile plătite cu banii de pe cruci şi de pe lespezi de morminte. Se ştia că ei sunt ăia mai săraci, nevoiţi să trudească la un negustor de mobilier funerar. Ei nu-şi puteau permite să stea în atelierele maeştrilor, să tragă cu ochiul, să afle răspunsuri şi să-şi facă loc în lumea ce odată şi-o dată va fi stăpânită de noua generaţie. „Mă uit la ăştia bătrâni – spunea unul, care deja îşi aranjase să rămână preparator şi ştia că va face carieră didactică –, mă uit cum îmbătrânesc pe zi ce trece. E de necrezut cum rămân în urmă, cum nu mai ţin pasul cu tendinţele vremii. Stau la ei în atelier, şi-i văd cum freacă aceleaşi lucruri de sute de ori, doar, doar  or da de ceva ce n-au mai făcut. Se usucă, domnule! Ştim  – şi eu, şi ei – că am să le iau locul. Eu am să fiu acela! Toată lumea ştie asta, dar ei se poartă ca şi cum şi-ar petrece nemurirea pe culoarele şcolii, cu mine târându-mă în coada lor. Stau noaptea şi fac socoteli: cam câţi ani mai au până la pensie. Acum încă sunt puternici şi nu poţi să-i clinteşti, că sunt şi-n senat, şi conduc toate catedrele. Voinţa lor e lege şi sunt tare vicleni, ştiu să se aranjeze ca să ne ţină pe noi, ăştia tineri, deoparte. Regula lor este: oricare dintre noi să fie, doar ăştia tineri să fie ţinuţi la locul lor. Nu poţi să-i clinteşti încă. Dar când or să înceapă să iasă la pensie venim noi, tinerii – da, da,  tinerii! – şi schimbăm lucrurile din temelii. Atunci are să fie un altfel de învăţământ, pe alte principii. Abia atunci au să poată adevăratele talente să fie educate cum se cuvine, şi ţara asta va ieşi la lumină. Băi, lăsaţi dracului crucile şi mormintele alea şi veniţi să ne sprijiniţi să ajungem la conducere, că pe urmă noi vom avea grija voastră. Dacă facem echipă poate scăpăm mai repede, poate putem să-i trimitem acasă mai repede, înţelegeţi?! Mai re-pe-de!!. Sunteţi artişti, ce dracu’ vă tot învârtiţi printre ciocli?!” Adinei nu-i plăcea tipul, venea dinspre el mirosul perfid al şarpelui, dar nici nu-şi prea bătea capul cu el. Era singura fată din grupul de la atelierul de cruci. Patru băieţi şi ea, singura fată, şi doar voinţa sa conta. Acum îşi dădea seama că uneori era de-o cruzime fără rost. O cruzime născută din sentimentul ei de superioritate nestăpânită pe care i-o dădea inconştienţa tinereţii. Avea o fire năvalnică şi dominatoare care se impunea ca fulgerul. Era greu să fie stăpânită şi, de cele  mai multe ori, preferau s-o lase în boii ei. Chiar şi meşterul îi trecea cu vederea lucruri pentru care băieţii ar fi plăti din greu. Simţea libertatea asta şi se purta necruţător, tiranic. Ajunsese un fel de stăpână a locului, cu temperamentul ei băieţos, coleric, şi toate poftele trebuiau să-i fie îndeplinite, iar viaţa din atelier se petrecea după regulile ei. Îşi aducea aminte de sărmanul ucenic, cât să fi avut? Vreo paisprezece ani, nu mai mult. Era o seară de primăvară timpurie, o seară care mai venea cu îngheţ uşor, o crustă subţire prindea pământul umed. Terminaseră o comandă cu pretenţii a unui avocat care se învârtea printre cămătari şi proxeneţi. Omul ştia bine regulile clanurilor şi-i jupuia de fiecare dată când dădeau de bucluc. Aparent erau prieteni buni, el şi clienţii lui, dar s-ar fi muşcat de beregată la cea mai mică ocazie. Doar că ştia prea multe avocatul, ştia multe, dar era om tăcut şi viclean. Avea vreo patruzeci şi cinci de ani şi s-a gândit că trebuie să se ocupe de locul de veci, care nu trebuia să fie oricum, ci pe măsura personalităţii sale. Când a venit şi le-a spus ce vrea s-au crucit! Avea un dosar cu poze şi schiţe făcute de mâna lui. A întins totul pe masa largă din magazia unde lucrau şi-a început să vorbească de parcă ar fi fost la tribunal. Lua poze marţiale, făcea gesturi largi, modula vorbele cântat, încercând mereu să sublinieze ce i se părea important. Ridica poza sau schiţa şi câteva minute vorbea despre semnificaţiile respectivei în ansamblul lucrării, despre rolul ei, despre simbolistica ce va rămâne peste veacuri. Meşterul