Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘mitologie’

Avem de-a face cu două atitudini față de, în fond, aceeași realitate care se produce fie că noi  percepem această realoitate după o atitudine sau cealaltă, ceea ce înseamnă că în Univers se petrece ceva ce încă nu suntem în stare să definim cu adevărat. Putem vorbi mai degrabă de evenimente ce au loc la nivelul subconștientului  Pentru că fiecare atitudine (fie cea definită de Newton, adică “atracția”, fie cea definită de Eistein, “curbarea spațiului”) au o parte pe care rațiunea nu izbutește să o descrie cu claritate. La nivelul istoriei științei există nenumărate astfel de situații, pe care savanții izbutesc să le statueze cu ajutorul simbolurilor matematice.

Dintotdeauna, a fost limpede că într-un punct, oricare ar fi el, și oriunde s-ar găsi, nu se pot produce simultan două acțiuni de același fel. Lucru care i-a făcut pe vechii greci să stipuleze în logica lor unul dintre principiile care afirmă că: este imposibil ca A să fie și să nu fie A în același timp.  Așadar nu ne rămâne de făcut decât să încercăm în continuare să găsim acea  unică lege care guvernează  realitatea universală. Iată de ce, nici un savant nu este interesat să anuleze legiferarea celor de dinainte lui, ci să o completeze.  Îmbucurător este faptul că s-au înmulțit numărul gânditorilor care se străduiesc să pună laolaltă elementele care vin dintr-un domeniu sau altul al realității, elemente care nu cu mult timp în urmă era judecate separat. Este și acesta un motiv,  pentru care trebuie să acordăm mai multă importanță Noțiunii și modului cum evoluează legăturile acesteia cu obiectul fizic.(…)Fie că analizăm legea lui Newton, fie pe cea a lui Eistein, constatăm că totul se datorează unei cauze. Se poate spune că, între corpurile aflate într-o relație oarecare, un număr de cauze stabilesc condițiile. Și totuși – așa cum însăși savanți constată – procesele nu sunt total și complet  definite în anumite cazuri. Există procese care nu pot fi cuprinse în legiferările unui moment definibil. Să luăm exemplul relației dintre un electron și nucleul unui atom. Atunci când se stabilește că electronul este corp punctiform, fizica descrie evoluția acestuia în jurul nucleului ca făcându-se pe o orbită liniară.   Mecanica quantică, în schimb, constată că datorită vitezei foarte mari de deplasare și a distanței foarte mici dintre electorn și nucleu, există abateri de la orbita liniară. Electornului nu i se poate calcula cu precizie un punct stabil pe orbita sa în fiecare moment. Mai mult, nici abatarile nu pot fi calculate. Așadar fizica quantică definește  electronul mai degrabă un “nor”, și nu un corp punctiform, iar orbita, mai degrabă un segment. În ambele cazuri definiția rămâne deformată: atunci când definim electornul “un corp punctiform” ne lovim de comportamentul de “nor” al acestuia. La fel se petrec lucrurile și dacă inversăm termenii. Avem de-a face, în acest caz, cu o trădare a uneia dintre stările materiei, și anume cu Noțiunea. Sigur, poate fi invocat faptul că Noțiunea nu este materie ci „reprezintă” materia, ceea ce ar impune temeinic să căutăm armonizarea între momentele celor două elemente, situație în care ar ajunge Noțiunea să aibă nevoie de o redefinire, iar astfel  trădarea ar fi dublă.

