Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘model’

Pe de altă parte, sunt tot mai frecvente și mai sugestive, semnele care arată că ne apropiem de sfârșitul unei civilizații. Personal nuteresc o respectuoasă invidie lui Friedrich Dṻrrenmatt care, în 1948 arată că are viziunea unei civilizații ce se istovește și trage să moară; în consecință scrie “Romulus cel Mare” iritând peste măsură sensibilitățile intelectualității elvețiene cu care a rămas în conflict până la moartea sa. 1948 era un an în care omenirea începuse să respire cu mai mult curaj aerul de după cel de al doilea război mondial. Părea să urmeze o perioadă de înflorire a civilizației umane, părea să urmeze o perioadă înfloritoare, cerută și de efortul ce trebuia făcut pentru a recupera pierderile inestimabile pe care conflagrația le produsese. Tocmai într-o astfel de atmosferă, vine un scriitor care descrie sfârșitul unei civilizații. Părea o blasfemie, părea o înjurătură grosolană aruncată inteligenței umane, sigur că intelectualii vremii nu au suportat un astfel de comportament. Doar că se pare că cel care a avut dreptate este dramaturgul; se pare că viziunea lui a fost corectă, chiar și modelul conceput corespunde evoluției ce va să urmeze. Societate omenească a ocolit și a eliminat toate, dar absolut toate!, acțiunile care să deschidă căile spre un alt destin. Să fi fost din cauza pripelii, a nerăbdării, a superficialității, a dorinței nestăpânite de a atinge cât mai curând o imagine venită din amintirea  Paradisului Pierdut? Nimeni nu poate ști, dar modul previzibil în care omenire evoluează, devine pentru o minte cu capacități oarecare de abstractizare o hartă pe care se poate orienta lene.  Simptomele unui autism social care s-a generalizat,  care nu a contenit să împânzească structurile sistemelor de gândire ce  luau naștere, ce iau naștere, limitează tot mai strâns orizontul cunoașterii. Aceasta, cunoașterea, este restrânsă la câteva axe verticale. Pe aceste coordonate sunt marcate acele puncte care fac mândria societății contemporane: industrializarea, tehnologizarea, tehnicile financiare, inteligența artificial, și cam atât. Din nefericire aceste axe nu produc cunoaștere, ci doar antrenează anumite abilități. Mândria celor care aderau la astfel de sisteme, care se întreceau în a folosi instrumentele și tehnicile lor, atunci când ele erau avangarda unui viitor ce părea că va izbuti să egaleze capacitatea Universului de a se dezmărgini, mândria despre care vorbesc, s-a transformat într-o aroganță stupid și schematic, care duce inexorabil spre înlocuirea cunoșterii cu abilitarea.

Să fim drepți, pânăla urmă și să spunem că perioada de înflorire, material și spiritual, a omenirii a existat. Între anii ’60 și mijlocul anilor ’70, ai secolului trecut, cam vreo cinsprezece ani, omenirea părea să fi pornit pe un făgaș de dulci biruinți și de adânci prefaceri spirituale; apoi, lent și constant, toul s-a îndepărtat de origini și de principiile care promulgau spiritul ca fiind orizontul motivațional al existenței în Univers.

Dacă aruncăm o privire superficială asupra a ceea ce a urmat, vom găsi suficiente pricini care să fi produs modelările radicale ce s-au instaurat asupra omenirii. Pe care, desigur, oamenii le-au instaurat. Dar nimic din toate acestea nu s-ar fi putut înființa, dacă – prea repede și prea vehement – nu ar fi fost abolită cu hotărâre capacitatea de abstractizare, care a făcut ca legăturile cu imaginea lumii primordiale să dispară. Universul și Divinitatea, ca Autoritate lipsite de scop și de voință, au fost împinse într-o margine a ființării, iar în locul lor au apărut autorități perisabile,  al căror scop și voință erau declarate fundamentale. Universul și Divinitatea nu impun existențe; și Universul și Divinitatea Creează o existență, restul este măsura capacității acesteia de a crea. Desigur pentru dreptul de a creea trebuie plătit un preț, și acesta este alungarea din “Vârsta de Aur”, numai așa un existent își poate depăși condiția și devine creator. Această regulă n-a fost cunoscută de către acei care au instaurat Autorități perisabile dotate cu scop și voință. În aceasta constă diferență între filosofia subtilă a lui Hegel și cea vulgară a lui Marx. Acceptarea tot mai largă a vulgarității propuse de Marx, face ca gândirea să evolueze tot mai aproape de zonele lisite de forța abstractizării. Sistemele propuse de inteligențe ca Trismegistul, Pitagora, Platon, Zenon, Kant, Hegel sunt importante nu prin existența vreo unui scop a sistemului, ci prin existența sistemului. Un gânditor nu este important pentru scopul pe care îl definește printr-un sistem, ci prin sistemul însuși, în care ulterior poate fi găsit un scop, pe care o altă inteligență (sau alte inteligențe) îl transformă în fiind. Icar și-a găsit motivarea zborului în sistemul propus de zei. Și ca să aducem lucrurile în realitatea lor; el nici nu a fost pedepsit pentru zbor, ci pentru aroganța de a-și dori să ajungă pe soare. Zborul a fost o propunere într-un sistem și cu ajutorul unei inteligențe a devenit realitate. Cu alte cuvinte s-a transformat într-un mit. Tot așa cum nota zece a fost parte a unui sistem, iar Nadia Comăneci a primit această notă, deci a transformat mitul acelei note într-o relitate. Relația dintre mit și el însuși este dată de trecerea prin realitate. Dar asta devine tot mai greu de acceptat de către spiritele muritorilor zilelor noastre, a căror tentație este să treacă mereu realitatea prin realitate, ceea ce este peste măsură de păgubos. În rarele momente când, evident fără voia muritorilor, mitul trece prin realitate, ia naștere un orizont nou, a cărui geografie mai împrospătează conștiințele veștejite. Doar că este tot mai greu să fie îndeplinite condițiile ca mitul să poată trece prin realitate, deoarece realitatea trecută constant prin realitate, face ca toate elementele acelei fericite “Vârste de aur ” – în realitatea despre care vorbim – să fie lipsite de rădăcinile lor arhetipale. În consecință, incapabile să creeze sau să fie create. Discutăm tot mai mult de nevoia de a elimina din gândire nuanțările ce pot fi suspectate de tentații speculative. Suntem îndemnați prin toate mijolacele să folosim obiectele realității doar în sensul lor definit, să nu privim sub nici o formă în interiorul structurii lor, acolo unde viețuiesc condițiile relativității. Și totuși, în viața de zi cu zi, pe noi tocmai aceste relații născute din relativități ne fac să accedem la acele nuanțe care produc realitatea particulară, fără de care nu am exista ca individ, ca singularitate. Probabil că nu am exista nicicum, pentru că în afara singularității nimic nu poate fi. Generalitatea presupune o sumă de singularități, care emit propriile specificității organizate în structuri reprezentând, pentru un observator, imaginea generalității. Care generalitate, însă, nu există într-o existență a sa, cu un sine al său. Ea este o globalitate care permite și facilitează dezvoltarea permanentă a singularităților, prin punerea în circulație a informațiilor esențiale. Generalitatea nu este o acțiune de dezvoltare, ci rezultatul unor acțiuni de dezvoltare, mereu dependentă de starea relativității de la un moment sau altul al evoluției. Acesta fiind și motivul pentru care o generalitate nu are un specific produs de tendințe care să-i aparțină. Dacă o generalitate are un comportament specific acesta trebuie căutat în relațiile singularităților ce o formează. În modul de organizare a structurii care se supune relației dintre cei doi poli ai acesteia, din această relație bipolară ia naștere o sinusuoidă care gravitează între cei doi poli și din care se naște specificul generalității. Desigur, în realitate, lucrurile se petrec mai simplu și cu mult mai subtil decât așa cum încearcă un eseist să descrie în cuvinte. Subtilitatea fenomenelor care evoluează într-un proces, ascunde în mare măsură nature esențiale pentru evoluția viitorare. Viitorul devine, de cele mai multe ori, din naturi pe care nu le putem prevedea pentru că la momentul observării se află încă în inexistent, așteptând o conjunctură care să să le dea formă. Interesant este că, în acele moment, despre astfel de naturi, putem spune – și să avem dreptate! – că ele există și nu există în egală măsură.

Atitudinea omenirii din aceste timpuri, și anume aceea de a  căuta mereu să obțină realitate trecând evenimentele prin realitate, ascunde cunoașterii o sumă importantă din informațiile subtile, care sunt în circulație în câmpul relaționar dintre diferitele naturi care interferează. Este ca și cum am fi mereu atenți doar la procesele care se produc la suprafața unui fenomen și am neglija total faptul că ceea ce este mai important, dar și mai substanțial cantitativ, se produce în ascuns, în interiorul fenomenului. Cu alte cuvinte am trata o generalitate ca o entitate mono-procesuală, una care își produce propriile procese de dezvoltare, ceea ce este un fals, și, de cele mai multe ori, caracterul important al unei generalități este stabilit de instanțe ce se află într-o stare de adâncă subtilitate.

