Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘mental’

Când Hermes Trismegistul afirma că Universul este mental și că totul este energie spirituală care se condensează, transformându-se în materie fizică, nu gândea nicidecum la forme. Existența materiei în stare de energie, presupune că toate formele sunt posibile, și că unele sunt probabile, dar că ele sunt perceptibile doar mental, nu și în forme. Este dacă vreți ceea ce, mai târziu Kant va defini ca fiind rațiunea pură, adică acel mod de a fi al rațiunii care presupune existența tuturor formelor dar nu și forma. Mai târziu Sheldrake va afirma – ceea ce i-a adus acuzația de misticism – că ADN-ul nu este o memorie, ci mai degrabă un gen de antenă radio care poate detecta în Univers vibrația ideii de formă. Universul – după biologului – se comportă ca o memorie care păstrează non-informații despre feluritele forme în inexistența lor, și că acestea se transformă în forme atunci când realitatea impune un anume tip de relații. Cu alte cuvinte, atunci când în entitățile materiale apare o Lipsă, acestea dau naștere în Univers unor vibrații de la care vor pleca semnale spre sistemele de organizare a materiei pentru a obține acea formă necesară să înlocuiască lipsa.

Din secolul al II-lea (î.e.n.) până în anii ’70 ai Secolului al XX-lea (e.n.) avem de-a face cu o buclă de douăzeciși două de secole, care a fost necesară pentru ca știința să probeze ceea ce Înțelepții vechii civilizații au definit cu alte mijloace. Ce este remarcabil la această confirmare este faptul că ea s-a făcut tot cu mijloace abstrate și nu fizice. Teoria lui Sheldrake, sprijinită substanțial de cea a lui Jung, nu folosește relații născute de probe fizice, ci pe acelea ce iau naștere prin deducția logicii scornită în vechea Grecie. La vremea acelor timpuri, Învățații erau extrem de atenți  ca instrumentrle lor să nu fie mânuite de spirite lipsite de calitățile necesare pentru a înțelege corect – și a prelucra ca atare – informațiile venite din realitatea obiectivă, adică acea formă a realității în care coexistă toate elementele care pot oferi obiectivitate realității. Restul este doar aparență.   Să tratezi cu superficialitate, cu rea credință sau din interese meschine,  o afirmație ca:  “Universul este mental” deschide un câmp larg pentru speculații care pot duce oriunde, dar mai ales, la concluzii ce pot fi transformate în teorii pseudoveridice, dar și la acțiuni radical. Un exemplu edificator este atitudinea lui Paracelsus, care a desființat o artă cum era alchimia și a dat naștere chimiei, doar pentru a-și satisface orgoliul. Un spirit școlit cu instrumentele metodelor carteziene, și-ar exprima deîndată neîncredere; cum să fie posibil ca un singur om – fie el și cel mai iscusit al vremii sale – să ducă la dispariția unei structure atât de complexe precum alchimia? Fără secretele pe care Paracelsus ar fi trebuit să le transmită unui ucenic, alchimia a pierdut forța instrumentelor spiritual și a devenit ceea ce era șichiia cea proaspăt înființată.

Să împarți infinitul la infinit pentru a obține un rezultat speculativ, sau dimpotrivă, să  faci să dispară tehnicile cu care această operațiune să poată fi realizată, poate desființa orice conținut subtil al adevărului. Fie aceste două temeri, fie altele mai puțin vizibile dar la fel de periculoase, au făcut ca în acele timpuri, Înțeleptul avea mijloacele să manevreze cu grijă substanța învățăturilor sale, sau dimpotrivă, asemeni lui Paracelsus, cu rea voință. Și într-un caz și în celălalt acesta fiind motivul pentru care arta lui nu era transmisă oricui – sau nu era transmisă de loc – și preocupările pentru a păstra în primul rând sănătatea cunoașterii îl determinau să caute formulările potrivite pentru a menține curățenia acesteia, și nu cele care să ușureze iluminarea ucenicului. Mijloacele prin care Învățatul își păstra secretele științei sale și își hotăra urmașul erau alese cu grijă. Nu trebuia să fie mai mult de un urmaș, și acesta trebuia să fie în primul rând un caracter integru și moral. Cel destinat să devină păstrătorul științei urma să dețină secrete importante, toate spirituale, dintre care unele deosebit de puternice și periculoase, fapt pentru care conștiința acestuia era obligatoriu să fie menținută tot timpul activă, doar ea fiind în stare să decidă corect, pentru că doar ea posedă informațiile subtile și cunoașterea deplină.