Am ținut să descriu situația electronului, pentru că avem de-a face cu o ubicuitate care relevă faptul că sunt momente ale cunoașterii ce nu cuprind în deplinătatea ei obiectivitatea substanței. Putem spune chiar că sunt momente în care Principiul Corespondenței al ermetismului este foarte greu de acceptat,  chiar dacă este o evidență că el se manifestă. Oare, să însemnea asta că avem o atitudine care ar trebui modificată, ar trebui acordată cu felul de a fia al substanței universale? Nu principiile ermetismului sunt importante, așa cum nici principiile științei moderne  nu sunt, ci faptul că se impuine tot mai mult evidența că c eva ne scapă. Că undeva este o trădare, și că trăim o orbire care ne-a împins să stabilim reguli după principii care nu sunt atât de stabile pe cât le credem. Astfel că cel care își dorește să stabilească modele, trebuie mereu să gândească la modul relativ în care principii universale stabilesc obiectivarea prin Spirit, sau prin Materie, și că Noțiunea merită o atenție cu mult mai mare.

Principiul ermetic al Polarității a fost cu totul anulat, iar Noțiunea a devenit o simplă parte de vorbire cu care denumim entități și elemente ale realității. Întreagă, filosofia lui Kant se transformă într-un discurs bazat pe o logică viciată. Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie; polii opuşi au o natura identică însă de grade diferite; extremele se ating; toate adevărurile sunt doar neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate” – spune acest Principiu al Polarității și sprijină astfel baza filosofiei lui Kant (sau mai degrabă invers: toată filosofia lui Kant se sprijină pe acest principiu), dar pledează și pentru faptul că Noțiunea este materie și face parte din matricea materială, deci trebuie tratată ca atare Dacă, Noțiunea este tratată ca o metodă de punere în practică, cu alte cuvinte: dacă Noțiunea  este acceptată ca stare și formă a materiei, atunci ne vom putea bucura de efectele ei. Dacă Noțiunea este privită ca mod de comunicare, vom rămâne doar la nivelul cuvintelor și nu vom putea trece de cauza lucrurilor pe care le percepem.

Tema Noțiunii merită o atenție specială, mai ales în aceste vremuri când conștiința nu mai are suficient sprijin în informațiile care vin din trecut, ba dimpotrivă. Doctrinele generate din ecuația despre care am vorbit mai sus, au căutat să simplifice conduita filosofică, eliminând treptat categorii care nu se puteau acorda egalității cu pricina. Scopul era ca ecuația despre structura economiei să devină un soi de cheie de boltă la care să se raporteze orice conduită, și pentru un timp lucrurile au mers în sensul dorit de părinții materialismului-dialectic. Un număr mare de noțiuni au pierdut în această perioadă, procente mari din substanța lor originară. Poate că, analizând cum a evoluat substanța ei, vom putea înțelege mai lesne ceva din –  ceea ce nouă ni se pare a fi – paradoxurile naturii unice a Universului și am înțelege că aporia lui Zenon și principiul hermetic al vibrației au o relație productivă pentru cunoaștere și că respectă principiul comun oamenilor de știință: noile descoperiri trebuie să descopere Legea care guvernează întreaga materie și nu să desființeze legeile enunțate înainte.