Advertisements

Read Full Post »

Conștiința  este cosmosul care cultivă cu precădere relațiile dintre funcțiile subtile, înființate de legăturile din amorfia existenței universale, legături care devin progresiv forme raportate la relațiile  din stractura morfogenetică după modelul descris de Kant: “Dacă în dispoziţiile naturale ale unei fiinţe organizate, adică ale unei fiinţe adaptate util vieţii, admitem ca principiu că orice organ pentru un scop oarecare, care ar putea fi întâlnit în ea, trebuie să fie cel mai potrivit şi cel mai adecvat scopului ei. La o fiinţă care are raţiune şi o voinţă, scopul propriu-zis al naturii ar fi fost conservarea, bunăstarea, într-un cuvânt fericirea ei, natura ar fi nimerit-o foarte rău cu organizarea, alegând raţiunea creaturii ca executoare a acestei intenţii.” Dacă alăturăm această judecată a marelui filosof, la ceea ce spune Lucian Blaga despre raportarea ființei vii la condițiile date ale mediului, o să putem înțelege mai bine că tot ce este în Univers este relativ, și că fiecare entitate trebuie să aibă un centru energetic răspunzător de asemenea relații. Ca atare, putem afirma cu destulă siguranță:  conștiința,  rezonează la modelele  cosmice și fiecare încercare de  a-i impune o formă de determinare ce vine de dinafara acestor modele, crează reacții neașteptate; conștiința este organul care întreține relațiile omului cu “realitatea pură” (Kant), în consecință “realitatea pură” este în mare măsură conformă conștiinței particulare și nu unei generalități abstracte, iar legăturile ei au forme particulare specifice, de la care pornesc tendințele “realității practice” (Kant). Când vorbește despre relativitate, Eistein se gândește mai puțin la celebra sa ecuație și mai mult la spectrul care  conține maximumul de fertilitate pentru nașterea Formei. Pentru Formă nu există Spațiu, Timp, Mișcare, există doar momentul când un proces se declanșează devenind un parcurs care se încarcă de alte momente fertile și se afârșește cu Forma pură, ca expresie a inutilității.  Despre amorfie, morfogeneză, morfologie, undă de formă și alte asemenea noțiuni, ne ferim să vorbimîn aceste zile, pentru că procesele ce stau la baza evoluției lor sunt teribil de subtile și lasă în urmă  puține dovezi “practice” care să încurajeze o judecată empirică. Iar omul  contemporan, sau cel care-și  dorește să judece o  situație relaționară,  preferă astfel de judecăți pentru că ele îl feresc –  cel puțin așa crede el – de conflicte dezagrebile cu axiomatica acceptată în societatea contemporană, fapt care îl poate așeza în poziții defavorabile. Omul modern a ieșit cu totul – ajutat de Industrialism – din fascinația armoniei, pe care acum o înțelege ca pe o satisfacție venită prin acord, ceea ce este profund fals. Tot ce spun în această carte este foarte departe de organele actuale de înțelegere ale omului modern, pentru că, pentru el este cu mult mai important să se situeze într-un mediu care să-i devină favorabil prin limitele sale precise și care să-i aducă în existență forme satisfăcătoare, definite prin termeni irevocabili; decât să acceadă la ritmul existenței care se naște și piere aproape instantaneu, fiind extrem de volatil. De aici se naște drama Noțiunii despre care vorbesc mereu și căreia îi voi dedica un spațiu mai amplu. Inclusiv Relativitatea pe care Eistein a definit-o prin E=mc² se încercă a fi redusă la relația celor trei termeni și doar atât. Doar că cei trei termeni nu sunt nimic altceva decât trei simboluri prin care a fost înființată o relație matematică despre un Univers posibil; expresia matematică nu știe despre ce Univers vorbim, nu-l personalizează. Important este Universul posibil și tot ansamblul său de relații armonice pe care le presupune, și nu expresia matematică în sine. Pentru asta Teoria Relativități, fie ea Restrânsă sau Generalizată, este o teorie foarte greu de imaginat. Este foarte dificil, aproape de neimaginat să poți da expresie concretă ecuației lui Eistein, datorită termenilor ei abstracți. Termenii sunt aproape iposibili spre deosebire de relație, care devine evidentă, indicând posibilitatea unei astfel de entități, și aceasta este diferența dintre această ecuație și cea propusă,  de Marx și Engels, care poate căpăta oricând o expresie concretă, quantificând o realitate și dovedindu-și caracterul vulgar.

Efortul făcut de cei doi filosofi de a “îngheța” un moment de realitate pentru, a-l face perceptibil prin rațiune, aducându-l la o stare comună, ucide – cu un oarecare sadism – frumusețea pe care realitatea o înființează continuu prin mișcare perpetuă. Este aidoma unui caleidoscop blocat, ce ne arată o singură imagine și ne silește să rămânem doar la expresia ei. Prin conduita propusă de părinții materialismului-dialectic, mentalitatea “înghețării în imaginar”  a fost extinsă asupra întregii Ființări, practic silind-o să ascundă tot ce este prin sine expresia Sinelui. Toate teoriile fundamentale ale oamenirii, cele care au deschis orizonturi largi spre Neființă, sunt expresii ale inimaginabilului; Teoria Relativității este inimaginabilă; dimensiunile ei depășesc capacitatea reprezentării (este teribil de greu să-ți imaginezi curbarea spațiului); același lucru se poate spune despre numerologia lui Pitagora, despre filosofia lui Platon despre teoria Monadei a lui Leibnitz, despre Legea Atracției Universale a lui Newton, despre aporiile lui Zenon, ca și despre multe alte momente ale gândirii care își trag seva din inimaginabil. Dacă vreți, aceasta este diferența dintre inefabil și vulgaritate. Esența gândirii materialist-dialectice devine din formele ce stau la baza Industrialismului, plasat  în miezul unui teritoriu de vulgarități, și  nu poate realiza faptul că Inefabilul este componenta dominantă a Universului. Pentru mentalitatea înființată de Industrialism, afirmația înțeleptului budist: Mă aflu pe pod şi – minune! – nu râul curge, ci podul înaintează pe torent.” – este cu totul lipsită de conținut, iar tratatul lui Edmund Burke (Despre sublim și frumos) este într-o proporție foarte mare format de noțiuni care nu pot atribui calități unor categorii decât în condițiile subiectivității. O astfel de mentalitate nu va accepta niciodată că sublimul sau frumosul, măreția sau urâtul sunt atribute obiective cărora le datorăm capacitatea noastră de a stabili:Cauza unui gust greşit este un defect de judecată.” – cum afirmă filosoful, sau că: „Una este să exprimi clar o idee şi alta s-o determini să afecteze imaginaţia.”

În societatea tradițională, în efortul lor, cei care se dedicau analizei proceselor subtile ale ființării erau convinși de faptul că acestea nu încetează să producă acțiuni din care rezultă aspecte noi ale realității, mai cu seamă ale aceleiași realități. Ceea ce semnifica faptul că o realitate a ființării rezultă în egală măsură, atât din generalitatea ei, care caracterizează relațiile și raporturile dintre entități, dar mai cu seamă din apariția permanentă de noi elemente cu semnificații subtile care vor intra în componența unor viitoare unde de formă. Mințile învățaților exersau să pătrundă în mecanica realității pentru a desprinde subtilitățile ființării, iar operele lor constituiau strădanii de a descrie și aprecia aceste subtilități. Cel din viitorime, care avea curiozitate și tăria de a parcurge scrierile moștenite, înțelegea lesne că realitatea se comportă ca un spectru și intimitatea ei nu e de loc aidoma cu ceea ce pare a fi de la suprafață, conduită  pe care Industrialismul a desființat-o. Pentru forma aceasta de organizare economică, s-au instaurat metodologiile bazate pe proceduri, metodologii care aleg căile scurte și standardizate. Dispar formele spectrale, dispar variabilele, dispar elementele subtile care să alimenteze viitoare unde de formă. Ceea ce se numește progres devine rezultatul planificării și standardizării, adică instaurarea unui cerc ce se dovedește vicios chiar din primele sale acțiuni. Practic, ceea ce Industrialismul numește progres este un proces opus; pe nesimțite întreg spectul realității aflate sub incidența acesuiaajunge la un deplin regres.

Între industrie și Industrialism legăturile se rup, pentru că industria mai este de interes pentru sistem, doar  pentru producție, pentru fabricat, așa că sistemele educaționale sunt modificate drastic. Alte multe domenii, care au doar slabe legături cu realitatea, au fost înființate de către Industrialism, doar pentru a putea întreține sistemul în funcție. Fiind înființate pentru scopuri precis limitate, aceste domenii nu pot reacționa la categorii ca inimaginabil, sublim, inefabil, necuprins, inexprimabil etc. Și tocmai aceste categorii, care sunt covârșitoare în raport cu ceea ce acumulăm prin conștiință, sunt cele care fundamentează metodele și instrumentele progresului.

În aceiași societate tradițională, contemporaneitatea era un teritoriu aerisit, astfel individul își putea permite să respire valorile care se ridicau din adâncurile trecutului istoric. Așa se face că în istoria medie și recentă au mai existat spirite care au avut accea la subtilități din care au fost definite anumite adevăruri importante. Pe măsură ce Industrialismul și-a impus tehnicile, metodele și instrumentele, contemporaneitatea a devenit tot mai compactă, piezând astfel pșosibilitatea de a păstra o obișnuință, și anume, aceea de a aspira la valori din perioadele arhetipale ale gândirii. Ba, mai mult, am ajuns la faza în care contemporaneitatea se raportează la ea însăși, piezând chiar sensul noțiunii de verticală.