era distrus!, în toată cariera lui de vreo treizeci de ani nu avusese aşa client. Nimic nu înţelegea, dar ştia că avocatul nu se uită la bani. Ar fi plătit şi luna de pe cer, dacă i se făceau poftele. Toată speranţa lui erau studenţii. După plecarea avocatului s-au certat vreo patru ore de la bani. Meşterul ţipa ca-n gură de şarpe, înjura birjăreşte şi ţinea strâns băierile pungii. Studenţii în frunte cu ea, cu Adina, voiau să-şi bage mâna până la coate în portofelul pietrarului. Doamne, ce scandal de pomină a fost! Până la urmă au obosit, meşterul a adus câteva sticle şi spre dimineaţă toată lumea părea mulţumită. Doar Adina mai mustăcea, şi-l ameninţa că n-a terminat cu el aşa  uşor. Jumătate de an munciseră la mofturile  domnului avocat, dar în seara aceea de primăvară îşi primiseră plata, cu mult peste aşteptări, pentru că, pe lângă ceea ce le promisese meşterul, avocatul dăduse fiecăruia un plic cu o primă consistentă. „Eu, domnii mei, şi onorată amazoană, consider că munca artistului trebuie plătită generos. Pentru că trebuie să ţinem cont de anii ce trec peste operă, de generaţiile care se vor bucura. Oamenii sunt trecători, şi doar semnele artistului stârnesc aduceri aminte, şi alimentează poveşti despre cei care s-au stins de mult. Să nu credeţi că din vanitate am vrut un monument atât de impozant, că nu despre mine ţin să se vorbească în viitorime, ci despre epoca aceasta pe care noi o împlinim astăzi, cu slabele noastre puteri. Iar asta n-ar fi fost nicidecum posibil fără talentul şi ştiinţa dumneavoastră. Ceea ce aţi primit este un mic stimulent pentru ca să nu uitaţi să vă străduiţi şi mai mult.” Şi-a ţinut-o aşa vreo trei sferturi de oră, spre disperarea băieţilor care erau cu gâtlejul uscat. Dar la plecare, de parcă ar fi ştiut, avocatul şi-a trimis şoferul c-o canistră de douăzeci de litri dintr-un merlot de Bohotin şi lumea s-a dezlănţuit. Spre miezul nopţii, Adina a început să-l urmărească pe ăla micu’ care nu bea nici un strop, şi care părea să fie foarte atent la discuţiile din ce în ce mai aprinse. Băieţii aveau probleme mari cu diferitele stiluri ale sculpturii şi nu se puteau sub nici o formă hotărî asupra ordinii. Iar mai presus de toate s-a încins o bătălie crâncenă asupra lui Michelangelo. Dar Adina nu avea ochi decât pentru ucenicul care părea vrăjit pur şi simplu. Se vedea de la o poştă că nu înţelege nimic, dar că vorbele celorlalţi trec prin sufletul lui, lasă urme. Uneori ar fi vrut să spună şi el ceva, dar se abţinea repede, luându-şi seama. Ea, Adina îl găsise pe puşti aici, era ucenic de ceva vreme, şi până în seara aia nu-l băgase în seamă. Lasă că şi el era mereu ca o umbră, foarte tăcut, căutând să fie mereu folositor, să anticipeze de ce ar fi avut nevoie omul pe care  îl ajuta. Era cel mai tânăr dintre lucrătorii meşterului, cu totul trei la număr: o namilă de talia pietrarului, care nu ştia decât să taie blocurile brute în forma stabilită; un individ alunecos, care lăsa oricând munca pe seama altuia, şi puştiul acesta aciuat de undeva de la ţară. Fata băuse şi ea destul, de altfel era renumită pentru că ţinea la băutură, şi-nconjurată de băieţii  ei, la chefuri, momeau câte-un bărbat care nu-i cunoştea tăria, şi pe urmă se-alegea doar cu o batjocură pe cinste. Grupul acesta făcea cam totul împreună şi ajunseseră de temut, nu se dădeau în lături de la nimic, dacă ei se simţeau bine. Destul de străini de atmosfera şcolii, nu participau la viaţa acesteia decât atât cât era necesar  să-şi ia examenele, iar lucrările lor erau printre cele mai bune. Mulţi dintre profesori erau nemulţumiţi de-a dreptul pentru această independenţă, pentru această boemă rebelă, şi proclamau o soartă cruntă în viitor. Erau comparaţi continuu cu studenţii  care participau activ la viaţa şcolii şi care se întreceau în a urma modelul propus de profesor, care cereau sfaturi şi nădăjduiau în ajutorul maeştrilor. Pe când ei erau întotdeauna exemplul negativ şi viu, folosit pentru a lumina calea celorlalţi.