Ar fi, cred, momentul să aruncăm o privire ceva mai atentă asupra acestui element extrem de interesant: Noțiunea. Definiția ne spune despre noțiune că este elementul fundamental al unei judecăți, că ea participă la raționamente, producând informații despre relațiile dintre formele materiale ce se consumă în realitate. Dar, oare, nu poate fi ea însăși o formă materială? În judecăți și în raționamente  este tratată ca o parte de vorbire care ne informează despre caracteristici ale formelor materiale; caracteristici care se ordonează într-un anume fel de relații și care, în mod obligatoriu produc o concluzie, ca atare, într-un astfel de caz, noțiunea se străduiește să cuprindă generalitatea formei materială care o interesează. Caz în care; oare noțiunea nu este ea însăși o categorie materială,  o structură care produce cunoaștere evoluând din forma materială care se adresează simțurilor? Urmând astfel traseul formei pe care o caracterizează, deci fiind supunsă evoluției ca orice formă materială? Obiectul fizic este o structură  de câmpuri de masă și energie care stabilesc relații de o anumită natură, o natură perisabilă, care în anumite condiții poate deveni fie undă, sau structuri de unde, fie masă – semn că nu și-au pierdut memoria fundamentală – nivel de la care, toate aceste elemente primordiale pot relua evoluția spre orizonturile complexe. Relația masă-undă este mereu  valabilă indiferent dacă facem referire la un  obiect  fizic, sau o altă formă materială, dar asta nu înseamnă că materia se rezumă doar la un asemenea gen de relație. Noțiunea însă, este legată indisolubil de un anume element, și doar de acela, de orice natură ar fi el; fapt pentru care putem bănui că este o variabilă a acelei forme materiale, o formă subtilă a acesteia care contribuie substanțial la evoluția acesteia în relațiile ei cu realitatea.   Acest comportament al noțiunii atrage atenția asupra unei caracteristici interesante și deosebit de productive a acesteia,  din care se nasc numeroase atribute ce contribuie la procesul de segregare a realității pentru a reține  un filon important. Privită superficial, noțiunea este tratată ca o parte de vorbire care ne ajută să identificăm obiecte, acțiuni, evenimente, fenomente din lumea fizică, din realitatea imediată. Astfel tratăm în mod obișnuit noțiunea, fără să dăm atenție unui fapt care se evidențiază în lungul procesului de evoluție al acesteia, alături de forma materială pe care o caracterizează: stările ei subtile. Acestor stări, forma materială datorează momentele ei de ieșire din paradigmă. Teoria morfogenetică a lui Sheldrake dovedește  că există legături evidente între evoluția noțiunii și evoluția formei materiale pe care o caracterizează, legături care păstrează sensul evoluției ambilor termeni. Noțiunea, contribuie la conservarea unor informații – fie recesive, fie în formare – în stări de relativitate, fără să fie nevoie, de toate seriile de forme materiale care ar produce mărturii, mărturii care obliga realitatea să consume atât energie, cât și resurse de masă pentru a întreține procesele. Este suficient să fie produse unde de formă care să inttre în Marele Tot, de unde să revină atunci când o nevoie crează o diferență de potențial. Această contribuție  în relativizarea limitelor unei forme materiale pe care o are noțiunea, pentru că ea este aceea care stabilește nivelul  și modul  în care sunt comunicate informațiile despre evoluția formei respective, pornind de la natura primă și trecând apoi prin toate etapele intermediare ale acesteia. Admițând că, noțiunea evoluează odată cu forma materială; pare, mai degrabă să asistăm la activitatea de divizare a unei naturi unice, iar diversitatea care ne copleșește se obține prin divizarea repetată a acelei naturi unice, dar și a formelor rezultate din ea. ”Universul este tot ce el conține, este o creație mentală a Tot-ului. Realmente, fără nici cea mai mică îndoială Tot-ul este spirit. “ – susține Hermes Trismegistul;  sau eter, akasa, sau haos. Iar noi ne-am obișnuit să împărțim Universul în spirit și materie, până la nivelul la care nu mai acceptăm sub nici o formă că diferitele manifestări ale acesteias su, de fapt, stări ale ei și nu substanțe diferite. Toate principiile cu care filosoful operează merită să fie analizate și dincolo de conținutul esoteric, tocmai pentru că ne introduc în teritoriul subtilului, unde putem descoperi că materia există într-o multitudine de stări care îmbogățesc la nesfârșit Cunoașterea. De fapt cam tot ce se înscrie în domeniile esoterismului, hermetismului, ocultismului, magiei etc. merită să fie analizat și din alte unghiuri, mult mai apropiate de cele pe care le impun realitățile care rezultă din împărțirea infinitului la infinit. Însăși această exprsie: ”Infinitul împărțit la infinit“  poate fi interpretat ca o referire la o  natura unică și comună tuturor lucrurilor,  la o cunoaștere a generalului prin particular, fapt pentru care ar merita să dăm mai multă atenție acelei întrebări pe care Compton și-o pune despre quantă: Ce este, de fapr quanta; undă sau particulă?    