În perioada revoluției industriale conștiința umană a primit o lovitură extrem de dură, și anume, înlocuirea, impusă de nevoile industrializării, a sistemului formator  cultivat prin inițiere, un sistem  rafinat și șlefuit timp îndelungat, cu sistemul vulgar al reținerii. Industrializarea nu-și putea permite să acorde timpi îndelungați formării, și nici metode sofisticate, mai ales că exista riscul ca, formarea prin inițiere să nu aducă rezultatele cu efecte repetitive, pe care le-a adus aceea prin reținere. Inițierea nu propune modele statice, ci caută să conducă învățăcelul spre o autonomie a metodei de cunoaștere, o autonomie care să permită accesul la sisteme de relații cât mai extinse. Este o metodă care adaugă valori importante Noțiunii care, de multe ori, pare a pătrunde în domenii esoterice. Acesta este motivul pentru care, pentru inițiere, cunoașterea nu are nici limite și nici sisteme fixe de relații. Inițiatul pătrude în teritorii adânc nuanțate ale adevărurilor, acolo unde descoperă valori sensibile și subtile.  Lumea modernă, însă, privește inițierea din două unghiuri; fie, ca fiind ceremonia de accedere într-o stare comunitară nouă; fie, ca fiind procesul în care celui ce va fi inițiat i se prezintă etapele ce trebuiesc respectate în timpul procesului. Mai degrabă, vorbim despre o altă stare a modelului reținerii, una  care să devină atât de atractivă, încât să impună statutul său celui ce se dorește accederea.  Ambele ipostaze sunt doar părțile vizibile, spectaculare, sunt niște imitații care copie momente superficiale ale unui proces migălos, trudnic și extrem de dur, adică adevărata inițiere. În cazul acesteia, nu vorbim despre o metodă adresată rațiunii, ca cea propusă de Descartes, ci un  proces care pornește de la conduită și țintește să formeaze conduite. Umberto Eco a fost semiotician, așa că toată opera sa  are trimiteri înspre modalități de comunicare și relații de transmitere a sensurilor profunde, dincolo de aparențele  ce le ascund, transpare lucrurl acesta în “Numele Trandafirului”care este un roman ce mustește de problematica conduitei unui inițiat convins de responsabilitatea misiunii sale. Adevărata temă – ce se devoalează discret – a romanului este de fapt: până unde trebuie  să meargă sacrificiul inițiatului pentru ca misiunea lui să reziste în fața liberalismului.

Industrialismul nu are nevoie de astfel de atitudini, de conduite care să respecte armonia pe care se bazează Universul. Nu are nevoie de inițiați ci de ceea Marx și Engels au denumit “forță de muncă” și care trebuie să rețină  doar informațiile importante din segmentul lor de producție. Această atitudine, justificată de specificul economiei politice promovate de industrialism a adus după sine o avalanșă de transformări, creând un cosmos paralel care s-a dezvoltat după alte principii. Efectul noilor mentalități s-a răsfrânt într-o proporție important asupra structurii contemporaneității, care s-a stratificat în blocuri compacte și subțiri  care nu au relații profunde între  ele. În ceea ce privește legăturile vertical care să urce din straturi profunde, situație este mult mai dramatic, pentru că acestea aproape au dispărut. Mai mult, în încercarea de a reface – sub influența unor factori subiectivi – anumite legături particulare, cu ceea ce se presupune că ar conține vertical abordată, ia naștere un folclor golit de valori, care să organizeze acțiunile grupului interesat în funcție de  informațiile extrase din respectivul folclor, cele pe care realitatea în desfășurare  nu le poate confirma și nici susține. Vorbim despre legături cu un trecut care nu există în forma pretinsă și pe care realitatea prezentă le solicită. Ceea ce,  de cele mai multe ori, lipsită de un fenomen esențial cu care să fie relativă, provoacă abateri substanțiale.

Industria a avut nevoie de mai puține de elemente ale cunoașterii cu rădăcini în trecut, mai ales  după generalizarea folosirii utilajelor mecanice în procesul de fabricare. Important a devenit formarea și întreținerea unor nevoi, cu ajutorul cărora să se  impună  sisteme și gesturi care să permită autoîntreținerea. O autoîntreținere care funcționa la o scară redusă, și pe care Industrialismul a dorit s-o impună la scară și termeni extrem de largi, pentru a materializa o altă formă de utopie, și anume crearea de plus valoare atât de îndestulătoare încât să mențină și forța Capitalui ( pentru a asigura impulsurile periodice de care ciclul de producție avea nevoie), dar bunăstarea Forței de Muncă   pentru că ea, industria, funcționează în baza regulii fundamentale  a unui perpetum mobile; ca atare trebuiesc asimilate acțiunile care stimulează momentele de minim din sistem. Se dovedește că, pe măsură ce sistemul devine mai complex, varietățile tot mai numeroase ale responsabilităților făceau ca realitatea industrială să  prezinte o geografie din ce în ce mai accidentată.    Lucrul pare a fi pe deplin lămurit, mai ales pentru cel care socoteşte că lumea – şi cea universală, dar şi cea particulară a noastră, a oamenilor – se află într-un Univers organizat ca o structură de entităţi  în mare parte independente, puse în raporturi mai mult sau mai puţin directe, menite să dea naștere unei coeziuni generale. Sunt folosite teorii matematice,  fizice, biologice pentru a susţine această logică a raporturilor de organizare între sisteme, teorii care se bazează pe o axiomatică luxuriantă. Doar că, se pare, fiecare gest pe care l-am făcut de la începutul Marii Industrializări, a condus la eșafodarea și închiderea unei capcane. Nu industria a fost capcana, ci acomodarea la ritmul, genul, stilul și tehnicile de suprafață prin care am construit sistemul.  Toate cele enumerate mai sus au modificat drastic anatomia modului de a gândi; chiar dacă există alte teorii care găsesc că raporturile și relațiile  par numai a fi  între entități de naturi diferite, și că ar trebui deschise orizonturi de cercetare pentru a înțelege ce se întâmplă de fapt sub aparențe –  punându-se sub semnul îndoielii o parte din termenii degajați din axiomatica existentă – sub presiunea aparențelor,  se preferă  negarea acestora sau ignorarea lor.  Dacă Zenon nu ar fi avut curajul să împartă infinitul la infinit, poate că Aristotel nu ar fi remarcat: „Lucrurile cele mai generale sunt, putem spune, şi cele mai greu de cunoscut omului, pentru că sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri.” Ori, aporia lui Zenon ne arată că infinitul este o categorie substanţială şi omogenă care poate fi cunoascută prin elementele sale materiale produse  din propria sa substanţă, elemente  care urmează reguli morfice, și fundamental respectă principiul hermetic al corespondenței ( ” Ceea ce este sus este ca și ceea ce este jos; ceea ce este jos, este ca și ceea ce este sus.“),  ca atare poate fi cunoscut prin divizare;  ori asta  aruncă o umbră de îndoială asupra  propunerii de a privi Universul ca o structură de naturi diferite și fundamental independente, aflate doar în relații perisabile. Situație în care ar exista posibilitatea creării mai multor cosmosuri cu evoluții separate, ceea ce sistemul industrial și reușește să realizeze.  Pe măsură ce ne-am îndepărtat de învățăturile fundamentale, învățături care erau cuprinse în sisteme prime ( Hermetica, Esoterismul, Alchimia, Ocultismul etc.), și am acceptat principiile științelor derivate din sistemele prime, iar, mai apoi, cele ale, științelor derivate din științele derivate, am început să operăm cu categorii separate de sistemele prime. Secole întregi, metode ale esoterismului au contribuit la apropiere spiretelor de cunoaștere, apropiind conștiința de mișcările subtile ale realității.  Cel mai edificator exemplu ar fi cel al Alchimiei din care Paracelsus a separat chimia, deschizând calea pentru ca mai apoi să apară toate științele care s-au desprins din  chimie. Faptul că, din natura Alchimiei s-a născut chimia – ce de la un punct începe să fie o natură diferită, și contribuie la dezvoltarea instinctului de a da naștere altor științe  -, face parte din  procesul ce întreține expansiunea Universului, și poate fi declarat un atribut al evoluției. Dar modul în care treptat Alchimia a fost împinsă în derizoriu, învăluită în lipsă de cunoaștere prin speculații mai mult sau mai puțin ale unei filosofii de natură spiritualistă, se datorează unor cauze ce țin, în mare măsură, de modul în care raportul cu Noțiunea. Nu noțiunea de Alchimie, ci Noțiunea în sine, ca element material.

Read Full Post »

Acest model de analiză a contemporaneităţii este probabil de neacceptat pentru majoritatea dintre cei care au curiozitatea să citească propunerea mea. Contemporaneitatea este considerată o etapă a  evoluţiei despre care avem cunoştinţe directe, cele mai multe fiind  experienţe nemijlocite pe care ni se pare  că un joc al întâmplării ne sileşte să le consumăm. Preocuparea principală a contemporanilor devine adaptarea; eşti obligat de împrejurări să priveşti în jur cu atenţie, să analizezi mozaicul actualităţii, mozaicul pe care evenimentele îl modifică continuu, să încerci să înţelegi mecanica care ordonează evenimentele într-un parcurs oarecum previzibil şi să te înscrii într-o ierarhie. Negreşit trebuie să faci faţă unor eforturi consistente şi trebuie să-ţi educi abilităţi născute din capacităţile pe care le-ai moştenit. Nu încape îndoială că, dacă te abaţi de la o astfel de conduită, dacă laşi slăbiciunile să te domine, vei fi împins afară din actualitate. De cele mai multe ori nu vei putea face faţă ritmului cu care actualitatea se transformă în viitor. Un viitor pe care te sileşti să-l faci să arate aşa cum îl descrie istoria. Şi cine ar putea să cunoască mai bine mecanica viitorului, dacă nu istoria, care l-a transformat în trecut.