În seara asta, puştiul o excita, Adina îl voia neapărat, abia în seara asta a început să-l observe, a început să vadă cum creşte bărbatul din copilul de ieri. Simţea zbuciumul lui vis-a-vis de discuţiile aprinse, simţea întrebările ce-i stăteau pe buze, lămuririle de care ar fi avut nevoie, şi agitaţia asta a lui  o excita. Chipul puştiului spunea limpede tot ce se petrecea în mintea lui. Ochii lui mari şi obrazul care se mişca după simţămintele surprinzătoare care se năşteau la vorbele băieţilor îi spuneau Adinei despre mirările necontenite care ard sufletul ucenicului. Era excitată şi curioasă, aşa că s-a ridicat de pe scaunul ei şi s-a aplecat până aproape de fruntea lui. „Câte clase ai tu?” – a întrebat cu voce domoală. „Am patru clase, doamnă. Că tata… Că eu trebuia să stau cu vacile, doamnă. Tata trebuia să  mai muncească  şi pe la oameni şi…” Băiatul a amuţit, privind-o lung cu ochii lui de un albastru întunecat. Adina a simţit furnicături adânci şi ştia că băiatul acesta va fi al ei în noaptea asta. Acum, cât mai repede. Când şi-a dat seama că băieţii nu sunt în stare să mai observe nimic, la înşfăcat de-o mână şi l-a împins în aerul rece de-afară. L-a dus direct în spatele magaziei, pe malul pârâului, sub dudul încă desfrunzit, şi l-a tras către ea. Băiatul era înlemnit, de emoţie n-avea curajul, şi nici ştiinţa, să facă ceva. Adina şi-a lăsat sarafanul să-i cadă în glezne, l-a silit apoi să păşească între picioarele ei. Şi-a înfipt mâna în pantalonii lui şi-o clipă a încremenit de surpriză, pentru că băiatul era foarte dotat. Simţea în mână tăria instrumentului încă crud, ce mai avea nevoie de timp. L-a tras puternic către ea şi s-a înfipt îndârjit. Îl ţinea cu palmele mari de fese şi-l trăgea tot mai puternic, tot mai aprig, se mişca scurt, tăios, şi pur şi simplu a explodat dintr-o dată. Nu se aşteptase ca totul să se întâmple atât de repede şi atât de violent. Au fost lungi, au fost scurte momentele când a pierdut legătura cu realitatea, când doar vibraţii era întreg corpul ei? S-a simţi atât de adânc femeie şi atât de adânc pătrunsă de bărbat,  şi-a fost pentru pentru prima oară când a trecut cu mult dincolo de pragul unui act sexual. Toate senzaţiile erau paroxisitice, şi Adina avea scurte viziuni, fulguraţii de imagini fără legătură între ele, carnea se întărise, furnicături adânci îi muresecau trupul, scurte spasme o străbăteau. Simţea nevoia să ţipe şi pentru că nu putea, îl muşca pe băiat de gât, îl simţea cum se trage încercând să scape de muşcătura care doare. Apoi totul s-a liniştit treptat,  femeia, revenind cu încetul la realitate, a dat de băiatul înţepenit între picioarele ei;  o adiere a plăcerii mai stăruia, i se plimba prin trup alintându-l, răcorindu-l. S-a tras scurt în lături şi-a împins trupul nemişcat, tânărul s-a împleticit, împiedicându-se de sarafanul mototolit la glezne. Adina îl privea şi ştia că bietul copil nu înţelesese nimic, totul fusese prea repede, el n-apucase să termine. Niciodată n-a putut să-şi explice gestul care a urmat: privind scula lui în erecţie, fata i-a lovit-o scurt, şfichiuit cu arătătorul. L-a văzut cum se chirceşte de durere şi l-a lăsat acolo. Plecând împăunată şi toropită, a intrat în atelier şi-a strigat la băieţii care erau gata să se încaiere deja: „Alo!, turmă. Alooo!!! Toată seara aţi spus numai prostii. Toate prostiile din capul vostru s-au vărsat pe podeaua meşterului. Mi se face greaţă. Mâine o să pută grozav în atelierul ăsta. Sunteţi nişte genii de cartier, nişte genii de după blocuri. Aşa că, am plăcerea să beau cu voi în noaptea asta. Cine nu se simte în stare, se duce frumuşel acasă, să nu se facă de râs. Repede. Număr până la trei, după aia nimeni n-are scăpare.” Băieţii au chiuit, şi-au întins paharele spre umplere, şi, într-un târziu, ucenicul cel mic s-a strecurat pe neobservate şi s-a aşezat la locul lui, gata să asculte mai departe. 

