Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘mișcare’

Întreagă acea epocă în care legăturile dintre zei și oameni arătau că există, undeva dincolo de ființele muritorilor ca și ale nemuritorilor, o zonă care generează elemente ale cunoașterii cu care cele două lumi pot înțelege și defini manifestarea polarității spiritului; o epocă în care încă nu se produsese precipitarea lumii materiale, poate fi definită ca fiind cea care a cunoscut cele mai compacte  dar și cele mai largi contemporaneități. În această epocă, un spirit putea continua să fie prezent în viața concetățenilor multă vreme după ce  trupul său muritor și-a pirdut funcțiile. Este cazul Trismegistului, al lui Pitagora, a lui Zalmoxis, al lui Socrate, și câți alții nu mai sunt în această categorie. Vorbim de o epocă în care spiritul nu era doar o funcție a unei entități, o funcție cultivată într-un caracter, ci o structură la fel de prezentă în ființare ca și cea materială, o structură care avea undele sale de formă, interferențele de putere, punctele de convergență care să stea la baza unor dimensiuni. Într-un cuvânt, spiritul nu fusese izolat, acest lucru s-a întâmplat atunci când materia a precipitat până la nivelul celei de astăzi. Vreau să vă atrag atenția că nu este nimic secret, nimic ocult și nimic esoteric ori ermetic în afirmațiile mele. Ceea ce s-a petrecut face parte din efectele mișcării universale, a nenumăratelor contacte ce se consumă în fiecare moment și care, doar ele, ne fac să simțim materialitatea timpului, dar , în egală măsură, să nu mai fim în stare să recunoaștem existența subtilă a spiritului care s-a desprins de materie. Oricum am încerca să ne explicăm și să definim asta, fie că o înscriem în categoria divinităților, fie o asimilăm spiritualității universale, cu fiecare gest pe care-l facem o scoatem în exteriorul ființei noastre, ori spiritul în totalitatea lui este o categorie în care noi trăim și nu invers. De asta, poate că pentru a ne recâștiga ceva din luciditatea începuturilor ar fi bine să facem eforturi pentru a căuta în interiorul nostru, după îndemnul: “Oamenii au obiceiul să declare asta este sau asta nu este, dar pentru cel care percepe, conform adevărului şi înţelepciunii, cum se produc lucrurile în această lume, nu există asta nu este. Iar pentru cel care percepe, întru adevăr şi înţelepciune, cum pier lucrurile în această lume, pentru acela nu există asta este.

Totul este e una din extreme. Nimic nu este e cealaltă extremă. Eu propovăduiesc, la mijloc de ele, adevărul originilor interdependente. (Samyutta Nikaya)”

O astfel de atitudine ne oferă șansa de a așeza ființarea în relații corecte cu materialitatea, cu divinitatea, cu spiritualitatea, etc. pentru că fiecare origine deschide posibilitatea unui contact productiv, într-o zonă și o dimensiune noi. Poate că așa vom redeștepta, în regulile existenței noastre, pe care le reformulăm continuu, capacitatea e a  privi în interiorul nostru  și de a redefini acest cosmos tot atât de nesfârșit ca și cel al exteriorului nostru. Atunci am putea vorbi despre o contemporaneitate care  capătă dimensiunile ce  tind să se suprapună Universului, pentru că fiecare contemporan al meu ar începe din interiorul meu și ar sfârși în interiorul altora dintre contemporani.  Astfel, exteriorul ar deveni  extindere a interiorului, iar noi, o entitate caracterizată de condițiile particulare a convergenței unor dimensiuni. Poate că, într-o asemenea situație, afirmația că Universul este mental, nu ar mai crea un conflict tot atâ de aprig ca cel care se derulează de mii de ani între idealiști și materialiști. Totodată, Legea a doua a Kybalionului : “Tot ce este Sus este ca ceea ce este Jos, tot ce este Jos este ca ceea ce este Sus” nu ar mai fi atât de misterioasă dar și în accord cu Teoria Relativității Generalizate. Poate că așa am mai face un pas către acea lege unică care guvernează Universul, dar pe care noi n-o putem citi încă.