Toate astea par logice, par aşezate într-o ordine naturală, şi nu-ţi pierzi timpul încercând să analizezi dacă nu există cumva curenţi subterani care fac ca ceea ce se întâmplă la suprafaţă să fie – vorba poetului – „un joc secund”, unul al aparenţeleor. Toată puzderia de evenimente la care asişti, ar putea fi un rezultat al unor curenţi verticali, care ridică la suprafaţă felurite fragmente de realitate ajunse unele lângă altele printr-un joc stârnit de diversele tale gesturi din trecut. Adevărata substanţă a contemporaneităţii rămânând ascunsă în ierarhia planurilor subterane. Oare logica jocului de la suprafaţă nu este inventată de tine?, de subiectivitatea ta?, din convingerea că tot ce este cuprins în acest fragment de actualitate nu este adus împreună, ci este născut împreună? În cazul acesta, nu eşti, oare, contemporan cu o aparenţă a contemporaneităţii, cu un amalgam de gesturi, fapte, acţiuni şi evenimente derivate? Adevărata contemporaneitate existând într-un subsol şi evoluând ascunsă sub vârtejul unui joc de elemente care ar trebui îndepărtate pentru a vedea  adevăratul proces în care se produc prefacerile  realităţii? Oare nu am început să uităm cam lesne faptul că dincolo de a fi un subiect al evoluţiei Universului, omul este şi obiectul acesteia? Şi că, prefacerile necontenite ale Universului se produc nu numai exteriorul lui, ci şi în interior. Atenţie nu vorbim de interiorul conştient, ci de interiorul care este, în fapt, parte a materiei universale. Acel interior care face obiectul cunoaşterii, pe care conştiinţa trebuie să-l descifreze şi să-l aşeze într-o ordine care să elimine aparenţa conflictului dintre interior şi exterior. Dacă vreţi, e aceeaşi problemă ca a dezacordului dintre legile macrocosmosului propuse de Eistein şi cele ale microcosmosului, pe care mecanica quantică încearcă să le aşeze într-o ordine a armoniei. „Omul ştie mult mai mult decât înţelege” este motto-ul pe care Adler l-a ales pentru cartea sa: „Sensul vieţii”, conştient de mecanismul evoluţiei în care conştiinţa coordonează instrumentele cunoaşterii, iar raţiunea pe cele al ordonării. Or, atunci când raţiunea este ocupată să ordoneze aparenţe, tot efortul seamănă cu pedalatul pe o bicicletă fără lanţ. Iată de ce, în toate scriierile mele nu am fost atât de preocupat de ce înţelege cineva citind, pe cât am fost  să înţeleg eu scriind. Probabil că ăsta este şi motivul pentru care cei mai mulţi tratează lucrările mele ca pe nişte erezii. De multe ori, gândul mă duce la epoca Copernic, sau Giordano Bruno şi sunt teribil de mulţumit că nu mai e la modă sportul cu arsul pe rug. Este foarte posibil să fi avut nişte probleme.

Îmi aduc aminte mereu de Descartes şi de „Discurs asupra metodei”, o carte care caută să organizeze folositorul, să obţină de la folos formele sale preţioase. În zilele acestea, pe care le trăim asemeni fluturilor, tot mai incapabili să stabilizăm o formă a folositorului, apologia inutilului devine un cântec cu nuanţe din ce în ce mai perverse. E ca şi cum, la un zaiafet, băieţii îşi dau în petic cântând refrene porcoase, dar, de le un timp, versurile originale nu mai sunt suficient de sugestive şi sunt create altele, mai adânc împlântate în materia obscenului. Practicam chestia asta în frageda tinereţe şi unele expresii inventate în noaptea de pomină, rămâneau un soi de parolă pentru noi, multă vreme mai apoi. Deveneau semne subtile ale unei contemporaneităţi particulare menite să ne lege mai solid. Un soi de contemporaneitate complice  pe care o detaşam în contemporaneitatea generală. Era metoda nostră de a ne  manifesta  solidaritatea purtătoare de arome deosebite. Sunt expresii pe care nici acum la bătrâneţe nu le-am uitat şi care au savoarea lor. Mă întreb, însă, ce anume ar trebui inventat să poţi ticlui ceva care să iradieze o anume savoare? Acum când frivolul a devenit regula fundamentală, când a te prosti e condiţia normalităţii. „A te prosti” e un gest important, „a-ţi pune polale-n cap” trebuie să fie un moment al unei explozii  inegalabile. Cultura frivolului, în schimb, despoaie termenul de tot farmecul particular pe care ar putea să-l aducă într-un moment de graţie. Poate că am ajuns la nivelul acela de superficialitate a patricenilor romani, care mergeau să vomite pentru a putea mânca şi mai mult. Nu mai era important gustul deosebit al bucatelor, ci performanţa înfulecatului. Mă uit în jur, constat toate astea şi mulţumesc cerului că cei care au îndrăzneala să citească ce scriu, o fac strunindu-şi voinţa, o fac pentru ei şi nu pentru mine. E o relaţie firească, una naturală: eu scriu pentru mine, pentru spiritul meu, iar ei citesc pentru ei, pentru spiritul lor. Astfel există şansa să ne întâlnim pe drum şi să putem schimba impresii utile şi savuroase. Atât în spiritul meu, cât şi în al lor se întâmplă prefaceri, ceea ce este important, habar n-aveţi cât de important. Sunt prefaceri pe care nu prea le simţi, nu e ca atunci când îţi iese măseaua de minte, trece o bună bucată de timp până să-ţi dai seama că s-a întâmplat ceva cu tine. E momentul acela când te miri: „Ia uite, dom’le, nu mi-am dat seama.”  Şi, Doamne!, cât de important este firescul acestui moment. E momentul în care şi eu, şi cititorul devenim Univers, când conştiinţele noastre deschid drumurile lor particulare spre cunoaştere. Nici pe departe Universul nu este de neatins, nici pe departe nu este imens şi intangibil. Imense şi intangibile sunt aşteptările noastre, sunt aspiraţiile. Aici se face confuzia grosolană. Iar cel care citeşte crede că nivelul lui de aşteptare trebuie satisfăcut. Generaţie după generaţie, omul nu mai vrea să accepte că orizontul de aşteptare, orizontul acela aspiraţional nu poate fi niciodată şi nici pe departe satisfăcut. El se deplasează cu fiecare pas şi rămâne mereu dincolo de linia orizontului. Tot ce se întâmplă mai apoi, rămâne  doar folclor. Folclor şi lipsă de măsură.

Cum am mai spus şi în alte părţi, eu sunt un simplu eseist.  Şi totuşi, nu atât de simplu pe cât mi-aş dori; m-am contaminat involuntar de unele reflexe al vremurilor prin care am trecut. Şi au lăsat urme, reflexele astea, tot soiul de cicatrici, de zagaibe. Tenul meu nu mai e ăla din tinereţe, chiar dacă nu regret asta, uneori mi-ar plăcea să mai pot aduce ceva din alunecoasa dulceaţă a naivităţii, ceva din impetuozitatea cu care hotăram spre o direcţie sau alta. Erau hotărâri ce păreau eorice la vremea aceea. Ei, bine, aşa mi-ar plăcea şi acum, eroismul acela de doi bani, pe care acum lenea şi raţiunea mi-l terfeleşte şi-l rostogoleşte în colbul timpului. Mi-ar plăcea să mă întorc la el doar pentru prospeţime şi savoare. Poziţia asta în care am ajuns îmi întreţine indecizia, face ca să numai pot fi contemporan cu acele timpuri, dar nici să  pot ajunge contemporan cu aceste timpuri. Multă lume s-a străduit să mă determine, să mă împingă la o opţiune, doar că sunt al dracu’ de greu de cap. Şi mai este ceva: când mă uit în jur, mă trec frisoane reci. Frisoane despre care nu vreau să discut; nu sunt atât de deştept încât să mă bag într-o întreprinderi de genul acesta. Pe urmă mai este şi grimasa pe care o presimt. Lumea se va strâmba la mine ca la o arătare venită de pe ceea lume. De ficare dată când am vrut să am o opinie  personală despre ceea ce se întâmplă în jur, lumea s-a strâmbat la mine.

Atât de urât a făcut, încât prefer să vorbesc unui perete proaspăt văruit.

Şi mai este un lucru. Sunt silit să trec mereu printr-un labirint clădit din felurite obiecte aruncate ca de o viitură: case, maşini, motociclete, televizoare, smartphonuri, laptop-uri, mobilă, covoare, etc. etc. Mulţimea de oameni se perindă şi nu conteneşte să apuce vreun obiect, să-l îndese într-o tolbă fără fund, să facă câţiva paşi, apoi să se oprească să scoată obiectul apucat, să-l azvârle, să ia altul. Şi tot aşa mereu. Omenii se lovesc de mine, care casc gura şi urlă la mine;  „Ce stai, amărâtule în drum?! Ia ceva şi cară-te nu vezi că încurci?” Dar eu nu înţeleg ce să fac cu toate astea? Nu înţeleg folosul. Ce fel de contemporan pot fi eu dacă aşa pun problema? Spre deosebire de majoritatea dintre ei, eu casc gura; în consecinţă văd şi dincolo de obiectele învălmăşite. Nimic din ceea ce este dincolo de vraiştea fără rost, nu intră într-o armonie oarecare. Mai mult totul tinde să dispară acoperit fiind de lucruuile care curg neîncetat, se varsă unele peste altele.

Pentru mine tendinţa devine tot mai clară. Nu va trece mult timp şi nu vom mai avea un Univers, ci un produsvers. Orizontul se va opri acolo unde ultimul obiect va face graniţa. Geometria locului nu va mai avea cu nimic de-a face cu obiectele descoperite de conştiinţă, nici măcar de raţiune. Totul va fi măsurat în sistemul de dimensiuni propus de produsele  în care ne scăldăm. De unde Univers, atât vreme cât materia nu mai are inefabil s-o producă? Văzând peisajul acesta poţi gândi ca Noica:”Toţi dogmaticii au adevăruri mai mult decât filosofii, dar n-au filosofie, pentru că n-au viaţă.” Stau cu răbdare, mă uit în jur cu atenţie, şi-mi spun că viaţa plină de adevăruri este ucigător de plictisitoare.

