Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘modificare’

Avem de-a face cu două atitudini față de, în fond, aceeași realitate care se produce fie că noi  percepem această realoitate după o atitudine sau cealaltă, ceea ce înseamnă că în Univers se petrece ceva ce încă nu suntem în stare să definim cu adevărat. Putem vorbi mai degrabă de evenimente ce au loc la nivelul subconștientului  Pentru că fiecare atitudine (fie cea definită de Newton, adică “atracția”, fie cea definită de Eistein, “curbarea spațiului”) au o parte pe care rațiunea nu izbutește să o descrie cu claritate. La nivelul istoriei științei există nenumărate astfel de situații, pe care savanții izbutesc să le statueze cu ajutorul simbolurilor matematice.

Dintotdeauna, a fost limpede că într-un punct, oricare ar fi el, și oriunde s-ar găsi, nu se pot produce simultan două acțiuni de același fel. Lucru care i-a făcut pe vechii greci să stipuleze în logica lor unul dintre principiile care afirmă că: este imposibil ca A să fie și să nu fie A în același timp.  Așadar nu ne rămâne de făcut decât să încercăm în continuare să găsim acea  unică lege care guvernează  realitatea universală. Iată de ce, nici un savant nu este interesat să anuleze legiferarea celor de dinainte lui, ci să o completeze.  Îmbucurător este faptul că s-au înmulțit numărul gânditorilor care se străduiesc să pună laolaltă elementele care vin dintr-un domeniu sau altul al realității, elemente care nu cu mult timp în urmă era judecate separat. Este și acesta un motiv,  pentru care trebuie să acordăm mai multă importanță Noțiunii și modului cum evoluează legăturile acesteia cu obiectul fizic.(…)Fie că analizăm legea lui Newton, fie pe cea a lui Eistein, constatăm că totul se datorează unei cauze. Se poate spune că, între corpurile aflate într-o relație oarecare, un număr de cauze stabilesc condițiile. Și totuși – așa cum însăși savanți constată – procesele nu sunt total și complet  definite în anumite cazuri. Există procese care nu pot fi cuprinse în legiferările unui moment definibil. Să luăm exemplul relației dintre un electron și nucleul unui atom. Atunci când se stabilește că electronul este corp punctiform, fizica descrie evoluția acestuia în jurul nucleului ca făcându-se pe o orbită liniară.   Mecanica quantică, în schimb, constată că datorită vitezei foarte mari de deplasare și a distanței foarte mici dintre electorn și nucleu, există abateri de la orbita liniară. Electornului nu i se poate calcula cu precizie un punct stabil pe orbita sa în fiecare moment. Mai mult, nici abatarile nu pot fi calculate. Așadar fizica quantică definește  electronul mai degrabă un “nor”, și nu un corp punctiform, iar orbita, mai degrabă un segment. În ambele cazuri definiția rămâne deformată: atunci când definim electornul “un corp punctiform” ne lovim de comportamentul de “nor” al acestuia. La fel se petrec lucrurile și dacă inversăm termenii. Avem de-a face, în acest caz, cu o trădare a uneia dintre stările materiei, și anume cu Noțiunea. Sigur, poate fi invocat faptul că Noțiunea nu este materie ci „reprezintă” materia, ceea ce ar impune temeinic să căutăm armonizarea între momentele celor două elemente, situație în care ar ajunge Noțiunea să aibă nevoie de o redefinire, iar astfel  trădarea ar fi dublă.

Am ținut să descriu situația electronului, pentru că avem de-a face cu o ubicuitate care relevă faptul că sunt momente ale cunoașterii ce nu cuprind în deplinătatea ei obiectivitatea substanței. Putem spune chiar că sunt momente în care Principiul Corespondenței al ermetismului este foarte greu de acceptat,  chiar dacă este o evidență că el se manifestă. Oare, să însemnea asta că avem o atitudine care ar trebui modificată, ar trebui acordată cu felul de a fia al substanței universale? Nu principiile ermetismului sunt importante, așa cum nici principiile științei moderne  nu sunt, ci faptul că se impuine tot mai mult evidența că c eva ne scapă. Că undeva este o trădare, și că trăim o orbire care ne-a împins să stabilim reguli după principii care nu sunt atât de stabile pe cât le credem. Astfel că cel care își dorește să stabilească modele, trebuie mereu să gândească la modul relativ în care principii universale stabilesc obiectivarea prin Spirit, sau prin Materie, și că Noțiunea merită o atenție cu mult mai mare.

Principiul ermetic al Polarității a fost cu totul anulat, iar Noțiunea a devenit o simplă parte de vorbire cu care denumim entități și elemente ale realității. Întreagă, filosofia lui Kant se transformă într-un discurs bazat pe o logică viciată. Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie; polii opuşi au o natura identică însă de grade diferite; extremele se ating; toate adevărurile sunt doar neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate” – spune acest Principiu al Polarității și sprijină astfel baza filosofiei lui Kant (sau mai degrabă invers: toată filosofia lui Kant se sprijină pe acest principiu), dar pledează și pentru faptul că Noțiunea este materie și face parte din matricea materială, deci trebuie tratată ca atare Dacă, Noțiunea este tratată ca o metodă de punere în practică, cu alte cuvinte: dacă Noțiunea  este acceptată ca stare și formă a materiei, atunci ne vom putea bucura de efectele ei. Dacă Noțiunea este privită ca mod de comunicare, vom rămâne doar la nivelul cuvintelor și nu vom putea trece de cauza lucrurilor pe care le percepem.

Tema Noțiunii merită o atenție specială, mai ales în aceste vremuri când conștiința nu mai are suficient sprijin în informațiile care vin din trecut, ba dimpotrivă. Doctrinele generate din ecuația despre care am vorbit mai sus, au căutat să simplifice conduita filosofică, eliminând treptat categorii care nu se puteau acorda egalității cu pricina. Scopul era ca ecuația despre structura economiei să devină un soi de cheie de boltă la care să se raporteze orice conduită, și pentru un timp lucrurile au mers în sensul dorit de părinții materialismului-dialectic. Un număr mare de noțiuni au pierdut în această perioadă, procente mari din substanța lor originară. Poate că, analizând cum a evoluat substanța ei, vom putea înțelege mai lesne ceva din –  ceea ce nouă ni se pare a fi – paradoxurile naturii unice a Universului și am înțelege că aporia lui Zenon și principiul hermetic al vibrației au o relație productivă pentru cunoaștere și că respectă principiul comun oamenilor de știință: noile descoperiri trebuie să descopere Legea care guvernează întreaga materie și nu să desființeze legeile enunțate înainte.