Read Full Post »

11 octombrie, 2014

Aristotel, în Metafizica, dezvăluie un fapt –  care mai târziu va fi reluat şi detaliat de Gaston Bachelard -, un fapt care ar trebui să ne determine să gândim cu mult mai multă limpezime în momente importante ale acţiunilor noastre. Poate că să fim chiar mai radicali în a încerca să determinăm starea de simplitate, sau de complexitate, a momentului unei acţiuni care ne preocupă.  În general, acţiunile lumii contemporane sunt din ce în ce mai mult marcate de tentaţii venite din alte domenii decât cel la care ne referim într-o situaţie sau alta. Se pune acum întrebarea dacă ştiinţa privitoare la acestea e identică sau deosebită de aceea a substanţei şi, în acest din urmă caz, pe care dintre ele trebuie s-o considerăm drept ştiinţa ce căutăm acum. – ne spune Aristotel, şi se dovedeşte, cu asupra de măsură, că este foarte important să determinăm la care dintre ştiinţe facem referire. Pentru că, nu există acţiune a unei ştiinţe care să nu se folosească de axiome într-o anume determinare. Altminteri – după afirmaţia aceluiaşi Aristotel: Într-adevăr, dacă există o ştiinţă ce are rol să le demonstreze, trebuie să fie la baza ei un gen care implică atât determinările lor, cât şi axiomele cu ajutorul cărora deducem aceste determinări. Căci este peste putinţă ca să existe o demonstraţie pentru orice lucru, deoarece pentru orice demonstraţie se cere o bază de la care să pornim, un obiect pe care-l avem în vedere şi, în al treile rând, anumite determinări ale lui, de unde rezultă că toate cele ce se demonstrează ţin de un singur gen. Căci toate ştiinţele demonstrative se slujesc de axiome.