Un prieten îmi spune mereu că n-o să mă fac bine niciodată, dar maladia asta mă umple de încântare, sau cum ar spune Baudelaire:

„Cât de  frumos e-apusul, în serile senine!

Ce adâncime-n spaţiu şi-n suflet ce delir!

Crăiasă-ntre iubite, când mă-aplecam spre tine,

A sângelui mireasmă visam să ţi-o respir.

Cât de frumos e-apusul în serile senine!

Read Full Post »

În cele ce urmează, cred că cel mai bine este să adoptăm un model geometric. Să spunem, deci, că un sistem – aşa cum ne place să denumim lumea –  evidenţiază o structură în care relaţiile pornesc şi sfârşesc în anumiţi centrii cu funcţii determinate. În traseul lor din cadrul structurii, relaţiile se separă în ele însele şi se combină cu fascicole din alte relaţii cu scopul de a întreţine funcţiile centrilor. Dar, de cele mai multe ori, în experienţele empirice apar paradoxuri care pot sugera că: avem de-a face cu un sistem, dar nu cu un întreg. Apare mereu senzaţia că ceva lipseşte, sau că ceva se evidenţiază a lipsi din sistemul despre care vorbim. În astfel de cazuri suntem tentaţi să presupunem că, un sistem, pentru a deveni un întreg,  trebuie să cadă în simetria sa. Dincolo de o axă de simetrie imaginară, regăsim imaginea inversă a sistemului. Cu alte cuvinte, fiecare punct dintr-un sistem se reflectă într-o poziţie simetrică. La prima vedere, pare să nu vorbim decât de o reflectare, care reaia funcţiile sistemului reflectat.  Am  putea crede că avem de-a face cu o imagine care nu se modifică, ci doar se multiplică. Există un amănunt, însă, care aruncă serioase îndoieli asupra raportului dintre cele două imagini. Am putea crede că avem de-a face cu un sistem care se reface într-o simetrie independentă de sistemul pe care îl reflectă. Toate punctele reflectate se află într-o altă poziţie geometrică, într-un alt sistem de referinţe. Problema care se pune ar fi dacă avem de-a face doar cu o modificare de poziţie şi nu şi cu una de natură. Cele două puncte, cel reflectat şi cel care reflectă, sunt ele identice în natura lor? Imaginea aflată în simetrie nu adaugă sistemului reflectat funcţii care, abia ele, să-l transforme într-un întreg? Dacă lucrurile stau aşa, se pare că, modul  în care am localizat structura în sistemul de dimensiuni este eronat, şi că abia după ce putem identifica întregul putem avea un sistem de coordonare corect. Abia atunci putem vorbi cu adevărat despre un sistem, ale cărei funcţii  împlinesc cu adevărat relaţiile structurii.

Dificultatea în stabilirea unui întreg constă în faptul că, pentru un observator aflat în interiorul unui sistem, identificarea părţii simetrice necesită mijloace speciale, datorită faptului că aceasta este foarte greu de reprezentat. Important este să putem ajunge la acele mijloace care să ne înlesnească reprezentarea structurii reflectate, restul fiind o problemă de matematică. Ori, tocmai aceste mijloace sunt problema cea mai gravă, mai bine zis, acurateţea acestora.

Şi mai avem o problemă: câţi de unu avem în această relaţie? Avem, mai întîi un unu reprezentat de sistem, apoi avem un sistem reflectat în simetrie şi, în sfârşit avem un întreg. Dar, oare avem un întreg? Cum putem stabili o relaţie de contemporaneitate dacă toate entităţile sunt în acelaşi timp şi independente şi într-o relaţie. Aflate în relaţia pe care o instaurează simetria, toate elementele sistemelor fac cele două structuri contemporane, dar atunci când relaţiile dintre elemente au definit un întreg, contemporaneitatea dispare. Poate fi aşa, în egală măsură cu nu e aşa. Cele afirmate mai sus par, la prima vedere doar un artificiu de logică menit să obţină nişte rezultate dorite în condiţii tulburi.

Ei, bine, asta e o situaţie cu care fizicienii se confruntă de foarte multă vreme, şi cu cât izbutesc să facă paşi în a descompune sistemele în încercarea de a completa legile mecanicii cuantice, cu atât problemele devin tot mai apropiate de credinţa lui Pitagora că Unu e sursa tuturor lucrurilor,  dar că diada este  forma completă a nemărginirii.

Într-o lume dominată de spiritul raţionalist suntem într-o dificultate teribilă, pentru că nu vom putea niciodată – cel puţin, nu vom putea cu mijloacele avute la îndemână – să stabilim unde sfârşeşte microcosmosul şi unde începe macrocosmosul. Unde sunt valabile legile mecanicii cuantice şi unde încep să se manifeste cele ale relativităţii? Universul ni se prezintă ca o formă continuă, căreia noi  căutăm să-i stabilim  graniţele care ne includ?, artificial, să spunem. Ne includem în forma infinită a Universului, şi putem să stabilim şi să producem funcţii cu efecte în întreg, sau doar în particularitatea limitată de percepţie, ceea ce ar însemna  să contrazicem evidenţa evoluţiei în cunoaştere.

Toate aceste variabile, ca şi toate cele care vor apare în viitor, sunt probleme ale savanţilor. Eu sunt doar un neastâmpărat de eseist, care nici nu sunt foarte tare interesat de cum vor evolua lucrurile, sau cum sunt ele cu adevărt. Din două motive. Unu,  cred cu tărie că fiecare entitate aparţinătoare întregului evoluează în funcţie de sensul conjuncturilor pe care le provoacă. Sunt unele entităţi la care sensul conjuncturilor provocate produce o continuă lărgire şi remobilare a orizontului înzestrării. Iar altele nu fac decât să tindă spre o contractare a orizontului, pentru o simplificare a geografiei, ceea ce are ca efect pierderea multor calităţi ale înzestrării. Fiecare entitate are rolul său – care este unic – în dezmărginire; iar eu nu voi pretinde niciodată că sunt atât de inteligent ca să găsesec regulile generale ale  funcţiilor produse de entităţile cu care intru în contact, la orice nivel al cunoaşterii.  Eu nu fac alt ceva decât să mă bucur de spectacol, mai ales de subtilităţile lui. Sunt deplin conştient că, în fiecare moment al actualităţii, sunt contemporan cu anumite entităţi, aşa cum cu altele nu sunt şi nu voi izbuti să fiu vreodată. Pot doar să constat că omenirea are o problemă tot mai gravă în definirea contemporaneităţii, ceea ce o face nu să influenţeze sensul evoluţiei, ci să tulbure – destul de grav, cred – percepţia asupra geometriei orizontului în care a ajuns. Nu mai vorbim despre o geometrie care urmează modelul unei duble spirale simetrice, care să desemneze nivele de orizonturi, ci o multitudine de spirale, multe dintre ele virtuale, care nu fac altceva decât să ascundă cele două spirale fundamentale. Preocupantă ar trebui să fie tulburarea ce apare în registrul energiilor. Faptul că ele sunt tot mai difuze şi nu mai au capacitatea de a creea linii de forţă dominante. Materia se organizează în strictă dependenţă de liniile de forţă energetice, care satabilesc numărul şi intensitatea dominantelor către care converg cele complementare. Ori, în momentul în care dominantele sunt numeroase şi apropiate ca intensităţi, orizontul devine expresia unei geometrii confuze.

Nu, să nu credeţi că aceasta este o problemă de fizică, o problemă care stabileşte regula materii anorganice. Este o falsă impresie, apărută, mai ales, din cauza neputinţei noastre de a accepta că – fundamental – materia este una. Ne încăpăţânăm de multă vreme să credem că, vom izbuti să facem lumină în această problemă, dacă facem clasamente şi ierarhii artificiale. Nevoia de a ne orienta ne determină să apelăm la astfel de metode, fără să ţinem cont de faptul că un moment al Universului cuprinde toate formele de materie în diversa sa organizare.

Personal, cred că este păgubitor să continuăm să suprapunem nevoia de cunoaştere pe nevoia de orientare. Sunt, de bună seamă, aspecte ale aceleiaşi teme, dar sunt aspecte diferite şi – zic şi eu – poate ar fi bine dacă am fi mai clari în termenii folosiţi, fie pentru una, fie pentru cealaltă.

Acum, o să am rugămintea să nu omorâţi eseistul pentru că pare să bată câmpii pe o problemă preocupantă. Recunoasc din capul locului că tot ceea ce încerc să descriu vine din atitudinea mea faţă de forma pe care contemporaneitatea o ia, şi de faptul că sunt tot mai multe momentele în care mă ştiu mai contemporan cu spirite din străvechi timpuri, decât cu cele din actualitate. Bunăoară, modelul geometric la care am apelat pentru a vă introduce în această apodicţie este simplu exprimat de Hermes Trismegistul: „Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme, asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie; polii opuşi au o natură identică însă grade diferite;  extremele se ating; toate adevărurile nu sunt decât neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate.”

Mai e contemporaneitatea o formă a actualităţii, atunci?