Ar fi, cred, momentul să aruncăm o privire ceva mai atentă asupra acestui element extrem de interesant: Noțiunea. Definiția ne spune despre noțiune că este elementul fundamental al unei judecăți, că ea participă la raționamente, producând informații despre relațiile dintre formele materiale ce se consumă în realitate. Dar, oare, nu poate fi ea însăși o formă materială? În judecăți și în raționamente  este tratată ca o parte de vorbire care ne informează despre caracteristici ale formelor materiale; caracteristici care se ordonează într-un anume fel de relații și care, în mod obligatoriu produc o concluzie, ca atare, într-un astfel de caz, noțiunea se străduiește să cuprindă generalitatea formei materială care o interesează. Caz în care; oare noțiunea nu este ea însăși o categorie materială,  o structură care produce cunoaștere evoluând din forma materială care se adresează simțurilor? Urmând astfel traseul formei pe care o caracterizează, deci fiind supunsă evoluției ca orice formă materială? Obiectul fizic este o structură  de câmpuri de masă și energie care stabilesc relații de o anumită natură, o natură perisabilă, care în anumite condiții poate deveni fie undă, sau structuri de unde, fie masă – semn că nu și-au pierdut memoria fundamentală – nivel de la care, toate aceste elemente primordiale pot relua evoluția spre orizonturile complexe. Relația masă-undă este mereu  valabilă indiferent dacă facem referire la un  obiect  fizic, sau o altă formă materială, dar asta nu înseamnă că materia se rezumă doar la un asemenea gen de relație. Noțiunea însă, este legată indisolubil de un anume element, și doar de acela, de orice natură ar fi el; fapt pentru care putem bănui că este o variabilă a acelei forme materiale, o formă subtilă a acesteia care contribuie substanțial la evoluția acesteia în relațiile ei cu realitatea.   Acest comportament al noțiunii atrage atenția asupra unei caracteristici interesante și deosebit de productive a acesteia,  din care se nasc numeroase atribute ce contribuie la procesul de segregare a realității pentru a reține  un filon important. Privită superficial, noțiunea este tratată ca o parte de vorbire care ne ajută să identificăm obiecte, acțiuni, evenimente, fenomente din lumea fizică, din realitatea imediată. Astfel tratăm în mod obișnuit noțiunea, fără să dăm atenție unui fapt care se evidențiază în lungul procesului de evoluție al acesteia, alături de forma materială pe care o caracterizează: stările ei subtile. Acestor stări, forma materială datorează momentele ei de ieșire din paradigmă. Teoria morfogenetică a lui Sheldrake dovedește  că există legături evidente între evoluția noțiunii și evoluția formei materiale pe care o caracterizează, legături care păstrează sensul evoluției ambilor termeni. Noțiunea, contribuie la conservarea unor informații – fie recesive, fie în formare – în stări de relativitate, fără să fie nevoie, de toate seriile de forme materiale care ar produce mărturii, mărturii care obliga realitatea să consume atât energie, cât și resurse de masă pentru a întreține procesele. Este suficient să fie produse unde de formă care să inttre în Marele Tot, de unde să revină atunci când o nevoie crează o diferență de potențial. Această contribuție  în relativizarea limitelor unei forme materiale pe care o are noțiunea, pentru că ea este aceea care stabilește nivelul  și modul  în care sunt comunicate informațiile despre evoluția formei respective, pornind de la natura primă și trecând apoi prin toate etapele intermediare ale acesteia. Admițând că, noțiunea evoluează odată cu forma materială; pare, mai degrabă să asistăm la activitatea de divizare a unei naturi unice, iar diversitatea care ne copleșește se obține prin divizarea repetată a acelei naturi unice, dar și a formelor rezultate din ea. ”Universul este tot ce el conține, este o creație mentală a Tot-ului. Realmente, fără nici cea mai mică îndoială Tot-ul este spirit. “ – susține Hermes Trismegistul;  sau eter, akasa, sau haos. Iar noi ne-am obișnuit să împărțim Universul în spirit și materie, până la nivelul la care nu mai acceptăm sub nici o formă că diferitele manifestări ale acesteias su, de fapt, stări ale ei și nu substanțe diferite. Toate principiile cu care filosoful operează merită să fie analizate și dincolo de conținutul esoteric, tocmai pentru că ne introduc în teritoriul subtilului, unde putem descoperi că materia există într-o multitudine de stări care îmbogățesc la nesfârșit Cunoașterea. De fapt cam tot ce se înscrie în domeniile esoterismului, hermetismului, ocultismului, magiei etc. merită să fie analizat și din alte unghiuri, mult mai apropiate de cele pe care le impun realitățile care rezultă din împărțirea infinitului la infinit. Însăși această exprsie: ”Infinitul împărțit la infinit“  poate fi interpretat ca o referire la o  natura unică și comună tuturor lucrurilor,  la o cunoaștere a generalului prin particular, fapt pentru care ar merita să dăm mai multă atenție acelei întrebări pe care Compton și-o pune despre quantă: Ce este, de fapr quanta; undă sau particulă?    Şi atunci, Universul ajunge să fie  constant reprezentarea diversității  naturii omogene a elementelor materiale existente care se divizează și ajunge  sub formă de unde dintr-un teritoriu morfic, ale cărei reguli sunt stabilite de mișcare,  într-unul al formei fizice reale.  Diversitatea lui absolută pornește din capacitatea acestor elemente  de a întreţine continuitatea substanţialităţii ? Sau, totul este hotărât de alternanţa: fiinţare – nefiinţare, ceea ce face să avem de-a face cu o discontinuitate materială – așa cum susține Lucian Blaga?   Avem de-a face cu categorii care sunt în continuă mişcare din cauza diferenţelor de potenţial?;  forme care – prin necontenita mișcare – mențin permanent  omogenitatea  substanţei, pentru ca acestea să producă permanent vibrațiile ce întrețin activitatea morfică în așa fel încât acestea să contribuie la  formarea varietatăților de categorii ale materiei fizice?; situație definită de un alt principiu hermetic, acela al vibrației, ca: ”Nimic nu stă, totul se mișcă, totul vibrează)“? Dacă ar fi să reprezentăm grafic cele afirmate mai sus, ne-am servi de  serie de cicluri cuprinse într-o spirală. Din punct de vedere teoretic, un astfel de raționament este mult mai lesne de acceptat într-un model spiritual, în care ideile par să accepte mai ușor asemenea stări.  Toate judecăţile care eșafodeză un astfel de raţionament pot fi socotite  speculaţii, drept care este mult mai uşor să respingi totul și să te adâncești în paradigmele propuse de spiritualitate,  decât să te supui efortului de a pătrunde prin analize  în profunzimea acțiunilor mecanicii care organizează substanța. Poate că, dacă am izbuti să depășim obstacolele care se ivesc din pricini care ne scapă; dar care ne îndeamnă să căutăm mereu soluții pentru a  edifica raporturile dintre elemente primordiale și ele însele;  raporturi care să ne aducă în fața unor dileme aparent fără soluție – și, asemeni lui Compton, să ne  întrebăm despre quantă: ce este ea de fapt, undă sau particulă?  Evident că entităţile pe care le recunoaştem şi le definim;  ca şi cele pe care nu le putem recunoaşte, pe care le înscriem, mai degrabă, în categorii ca supranaturalul,  magicul, în sacru, doar pentru că suntem surprinşi de un comportament diferit de ceea ce de regulă numim natural, adică ceea ce este cuprins în limitele rațiunii. Entităţile despre care vorbim, au fiecare   instrumente specifice aparţinătoare unor structuri neunitare, nesaturate la nivelul la care le găsim, însă aparţinătoare generalităţii şi fiind parte unitară din substanţialitatea unică, o substanţialitate  a cărei formă este decisă mereu de genul în care se organizează mişcarea care decide toate expresiile şi subtilităţile sale, cu un scop unic: continuitatea materiei; vorbim despre mişcarea care se comportă după modelul pe care îl  reprezintă varietatea valorilor cuprinse într-un spectru, fiecare formă de mişcare fiind armonică unui gen de materie adică fiind ea însăşi  materia în sine. Din cercetările  meticuloase ale fizicienilor se poate stabili că materia contribuie  neîncetat la îmbogăţirea propriei sale structurii  punând în relaţie fascicole de unde dintr-o gamă foarte variată de spectre, aspect care constituie baza morfologiei Universului. Forma universală există într-o totală lipsă de formă care începe să devină, atunci când o diferenţă de potenţial iniţiază o nevoie şi astfel pune în mişcare o categorie de unde  Atunci când vorbim de continuitatea materiei, trebuie să ne gândim că ea se realizează prin circulaţia neîncetată a diferitelor fascicule de unde, desprinse din diferite  spectre de potenţialul nevoii iniţiată de diferenţa de potenţial. Conform unei logici hotărâtă, în primul rând de diferenţele de potenţial apărute în mediu, diferenţe care stimulează contactele particulare ale  categoriei de forme materiale  Diferenţa de potenţial decide valorile lucrului mecanic necesar pentru anularea acesteia – a diferenţei de potenţial – şi motivează contactele. Înţelegerea întregului proces este dificil de realizat datorită lipsei de concepte definite cu care să se poată descrie mecanica fenomenelor. În fapt vorbim de categorii de unde, şi esenţială este armonia dintre ele, armonie care hotărăşte genul de mişcare  ce va determina o anume formă particulară. Unda, în fiinţarea ei, reprezintă un nivel al materiei, mişcarea undei spre iniţierea unei armonii cu o altă(e) undă(e) este un nou pas spre formă şi spre atingerea unui  alt nivel al materiei.  Aceiaşi diferenţă de potenţial motivează apariţia unei nevoi indusă materiei, şi, în al treilea rând, nevoia crează o lipsă care trebuie înlocuită. Sub nici o formă nu trebuie să tratăm aceste cauze ca fiind expresia unei voinţe, ci relaţiei născută din armonia a două lungimi de undă care declanşează ceea ce Newuton a numit „atracţie universală”. Vorbim deci despre reacţia a două corpuri, care în anumite condiţii efectuează un anume lucru mecanic până la anularea acestora, adică, până când forţa care a declanşat mişcarea ajunge la zero. Această forţă iniţială este cea care hotărăşte şi condiţiile  în care se consumă  respectivul lucru mecanic. Mişcarea undelor în întreg Universul produce condiţii pentru  ( vezi efectul Compton) apariţia de elemente noi, iar acestea se comportă ca nişte instrumente capabile să dea naştere unor orizonturi în care dominante sunt calităţi ce nu au caracteristici fizice sau nu doar caracteristici fizice. Poate că ar trebui să acordăm ceva mai multă atenţie termenului materie, mai ales că o teorie ca morfogenetica   lui Rupert Sheldrake dovedeşte că există o circulaţie materială dincolo de lumea fizică.  Condiţie este să ne convingem că materia nu este toată şi întotdeauna reprezentată prin corpuri fizice. O circulaţie importantă pentru existenţa şi evoluţia formei, fapt determinant pentru a ne îndemna  să nu reducem totul doar la starea  fizică a materiei. Modul în care materia se caracterizează ca entitate universală poate fi înţeleasă lesne dacă acordăm ceva atenţie definiţiei spectrului: ”Ansamblu de valori fizice pe care le poate lua, în condiţii determinate, o mărime dată.” Un singur lucru trebuie făcut pentru ca această definiţie să devină mai cuprinzătoare şi anume, să înlocuim expresiea „valori fizice” cu „valori materiale”. Materializarea nu înseamnă doar modificarea valorilor, ci şi a calităţilor în ansamblul lor. Cu alte cuvinte, când vorbim despre materia Universului, vorbim mereu despre aceeaşi materie dar de alte calităţi ale acesteia. Materia este  categoria care dă naştere,  cu contribuţia mişcarii continuu produsă în interiorul ei, unor, calităţi noi, care devin instrumentele cu care sunt înfiinţate funcţii pentru anularea unei nevoii şi înlocuirea unor lipse generate de aceasta. Vechea mitologie a omenirii s-a străduit să reprezinte atât formele nevoii cât şi pe cele ale anulării acesteia prin personificarea fiecărei particularităţi şi înfiinţarea unei simbolistici a esenţelor, tocmai pentru ca materia şi mişcarea să fi reprezentată în unitatea lor.   Din această postură, tot, dar absolut tot ce se găseşte în Univers este aceiaşi materie, mereu însă în stări noi, particulare şi în transformare, capabile să satisfacă o nevoie ce se iveşte dintr-o diferenţă de potenţial,  ca atare, noţiunea, la rândul ei, este tot atât de materie ca şi obiectul-fizic, ba, mai mult, elemente ale lumii fizice fac parte din  particularitatea noţiunii. Sigur că, după secole întregi în care judecata s-a rupt de atitudinea vechiului filosof, care accepta această condiţie a noţiunii, dar şi pe cea a obiectului fizic,  şi o socotea potrivită pe fiecare în forma cuvenită elementului său, modul în care am ajuns să gândim despre materie ne face să judecăm că toate lucrurile cărora li se pot identifica cu greutate calităţi şi atribute fizice – sau nu li se pot atribui de loc -, sunt excluse din lumea materială şi nu li se îngăduie să participe la procesele de acest fel. După un astfel de model; noţiunea face parte dintr-o categorie ce ţine de idee, în consecinţă cu totul în afara lumii materiale, şi numai obiectul fizic poate fi socotit un obiect material, atitudine care produce o serie nesfârşită de încurcături.