Într-o reprezentare grafică, axele ce străbat un spațiu  sunt marcate de puncte de interferență, atunci când axele se întretaie. Un astfel de punct reprezintă graphic nu doar un punct într-un spațiu limitat, ci poate fi orice entitate existentă în Univers, iar fiecare axă indică calitățile acesteia, a entității. Mai bine zis, calitățile acelui moment ale axei  intrată în interferență. Datorită reprezentărilor grafice propuse de geometrii, ne-am obișnuit să privim traictoriile spațiale ca fiind drepte, ceea ce nu este exact. Fiecare traiectorie este de fapt o sinusoidă, iar interferența mai multor astfel de sinusoide vor da naștere unui volum. Așa că, o reprezentare mai apropiată de adevăr, pentru punctul care determină o interferență de sinusoide ar fi o structură de orizonturi, fiecare cu o geografie specific, la rândul ei fiecare geografie specific având un relief specific. Iată de ce o afirmație ca: „Realitatea este inexprimabilă şi de neconceput” nu are nimic surprinzător și de neînțeles. Este tocmai afirmația care precizează că fiecare particularitate are un mod specific de a putea fi cunoscută, și că ar fi potrivit ca judecățile noastre să evite tentația generalizării. Pentru că: “Exemplul clasic oferit de textele budiste e cel al carului format dintr-o îmbinare de roţi – cu spiţele şi butucul lor -, oişte etc., sau exemplul casei care constă într-o şarpantă facută din grinzi, bârne, acoperiş etc. Dar carul în sine, casa în sine, unde sunt?

Şi tot aşa, dacă omului îi dăm la o parte forma fizică, simţurile, activitatea mentală, conştiinţa-cunoaştere, ce mai rămâne? Unde găsim omul existând prin el însuşi în afara corporalităţii şi a gândirii?.” Toate aceste elemente ce intră în compoziția unui întreg sunt particularități cu funcții specifice, în consecință un întreg nu este o generalitate ci un cumul de particularități parțial autonome; ceea ce face ca fiecare întreg la rândul său să fie o specificitate. Poziția întregului într-un tablou de ansamblu nu poate fi descrisă prin generalizare, pentru că s-ar face loc unei mulțimi de erori ce țin de specificitatea acelui întreg. Fiecare particularitate aparținătoare a unui întreg pornește dintr-o interioritate și sfârșește într-o interioritate. Astfel, o reprezentare a Universului ar arăta ca o structură a interdepedențelor care se nasc continuu și care se datorează mișcării necotenite ale diverselor unde. Ele pot fi fiecare în interiorul unei structuri, de unde se desprind atunci când aceasta, structura, devine tot mai densă. Într-un fel putem vorbi despre efectul Compton la o scară cu mult mai mare. Adică o captivitate limitată a unei unde într-o particulă. Ajungem astfel să avem o oarecare explicație a traseului pe care Soare, apoi Divinitatea au avut-o din interiorul structurii ce era pământul într-o anumită etapă spre exteriorul lui, apoi a separării totale de acesta. Afirmația de mai sus nu este nici o supoziție și nici o interpretare, este doar propunerea unei imagini despre o anume relație posibilă și conformă cu modul cum apare în vechea gândire evoluția în diferite etape a tot ceea ce reprezenta Pământul în specificitatea sa. Traseul de la norul de gaze, care s-au precipitat treptat într-o masă tot mai densă, sfârșind în materia solidă pe care o cunoaștem astăzi. Pe măsură ce  materia era tot mai densă a fost facilitată apariția formelor vegetale, o lungă perioadă acestea fiind sigurele forme care populau planeta. În cam toate scrierile ce se referă la perioada edenică a lumii, această perioadă este considerată cea care a reprezentat Paradisul, apoi au apărut formele  animale și odată cu aestea schimbări majore în comportamentul materiei. În final, apariția omului avea să aducă cu sine păcatul, la care a contribuit împreună cu lumea animală ( vezi contribuția șarpelui), iar lumea a evoluat spre ceea e astăzi, cu toate urmările impuse de modificările suferite de realitate, sau poate tocmai de aceea, să considerăm a fi Universul a cărui materialitate este dominantă. Într-o astfel de lume, evoluția continuă spre precipitate din ce în ce mai solide și mai dure, face ca separarea și izolarea formelor să fie tot mai radicală, iar consecințele sunt suportate de generațiile post acțiune. Câtă vreme zeii puteau coborâ pe pământ, datorită faptului că acesta nu era atât de dens încât să le interzică acest lucru, legăturile dintre ei și oameni aveau o anumită configurație, datorită căreia acțiunile pământene ale oamenilor se produceau urmân anumite repere foarte clare și sigure. Apoi, când pământul a devenit tot mai dens, zei au fost nevoiți să se izoleze și să rămână departe de oameni, observând existențele fără ca la rândul lor să poată fi observați, Soarele s-a retras din interiorul Pământului în locul în care îl vedem astăzi, ceea ce a avut consecințele sale asupra planetei și a civilizației găzduită. Când spiritul a fost izolat în cutia craniană, foarte densă și dură, relațiile dintre oameni, conștiința, rațiunea, sistemele de valori s-au schimbat radical, fiecare existență la rândul ei devenind tot mai izolată și mai lipsită de modalități de comunicare, și astfel am ajuns în lumea modernă în care contemporaneitatea a ajuns un soi de unitate de evaluare cu care ne orientăm în timp și, într-o oarecare măsură, în dinamica spiritului.