Şi atunci, Universul ajunge să fie  constant reprezentarea diversității  naturii omogene a elementelor materiale existente care se divizează și ajunge  sub formă de unde dintr-un teritoriu morfic, ale cărei reguli sunt stabilite de mișcare,  într-unul al formei fizice reale.  Diversitatea lui absolută pornește din capacitatea acestor elemente  de a întreţine continuitatea substanţialităţii ? Sau, totul este hotărât de alternanţa: fiinţare – nefiinţare, ceea ce face să avem de-a face cu o discontinuitate materială – așa cum susține Lucian Blaga?   Avem de-a face cu categorii care sunt în continuă mişcare din cauza diferenţelor de potenţial?;  forme care – prin necontenita mișcare – mențin permanent  omogenitatea  substanţei, pentru ca acestea să producă permanent vibrațiile ce întrețin activitatea morfică în așa fel încât acestea să contribuie la  formarea varietatăților de categorii ale materiei fizice?; situație definită de un alt principiu hermetic, acela al vibrației, ca: ”Nimic nu stă, totul se mișcă, totul vibrează)“? Dacă ar fi să reprezentăm grafic cele afirmate mai sus, ne-am servi de  serie de cicluri cuprinse într-o spirală. Din punct de vedere teoretic, un astfel de raționament este mult mai lesne de acceptat într-un model spiritual, în care ideile par să accepte mai ușor asemenea stări.  Toate judecăţile care eșafodeză un astfel de raţionament pot fi socotite  speculaţii, drept care este mult mai uşor să respingi totul și să te adâncești în paradigmele propuse de spiritualitate,  decât să te supui efortului de a pătrunde prin analize  în profunzimea acțiunilor mecanicii care organizează substanța. Poate că, dacă am izbuti să depășim obstacolele care se ivesc din pricini care ne scapă; dar care ne îndeamnă să căutăm mereu soluții pentru a  edifica raporturile dintre elemente primordiale și ele însele;  raporturi care să ne aducă în fața unor dileme aparent fără soluție – și, asemeni lui Compton, să ne  întrebăm despre quantă: ce este ea de fapt, undă sau particulă?  Evident că entităţile pe care le recunoaştem şi le definim;  ca şi cele pe care nu le putem recunoaşte, pe care le înscriem, mai degrabă, în categorii ca supranaturalul,  magicul, în sacru, doar pentru că suntem surprinşi de un comportament diferit de ceea ce de regulă numim natural, adică ceea ce este cuprins în limitele rațiunii. Entităţile despre care vorbim, au fiecare   instrumente specifice aparţinătoare unor structuri neunitare, nesaturate la nivelul la care le găsim, însă aparţinătoare generalităţii şi fiind parte unitară din substanţialitatea unică, o substanţialitate  a cărei formă este decisă mereu de genul în care se organizează mişcarea care decide toate expresiile şi subtilităţile sale, cu un scop unic: continuitatea materiei; vorbim despre mişcarea care se comportă după modelul pe care îl  reprezintă varietatea valorilor cuprinse într-un spectru, fiecare formă de mişcare fiind armonică unui gen de materie adică fiind ea însăşi  materia în sine. Din cercetările  meticuloase ale fizicienilor se poate stabili că materia contribuie  neîncetat la îmbogăţirea propriei sale structurii  punând în relaţie fascicole de unde dintr-o gamă foarte variată de spectre, aspect care constituie baza morfologiei Universului. Forma universală există într-o totală lipsă de formă care începe să devină, atunci când o diferenţă de potenţial iniţiază o nevoie şi astfel pune în mişcare o categorie de unde  Atunci când vorbim de continuitatea materiei, trebuie să ne gândim că ea se realizează prin circulaţia neîncetată a diferitelor fascicule de unde, desprinse din diferite  spectre de potenţialul nevoii iniţiată de diferenţa de potenţial. Conform unei logici hotărâtă, în primul rând de diferenţele de potenţial apărute în mediu, diferenţe