Advertisements

Read Full Post »

6 octombrie, 2015

La vremea când scria: „Omul a răsturnat termenii regulii originare: în timp ce animalele se străduiesc să se potrivească mediului natural printr-o adaptare mereu mai eficace, oamenii se străduiesc să modifice natura pentru a o potrivi mereu mai mult cu miturile lor.”, René Berger, ca de altfel toată generaţia de filosofi ai anilor ʼ60 – ʼ70  din secolul al XX-lea – considera această atitudine ca fiind una revoluţionară., una care va modifica societatea omenească, prevestind o epocă a unei umanizări fără precedent. Dealtfel, în perioada aceea stadiul tehnologiei părea să aducă în fiinţare o nouă formă a existenţei sociale, derivată din preocuparea tot mai conştientă a omului pentru valorile morale. Cel puţin aşa era interpretată eliberarea de către tehnologie a omului din implicarea  în activităţile direct laborioase. Omul urma să părăsească traseul general al evoluţiei, acceptat până atunci şi să adopte o atitudine radical schimbată, una care: „… să constituie esenţa educaţiei de mâine, unde omul este condamnat să creeze veşnic.”, după cum scriau Roland Claude şi Abraham Moles. Şi, ca să fim drepţi, într-o oarecare măsură, noua traiectorie a existenţei şi-a urmat cursul, cel puţin în ceea ce priveşte tehnologia, care a adus în practică o sumedenie de instrumente capabile să scutească omul de procente bune din activităţile laborioase. Doar că, undeva s-a produs o ruptură, iar acţiunile ce păreau a fi limpezi şi neezitante, bazându-şi caracteristicile pe sensul evoluţiei tehnologiei, mai ales a celei inteligente, au alunecat uşor, uşor într-o stare de haos. De altminteri,  posibilitatea apariţiei acestei rupturi este sugerată de  judecata lui René Berger: „ […] oamenii se străduiesc să modifice natura pentru a o potrivi mereu mai mult cu miturile lor.” Ne spune filosoful, ori modificările repetate aduc inevitabil o ruptură, o mutaţie. Chiar dacă nu putem preciza când s-a produs ruptura despre care vorbeam, se conturează tot mai evident că tendinţa sensului evoluţiei este să se  se depărteze de ceea ce sperau gânditorii deceniului şapte al secolului trecut. Noile caracteristici cu care tehnologia, mai ales cea inteligentă, este tot mai mult investită, nu prevestesc de fel o societate care să dezvolte valori ale umanităţii, sau nu acele valori cu care ne-am obişnuit în parcursul existenţei noastre istorice. Modul de desfăşurare al proceselor, pe care tehnologia inteligentă le gestionează, au o precizie admirabilă şi influenţează constant gândirea umană, determinându-o să-şi modifice atitudinea faţă de propria sa fiinţare. Tehnologia şi-a dezvoltat atât de mult mijloacele şi instrumentele, a legat toate acestea în structuri capabile să se autogestioneze şi să se autoreproducă încât, cel puţin în momentul actual, omul tinde să devină captiv în aceste sisteme, controlate în bună măsură de mijloacele independente  ale tehnologiei inteligente. Absenţa unor analize aprofundate a relaţiilor dintre diferiţii actori ai unei realităţi, aşa cum se străduia să ofere societăţii un Alvin Tofler, sugerează gradul de surprindere pe care tehnologia inteligentă a produs-o. Suntem capabili să descriem forma noilor procese, dar nu avem încă puterea de a înţelege care va fi parcursul efectelor acestora, în bună măsură şi din cauza faptului că multe dintre acţiunile la care suntem martori nu ni se mai datorează.  Şi parcă asta nu ar fi fost de ajuns, noile relaţii au dus la apariţia unei entităţi economice noi, care a modificat substanţial atitudinea societăţii: banul-scop.

Dacă privim ecuaţia lui Engel despre producţia industrială – capital + forţă de muncă = produs + plus-valoare –  vom constata că banul presupus de termenul “plus-valoare” este un instrument care are, în primul rând funcţia de a închide circuitul productiv, şi de a asigura continuitatea şi siguranţa ciclurilor. Evoluţia tehnologiei comunicării a introdus însă în structurile economice o sumă de mijloace care au transformat banul în scop. Ele au facilitat apariţia  tot mai multor entităţi create cu scopul declarat de a produce bani şi nimic altceva. Nu mai vorbim de o egalitate de tip engelsian, care avea nevoie de o stabilitate pe care banul-instrument era în stare s-o asigure, ci despre entităţi care produc pur şi simplu bani. Efectul a fost că, în anumite unităţi de timp s-au strâns importante cantităţi de bani care trebuiau să-şi găsească locul în circuitele productive, pentru că altfel, depozitaţi doar, îi făceau să-şi piardă valoarea. Sigur că filosofia a rămas aceea a plus-valorii, cu alte cuvinte, banii aduşi în circuit trebuiau să sporească, dar de data aceasta, nu pentru a fi folosiţi ca instrument al circuitului, ci ca să devină proprietatea cuiva. Aşa se face că, la ora la care scriu aceste rânduri, ar fi foarte greu pentru orice entitate economică – persoană sau instituţie – să ne lămurească asupra unui fapt ce devine o evidenţă, şi anume: care este  numărul de produse generale (de la biberoane la computere; de la prezervative la automobile) care au rămas nevândute la nivel mondial?; produse în care se investesc  materii prime pentru care punem în pericol echilibrul din mediu; şi care este numărul de produse care s-au vândut deja, fără ca măcar să se fi planificat intrarea lor în producţie? Mi-e greu să cred că cineva va putea să răspundă la aceste două întrebări, iar răspunsurile sunt importante pentru că ar lămuri care este, de fapt, stare „societăţii de consum”, despre care realitatea lansează cam de multişor tot felul de semnale îngrijorătoare. Semnale legate de starea economiei, de mediu, de relaţiile sociale, de formele de învăţământ, de sănătate, de cultură etc. Şi toate acestea au strânse legături cu filosofia banului-scop şi nu a banului-instrument.

Banul-scop, categoria care s-a impus în forţă în societatea contemporană, a adus modificări importante de mentalitate, cele mai multe dintre acestea, din modificări adică, nu au fost impuse de  natura relaţiilor directr om-realitate, ci de statusul noii categorii de proprietari de care banul-scop i-a creat. Cantităţile tot mai mari de bani existente în lume la ora actuală au creat – cum era şi firesc – o nouă formă de proprietate: proprietatea banului. Sunt din ce în ce mai multe entităţi, indivizi sau instituţii,  care sunt proprietarii unor cantităţi de bani – nu spun sume, pentru că termenul este neîncăpător – şi care, într-o tendinţă firească, doresc să-şi sporească proprietatea, ca atare acţionează în consecinţă.

Între proprietarul unor mijloace de producţie şi proprietarul de bani-scop există nişte diferenţe sensibile, care stabilesc pezenţa, sau absenţa responsabilităţii. Precum şi formele acesteia. Proprietarul mijloacelor de producţie deţine o structură permanent activă, în consecinţă trebuie să aibă o sensibilitate specifică pentru a sesiza la vreme natura relaţiilor derivate din raportul în care se află legăturile dintre mijlocul de producţie şi produs, mijlocul de producţie-materie primă, mijlocul de producţie şi forţa de muncă şi, în sfârşit, dintre mijlocul de producţie şi banul-instrument. Un astfel de proprietar trebuie să caute în permanenţă soluţii pentru a păstra un echilibru între diferitele componente ale proprietăţii sale, ceea ce presupune o asumare creativă  şi naturi diferite ale responsabilităţii.

Proprietarul de bani, în schimb, nu are astfel de responsabilităţi, mai mult,  caută să rămână tot timpul în afară ariei responsabilizării, şi să-i oblige pe cei carre intră în  relaţie cu el să se concentreze asupra unei singure teme, aceea de a-i spori proprietatea. Banul-scop este  un instrument tehnic abstract, mijloacele financiare moderne fac să nici nu-l vezi de cele mai multe ori, ca atare relaţiile cu celelalte componente ale mecanismului economic vor tinde să rămână în această zonă.

Dacă banul-instrument are funcţii foarte precise, iar economiştii învaţă ani în şir să le organizeze, banul-scop elimină din sfera sa orice funcţie relaţională, mecanismul pe care-l întreţine este acela de a se produce pe sine, prin sine, din sine, iar principala caracteristică a unei proprietăţi de bani-scop este că nu stabileşte nici un fel de relaţii cu nici o componentă a realităţii economice, ci doar impune crearea unui anume tip de legături între diferitele elemente sau acţiuni ae realităţii economice. Vorbim despre legături care alimentează apetitul pentru eliminarea responsabilităţii din întreg lanţul  pe care-l controlează şi iniţierea unui transfer de responsabilitate către celelalte componente ale procesului. Influenţa exercitată asupra mentalităţii, ba am putea spune exerciţiile de educare, pe care o iradiază condiţia banului-scop, în modul de gândire a cetăţeanului are consecinţe care intră adesea în conflict cu miturile esenţiale ale omenirii şi ajunge să contrazică judecata lui René Berger.