Cel care a avut curiozitatea de a citi paragrafele de mai sus și care este destul de confuz pentru că nu găsește suficiete repere pentru a plasa undeva cele spuse, așa cum se obișnuiește în conduita cititorului modern, am să reproduc mai jos o afirmație a lui Jean Klein : “Omul de știință explorează obiectul și suprapune acestuia un trecut științific și personal în vederea unei mai bune înțelegeri ți folosiri, ca în final să se piardă în obiect.” Sunt foarte puțini acei oameni de știință care izbutesc să rămână, într-un fel sau altul, constant în afara obiectului cercetat. Iar noi, cei care facem cunoștință cu informațiile formulate de respectivul savant,  ajungem de cele mai multe ori pe un teritoriu al inexistentului, un teritoriu care conține date despre obiect, ca și date despre poziția cercetătorului față de obiect, doar că ele ne sunt prezentate ca aparținând obiectului. Această nefericită situație nu poate fi pusă în vina cercetătorului, ci mai degrabă în cea a mentalități care pretinde ca datele despre obiect să fie exacte și detaliate până la limita idealului. Ori, așa cum afirmă  Eistein dar și mulți alți savanți, asta nu folosește nimănui,pentru că toate existențele sunt relative; ba mai mult, se ajunge în situația în care nimeni nu mai izbutește să-și reprezinte care este realitatea obiectului, și pentru că nu avem reprezentări despre respectivul obiect suntem obligați să apelăm la datele formale despre acesta.