care stimulează contactele particulare ale  categoriei de forme materiale  Diferenţa de potenţial decide valorile lucrului mecanic necesar pentru anularea acesteia – a diferenţei de potenţial – şi motivează contactele. Înţelegerea întregului proces este dificil de realizat datorită lipsei de concepte definite cu care să se poată descrie mecanica fenomenelor. În fapt vorbim de categorii de unde, şi esenţială este armonia dintre ele, armonie care hotărăşte genul de mişcare  ce va determina o anume formă particulară. Unda, în fiinţarea ei, reprezintă un nivel al materiei, mişcarea undei spre iniţierea unei armonii cu o altă(e) undă(e) este un nou pas spre formă şi spre atingerea unui  alt nivel al materiei.  Aceiaşi diferenţă de potenţial motivează apariţia unei nevoi indusă materiei, şi, în al treilea rând, nevoia crează o lipsă care trebuie înlocuită. Sub nici o formă nu trebuie să tratăm aceste cauze ca fiind expresia unei voinţe, ci relaţiei născută din armonia a două lungimi de undă care declanşează ceea ce Newuton a numit „atracţie universală”. Vorbim deci despre reacţia a două corpuri, care în anumite condiţii efectuează un anume lucru mecanic până la anularea acestora, adică, până când forţa care a declanşat mişcarea ajunge la zero. Această forţă iniţială este cea care hotărăşte şi condiţiile  în care se consumă  respectivul lucru mecanic. Mişcarea undelor în întreg Universul produce condiţii pentru  ( vezi efectul Compton) apariţia de elemente noi, iar acestea se comportă ca nişte instrumente capabile să dea naştere unor orizonturi în care dominante sunt calităţi ce nu au caracteristici fizice sau nu doar caracteristici fizice. Poate că ar trebui să acordăm ceva mai multă atenţie termenului materie, mai ales că o teorie ca morfogenetica   lui Rupert Sheldrake dovedeşte că există o circulaţie materială dincolo de lumea fizică.  Condiţie este să ne convingem că materia nu este toată şi întotdeauna reprezentată prin corpuri fizice. O circulaţie importantă pentru existenţa şi evoluţia formei, fapt determinant pentru a ne îndemna  să nu reducem totul doar la starea  fizică a materiei. Modul în care materia se caracterizează ca entitate universală poate fi înţeleasă lesne dacă acordăm ceva atenţie definiţiei spectrului: ”Ansamblu de valori fizice pe care le poate lua, în condiţii determinate, o mărime dată.” Un singur lucru trebuie făcut pentru ca această definiţie să devină mai cuprinzătoare şi anume, să înlocuim expresiea „valori fizice” cu „valori materiale”. Materializarea nu înseamnă doar modificarea valorilor, ci şi a calităţilor în ansamblul lor. Cu alte cuvinte, când vorbim despre materia Universului, vorbim mereu despre aceeaşi materie dar de alte calităţi ale acesteia. Materia este  categoria care dă naştere,  cu contribuţia mişcarii continuu produsă în interiorul ei, unor, calităţi noi, care devin instrumentele cu care sunt înfiinţate funcţii pentru anularea unei nevoii şi înlocuirea unor lipse generate de aceasta. Vechea mitologie a omenirii s-a străduit să reprezinte atât formele nevoii cât şi pe cele ale anulării acesteia prin personificarea fiecărei particularităţi şi înfiinţarea unei simbolistici a esenţelor, tocmai pentru ca materia şi mişcarea să fi reprezentată în unitatea lor.   Din această postură, tot, dar absolut tot ce se găseşte în Univers este aceiaşi materie, mereu însă în stări noi, particulare şi în transformare, capabile să satisfacă o nevoie ce se iveşte dintr-o diferenţă de potenţial,  ca atare, noţiunea, la rândul ei, este tot atât de materie ca şi obiectul-fizic, ba, mai mult, elemente ale lumii fizice fac parte din  particularitatea noţiunii. Sigur că, după secole întregi în care judecata s-a rupt de atitudinea vechiului filosof, care accepta această condiţie a noţiunii, dar şi pe cea a obiectului fizic,  şi o socotea potrivită pe fiecare în forma cuvenită elementului său, modul în care am ajuns să gândim despre materie ne face să judecăm că toate lucrurile cărora li se pot identifica cu greutate calităţi şi atribute fizice – sau nu li se pot atribui de loc -, sunt excluse din lumea materială şi nu li se îngăduie să participe la procesele de acest fel. După un astfel de model; noţiunea face parte dintr-o categorie ce ţine de idee, în consecinţă cu totul în afara lumii materiale, şi numai obiectul fizic poate fi socotit un obiect material, atitudine care produce o serie nesfârşită de încurcături.