Se poate spune că într-o astfel de  perioadă istorică se manifestă un soi de autism, iar diversele forme sociale se rotesc, tot mai captive, în jurul nucleului format de banul-scop. Nu este rolul acestor rânduri să analizeze calităţile sau defectele banului-scop, dacă ele sunt nocive, ori nu; nici să prospecteze ce fel de efecte vor avea asupra evoluţiei societăţii umane, sau să prevadă o era caracterizată de modificări substanţiale în relaţiile realităţii. Ceea ce încerc să fac este să să caut să înţeleg tot mai frecventele gesturi de abandonare a izvoarelor, care perioade lungi de timp, în organizări sociale dintre cele mai diverse,  au generat sisteme de valori ale cosmosului care ne cuprinde, cosmos care nu este altceva decât o realitate în continuă schimbare, o schimbare dependentă de gesturile şi acţiunile relativilor ei. O realitate nu este o stare de fapt, o „creaţie”, lipsită de evoluţie – este un lucru dovedit -, ci un proces extrem de fragil, a cărui evoluţie depinde categoric de sensul fiecărei acţiuni consumate. Şi cred că ar fi important să înţelegem că, la nivel de realitate, sensul unei acţiuni  nu se stabileşte teoretic, nu are legături cu dorinţa, ori cu aspiraţia, nu depinde sub nici o formă de justificări, savante sau nu,  nu depinde de abilitatea vreunui strateg, ci pur şi  simplu este consecinţa întregului lanţ cauză-efect. Se pare că societăţile tradiţionale, inclusiv cele atât de puţine care au rezistat până azi, cunosc şi înţeleg mult mai bine acest lucru. Ca atare, oamenii din astfel de comnităţi îşi judecă existenţa după consecinţa gesturilor şi acţiunilor pe care le fac. Ar fi suficient să citim istoria evoluţiei societăţii noastre de la începuturi până la perioada contemporană, cu suficientă obiectivitate şi luciditate, şi am desprinde felurite moduri de a ne feri de rătăcirile ce adesea par atât de fireşti şi de atractive.

Vorbind despre istoria noastră, a oamenilor, putem afirma că nu este altceva decât un şir lung de alternanţe între conştiinţa nevoii de sisteme de valori umanizate şi – din diferite motive – refuzul acestora, refuzuri care au dat naştere feluritelor forme de rătăciri. Pare paradoxal şi nefiresc ca oamenii, tocmai ei, să refuze sistemele de valori umanizante, şi totuşi, istoria ne aşează în faţă perioade mai lungi sau mai scurte, în care omenirea a căutat să iasă de sub influenţa valorilor umanizante. Fiecare dintre aceste perioade – după modele diferite – este dominată de incapacitatea celor ce trăiau în timpurile acelea de a înţelege şi genera forme de abstractizare. Ori, abstractizarea este singurul instrument care ne ajută să păstrăm, şi să conştientizăm, importanţa legăturilor cu celelalte forme ale existenţei din Univers. Abstractizarea este categoria care dă măsura întreagă a relativităţii noastre universale.

În lungul acestei încercări, m-am căznit, cum m-am priceput mai bine, să aşez faţă în faţă, două orizonturi cuprinse în categoria abstractizare; pe de o parte avem de-a face cu abstractizarea-tehnică, acel orizont care caută să dilueze fiecare moment al responsabilizării, şi ca atare, toate sistemele de valori vor fi modificate pentru a susţine noile forme propuse; iar pe de altă parte  vorbim despre  abstractizarea-categorială, ca instrument cu care să generăm esenţe, în urma cărora vom stabili raporturi între diversele  forme şi obiecte ale fiecărui orizont la care conştiinţa accede, raporturi cu ajutorul cărora să avem posibilitatea de a crea sisteme de valori şi de simboluri.

Fiecare orizont pomenit mai sus a dominat un număr de perioade istorice, şi dacă abstractizarea-tehnică a impus un climat de uscăciune şi decadenţă, abstractizării-categoriale îi datorăm naşterea ansamblurilor de valori, care ating – aşa cum observă Hegel – nivelul de simbol. Fie că ne referim la operele arhitectonice ale Mesopotamiei, Persiei, Egiptului, Greciei, Indiei, Chinei Antice, opere colective în care simbolurile se susţin în structuri de o forţă uimitoare, structuri care transformă opera în sine într-un simbol al moralei comunitare; fie că ne referim la capacitatea unor creatori de a modela esenţe ale spiritului, esenţe care devin însăşi fiinţarea abstractizării-categoriale – concluzia ar fi aceeaşi: abstractizarea-categorială a fost întotdeauna instrumentul cu care s-au spart limitele unui orizont revelând un nou sistem de dimensiuni prin care formele şi obiectele acestuia au căpătat valori diferite. Valori care au remodelat capacitatea conştiinţei de a pătrunde în formele pure ale Universului.

Read Full Post »

13 iulie, 2015

Se pare că există un soi de inerţie în modul de integrare a informaţiilor nou apărute într-un sistem existent deja; în modul în care ele ar trebui să producă modificarea percepţiei despre starea realităţii. De asemenea inerţie profită substanţial prejudecata, care evită – sau mai degrabă nu este în stare – să perceapă corect relaţiile pe care noile informaţii le propun. Modul în care noile informaţii influenţează percepţia asupra relaţiilor deja existente, şi evidenţiază starea unora care acţionau „în ascuns”, are impact contradictoriu, provocând momente de dezechilibru între individ şi realitate. Este nevoie de un oarecare timp pentru asimilarea noilor detalii revelatorii. Acesta este intervalul propice pentru prejudecată, în acest interval ea va izbuti să ducă „în ascuns”  parte din relaţiile ce nu îi sunt accesibile, va întări poziţia celor care o impun şi va crea iluzia unei realităţi care în fapt nu există. Până la un punct, procesul descris este mai degrabă firesc, şi, conştienţi fiind de existenţa lui ar trebui să fim capabili să anulăm o mare – poate cea mai mare parte – din efecte. Doar că inerţia face ca informaţiile nou apărute, împreună cu toate atributele lor să rămână accesibile unui cerc restrâns de oameni, de regulă cei care au, într-un fel sau altul, legături cu naşterea lor. Este, însă, foarte posibil ca şi dintre aceştia unii să alunece mai degrabă către felul de a fi al prejudecăţii decât spre procesul iniţiatic propus de noile informaţii. Fapt care merită menţionat mai degrabă din punct de vedere anecdotic, decât remarcat pentru că ar avea o importanţă deosebită.

Fiecare informaţie, atunci când are un caracter profund de noutate, atributele pe care le relevă,  partitura ce se structurează odată cu noile relaţii din realitate, noile obiecte ale orizontului modificat, toate acestea impun structura procesului de iniţiere de care vorbeam. Ori, un astfel de proces de iniţiere presupune de cele mai multe ori renunţarea la o serie întreagă de atitudini, înseamnă anularea unor serii însemnate de reflexe pe care se sprijineau o mulţime din acţiunile noastre cotidiene. Lucru nu tocmai uşor de gândit şi de acceptat. Nu este la îndemâna oricui să renunţe la obişnuinţa unei conduite asumate, pentru a se aventura într-un orizont modificat. Este nevoie în primul rând de curaj, pentru a stimula curiozitatea până la nivelul ieşirii din obişnuit. Apoi, un lucru deosebit de important, este necesar să stăpâneşti mijloacele de acţionare asupra realităţii mult peste reflexele ordinare, ceea ce presupune să existe deja preocuparea pentru a ieşi din regulile limitei. Condiţiile acestei atitudini presupun eforturi care nu sunt întotdeauna uşor de întreţinut, mai ales din punct de vedere volitiv. Vorbim despre acel echilibru care trebuie să existe între „pofta” de a întreţine interesul pentru efort, şi tentaţia abandonului în favoarea unor compromisuri cu forme revolute ale realităţii.

Toate aceste detalii ale procesului de armonizare dintre caracterul individului şi caracterul realităţii sunt fixate în spaţiul perceptibil, de cele mai multe ori ca origini ale unor procese ce se vor dezvolta ulterior, şi care au toate şansele să piardă legătura cu propria origine. Nu este de loc obligatori ca relaţia dintre individ şi realitate să se păstreze în termenii unei evoluţii iniţiale. Ba, am putea spune, că mai degrabă, nu. Fiecare gest, fiecare acţiune nouă iniţiază procese de cunoaştere – fie cu caracter  de noutate, fie cu unul de aprofundare – şi impun educarea unei anumite conduite, atât a individului cât şi a realităţii, care dialectic trebuie să participe obligatoriu la un conflict din care să fie relevate puncte noi de coordonare.

M-am hotărât să scriu despre acest subiect din respect pentru strădaniile unui spirit care a dorit să creeze un tablou cât mai exact al relaţiilor dintre două orizonturi ale realităţii. Mă refer la filosoful Abraham Moles, care s-a străduit din răsputeri să deseneze legăturile care există între gestul estetic şi cel informatic, dar mai ales să definească cele două spaţii estetice atât de diferite: estetica creatoare şi estetica prefabricată. Cartea sa „Artă şi ordinator” (Paris, 1971.) este o lucrare în care savantul caută cu îndârjire să-şi conserve poziţia echidistantă faţă de cele două spaţii, şi astfel cititorul să poată culege şi clasa informaţiile importante despre starea  acestora în condiţiile apariţiei unor instrumente ce instaurează noi funcţii în fiecare dintre cele două orizonturi. Ei, bine, tocmai această poziţie echidistantă a favorizat – în mod nemeritat – estetica prefabricată. Cartea este considerată o pledoarie pentru  ceea ce este denumit o „noua estetică”, ceea ce nu este adevărat. Atitudinea savantului de a pune faţă în faţă cele două construcţii, fiecare dintre ele bucurându-se de o analiză de tip structuralist, ar fi trebuit să-l ajute pe cititor să înţeleagă cu propriile sale  mijloace care sunt diferenţele – majore sau minore – ale celor două estetici, care sunt tendinţele, dar, mai ales, care sunt limitele de sistem.