Pentru mine această descriere a evoluției lumii, care provine din zona societăților secrete, dar și din operele  unor inițiați care au căutat să transforme informațiile primite pe căi oculte în parabole pline de miez, adresate spiritelor neastâmpărate ale uora care își doresc mai mult de la cunoaștere. Această descriere spun, mi-a întărit o covingere care m-a cucerit de mai multă vreme și care este foarte departe de atitudinea firească a contemporaneității vremurilor în care trăim, și anume că o scriere este cu atât mai importantă cu cât îți oferă mai multe posibilități de a configura reprezentări. Tendița contemporanității actuale este să judecăm judecățile, ceea ce face ca nu după multă vreme să ne fi depărtat consistent de izvorul de la care am plecat, de ideea pe care am pus-o în discuție. Într-o atitudine ca cea pe care societățile secrete au cultivat-o, reprezentarea este factorul esențial al cuoașterii; poate că acesta este și motivul că, la acele timpuri, foarte mulți aritști, filosofi, savanți, gânditori se alăturau acestor organizații și doreau să se inițieze. Așa se face că, chiar în corpul bisericii catolice grupări ca ale iezuiților, templierilor, benedictiilor erau organizate pe principiile societăților secrete laice și cultivau principii care păreau stranii, misterioase și primejdioase unor mireni; din ce în ce mai greu de înțeles pe măsură ce lumea se îndepărta de nevoia de reprezentare și de  aprofundare a modului cum  a evoluat starea Universului și ce relații s-au modificat pe parcurs. Faptul că reprezentarea păstrează în primul rând modalitățile de relaționare între diferitele elemente ale unei acțiuni, ceea ce evidențiază specificitatea acesteia în modul de atingere a unui obiectiv. “Hamlet”, de exemplu sau cu osebire “Regele Lear” sunt texte care caută să aducă în lumină subtilitatea și inefabilul forțelor care vin din lumea pe care noi înșine o creem prin acțiunile noastre nemijlocite asupra realității obiective, și a căror efecte le suportăm. Se cunoaște că Shakespeare a fost un inițiat, iar faptul acesta poate mai degrabă să ne împiedice să ajungem la o reprezentare, mai degrabă am fi tentați să alegem o poziție oarecare față de ceea ce par a fi judecățile autorului, sau ale autorilor, având în vedere faptul că ne găsim în fața unei piese de teatru care poate deveni un spectacol. Judecare judecății este însă una dintre cele mai periculoase și mai nesigure abordări, una care ne poate împinge pe niște culoare care nu duc de fapt nicăieri, ci se învârt în jurul punctului în care ne găsim. De cele mai multe ori, schimbăm doar peisajul nu și spațiul geografic al orizontului de cunoaștere în care ne aflăm. Ori, momentele acestea de nesiguranță născute din constatarea că orice am întreprinde, orice gest am face, orice acțiune, nu putem părăsi o anume poziție care pare a ne fi predestinată și care ne obligă, ceea ce tentează la un compromis cu diviitatea. Personal am o atitudine eminamente voltaireiană cu divinitatea – ne cuoaștem dar nu ne salutăm -, și poate de aceea cred că gândirea vechilor societăți,  în care fiecare individ căuta să-și preevalueze acțiunile întreprinse printr-un raport între valori  spirituale și fapte, este cu mult mai aproape de o situare corectă. Poate că din aceeași cauză, socotesc că este mai important ca fiecare lectură să ne aducă o sumă de reprezentări, decât o sumă de concluzii ale unor judecăți ale judecăților. Mai cred, și multe declarații ale autorilor mă îndreptățesc la asta, că nu judecățile erau scopul acestora, ci tabloul unei realități care se consuma alimentată de forțe mai mult sau mai puțin controlabile de către o voință.

Chiar dacă contemporaneitatea prezentului se amăgește cu discursuri împănate cu termeni dintre cei mai restrictivi: obiectiv, realist, palpabil sau omiprezentul pragmatic – aceștia fiind doar câțiva dintre ei -, din păcate trebuie să constatăm continuu a îndepărtare tot mai șovăielnică și mai bolnăvicioasă de realitate. Faptul că refuzăm, fără un motiv temeinic, să ținem cont de efectele legii polarității a Kybalionului, ne îngrădește într-un teritoriu în care nu realizăm oscilațiile pe care o existență le face între spiritual și material, adică între cei doi poli ai unei realități. Că e mai aproape de unul sau de celălalt, că valori ale unuia  sunt mai familiare ca ale celuilalt sunt specificități ale fiecărei particularități. Totul este relativ, însă, și dimensiunile realităților care se succed au valori diferite.

Advertisements

Read Full Post »