Read Full Post »

Tehnologia inteligentă începe să creeze sisteme undeva pe la mijlocul anilor ʼ60 ai secolului trecut. Sisteme inteligente care devin capabile să se autogenereze, adică  pot indica cu precizie ce modificări trebuiesc făcute în următoarea generaţie pentru ca activitatea sistemului să fie mai performantă. Poate că e o coincidenţă – deşi mă îndoiesc! -, dar tot prin perioada aceea apar savanţi care sunt tot mai îndrăzneţi în a privi realitatea ca un sistem şi nu ca un mecanism. Elementele ansamblului nu mai funcţionează doar în virtutea unei forţe motrice, ci se supun unei armonii care ascunde o sumă de energii ce fac parte din sistem. Sunt energii care se doesebesc de cea care se degajă din forţa motrice a unui ansamblu mecanic; energii pe care ni le ascundem tot mai temeinic, acoperindu-le cu un strat  gros de „materialitate”, aşa cum ne place să numim ceea ce percepem prin simţuri. Prezenţa acestor energii e cunoscută din cele mai vechi timpuri, au fost definite şi denumite în legătură directă cu modelul după care era alcătuită etapa. Nu facem nici noi altceva, decât să respectăm regula şi să le definim după modelul etapei noastre. Ceea ce se petrece însă acum,  adaugă ceva nou  şi neobişnuit, ceva ce se impune prin dispariţia liberului arbitru. Divinitatea ne-a încredinţat liberul arbitru ca o metodă de antrenare a trecerilor. Este o suferinţă pierderea liberului arbitru, o suferinţă şi o primejdie. Practic ne îndepărtăm de noi şi ne pierdem de contemporaneitate, maimuţărim slăbiciunile celor care nu sunt în stare să se regăsească, o facem cu atâta convingere încât ajungem să uităm de sensuri.

Dacă am face un exerciţiu şi ne-am imagina existenţa noastră fiind trunghiul unui copac plutind pe apa liniştită a unui râu, ne-am adânci în esenţa liberului arbitru.

Trunchiul copacului este în parte deasupra apei, formează o imagine care se reflectă în suprafaţa liniştită a lichidului. Putem vedea toate amănuntele, toate particularităţile, ne putem imagina o adevărată istorie despre modul cum trunchiul şi-a petrecut viaţa pe vremea când era copac. Putem merge mai departe cu imaginaţia şi putem crea legături între copacul ce era şi elementele unui cosmos care-l înconjura, şi care-l cuprindea. Aceasta ar fi esenţa liberului arbitru, adică ceea ce îndeobşte numim istorie, adică ceva care ne oferă posibilitatea de a alege. În funcţie de alegere ne  vom structura o atitudine care va hotărî comportamentul ce va folosi elementele pe care le vedem în imaginea reflectată în apă. Ea nu e  completă, are o parte ascunsă, şi noi ştim asta, extrem de confuz, dar ştim. De modul cum vom căuta să înţelegem partea ascunsă depinde  atitudinea pe care liberul arbitru ne-a ajutat s-o edificăm. Nu suntem pe deplin convinşi că ceea ce vedem în imaginile reflectate reprezintă fidel ceea ce este pe trunchi. Tot timpul există îndoiala, ea domneşte în întreaga noastră existenţa şi se suprapune peste ceea ce nu ştim, şi căutăm să aflăm. Ne folosim de simţuri cu convingerea că ele sunt singurele care pot oferi soluţii, aşa vom şti care este realitatea concretă, nemodificabilă. Căutăm să inventăm mereu experimente prin care să dovedim că simţurile reprezintă o realitate de netăgăduit. Doar că ele – cel puţin cele pe care le folosim astăzi – se folosesc doar de partea aflată deasupra apei, cea care pluteşte la suprafaţă, şi uităm mereu că mai există una, ascunsă. Cea care pluteşte scufundată în lichid. Partea asta, nevăzută, a curbat suprafaţa lichidului, i-a modificat structura şi se află într-o permanentă interacţiune cu ea. Care va să zică, avem de-a face cu o suprafaţă plană, pe care pluteşte un trunchi, acesta îşi reflectă imaginea pe suprafaţa linchidului. Trunchiul nu este singur, în jurul lui sunt alte elemente, care plutesc şi ele. Sunt elemente dintre cele mai diverse care au comportamente felurite, şi ritmuri felurite. Unele plutesc mai repede, alte plutesc mai încet. Unele sunt scufundate  mai mult, altele mai puţin, iar o parte abia ating suprafaţa apei. Spectacolul acesta de la suprafaţa lichidului ne fascinează, şi ne acaparează cea mai mare parte din atenţie. Este explicabil atunci cum de neglijăm ceea ce se întâmplă în partea ascunsă a realităţii. „Ascunsă” o definim noi, pentru că, de fapt, ea nu este de fel ascunsă; este doar: „în partea cealaltă”. Dacă noi suntem pe partea aceasta, presupunem că ceea ce se află „pe partea cealaltă” este ascuns şi de nevăzut. Ceea ce ar trbui să ne dea de gândit este faptul că partea aceea de realitate a acţionat asupra  suprafeţei, adică a curbat-o, ceea ce înseamnă că acolo au acţionat nişte forţe importante, şi că structura suprafeţei s-a modificat. Au exista nişte procese vizibile, care au lăsat nişte urme vizibile. Acţiunea asta a trunchiului ar trebui – poate – să ne preocupe ceva mai mult. Sunt oameni ( Hermes Trismegistul, Pitagora, Sf. Augustin, Freud, Jung, Adler, Einstein, Compton, Planck, Boltzmann, Shaldreke, într-o listă scurtă.) care au depus eforturi consistente pentru a pătrunde în mecanica acelei realităţi „de dincolo”.  Noi, ceilalţi oameni, ne comportăm ca şi cum trunchiul ar fi secţionat în lungimea lui, ca şi cum „partea cealaltă” nu ar exista. În consecinţă, avem o jumătate de trunchi care pluteşte pe suprafaţa lichidului. Nu există un întreg, veştile care ne vin despre o”partea cealaltă” sunt tratate ca nişte curiozităţi, sau ca rezultatul unui comportament deviant. Nu există nici o suprafaţă curbată a lichidului, nu există nici o scufundare, şi tot ceea ce se întâmplă vine din hotărârea unei voinţe pe care nu o putem învinge. De o bună bucată de istorie, trăim tot mai izolaţi în această prejudecată a jumătăţii, şi lucrurile par a deveni tot mai tranşante, mai ales că în această contemporaneitate – pe care am meşterit-o în mare parte din erori – tehnica inteligentă pe care am conceput-o ne ajută substanţial. Ne leagă la ochi cu o eşarfă neagră, dar foarte plăcută – sau cel puţin aşa ni se pare acum. Informaţiile despre „partea celaltă” sunt tot mai palide şi crează un folclor pe care îl tratăm cât de dispreţuitor se poate. Tot ce nu se supune regulilor armonizate imaginilor pe care reflectarea ni le transmite, trebuie desfiinţat; obţinem astfel o lume tot mai bigotă şi mai închisă în principii artificiale. O lume care se depărtează tot mai mult de cerinţa Universului pentru unicitate. Principiul acesta al unicităţii este instrumentul cu care Universul se dezmărgineşte continuu, înfăptuind o expansiune în sinele său. Nouă nu ne place această expansiune în sine pentru că pretinde o atitudine mereu proaspătă, mereu vie. Şi, în aceeaşi măsură, pretinde să privim totul ca pe un întreg în care informaţiile circulă şi ne obligă să optăm. Nu este suficient să  constatăm, e musai să optăm. Din opţiune se deschide şirul de cauze-efecte care va funcţiona până la următoarea opţiune, şi tot aşa mereu. Ori asta înseamnă să ne consacrăm existenţa unor procese derivate din unicitate, procese care nu au odihnă. Nu există posibilitatea gestului reflex care să nu necesite implicare. Tot ce vine din „partea cealaltă” presupune implicare şi neodihnă. Presupune ceea ce odinioară – atunci când imaginea întregului precumpănea – domina caracterul existenţei. O astfel de existenţă nu este legată de industrie, de tehnologie, de sisteme sociale, ci de dominanta provenită din modul în care existenţa nu se retrage într-o jumătate a întregului, ci trăieşte în complexitatea structurii unor „unde de formă” (Shaldreke), „unde de formă” care nu sunt altceva decât informaţii care străbat întregul. Industria, tehnologia, sistemele economice sau sociale, nu sunt altceva decât justificările pe care le folosim în mod voit eronat pentru a continua să trăim în jumătatea pe care am ales-o. Nu industrie, tehnologie sau sisteme am ales noi, ci o jumătate de sistem care ni s-a părut mai lesnicioasă. Industria, tehnologia şi sistemele pot exista şi într-o opţiune pentru întreg, doar atitudinea faţă de ale ar trebui schimbată, iar asta este peste puterile voinţei noastre. Deja am format o gândire care se bazează pe reflexele derivate dintr-o axiomatică a jumătăţii, şi asta ne împiedică să atingem ceea ce Gaston Bachelard numea: „configuraţia abstractă”, acea configuraţie care să depăşească inclusiv spaţiul-timp şi să atingă „domeniul abstractului coordonat”. Poate că atunci vom izbuti să realizăm că e necesară întoarcerea la viziunea întregului, dar asta doar dacă înainte nu am produs nişte stricăciuni iremediabile. Viziunea optimistă a profesorului Bachelard pare să nu ţină cont de evoluţie; cele două jumătaţi – care astăzi se dezvoltă despărţite – pot avea şansa să păstreze un sens comun, dar există în egală măsură posibilitatea ca ele să se distanţeze radical. Mă abţin să fac scenarii într-un sens sau în celălalt; deocamdată nici măcar nu se pune problema ca cele două jumătăţi să aducă informaţii în comun. Eforturile pe care extrem de puţini oameni le mai fac pentru a dovedi că este necesară o revenire la o imagine a ansamblului existenţei, şi la apropierea părţilor separate artificial, devin tot mai greu de înţeles pentru majoritatea copleşitoare.  Limbajul folosit şi natura informaţiilor sunt radical diferite, s-a ajuns într-un punct în care noţiunile definesc, prin aceeaşi termeni, conţinuturi aproape opozabile. Într-un asemenea moment este greu să se mai poată vorbi despre capacităţi de comunicare, sau despre sisteme de comunicare.