Rezultatul a fost însă că, cei mai mulţi dinre cei care au luat contact cu cercetările lui Moles au decis că estetica prefabricată este o nouă tendinţă, una care se va dezvolta în viitor înlocuind treptat valorile vechii estetici, prefigurând o noua filosofie creatoare.  Şi iată că, ne găsim exact în punctul descris la începutul acestui articol; adică în momentul când prejudecata alterează sensurile noilor informaţii. Atitudinea savantului a fost una  corectă faţă de substanţa studiată; neimplicarea subiectivă în evoluţia structurilor studiate ar fi trebuit să creeze imagini precise despre acestea. Termenii folosiţi de Moles – unii dintre ei creaţi, alţii adaptaţi – au funcţia de a evidenţia structura şi felul ei, atât pentru estetica creatoare, cât şi pentru cea prefabricată. Diferenţele determinate de termeni ar trebui să releve calităţile şi tendinţele specifice ale celor două structuri, fiecare definindu-şi instrumentele, mecanismele şi tendinţele favorizate de noile elemente ce apar prin evoluţie. Doar că inerţia despre care vorbeam a creat iluzia că estetica prefabricată poate fi socotită ca fiind o structură de felul estetici creatoare. Ba, mai mult, că are anumite atribute ce pot contribui consistent  la naşterea şi întreţinerea a ceea ce a fost denumit „o nouă emoţie”, o emoţie ce ar putea fi programată asemeni unui model  simulat pe cumputer.

Se pare că acest tip de interval inerţial al informaţiei noi facilitează distorsiuni destul de periculoase, mai ales pe termen lung. Iată, au trecut deja vreo patruzeci de ani şi forme ale acestor distorsiuni apărute din estetica prefabricată, continuă să ţină în circulaţie diverse funcţii care crează confuzie. Mai mult chiar, aberaţiile au început să evolueze din ele însele complicând şi mai mult drumul spre cunoaştere, pentru că au dat naştere unor construcţii care s-au fondat foarte uşor în mediu, datorită uşurinţei în a fi percepute.

Estetica creatoare operează cu categorii teribil de adânci şi de misterioase, care de cele mai multe ori, produc efecte la nivelul conştiinţei – ca atare o mare parte a proceselor iniţiate rămân „în ascuns” -, spre deosebire de estetica prefabricată care operează cu categorii raţionale, al căror conţinut este „ la vedere”, deci accesibil pentru o mult mai largă categorie de receptori.

În cercetările sale Abraham Moles nu a fost interesat să facă partizanat pentru vreo una dintre aceste structuri estetice, ci doar să „producă” un model de cunoaştere specific pentru ficare, astfel ca fiecare receptor să-şi poată organiza percepţia şi, de ce nu?, modelul de urmat. Doar că, inerţia provocată de impactul noilor informaţii, acel scurt răgaz de care are nevoie o informaţie nouă pentru a deveni operativă, a facilitatat – ca de atâte alte ori în istorie! – ca prejudecata să se strecoare şi să influenţeze. Abilitatea prejudecăţii de a  folosi jumătăţi de măsură, sferturi din aceasta, pentru a obţine structuri care să supraveţuiască alături de evoluţia organică a categoriilor fundamentale, ba, să le paraziteze cu succes în multe cazuri, produc acele bucle cu care ne întâlnim ades în istoria omenirii. Ele nu fac altceva decât să consume resursele unor generaţii care sunt înglobate în parcursul unei aberaţii ce sfârşeşte invariabil prin a reveni la matcă. Poate acesta este şi motivul pentru care cei mai mulţi dintre savanţii dedicaţi caută în primul rând un drum spre origini, evitând contaminarea cu noţiunile vehiculate în structurile perisabile ale unor sisteme ce nu au pornit din categoriile fundamentale.

Sigur că putem vorbi despre parazitarea procesului în mod conştient de către interese ce vin din spaţiul social, economic, ideologic etc., dar comportamentul acestor interese este atât de vulgar încât mai degrabă e de preferat să rămânem în spaţiul fragil pe care prejudecata îl poate modifica, şi din care mai putem salva câteva noţiuni prin cunoaştere.

Read Full Post »

25 mai, 2015

Poate n-ar fi rău, dacă din când în când am pune în discuţie modalitatea în care ne raportăm faţă de o anume noţiune. Poate că timpul şi evoluţia realităţii aduc modificări importante conţinutului unor termeni cu care operăm, existând posibilitatea să instaurăm o confuzie ce va sfârşi prin a ne abate de la calea pe care ne pare c-o urmăm.

E suficient să acordăm un pic de atenţie modului cum ne raportăm la starea unui trecut apropiat de care ne-am desprins dintr-un motiv sau altul. În secolii trecuţi, generaţiile noi se ridicau vânjos, cercând o desprindere dintr-o mentalitate devenită cu timpul prea strâmtă, prea neîncăpătoare. Să ne uităm în cărţile vechi, şi vom vedea o limbă slobodă ce caută să aducă la suprfaţă toate relele mentalităţii acuzate şi, plutind în volbura evenimentelor, zărim personaje reprezentative – să spunem personaje cheie pentru starea mentalităţii împricinate. Ele sunt sarea şi piperul, sunt condimentele ce ne fac – prin atitudine şi comportament – să pricepem de ce zilele mentalităţii vetuste au apus. Personal, cred că începutul secolului al XX-lea, până prin anii 35-40 sunt cei mai reprezentativi pentru o astfel de abordare. Poate şi pentru că a fost o aglomerare de mişcări, care de care mai vehemente şi mai zgomotoase, poate că se adaugă comportamentul ferm, aproape eroic al unor participanţi. Oricum ar fi fost, mentalitatea adusă ca un plaur din adâncul istoriei a fost muşcată dureros din toate părţile. Mentalitatea, cu toate ale sale, pentru că, nu-i aşa, fiecare moment al mentalităţii generează nişte gesturi, iar gesturile portretizează nişte personaje, şi le transformă în reprezentativi. Nu putem spune reprezentanţi, pentru că nu ei sunt cei care caută a impune o mentalitate, ci sunt ei cei impuşi de evoluţia unei mentalităţi, o mentalitate care se chinue să transforme o realitate din proces în stare de fapt.

Avea o bătaie adâncă o astfel de atitudine ivită din sufletul şi mintea celor care simţeau zvonul unor vibraţii tainice care chemau schimbarea; mai întâi pentru că scotea la iveală limite –  şi-ţi dădea şansa să alegi, să ai o obţiune -, şi confruntări între modul cum evoluează realitatea, cum îşi schimbă boiul, şi modul cum avem tendinţa s-o fardăm. Devenea evident că la mijloc, raporturile apărute ca peste noapte sunt – de cele mai multe ori – miezul unor interese, ori ale persoanei, ori ale grupului, fie ale ambelor părţi. Erau interese care-şi doreau să frângă cerbicia celor care se înţepeneau căutând să mai treacă un strop de timp, să mai roadem un pic din os, apoi poate veni schimbarea. Imaginea asta, însă, arăta destul de limpede şi ce este în spatele noilor nevoi, despre ce vor să combată cei care s-au ridicat. Imaginea asta avea farmecul ei care atrăgea, şi pe bună dreptate; era şi limpede şi cu vino-n-coa’, dar în prezenţa preopinentului cerinţele ei, fără de care era limpede că nu se poate, căpătau o oarecare alăcătuire, un soi de presimţire care-ţi dădea de gândit. În miezul ei, a realităţii, se zărea calea ce duce în adâncul trecutului, până la Origine poate. Calea  care-l făcea pe Rilke să pună faţă în faţă  „americanizarea”, „mecanizarea” şi elementele unei umanităţi ce riscă să fie strivite. Citind semnele ei înţelegeai că, la fiecare moment consumat al istoriei, cel care are răgaz şi înclinaţie, poate citi  că multe au fost căile care s-au topit în timpuri, sau doar sau veştejit. Puteai să te minunezi de cîte drumuri se arătau a fi posibile, şi totuşi… doar unul se-arată a fi cu putinţă.

Momentele de revoltă a tinerelor generaţii, cele care se războiau cu trecutul, nu se năşteau în mecanica unui formalism ce-şi arată colţii şi balele pofticioase ale parvenirii; ale dorinţei de încăierare cu orice personaj incomod, orice personaj care stă în drum, şi e un obstacol ce trebuie desfiinţat. Atitudinea acelora îndemna la scufundarea totală în substanţa subiectului şi obiectului revoltei tale. Pentru ei, personajele vremii erau particularizări ce ofereau posibilitatea de a evidenţia o stare de fapt, de a-i da o conformaţie socială, dar problema adâncă era ieşirea din mentalitate.

 

Acuma însă, nimeni habar nu are de sens, de adâncime, de coerenţă, de viziune, cât despre mentalitate, fie ea cum o  fi, atâta timp cât putem să urcăm trepetele la uşa râvnită.

După mintea mea, am intrat într-un secol al patriarhului, al cărui rol este jucat de personaje abile şi fără scrupule, suficient de inteligente încât să înţeleagă înainte multora mecanismul manevrelor de înfeudare. Vorbe multe, şi permanent la marginea înţelesurilor, ca întotdeauna să poţi aluneca în partea cu avantajul; naivi gata să fie prostiţi pentru o bucată de drum, sau oportunişti anonimi care se ascund după fiecare gest aşteptând cu răbdare timpul lor, minuta aceea fericită când scăpaţi din hăţuri pot da prin gard; şi migala de care ai nevoie să-ţi aduci „la gata” construcţia. Acesta este avantajul deplin al formalului. Forma gândită este asemeni unui Hopa-Mitică, dar are avantajul lipsei de consistenţă, aşa că-şi poate modifica strucutra la iuţeală, şi-ţi dă avantajul ca la o pivirea fugară pare a fi culmea curajului, a revoluţiei, a schimbări depline, a naşterii – dacă vrei o metaforă mai sensibilă. Şi mai are un avantaj formalul: aparenţa. Aparenţa este atuul tuturor patriarhilor din secolul acesta, este paravanul care ascunde făr-de greş. Este întruchiparea fidelă a cunoscutei reclame a vechiului circ: ”În afară-i vopsit gardu’! Înăuntru’-i leopardu’!”