Departe de a fi la fel de spectaculoasă ca  aceea a unui savant creativ, contribuţia unui eseist – care se rezumă doar la semnalarea modului cum se lărgeşte  spectrul de înţelesuri ale unui moment de realitate,  pe măsură ce efectele atributelor acesteia – a realității – devin mai subtile; și de ce nu, să contribuie pe măsura puterilor sale la raportarea spectrului în discuție către  altele identificate, sau posibil de identificat în alte zone – are şi ea rolul ei în formarea noilor judecăţi despre condiţia , mereu surprinzătoare, a materiei. Mai mult, evidenţierea relaţiilor, în evoluție, dintre înţelesurile noţunii şi atributele, în evoluție, ale obiectului fizic, îl pot ajuta pe savant să sesizeze direcţia de mişcare a orizonturilor materiei, atât în relaţie cu ea însăşi, cât şi cu Fiinţarea. În lungul evoluției gândirii, astfel de contribuții ale unor eseiști – și de ce nu? – ale unor Înțelepți au determinat un raport mai îndrăzneț cu Ființarea, ceea ce l-a determinat pe Heidegger să afirme: „«Plutim» în teamă. Sau, mai limpede spus: teama este cea care ne face să plutim, pentru că, prin ea, fiinţarea în întregul ei ajunge să alunece şi să ne scape. Noi înşine, aceşti oameni fiinţători, aşezaţi în mijlocul fiinţării, alunecăm odată cu fiinţarea, pierzându-ne pe noi înşine.” Poate că, astfel, am putea evita această capcană, și am înțelege faptul că ceea ce numim cunoaștere este un proces, iar noi suntem permanent în interiorul limitelor acestuia, și ceea ce se află dincolo de limite nu există, ci urmează să existe în direct dependență cu cunoștințele noastre. Ca atare, Universul nu poate fi împărțit, nu poate fi delimitat și categorisit decât în  parte pe care deja am izbutit s-o cunoaștem. Instrumentele fizicii moderne au confirmat existența unui corp energetic care învăluie și întrepătrude corpul fizic. S-ar cuveni, datorat acestor dovezi, să ne schimbăm atitudinea față de afirmațiile vechilor înțelepți în ceea ce privește relațiile dintre nivelul fizic și celelalte nivele ale Ființării; câte or fie ele. S-ar cuveni să încercăm să descifrăm cu mai multă atenție, până unde se întind limitele materiei, sau dacă, nu cumva, materie este totul. Teoriile lui Freud, Joung, Shaldreke, toată psihologia modernă, dovedeșc faptul că, ceea ce numim contemporaneitate nu se  rezumă la acțiuni, cauze, sau efecte produse în orizontul care marchează o existență colectivă fizică. Noțiunea de contemporaneitate pare că ar avea nevoie de o actualizare și armonizare a conținutului ținând cont de funcțiile active ale elementelor importante ale cunoașterii de ultimă oră. Pentru că, noțiunea de contemporaneitate care se referă doar la relațiile pe orizontală, cele care funcționează între anumite limite temporale foarte precise, nu mai sunt edificatoare. Este nevoie să vedem cum sunt asimilate și cum funcționează în noțiune elementele de realitate ce vin din verticala a ceea ce se dovedește că este o structură cu mult mai complexă.  Fiecare operațiune de acest fel, nu face altceva decât să ne transforme în captivii unor categorii aflate într-un anume gen de relații în interiorul cărora căutăm să fixăm coordonatele care să ghideze modelul de a cunoaște și nu procesul în subtilitățile lui.  Dacă parcurgem istoria cunoașterii de la începuturile ei și până în zilele noastre, se poate observa cu ușurință că nu asistăm la un proces care evoluează uniform, ci dimpotrivă. Dincolo de toate accidentele, motivate într-un fel sau altul, avem de-a face cu o evoluție a cunoașterii dependentă de capacitatea elementelor nou adăugate de a redefini caracterizant relația cu realitatea presupusă.  (…) O legătură cu realitatea, mai directă şi mai aplicată, are efecte globale asupra modului cum evoluează funcţiile, dar și conținuturile lor. Eseistul se va strădui – de multe ori cu încăpățânare – să le depistează în  legăturile tot mai subtile cu obiectul fizic şi calităţile acestuia – tradiționale sau viitoare – pe care le determină savantul și le fixează într-un argou, de multe ori prea strict specializat și prea tehnic. Poate că s-ar scurta drumul spre nivelele, din ce în ce mai profunde  ale realităţii manifeste; dacă nivelele, care există într-o condiţie apriorii în realitatea pură (ca să folosim o formulare kantiană),  ar putea fi deveni elemente ale unor noțiuni. Dar, ele au nevoie de apariţia unor înţelesuri ca să le pună într-o realitate practică (folosind o aceeaşi formulare). Nu cred că realitatea practică conferă fiinţare, ci mai degrabă aduce obiectul fizic într-un nivel intermediar, capabil să-i confere funcţii mai uşor adaptabile unui  parcurs provocat de o diferenţă de potenţial. Noţiunea este instrumentul cu care mişcarea iniţiază înlănţuirea de spectre din care în final se va obţine o formă, e drept tot atât de instabilă ca şi lanţul de spectre  care o iniţiază. Legăturile dintre obiectul fizic şi noţiune urmează un traiect care produce subtilizarea amândurora, preparându-le astfel pentru trecerea într-un nou nivel al fiinţării. Necontenita mişcare, odată cu întreg interiorul, ca şi cu întreg exteriorul formei, pune contemporaneitatea într-o reală dificultate pentru că,  atunci când se în-fiinţează, o noţiune are un conţinut mai degrabă sărac, schematic, care nu poate pune în relaţii adevăruri, temeiuri, termeni etc. cu un grad crescut de subtilitate. Începutul în-fiinţării noţiunii, privită de la distanţa ultimului nivel al structurii de orizonturi, reprezintă un miez sărac în sensuri şi înţelesuri, dar care are capacitatea de a produce relaţii cu elementele ce vor deveni următorul orizont.  Îmbogăţirea conţinutului fiecărei noţiuni este un proces delicat şi de lungă durată, care cunoaşte momente de fertilizare, dar şi de uscăciune. Să ne gândim la noţiunea „energie” din ecuaţia lui Eistein, E=mc². În faza de început, noţiunea “energie” era un concept care definea o forţă ( un spirit, un duh, un abur, un aer etc.) degajată de foc şi care se manifesta prin fierbinţeală, dogoare etc. Forţa apei se manifesta prin vâltoare, vârtej, bulboană, era o forţă potrivnică celei a focului şi nu era definită energie; aşa cum nici forţa focului nu putea exista în prezenţa celei a apei. Aceste prime ipostaze ale noţiunii ”energie” sunt manifestări rudimentare ale realităţii manifeste, chiar dacă în conţinutul absolut se presupun relaţii pe care la un moment dat Eistein le va descrie prin termenul “E”şi va stabili nivelul cel mai subtil și complet al noţiunii „energie”. De la nivelul „fierbinţeală” la „mc²”, noţiunea „energie” va evolua înfiinţând un număr de nivele şi dând naştere unor structuri capabile să-şi redefinească mereu  conţinutul. Începuturile noţiunii sunt rudimentare, se exprimă prin atribute rudimentare, ca atare rămân sărace în informaţii; termeni ca „fierbinţeală”, „dogoare”, „vâltoare” etc. nici măcar nu  presupun expresia „energie”. Sunt termeni primitivi care sugerează prezenţa unei fiinţări supranaturale a materiei.