Read Full Post »

ATRIBUTE

 

 

 

 

Adevărul este un atribut al viitorului, Nefericirea unul al prezentului, iar Înţelepciunea cel al trecutului. Iată trei atribute despre care am putea spune, tot atât de bine,  că sunt dimensiunile spaţiului în care trăim. Vorbim despre o trinitate atent descrisă în mai toată mitoligia, fie ea cât de veche şi cât de compilată. Adevărul face parte din viaţa nostră ca o proiecţie într-un viitor care ne va ferici, Nefericirea ne însoţeşte parcursul existenţei, motivând nevoia fiecărei noi încercări, iar Înţeleciunea o putem recunoaşte doar în formele care deja nu mai au voie să existe. Proiectat într-un astfel de spaţiu, omul simte mereu nevoia unui spectacol chatoptric în care el să fie subiectul cât mai multor proiecţii. Îşi doreşte mereu să se vadă ivindu-se din diferite spaţii model, spaţii cu totul altele decât cel în care este silit să-şi ducă unica existenţa. Dar oare Existenţa  este chiar unică?  Oare spectacolul proiecţiilor nu are loc concomitent, şi de aceea imposibil să fie perceput sub altă formă decât al Existenţei unice? Fiecare proiecţie consumându-se în propria ei trecere? Poate de aceea suntem atât de preocupaţi să vedem spectacolul celorlalţi. Poate de aceea suntem tentaţi să fim tot atâţia experţi în a explica eşecul, reuşita, izbânda altuia, totul însoţit de nevoia de a copia măruntele amănunte din suprafaţă.  Fără să realizăm că toate acestea ne feresc din calea devenirii, ne scot mereu într-un hăţiş de dureri repetabile. Repetabile dureri, ce nu pot fi asociate Nefericirii, pentru că Nefericirea nu e sinonim cu Durerea, nu e sinonim cu Disperarea, sau cu Suferinţa. Nefericirea nu face altceva decât să întreţină nevoia de a deveni, de a încerca să atingi un viitor şi înteg Adevărul din el. Dar viitorul îţi scapă şi dacă n-ar fi Nefericirea, ai înţepeni într-un spaţiu al emoţiilor contradictorii.

Nu înţeleg de ce ţin să scriu toate astea!. Mă uit în jur şi văd cum totul se sufocă în detaliile din suprafaţă. Un caleidoscop stăpânit de un algoritm fără orizont: un algoritm al detaliilor din suprafaţă. Aferim! Dacă ai răbdare caleidoscopul acesta jocă la infinit comedia fragmentului etern. Eu n-am răbdare. Dar nici ceea ce scriu nu mă linişteşte, fragmentul de adevăr mă împinge şi mai mult în viitor. E asta o povară? E asta o eliberare? Nicidecum. Dar nici captiv nu sunt. Sunt doar o nesuferită formă a existenţei, care ţine să devină mereu. Dacă e să ascult filosoful, desigur nici dicolo drumul nu se va opri. Amuzantă imagine: cu traista în băţ prin ne-fiinţă.

 

Read Full Post »