Sigur că există şi o parte tristă în toate astea, o parte care vine din tinereţe. Nu, nu este – aşa cum s-ar putea crede – eşecul, ci alunecarea. Camarazi obosiţi şi lăsaţi de puteri care au alunecat încetul cu încetul în tabăra vopsită strălucitor a candidaţilor la postura de patriarh. Şi, dacă la cortul unde se împart darurile nu se mai poate, nu mai este loc, e bine şi la unul mic, peticit, care se cheamă că-ţi aparţine. Imaginea bărbatului tânăr, frumos, puternic, curajos şi inventiv a fost doar o iluzie. Ea n-a existat niciodată, a fost întotdeauna o minciună, în care doream noi să credem pentru că eram tineri şi necopţi. Aşa a fost pentru că ne doream asta şi creditam pe oricine cu calităţi pe care ne le avea, şi asta venea din generozitatea avântului spre înfăptuire.

Ce mă mâhneşte este că sunt tot mai mulţi, semn că a început un secol păcătos. A început cu stângul, şi cu mulţimi de abandonuri, cu icoane calpe, care s-au dovedit a fi netrebnice în totul lor.

Dar trebuie să strângem din dinţi pentru că aşa arată un secol al patriarhului… Şi ar mai fi ceva, ar fi ceva legat de curăţenie.

Dar despre asta trebuie vorbit în şoaptă.

Şi, peste toate astea, o vorbă proastă ce vine de la un bătrân fără minte: feriţi-vă ca de dracu’ de revoluţionarii secolului patriarhilor. Ca de dracu’!

Read Full Post »

28 aprilie, 2015

N-ar strica se pare să şedem, aşa cum spune ardeleanul, să şedem fără să cugetăm, fără să ne imaginăm cum vom modifica viitorul, trecutul sau prezentul acestei specii căreia îi aparţinem. Ritmul tot mai alert cu care facem planuri, organizăm, programăm, elaborăm proceduri etc. pur şi simplu ne îmbibă de greşeli, nu ne mai acordă răgazul de a ne feri. Se pare că acestea – greşelile – nici nu mai contează, sunt înglobate în regula jocului, sunt o clauză, sunt acceptate şi fac parte din ansablul acţiunilor noastre.  Atunci când greşeala demolează oarece, lucru la care am trudit, nu facem altceva decât să ridicăm din umeri şi să spunem ceva despre riscul asumat şi despre o dată viitoare.

Acestei stări de fapt – se pare – datorăm şi orbirea care ne facem să nu înţelegem că: problema este globală, dar soluţiile sunt particulare. Catastrofa, epidemia, anomaliile climatice, aberaţiile politice de la orice nivel etc. sunt probleme, ele sunt cele care lovesc global, care produc suferinţe şi efecte devastatoare pe arii largi, şi-şi merită epitetul: global, pentru că efectele acestora cuprind multe entităţi, fie oameni, fie comunităţi, fiecare cu specificul lor particular. Ambiţia formaţiunilor administrative de a impune o soluţie globală unei probleme globale, punând totul sub un numitor comun, nu face altceva decât să aducă în respectivele procese, pe lângă efectele cauzate de problema în sine şi distorsiuni ce arată grozav ca nişte abaterii care vor modifica o realitate pe termen mediu, sau lung – în funcţie de adâncimea acesteia, a abaterii. Fiecare entitate, fie ea ins, familie, grup sau comunitate, este o particularitate specifică, care funcţionează în virtutea unui caracter specific, adică a unui ansamblu de trăsături particularizante, care s-au format cu contribuţia substanţială a experienţelor acumulate în unităţi îndelungate de timp, şi a unei selecţii naturale din linii lungi de indivizi. Tocmai acest caracter specific este cel care contribuie hotărâtor la creativitatea specifică a entităţii respective, creativitate care contribuie la mobilarea unui orizont diferenţiat în evoluţia realităţii. Particularitatea fiecărei creativităţi specifice întreţine potenţialul relativităţii din care să rezulte continuu structuri ale Devenirii. Aceste trăsături sunt specifice şi – de cele mai multe ori – insesisabile, invizibile în forma lor intimă, cuiva din afara mentalităţii care se dezvoltă prin contribuţia caracterului specific. Perceptibile sunt efectele, pentru că de cele mai multe ori acestea evidenţiază un conflict cu tendinţele globalizante. Aplicarea unei soluţii globale unei probleme globale, în cele mai multe cazuri – ca să nu spun: în toate cazurile -, produce nişte abateri care vor influenţa puternic caracterul entităţii care suportă soluţia. Rezultatul este că, la efectul distructiv al problemei produse, se va adăuga şi necesitatea de adaptare la situaţia impusă de soluţia globală. Practic, entitatea trebuie să traverseze două câmpuri de anomalii care interferează; unul este datorat problemei globale, celălalt soluţiei globale. De cele mai multe ori, criza capătă aspecte care vor necesita perioade lungi de timp pentru ca entitatea să le asimileze caracterului său, care se va modifica –  rezultatul fiind de cele mai multe ori dezamăgitor -, şi nu de fiecare dată în sensul creativ, ca înainte de  instaurarea soluţiei globale.

“Nu se poate altfel. Doar n-o să ne ocupăm de fiecare entitate, ar trebui resurse uriaşe şi o armată de oameni. Ca să nu spun că este imposibil să prevezi fiecare detaliu specific” – va fi replica unui funcţionar administrativ. Această atitudine a ajuns un soi de axiomă formulată din raţiunile de eficienţă ale unităţii administrative, şi are foarte slabe legături cu subiectul aflat sub acţiunea efectelor problemei globale, cu specificul său, cu caracterul său particular. El, funcţionarul, nu; dar entitatea, da, este preocupată de detaliile şi de particularităţile caracterului său, ce vor   rămâne întotdeauna ilizibile funcţionarului respectiv. Ca în toate cazurile, şi aici vorbim de mentalitate. O mentalitate alimentată copios de instrumentele opraţionale ale sociologiei, şi ale metodelor sale de generalizare. Sociologia se simte bine atunci când poate să opereze cu cantităţi mari de date, pe care instrumentele sale operanţionale să le poată organiza în cele mai variate moduri. Ajungem, astfel, la un foarte frumos joc în sine, care pentru profesioniştii respectivei ştiinţe reprezintă o delectare. Numai că, filosofia acestei ştiinţe: sociologia, este cu totul alta şi ar fi cu mult mai folositoare dacă nu ar fi ascunsă de instrumentele operaţionale. Lucru care se întâmplă – în aceste timpuri – cu mai toate ştiinţele care îşi închid temeinic cu propriile instrumente operaţionale căile spre filosofia esenţei. Tot ceea ce obţinem este: o fizică pentru fizică, o matematică pentru matematică, o sociologie pentru sociologie, cu alte cuvinte – o ştiinţă pentru ştiinţă.

Din orizontul unei astfel de mentalităţi este obligatoriu ca pentru o problemă globală, soluţia să fie, desigur, una globală. Ca să mă exprim urmând înţelepciunea tradiţională, ajungem să nu mai vedem copacii din cauza pădurii. Ori în cazul unei probleme globale tocmai copacii, adică entităţile particulare aflate în suferinţă sunt importante, iar ele ar trebui să-şi poată conserva caracterul care le conferă specificitatea creativă. Soluţia globală acţionează însă ca o a doua problemă globală, ivită din siajul primei probleme globale – instaurând un alt gen de perturbaţii, nu la fel de acute ca a celei naturale, dar cu efecte mai subtile, şi deci mai nocive, asupra caracterului entităţii respective.  Una din legile fundamentale ale Universului este întreţinerea procesului de diversitate în care există lumile, adică perpetuarea formelor unice menite să dezvolte acţiuni de adaptare rapidă la o situaţie limită. Într-o existenţă normală aceste calităţi ale entităţii sunt insesizabile, pentru că ele au nevoie de o situaţie limită care să le excite şi să le facă să devină active.

În Univers nu există două entităţi identice, ca atare nu există două creativităţi identice, fapt care contribuie în mod subtil la procesul prin care fiecare entitate îşi formează propriul său caracter particular, deosebit prin anume trăsături specifice de celelalte entităţi; acesta, caracterul specific, se formează şi evoluează ca rezultat al relaţiilor dintre creativitatea specifică a entităţii şi obiectele realităţii. Fiecare obiect al realităţii este generator al poziţiilor relative, pe care entităţile structurii aflate în devenire le dezvoltă în calitatea lor duală de subiect şi obiect al relativităţii. Modul reducţionist în care relativitatea este privită doar ca o expresie matematică a stării materiei, face ca toată bogăţia de forme şi relaţii pe care caracterele specific ale entităţilor le dezvoltă, să rămână ascunse.