Demn de semnalat, este faptul că au apărut două contemporaneităţi, care încă mai încercă să funcţioneze împreună, care încearcă să creioneze o structură a unui ansamblu. Există conştiinţe care realizează limitele tot mai înguste ale sistemelor propuse de mentalitatea jumătăţii şi care devin interesate în apropierea de o altfel de atitudine. Din păcate, foarte multe nu s-au curăţat cu totul de mentalitatea jumătăţii şi nu vizează un întreg, ci cealaltă jumătate, ceea ce este la fel de periculos şi inutil. Totul este încă tulbure, totul este încă fragil şi perisabil. Este epoca ce poate expune omenirea unor excese fără precedent, şi ca intensitate, şi ca formă, dar şi ca orientare. Viziunea despre întreg rămâne un deziderat pur teoretic, pentru că, şi unii şi ceilalţi dintre participanţi au sentimentul deplin al faptului că forma lor este un avantaj. Un avantaj al cui?; un avantaj pentru ce?; un avantaj faţă de ce? Existenţa nu este o problermă de avantaj, ci una a formelor capabile să regenereze continuu, producând particularităţi fertile.

Este greu de imaginat că, un astfel de process poate fi menţinut atunci când este păstrată o trunchiere inutilă şi stearpă.  Oricum, această plutire există; trunchiul care pluteşte este existenţa noastră, din care o parte este scufundată în spaţiu-timp. Lucrurile ar trebui să fie mai simple, pentru că spaţiu-timpul nu se comport ca un lichid, şi ne oferă posibilitatea ca “partea de dincolo” să ne fie la îndemână. Doar că, în lungul timpului, ne-am antrenat o orbire pe care o iubim, de care ne-am ataşat până aproape de disoluţie.

Read Full Post »

1 august, 2015

Este foarte greu de spus dacă afirmaţia lui Mircea Eliade: „Fiecare din exemplele citate în prezentul capitol ne revelează aceeaşi concepţie ontologică «primitivă»: un obiect sau un act nu devine real decât în măsura în care imită sau repetă un arhetip. Astfel, realitatea se dobândeşte exclusiv prin repetare sau participare;  tot ce nu are un model exemplar este «golit de sens», adică lipsit de realitate. Oamenii ar avea deci tendinţa să devină arhetipali şi paradigmatici.” – se poate regăsi în spiritul ei, mai ales în spiritul ei, în comportamentul lumii zilelor noastre. Schema principiului enun’at de filosof, putem spune că se respectă. Există „o imitare”, există „o repetare”, aşa cum există „o realitate” şi „o participare”. Ca atare, afirmaţia că omul a continuat să existe în paradigma modelului divin, pare adevărată, dar asta numai dacă privim lucrurile în superficialitatea lor deplină. Altminteri, dacă ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra modului cum a ajuns să funcţioneze principiul, o să constatăm că a avut loc – şi continuă să aibă – o vulgarizare ce usucă termenii de materia fecundă, profund creatoare, care împliniea relaţia dintre sacru şi real. Imitarea avea ca model actul primordial sau fiinţa primordială, ori actul săvârşit de un strămoş, şi, ea, imitarea, trebuia imaginată cât mai fidel cu putinţă reprezentării subiective a modelului. Ori, în reprezentarea subiectivă, modelul primordial având dimensiuni cosmice, iar strădaniile subiectului trebuiau să fie pe măsură. „… Un pescar mi-a spus că atunci când vâna peşti (cu arcul) el se lua drept Kivavia. El nu implora favoarea şi ajutorul acestui erou mitic: se confuda cu el.” – notează F.E. Williams citat de L. Levy-Bruhl. Relaţia dintre modelul mitic sau divin, dintre actul primordial şi „repetarea” acţiunii de către subiectul uman se făcea la măsura dimensiunilor acestora, în consecinţă dimensiunile acţiunilor din realitatea istorică trebuiau să caute a regăsi dimensiunile actelor cosmice petrecute in illo tempore. Pentru că: ”Într-o formulare sumară, s-ar putea spune că lumea arhaică ignoră activităţile «profane», orice acţiune care are un scop precis – vânătoare, pescuit, agricultură, jocuri, conflicte, sexualitate etc. – participă într-un anumit fel la sacru” (Mircea Eliade) Relaţia dintre modelul sacru şi subiectul profan este una deosebit de strânsă: „Să consemnăm în trecere că la «primitivi» nu numai ritualurile îşi au modelele lor mitice, dar orice activitate umană îşi dobândeşte eficacitatea în măsura în care repetă execat o acţiune săvârşită la începuturile timpurilor de un zeu, un erou sau un strămoş.” (Mircea Eliade)

Constatările pe care le-au făcut în lungul timpului, antropologii, etnografii sau filosofii relevă cu claritate faptul că alunecarea în „profan” a activităţilor concrete ce compun viaţa noastră a acţionat foarte dur asupra sistemelor de valori şi a dimensiunilor acestora. Procesul de vulgarizare, început în momentul în care a avut loc desprinderea acţiunii de modelul ei primordial,  care a continuat, şi continuă, descarcă fiecare acţiune de atributele ce ofereau existenţei capacitatea de a transforma în tradiţie o realitate, sau momente ale acesteia. Procesul acesta, despre care vorbim, nu a fost nicidecum unul brutal, ci s-a insinuat subtil despărţind cele două categorii. Oferind întotdeauna alte dimensiuni şirului de gesturi umane  făcute în virtutea unui scop precis. Rezultatul concret al  tradiţionalizării unei acţiuni, sau a unei realităţi, era transformarea în strămoş a celui (celor) care le săvârşeau. Dimensiunile acestuia (acestora) se schimbau, substanţa acţiunii sau a realităţii se înobila, căpăta acces la procesul de primordialitate, ceea ce – în final – sfârşea prin a fi sacralizat. Dintre toate definiţiile pe care Dicţionarul Explicativ al Limbii române le oferă categoriei: sacru, este  preferabilă:”care inspiră sentimente de veneraţie”, datorită caracterului elastic oferit sacralităţii.  Dacă ar fi să reducem sacralitatea doar la domeniul religiei, s-ar pierde o sumă de legături foarte preţioase din memoria diverselor comunităţi care şi-au construit tradiţia prin sacralizare. Trebuie remarcat faptul că o astfel de atitudine oferă acţiunilor umane, realităţilor reprezentate de acestea un sens precis spre o ordine cosmică, o cuprindere definitivă în funcţii şi dimensiuni universale.

Îngrijorarea savanţilor din toate timpurile că evenimentele tehnologice vor ajunge să „ascundă” legăturile cu sacralitatea se dovedesc a fi din ce în ce mai întemeiate, iar vulgarizarea tot mai accelerată a acţiunilor cu scop precis, marchează un astfel de proces. Ca oricare obiect aparţinător Universului, omul are dimensiuni cosmice, iar legăturile sale cu sacaralitatea sunt instrumentele cu care a cautat (şi ar trebui să continue să caute) să rămână în dimensiunile fireşti. Faptul că societatea modernă pierde obiectele şi subiectele sacralizării are ca rezultat procesul de vulgarizare de care vorbeam, proces care instalează o trenă întreagă de acţiuni a căror finalitate este ieşirea din dimensiunile fireşti. Procesul acestei vulgarizări este de dată relativ recentă, şi are legături foarte strânse cu mijloacele tehnologice care împiedică tentativele de a aboli istoria. Mijloacele tehnologice sunt de natură de a istoriciza cu precizie, şi de a împiedica abolirea acesteia, a istoriei.

Sunt extrem de interesante relatările diferiţilor cercetători care – în pragul erei tehnologice fiind – au descoperit comunităţi în care istoria era abolită cu o voluptate dezarmantă, iar funcţiile sacralizării mitificau momente istorice, transformându-le în acte sacre, iar eroii acestor momente deveneau strămoşi şi era veneraţi căpătând dimensiunile pe care primordialitatea le oferea. Fie că erau eroi militari, fie că erau doar victimele unor întâmplări dramatice cu o anume rezonanţă în comunitate, aceştia îşi pierdeau prin abolire dimensiunile istorice şi erau „redimensionaţi” în sacralitate. Toate aceste procese de sacralizare, descrise de cercetători, dovedesc faptul că „rezistenţa la istorie” (Mircea Eliade) este un fapt care contribuie la  păstrarea dimensiunilor de care omenirea are nevoie pentru a-şi conserva statura ei universală.

Procesul de vulgarizare a acţiunilor cu scop precis, prin istoricizare şi desprindere de sacru, are un efect tulburător asupra omenirii, mai bine spus asupra conştientizării dimensiunilor. Dacă, înainte de începerea acestui proces, sacralitatea impunea existenţa unor dimensiuni capabile să creeze un raport cosmic acţiunilor cu scop precis, după instalarea respectivului proces, dimensiunile au scăzut dramatic, iar raportul se produce la nivelul istoriei, totul devenind un calendar imposibil de sacralizat. Finalitatea este pierderea strămoşilor şi a relaţiei cu primordialitatea, ceea ce face ca, în primul rând să nu mai existe un sentiment al cosmicităţii omului, iar în al doilea rând să asistăm la o tendinţă continuă de micşorare a dimensiunile la care ne raportăm, fapt care nu are alt rezultat decât acela de abolire a istoriei prin anulare şi nu prin sacralizare.