După ce a fost descoperită sintagma “forţa aburului”, conceptual s-a adăugat celui iniţial, adică  “forţa apei” şi termenul a deschis calea pentru șir bogat de concept legate de forță.   Pentru omul de ştiinţă atitudinea  este una, limpede şi clară: el trebuie să ajungă la esenţa formelor care fac să existe o mecanică a fiinţării. Pentru el totul pleacă de la nevoia de adaptare, cu cât mecanica fiinţării va fi înţeleasă în detalii intime, în esenţe, cu atât vor fi găsite formele cele mai organice de adaptare la fiinţare. Pentru eseist, însă, atitudinile sunt două, şi pornesc de la obiective diferite. O categorie de eseişti sunt preocupaţi să creeze un fascicol de legături între noţiune şi grupuri cât mai largi de receptori. Pentru un astfel de eseist accentul este dat de transformarea noţiunii în structuri  cu semnificaţii uşor de asimilat, iar importanţa lucrării(lor) sale este dată tocmai de  capacitatea de a transforma substanţa unui moment al noţiunii într-o imagine familiară. Preocuparea autorului este de a-şi încărca discursul cu revelaţii capabile să fixeze cititorului anume informaţii despre substanţa noţiunii. Se crează, astfel, un anume soi de legături între autor şi cititor; pare că amândoi pot folosi judecăți comune ce pot deveni utile amândurora, şi care contribuie din plin la morfologia unei contemporaneităţi. Avem în istorie expresii ca  “Epoca pietrei”, ce a fierului, a bronzului, barocă, rococo, “Art nouveau” etc Se nasc, astfel, forme care funcţionează ca nişte reflexe; atunci când sunt invocate deschid orizonturi familiare, desenează în viteză reţele în care gradul de originalitate  a formei este unul comun. Și totuși, la o privire mai atentă, vom realiza că avem de-a face cu o capcană, și că există diferențe substanțiale între  fondul terminologiei folosită de eseist și cel al limbajul care transmite informații conotante. Sau, aşa cum ar spune Abraham Moles: „Există deci un optim de valoare pentru fiecare fiinţă umană în parte, şi o mai mare sau mai mică satisfacţie a acesteia faţă de un mesaj dat. Cu cât informaţia este mai mare cu atât receptorul primeşte mai multă noutate; cu cât noutatea este mai mare cu atât el este mai puţin capabil de a domina pe plan perceptiv semnele disparate pe care le primeşte, de a le asambla în «Gestalt-uri», de a proiecta, în alţi termeni, cunoştinţele sale anterioare asupra mesajului, pe scurt, de a-l înţelege.” Indiferent dacă forma ţine de un  discurs artistic sau unul ştiinţific, noţiunea – odată ce şi-a delimitat un orizont – tinde să  uniformizeze relieful formal printr-o sumă de informaţii familiare. Partea folositoare a acestei atitudini este, în primul rând, legătura care se crează între eseist şi receptor, iar mai apoi, apariţia unui spectru al nuanţelor conţinutului noţiunii, un spectru cu sensuri în ambele direcţii. Dacă vreţi, acest gen de relaţie funcţionează asemănător unui fascicol de unde; noţiunea emisă de autor este sursa, iar receptorul reprezintă gazda, relativul care scoate la lumină – în funcţie de poziţia lui – şi alte atribute ale noţiunii, necunoscute până atunci.