Poate fi şi acesta unul dintre motivele pentru care tentaţia soluţiei globale pare de neevitat şi este socotită a fi cea mai eficientă formă, doar pentru că, la o primă analiză, indicatorii ce se degajă dintr-o schemă pre-concepută statistic, par optimişti. Aceşti indicatori sunt desigur instrumentele operaţionale produse de tehnicile sociologice care folosesc statistica ca metodă sigură de reflectare a realităţii. Doar că, aceeaşi statistică, începe să arunce serioase îndoieli asupra propriilor sale instrumente, atunci când analiza se face pe termen lung. Dezvoltarea tehnologiei a adus în prim plan aparatură a cărei memorie poate opera cu perioade lungi de timp, şi în tablourile elaborate, indicatorii nu mai sunt la fel de optimişti. Ba, s-ar putea spune că dimpotrivă. Mai mult, efectele soluţiilor globale şi-au amplificat în timp acţiunile, iar noi ne trezim în faţa unor situaţii care din stabilitatea pe care ar trebui s-o genereze o soluţie, ne trezim angajaţi într-un process cu specificitatea unei probleme.

Uneori o gravă, o foarte gravă problemă.

Read Full Post »

4 aprilie, 2015

Hotărât lucru, nu este la îndemână să urmăreşti evoluţia lanţului de particularităţi dintr-o generalitate fără să pierzi din vedere sensurile esenţiale ale acesteia din urmă. Situaţia s-a complicat şi mai mult odată cu modificarea viziunii despre realitate, de când aceasta este tratată ca un proces şi nu ca o stare de fapt. Poate că dificultatea a fost adâncită şi de tentaţia pe care ne-am dezvoltat-o, şi anume: aceea de a desprinde particularitatea din strucutra generalităţii, din legăturile sale fireşti, din conexiunile sale subtile, şi de a încerca să înţelegem mecanismele  intimităţilor care pot fi cu totul desprinse din ansamblul întregului. Mai toate metodele de studiere a unor realităţi se pretează la descompunerea acestora la nesfârşit şi la separarea elementelor care o compun. Există credinţa că privind tabloul elementelor detaşate din starea lor naturală, vom înţelege modul în care acestea produc efecte. Respectivele elemente sunt catalogate ca individualităţi şi preocuparea principală devine  descrierea modului de funcţionare în sine al acestora. Ne găsim, la ora actuală, în mijlocul unui tablou cu nenumărate elemente ale particularităţilor, despre care ştim foarte multe amănunte, dar despre particularitate, în sine, cu mult mai puţine; şi ajungem ca urmând asemenea metode să ştim tot mai puţine despre generalitate. Astfel, fiecare element al unei generalităţi – studiat separat fiind – este tratat, la rândul său, ca o generalitate; încât, nu facem altceva decât să obţinem un număr foarte mare de generalităţi neadevărate şi lipsite de temeiuri de generalitate. Practica la care fac referire, modifică atitudinea celui care doreşte să afle informaţii despre o realitate, atât faţă de temeiurile generalităţii, cât şi faţă de cele ale particularităţii. Cu alte cuvinte, legăturile dintre indeterminare şi determinare sunt încărcate cu destule elemente de subiectivitate pentru a se arăta cunoaşterii atât de alterate încât imaginea să degaje informaţii care nu există de fapt în forma pretinsă, ci numai se presupune că ar exiasta într-o astfel de formă.

Un exemplu concludent ar fi însăşi apariţia în mediu a unui nou om. Procesul general descrie că, în urma unui act sexual are loc o fecundaţie din care se naşte o formaţiune de celule, ce va deveni o viitoare fiinţă umană. Cu aceasta preocuparea pentru starea esenţială a particularităţii în speţă s-a cam sfârşit; preocuparea substanţială mutându-se către etapele ce o compun. Ca atare, sunt studiate tot mai detaliat şi temeinic: actul sexual, fecundarea, evoluţia zigotului etc. Fiecare dintre aceste etape sunt transformate în generalităţi care tind să se separe de celelte momente ale lanţului. Vom şti tot mai multe detalii intime despre momente ale unei particularităţi care sunt definite ca fiind generalitatea: apariţia unui om; dar despre omul în sine, omul ce va deveni nu aflăm aproape nimic. Avem de-a face cu două atitudini greşite: 1. Omul nu este o generalitate, cum suntem tentaţi s-l tratăm; 2. Particularitatea: om, există în virtutea unor conexiuni despre funcţiile cărora ar fi interesant dacă am afla unele informaţii. Atitudinea aceasta este valabilă aproape în toate cazurile de abordare ale unui moment sau altul din evoluţia unor particularităţi; sunt studiate atât de temeinic momentele procesului, încât este pierdută din vedere imaginea întregului. În consecinţă, este foarte probabil ca imaginea noastră despre Univers în sine, şi despre legile care îl fac să funcţioneze, să fie foarte departe de cea reală. Ar fi de imaginat că o primă eroare se produce la definirea generalităţii; de regulă tratăm ca generalitate un număr de particularităţi, care au caracteristici comune. Dar generalitatea este una singură, aşa cum, Universul este unul singur, indiferent de câte forme ce dau iluzia de univers putem defini. Tentaţia de a transforma o particularitate şi a o supune legilor generalităţii, ne ascunde starea pură a Universului şi ne împinge să definim ca fiind Univer, formaţiuni care, de fapt, sunt doar agregate ale acestuia.

Să transformi un act sexual într-o generalitate este mai degrabă o anomalie. Actul sexual nu poate fi sub nici o formă o generalitate, nici în temeiul funcţiei, nici în temeiul fiinţării în sine. Un act sexual este o particularitate prin sine. Faptul că poate fi descris nu-l poate scoate din categoria particularităţii. Neexistând elemente de identitate, actul sexual nu poate fi descompus – şi regula se aplică tuturor particularităţilor existente -, ceea ce pledează pentru caracterul său particular. În configuraţia unui act sexual putem distinge un număr de elemente cu caracteristici specifice, la care ne putem referi, dar pe care nu le putem desprinde din întregul configuraţiei; aşa cum, într-un fascicul, fiecare foton are caracterisitcile sale individuale,  dar nu şi calităţile întregului; el doar contribuie la definirea acestor calităţi, încetând să mai fie o funcţie în momentul în care este izolat din întreg.

Şi cu toate acestea, există preocupări pentru descopunerea oricărei particularităţi, din dorinţa de a o cataloga, sau de a o clasa. Configuraţia unui act sexual nu depinde de starea generalităţii, ci de evoluţia unei mulţimi de particularităţi, evoluţie ce urmează un lanţ cauză-efect, până la finalitatea seriei de determinări, adică apariţia unei noi fiinţe umane; această condiţie fundamentală, nu este şi una obliogatorie, ca atare, actul sexual nu are ca finalitate fecundarea, procreerea, care sunt atribute posibile, dar nu obligatorii. Prin actul sexual se poate producce o fecundare, care nu este sub nici o formă obligatorie; ca atare atributele ce caracterizează o particularitate pot fi nenumărate şi de naturi diferite.  Condiţia actului sexual, în sine, se repetă în starea spermei în vagin, în fecundarea ovulului, în evoluţia zigotului. Toate aceste momente sunt lanţuri de particularităţi cuprinse într-o particularitate specifică, şi care generează continuu lanţuri de determinări ce au inflenţe subtile asupra tuturor celorlalte forme de particularităţi. În cazul nostru: apariţia unui om nou, în aparenţă porneşte de la destinul înaintaşilor, adică a participanţilor la actul sexual, dar , în fapt, totul pleacă de la memoria lor profundă care se exprimă subtil şi se revarsă în destinul noului om cu funcţii precise în realitatea Universului, om căruia, toate elementele relative din existenţa sa îi vor  configura memoria profundă, într-o strucutră care să cuprindă şi mulţimea de informaţii ale lanţului moştenit. Evoluţia lanţurilor cauzale dintre cele două extreme sunt strict determinate de necesitatea destinului înaintaşilor de a transmite calităţile unor atribute care sunt definite de raportul direct dintre necesitate şi condiţiile obiective ale unei realităţi. Actul sexual cu tot lanţul cauză-efect, este doar o variabilă a matricei care reprezintă destinul universal al înaintaşilor. Cuprinderea destinul înaintaşilor în mecanismul universal, ne sugerează limpede că acesta este în totalitate influenţat de evoluţia conexiunilor pe care le presupune nivelul în care particularitatea este fiindă, şi că vor avea loc modificări la fiecare nou moment al evoluţiei.   Ne găsim în plin procecs de exprimare a indeterminării, care se manifestă sub presiunea tentaţiei unei anume stabilităţi, stabilitate care, la nivelul particularităţii, va rămâne continuu doar un deziderat, o ţintă, pentru care termenii matriciali ai  determinării stabilesc cu precizie relaţia cauză-efect. Lanţul matricial, spermatozoid+ovul= zigot este, în fapt, un instrument operaţional caracterizat de calităţile conferite fiecărui termen în poziţia  matriceală din care provine. Indeterminarea rămâne doar expresia percepută confuz de particularităţi a generalităţii, care se fixează sub forma unei aspiraţii caracterizante pentru aceasta. Indeterminarea este condiţia fundamentală a generalităţii, cea  care dă naştere seriilor de diferenţe de potenţial, pe care lanţurile de determinări le transformă în momente obiective de realitate, sau cum ar spune Kant, de realităţi practice. Fiecare particularitate se raportează la dimensiunile diferenţei de potenţial, şi nu la caracteristicile indeterminării. Ca atare, nu putem vorbi despre un raport direct particularitate-generalitate, deoarece, aceasta din urmă este caracterizată de momentele unice ale fiecărei particularităţi. Existenţa generalităţii nu se configurează prin asimilarea particularităţilor care se consumă într-un anume lanţ cauză-efecte, ci prin asimilarea de caracteristici unice, în speţă cea mai puternică, cea care poate pune în mişcare o funcţie esenţială a generalităţii. Restul procesului de funcţionare a unei particularităţi va rămnâne în memoria profundă a generalităţii ca un număr de funcţii  reactivabile, ca o expresie relativă a unei acţiuni posibile.