Read Full Post »

25 iulie, 2015

Nu cred să putem preciza o perioadă istorică distinctă, să învinuim un anume timp istoric de faptul că a fost generată această  abatere perversă a noţinunii de Autoritate. Putem însă s-o privim ca pe o tumoare malignă, canceroasă, care prevesteşte sfârşitul categoriei în forma pe care o cunoaştem de secole. Şi desigur nu pot fi estimate efectele unei astfel de dispariţii.

De la începutul istoriei, de la originile formelor organizate de existenţă comunitară, deci, Autoritatea a fost reprezentată de o persoană sau instituţie, care aduna o sumă de calităţi. Cele mai multe dintre acestea erau  degajate de caracterul respectivei entităţi, dar erau şi calităţi pe care, ori le împrumuta sau uzurpa, ori le moştenea, ori le primea ca semn de recunoaştere. Se discuta mult – şi în virtutea unei obişnuinţe din ce în ce mai greu de înţeles, se  mai  discută – despre modul cum erau gestionate calităţile cumulate de respectiva entitate. S-au scris cărţi, tratate, s-au structurat modele, în care Autoritatea să fie analizată şi descrisă clar, precis, cât mai obiectiv posibil şi, în egală măsură, instrumentele şi metodele ei să fie privite ca subiecte ale unor exemple de urmat.

Bătrânul, Înţeleptul, Învăţătorul sunt substantive care se transformă mai degrabă în epitete menite să desemneze generic Autoritatea, şi care încercă să desemneze, abstract şi misterios, calităţile acesteia mai degrabă prin simboluri decât prin carcterizări directe. Era suficient ca o anume decizie să vină de la Bătrân, de la  Înţelept, de la Învăţător, ca ea să nu mai aibă nevoie de o alt fel de verificare. Mircea Eliade ne spune că: „Este inutil să căutăm în limbile arhaice  termenii atât de laborios creaţi de marile tradiţii filosofice: există toate şansele să nu găsim în limbajul australienilor sau al vechilor mesopotamieni cuvinte precum «fiinţă», «nefiinţă», «real», «ireal», «devenire», «iluzoriu» şi multe altele. Dar chiar dacă lipseşte cuvântul, faptul  există: numai că el e spus – adică revelat într-o manieră coerentă – prin simboluri şi mituri.”Acestea – simbolurile şi miturile – sunt purtătoare ale unei realităţi celeste – de altminteri Autoritatea, la rândul ei are un model celest – care transferă formei mundane de Autoritate o mare parte a funcţiilor, şi astfel Autoritatea  este privită ca garanţia deplină a  folosului; deciziile acesteia erau întotdeauna purtătoare de folos, un folos care uneori trebuia să aştepte, alteori se arăta imediat, uneori era spectaculos, alteori forma sa era foarte greu de desluşit. Nu lăsaţi gândul să alerge iute, iute spre imaginea profitului. Folosul – în forma aceasta – este o formă a binefacerii, a sprijinului. Şi orice formă ar fi îmbrăcat hotărârea Autorităţii, ea trebuia urmată cât mai fidel, trebuia să devină o conduită spirituală, pentru ca folosul să rămână între limitele binefacerii.

Un Rege, un Conducător poate sau nu poate să fie o autoritate, calea lui poate aduce sau nu folos; un preot, la rândul lui, poate, sau nu poate să fie o Autoritate, dar aceste funcţii – şi cea de Rege şi cea de Preot -, au nevoie de o autoritate, care să fie pavăză împotriva răului şi să determine folosul. Bătrânul, Înţeleptul, Învăţătorul – uneori Nebunul – sunt Autoritatea configurată de frecvenţa efectelor pe care calităţile acesteia le produc. Şi peste toate, tronează ca un sumum al tuturor atributelor: Autonomia. Autoritatea este o entitate profund Autonomă, ca atare ea nu cunoaşte constrângerile venite din diverse mecanisme, fie ele morale, fie comunitare, constrângeri care fac parte din condiţia tuturor celorlalţi. Însăşi forma de conveţuire este de multe ori marcată de această Autonomie, vorbim despre o conveţuire specială, o relaţie ale cărei limite sunt hotărâte de obligativitatea respectării acestei calităţi, mai degrabă a acestei reguli. Regula Autonomiei pierde din  forţa sa, atunci când evoluţia societăţii a impus  apariţia unor forme de Autoritate mai puţin metafizice şi mai legate de oarecari funcţii sociale, forme care vor altera conţinutul divin al Autorităţii. Toate aceste elemente constitue un permanent exerciţiu, care compun forma Autorităţii,  determină starea de generalitate, de abstract a acesteia, stări capabile să sugereze fondul regulii, mai ales prin aura pe care generalitatea şi abstractul sunt în stare s-o întreţină. Cele două atribute funcţionează într-o legătură strânsă şi directă cu imaginaţia subiectului, ele sunt stimulatoare, ca atare capabile să producă continuu un folclor al parabolei.

De-a lungul timpului noţiunile s-au nuanţat mereu, teritoriul pe care o Autoritate l-a luat în stîpânire s-a modificat, geografia sa a pierdut şi adăugat câmpuri, la fel şi spaţii, sau obiecte, deciziile ei au produs folos modificând mereu capacitatea de a  deschide drum spre adâncimile înţelesului. Adevărurile pe care Autoritatea ştie să le definească, se regăsesc în orizonturi ale realităţii la care nu se ajunge cu uşurinţă. Pentru a putea să te bucuri de folosul acestor adevăruri este nevoie de sacrificiu şi de iniţiere, iar Autoritatea îţi înlesneşte şi binecuvântează efortul.

Pe măsură ce numărul comunităţilor este tot mai mare şi forma lor devine tot mai complicată, fie administrativ, fie social, fie ideologic, existenţa Autorităţii se colorează tot mai diferit. Oricum ar fi fost, însă, relaţia între omul de rând şi Autoritate s-a păstrat în conţinutul ei, raportul dintre aceşti doi termeni a continuat să genereze valori care să poată fi structurate în sisteme şi datorită cărora cineva putea să se orienteze într-un orizont anume. Autoritatea este o permenenţă, dar nu şi o omnipotenţă; ea este capacitatea selectivă în primul rând. Regulile ei sunt cele care desemnează limite peste care ai posibilitatea să treci, dar, în egală măsură, şi şansa de a rata încercarea. Acesta este mecanismul selecţiei, iar     Autoritatea nu îngăduie modificarea regulii în nici un caz, sub nici o formă.  Chiar momentele în care se produc tulburări grave în relaţia cetăţean, Autoritate, nu categoria de Autoritate este vizată, ci stadiul atins, corpusul în funcţiune şi instrumentele sale. În astfel de momente este contestată de fapt, pierderea de autoritate de către Autoritate, în speţă vorbim despre folos. Fie că Autoritatea nu mai este în stare să definească formele folosului, în accepţiunea sa productivă, cea care creează binefacere; fie că aceasta – Autoritatea – se încăpăţânează să conserve forme ale folosului care şi-au pierdut funcţiile fundamentale; fie că şi-a modificat ea însăşi condiţa  esenţială – aceea  aducătoare de binefacere – dintr-un motiv sau altul; toate acestea, sau fiecare în parte, au fost motive întotdeauna suficiente pentru a se căuta schimbarea formei de Autoritate, dar niciodată a condiţiei de Autoritate. Într-un astfel de moment, aceea care este direct vizată este starea de Autoritate în esenţa ei, şi mai apoi instrumentele de elaborare a formei. Este adevărat că în istorie sunt foarte rare momentele în care Autoritatea a trecut prin astfel de situaţii, pentru că, cel mai adesea, Autoritatea se disimulează, se dizolvă în mişcarea care se produce, ea însăşi în căutarea noilor ei forme.

Spuneam în începutul articolului că a apărut o abatere în corpusul Autorităţii, o abatere cu efecte maligne. Ca orice abatere s-a produs lent, până la un anumit moment, când a revelat o stare de fapt ce pare fără soluţie. Vorbim de Investire, o Autoritate Investită este, în primul rând, consecinţa ideologiei şi a nevoii de coeziune într-un anume grup. Investirea cu Autoritate are  un efect devastator asupra categoriei, pentru că aceasta este deposedată de Autonomie. O Autoritate investită nu poate fi Autonomă, ea este parte integrată din coeziunea de grup şi acţiunile ei sunt expresia funcţiilor grupului. Ca atare, Autoritaea pierde şi capacitate de generalitate şi abstractizare. Practic din Autoritate se transformă într-un instrument de execuţie a unui organism ideologic. Toate funcţiile pe care generalitatea şi abstractizarea le asigurau Autorităţii dispar, odată cu ele dispare şi statura morală a celui (personă sau instituţie) care asigura funcţiile generate de aceasta. În consecinţă este greu să mai vorbim de Autoritate în sensul pur al termenului. De aici înainte putem vorbi de Autoritate într-un sens birocratic, adică un termen ce desemnează un nivel de administrare.

Este inutil şi aberant să facem previziuni în ceea ce priveşte consecinţele, acestea vor produce efectele lor la timpul potrivit, fără posibilitatea de a fi evitate. Putem, însă, vorbi despre statură, pentru că Autoritatea a avut în toată perioada existenţei ei o statură capabilă să iradieze valori ce devin greu de imaginat să existe într-un nivel birocratic. Ca atare şi portretul celui (persoană sau instituţie) care va pătrunde în sfera Autorităţii, trebuie să sufere modificări drastice. Deja în peisaj au apărut astfel de ipochimeni…

O fi de râs?

O fi de plâns?

Read Full Post »

Older Posts »