Există însă o parte vulnerabilă,  cea formată din uşurinţa cu care această relaţie poate fi exploatată, prin extrapolare, în alte scopuri,  cu totul străine naturii ei. Se ajunge astfel la deformări care abat sensurile spre teritorii cu totul străine conţinutului natural al comunicării. Încetul cu încetul, peisajul nou creat ascunde natura spaţiului, totul alunecând spre artificial, prefabricat, invalid. Dizolvarea atributelor noţiunii într-un ascuns, acoperit de reflecţiile aceleiaşi realităţi  ţes la suprafaţă un joc de iluzii provenite din deformarea valorilor atributelor de care vorbeam. Totul se transformă într-un instrument de manipulare şi se obţine o relaţie în care se vorbeşte despre un sistem dar se foloseşte un cu totul altul. Realitatea aflată în ascuns iradiază valori despre care vorbim, dar pe care nu putem să le ordonăm pentru a produce raporturi, din cauza iradierilor sistemului de suprafaţă care se distanţează tot mai mult de realitatea comunicantă din ascuns. Sistemul de suprafaţă are capacitatea de a crea propriile emisii de valori, care însă sunt distanţate faţă de cele din ascuns şi se adresează mai degrabă plăcerii decât comunicării legăturilor dintre obiectele active ale unei realităţi, cele care contribuie substanţial la îmbogăţirea conţinutului noţiunii. Afirmam mai sus că, la începutul existenţei sale, o noţiune este schematică şi are un conţinut fragil cu capacităţi restrânse de a crea legături bogate în sensuri  cu categorii largi de obiecte ale realităţii. Pe măsură ce numărul relativilor este tot mai mare, aceştia vor contribui la îmbogăţirea şi nuanţarea conţinutului noţiunii. Pe măsură ce, în existenţa noţiunii apar relativii, spectrul de valori, adevăruri  şi temeiuri se lărgeşte şi determină lărgirea teritoriului comunicat şi comunicant.

 

 

Read Full Post »