Read Full Post »

15 noiembrie, 2014

Hotarele pe care oamenii le-au desenat în diferite timpuri ale existenţei istorice, s-au modificat continuu, sau cel puţin aşa ne place nouă să credem că se modifică, că îmbracă forme parcă mai apropiate nevoii  noastre de ne transforma într-un soi de eroi ai Universului. Omul se dovedeşte a fi stăpânit de un viciu nesăţios: acela de a se impune stăpân tiranic peste entităţile cosmice. Se doreşte superior, fie că este, fie că doar visează asta, iar acţiunile pe care le imaginează au scop să compromită sub orice formă dimensiunile cosmice. E un proces care se desfăşoară continuu şi lent – alternând perioadele nevoii de libertate spirituală (cum se întâmplă în lungi perioade în Egipt) cu cele mereu dominate de nevoia – declarată sau ascunsă – de a stabili cu precizie hotarele unor teritorii în care omul poate transla merite, pe care  le atârna personalităţii sale ca nişte eghileţi preţioşi.

Şi atunci când: Te înalţ asemeni lui Re, apoi te ridic pe braţele mele, scânteziez pe creştetul tău şi reînoiesc pentru tine alcătuirea şarpelui solar [auraeus]; astfel îţi croiesc făptura după chipul şi asemănarea stăpânului razelor. Îi aduc apoi pe zei, care se pleacă pentru tine. Re, vine la tine, te îmbrăţişează, se aşează pe fruntea ta sacră [imaginea şoimului solar], îţi luminează chipul, îţi dăruieşte strălucirea lui, sclipirea lui, lumina lui… Eu îţi dăruiesc focul; tot ale tale sunt şi văpăile celor patru şerpi sacri care, în fiecare zi, pe toate drumurile, îţi vor înfrunta vrăjmaşii, prinzându-i pe răzvrătiţii cei pidosnici; te aşez în spinarea lor astfel că nici cu fuga nu vor mai scăpa.( Apud Stelă a căsătoriei în Civilizaţia Egiptului antic ) Elementele cosmice, divine, care contribuie la ilustrarea personalităţii faraonului Ramses al III-lea, sunt folosite după preţioasa lor sorginte fantastică. Chipul regelui, devine astfel dominant, el este, în egală măsură protector şi răzbunător la nivel cosmic. Nu este important ca elementele ce alcătuiesc portretul să poarte în ele înţelesuri lumeşti. Cu cât sunt mai misterioase, mai greu de pătruns, cu atât forţa lor se revarsă asupra timpului. Şi, odată ce personalitatea regelui capătă dimensiuni ce depăşesc limitele dumnezeirii – zeii sunt capabili să domine doar anumite regiuni ale Universului – existenţele noastre pot aspira spre câmpuri cosmice mobilate cu obiecte spirituale pe care le dorim sublim înnobilate. Sunt regiuni pe care le cunoaştem, le-am definit, au funcţii precise şi sunt supuse cu precizie dumnezeirii, chiar dacă –subiectiv –  logica existenţei lor tinde să nu se  mai supună legilor care decid inexorabil în veşnicie:

Oricare „azi” are şi-un mâine

Priveşte-l dar în ce fel zboară!

Nu scalzi privirea în plăceri

Fără ceva din trup să moară.

(Abu Nuwas)

Atitudinea obişnuită a timpurilor acelora era privirea scormonind după dimensiuni neobişnuite, dimensiuni care sunt bogate nu în înţelesuri, ci în emoţii, în trăiri intense, fie că vorbim de teamă, fie că încrederea este cea care dorim să ne domine. Tot ce-l înconjura pe om avea nevoie de dimensiuni neobişnuite pentru a-şi etala calităţi ce nu sunt oferite decât zeilor şi eroilor. Astfel de credinţe au nevoie de ceremonii şi rituri care ies din tipare, care poartă înţelesuri esoterice. Toate gesturile ceremoniale au semnificaţii care ascund un miez specific, particular, cu un anume soi de dulceaţă, în egală măsură promiţătoare şi fertilă, dar şi răzbunătoare şi crudă. Morbiditatea însoţeşte fiecare ritual, impune un anume fel de jertă: Cu prilejul unei ceremonii solemne este uns, i se pune un inel în jurul gleznei ca însemn al funcţiei sale, iar temeliile porţii de la casa în care locuieşte sunt stropie cu sângele unui ţap sacrificat. El are sarcina  să se îngrijească de talismanele publice şi de idolii pe care-i hrăneşte cu orez şi untdelemn la fiecare lună nouă; oferă în numele oraşului sacrificii morţilor şi demonilor. (James George Frazer) O astfel de viziune despre realitate este solid clădită pe un raport de indeterminare în care spiritul caută căile spre o relativitate care să ofere un orizont  în egală măsură stabil, dar şi destul de fragil să poată fi cuprins într-altul nou născut, atunci când spiritul simte nevoia eliberării. Este, un astfel de moment istoric, profund definit de Eistein şi Infeld: Ideile fundamentale joacă un rol esenţial în formarea unei teorii fizice. Cărţile de fizică sunt pline de formule matematice complicate. Dar la originea oricărei teorii fizice stau gândirea, ideile. Ideile trebuie să îmbrace apoi forma matematică a unei teorii cantitative pentru a face posibilă comparaţia cu experienţa. Atâta vreme cât spiritul rămâne în teritoriul indeterminării, o astfel de afirmaţie nu poate – şi nu trebuie – să fie rezumată la un domeniu strict specializat cum este fizica, sau matematica. Ea cuprinde, şi se cuprinde,  în realitatea ce nu este altceva decât o suprapunere de orizonturi. Spiritul este acela care poate străbate în orice direcţie, şi în orice plan, mulţimea de câmpuri ale realităţii, găsind punctele comune ale acestora şi asta-l va ajuta să se orienteze. Spiritul are nevoie de astfel de antrenamente în care să-şi măsoare forţele cu relaţiile ce se nasc între diferitele obiecte ale orizonturilor acestora inefabile şi nemăsurabile. Matematica, fizica, sau oricare altă ştiinţă nu devin doar domenii strict specializate, cu rol de a dezvolta o mentalitate tehnologică, decât atunci când sunt scoase cu totul de sub influenţa filosofiei. Urmărind logica lui Petre Botezatu vom descoperi că: Problemele care au asaltat gândirea quantică, oricât de neaşteptate sau ciudate ar părea fizicienilor, sunt de cele mai multe ori ediţii noi ale unor controverse vechi în filosofie. (Petre Botezatu) Tentaţia de a determina cu stricteţe domenii ale realităţii – cum ar fi matematica sau fizica, cum ar fi artele, sau filosofia – nu are alt rezultat decât să dea naştere unor limbaje care ajung să nu comunice cu nimeni, iar savanţii care au stăruit spre a deveni stăpânii unor astfel de teritorii sunt cei care:

Păcatele ţi se-nmulţiră

şi cauţi domn mai iertător;

vrei să ajungi în rai de glorii;

recunoştinţa drept izvor;

îţi vei muşca de ciudă mâna

de ce-ai lăsat ca muritor!

(Abu Nuwas)

Perioadele în care spiritul – cu toată aroganţa lui, fie ea mistică sau nu – a căutat să pătrundă în tainiţele misterioase şi fertile ale indeterminării, au alternat cu cele în care determinarea părea condiţia salvatoare pentru liniştea existenţei. În fapt, fiecare această perioadă a  determinării a impus un soi de orbire, aşezând înaintea ochilor, prea aproape de aceştia, lucruri pe care dorea să le cunoască în intimitatea lor. Ei, bine, tocmai aşa, au izbutit să nu le mai vadă calităţile, să nu le mai simtă parfumul şi – ceea ce era mai grav – să nu mai poată observa câmpul din jurul lor, şi nici relaţiile cu alte lucruri. În toate aceste perioade, cel mai mult se vorbeşte de Adevăr, cel mai mult se caută calea unică, şi singura, spre orizontul în care se cuprinde o astfel de categorie. În lumea reală însă totul este supus unei alterări datorate subiectivului şi atunci: … după ce am spus că falsitatea acestor concepte se descoperă atunci când sunt confruntate cu regulile Logicii şi ale raţiunii întemeiate pe argumente, acum se cuvine să deschidem şi mai adânc rana, şi să le arătăm iubitorilor de opere concepute cu un asemenea prost gust că mintea lor clădeşte sofisme pe un astfel de  temei înşelător. Iar acest lucru se realizează făurind imagini închipuite şi socotindu-le drept adevăr intelectual şi pe de altă parte, socotind ca real ceea ce este numai adevăr asemănător fanteziei, amestecându-le împreună şi confundâd părţile atât ale unei puteri cât şi ale celeilalte… (Muratori) Se poate lesne observa ce distanţă uriaşă este între spiritul indeterminat al unui Egipt însetat de calităţi pe care doar dumnezeirea le garantează, şi o perioadă a unui ghotic încercând să-şi impună spectacolul cu metafore precise. Spiritul nu mai simte dulceaţa sublimă a indeterminării, ci caută să-şi creeza un limbaj particular în care precizia şi regula sunt suprapuse Adevărului. De parcă Adevărul ar avea nevoie de astfel de reguli, de astfel de precise stări pentru a se defini pe sine. Acest Adevăr care este cu atât mai profund şi cuprinzător cu cât este mai indeterminat.

Jocul acesta între determinat-indeterminat se pare că nu a dorit – până la această vârstă a omenirii – să-şi dezvăluie tainele. Sau, este foarte posibil să urmăm unduirile  jocului, dar să nu avem capacitatea de a le observa atâta vreme cât suntem cuprinşi cu totul în substanţa sa. Iar asta ar însemna că tot atitudinea poetului este cea demnă de urmat:

E vinul măr topit pe jos,

la fel e mărul vin cărnos,

pe unul bea-l, pe altul muşcă-l,

pe mâine nu lăsa folos!

(Abu Nuwas)

 

 

 

Read Full Post »