Când scria aceste rânduri, Aristotel era preocupat de poziţia filosofiei faţă de celelalte ştiinţe şi, mai ales, de tentaţia pe care filosofia o avea de a emite judecăţi generale şi în determinări particulare ale unor ştiinţe. În zilele noastre, tentaţia vine din faptul că există ştiinţe, mai ales în ştiinţele sociale, care pot semăna o periculoasă confuzie, punând în circulaţie judecăţi despre formă şi nu despre substanţă. Sunt tot mai multe genurile care pun în circulaţie judecăţi în virtutea unor similitudini – de multe ori teribil de aproximative – între diferitele domenii. Ca atare, axiomele cu care sunt susţinute raţionamentele puse în circulaţie, sunt de fapt, cu desăvârşire străine acelui gen. Iar noi nu asistăm decât la zgomotul pe care îl face o înşirurire de forme goale, aşa că trebuie să fim din nou de acord cu Aristotel când spune: Pe de altă parte, ne întrebăm: Dacă ştiinţa substanţei e deosebită de aceea care are ca obiect aceste axiome, care dintre ele ocupă un loc mai de seamă şi are un rol precumpănitor? Căci doar universale în cea mai mare măsură şi principii ale tuturor lucrurilor sunt axiomele. Situaţia aceasta devine în ultima vreme de-a dreptul terifianată, pentru că, mulţimea genurilor ce i-au naştere din variile domenii generate de ştiinţele sociale devine tot mai numeroasă, mai mult – relieful pe care acestea îl desenează, te face ca, de multe ori, să navighezi în teritorii deosebit de primejdioase şi de nesigure.

S-ar cuveni aici, să oferim spre argumentare un exemplu, şi  cred că cel mai grăitor ar fi cel al televiziunii, care a determinat o modificare brutală, profundă şi – se pare – ireversibilă a modului de abordare a substanţei întregii prese. Televiziunea s-a născut ca o necesitate a jurnaistului de a pătrunde în substanţa unei realităţi, şi ani de zile, preocuparea a fost aceea de a găsi definiţii cât mai complexe pentru genurile şi momentele surprinse într-o realitate sau alta. Exista preocuparea pentru a găsi modalităţi de exprimare care să definească cât mai exact şi profund mecanismele care puneau în mişcare anumite realităţi. Această condiţie a televiziunii stimula preocupările pentru dezvoltarea personalităţii jurnaliştilor din alte genuri de presă. Limbajul jurnalistic avea de câştigat, aşa cum avea de câştigat consumatorul de presă. Dar, treptat, din motive care nu ţin de fel de substanţa şi nici de condiţia televiziunii, aceasta îşi modifică atitudinea faţă de substanţa realităţii, dar încearcă să motiveze totul, în continuare,  folosind axiome care s-au născut din cu totul alt soi de demonstraţii. Iată cum, în momentul de faţă ne găsim în faţa unui gen care foloseşte axiome care nu-i mai aparţin. Această modalitate de a folosi instrumente care nu mai conţin adevăruri, s-a răspândit cu iuţeală şi în celelalte genuri ale presei, motiv pentru care, gradul de subiectivitate în prezentarea unei realităţi sau alteia a transformat totul în manipularea unor procese, stări de fapt, situaţii, substanţe etc. cu procente oarecare de adevăruri, sau cu neadevăruri crase. Coerenţa comunicării dintre consumator şi jurnalist s-a deteriorat, fără ca cineva să se preocupe îndeaproape de o analiză corectă. Vinovată pentru această situaţie a fost găsită : tehnologia; ceea ce este o minciună greu de crezut, dar care este folosită pentru a justifica orizontul la care s-a ajuns.

Exemplul televiziunii nu este de loc singular,  este doar cel mai spectaculos, şi asta în cea mai mare măsură datorându-se mentalităţii pe care au impus-o anumite creaturi televizive şi lăcomia unor indivizi din afara genului care au folosit cele mai perfide, sau brutale mijloace de a impune în interior canale prin care lăcomia lor să poată fi satisfăcută.

Read Full Post »

Older Posts »