După cum afirmă cei care scriu istoria realităților social-economice ale acelor vremuri, suntem tentați să gândim că nu existau mijloacele necesare pentru a fie transmise cunoștințele Învățaților. Nu existau sistemele unui învățământ coerent, structurat după metode gândite să realizeze o adiționare progresivă a cunoștințelor.  Să crească, astfel, numărul celor care să devină inițiați, informațiile să circule cu o viteză mai mare, iar cunoașterea să se răspândească pe arii mai largi. Este o prejudecată această credință, una care s-a transmis și s-a întărit până în zilele noastre, când trâmbițăm ode acelor mijloace ce pot răspândi cu repeziciune feluritele informații ale zilei. Dacă am izbuti să facem o analiză obiectivă,  am  ajunge la concluzia că nu se transmit cu mult mai multe informații utile și importante și nici pe suprafețe cu mult mai mari decât în secolul al V-lea, să zicem; că bigotismul și lipsa de viziune domină cercuri foarte largi ale populației. Și că, informațiile importante respectă Legea vibrației a Kybalionului.  Cele două teorii; cea a “subconștientului colectiv”, a lui Jung și Morfogenetica lui Sheldrake dovedesc cu asupra de măsură că, circulația informațiilor importante este dependentă de vibrațiile conștiinței, că depind de capacitatea respectivei conștiințe de a emite și de a prelucra astfel de unde. Majoritatea undelor de formă – aflate în circulație într-o unitate de timp – sunt emise de rațiune și pun în circulație informații commune care  asigură adaptarea la aparențele realității în care alegem să trăim. Vibrația acestor unde este una comună, astfel ele realizează o armonizare care domină rațiunea unui număr mare de oameni, spre deosebire de vibrația undelor importante, care sunt mult mai puține ca număr, și în consecință rezultă o armonizare mai subtilă.

Tocmai modul și forța unor astfel de informații formează un camp de formă specific și în el se realizează esența contemporaneității. Odată puse în mișcare, undele de formă nu mai pot fi modificate până nu-și consumă efectul până la ultima consecință. Așa putem explica, de ce numeroase  gesturi, atitudini, obișnuințe etc. odată înființate, cu greu pot fi înlocuite, și că încercările de modificare pe care le inițiem pornesc, din interiorul câmpului și se opresc la limita acestuia. Iar faptul că locuim și trăim în aglomerări urbane tot mai numeroase, aglomerări în care densitatea undelor specifice este foarte mare, are ca rezultat instaurarea câmpurilor de formă a căror presiune o resimțim  din plin. Poate că, dacă am conștientiza modelul sub care își produc efectele undele de formă despre care vorbim, am deveni capabili să acționăm în conformitatea cu Legea Corespondenței a Kybalionului, care spune; “ Precum sus, așa și jos; precum jos, așa și sus.”  Bine ar fi dacă nu ați trata geografic punctele la care se referă respectiva lege. Oriunde, în orice poziția v-ați afla în Univers există un Sus și un Jos, sunt punctele care ne ajută să ne poziționăm față de un fenomen la care suntem relativi.

Sunt conștient că este teribil de dificil să te descurci într-un asemenea hățiș,  care pare a nu se supune nici unei metode, nici unor mijloace sau instrumente, așa cum o face  sistemul cartezian care ne lasă impresia că ne  ajută mereu să ne coordonăm. Lumea contemporană și-a creat obișnuințe și mentalități plecând din sistemul cartezian și consideră că “a te coordona” în Univers înseamnă să urmezi calea desenată de coordonatele respectivului sistem ce evoluează de la simplu către complex, dar, mai ales, ar trebui analizat temeinic ce înseamnă simplu și ce înseamnă complex.  Ar fi multe de discutat despre coordonare, despre repere, ca și despre înțelesuri și despre sensuri. Dar, cred că mult mai folositor ar fi să medităm la subtilitățile pe care Zenon le sugerează împărțind infinitul la infinit și urmând specificul tot mai rafinat al fiecărui camp nou apărut. Hermeticii tind spre aceleași rezultate dar se folosesc de  informațiile primite  de la cele trei planuri în care impart universalitatea: planul fizic, cel mental și cel spiritual. Fiecare dintre aceste planuri este o provocare a cunoașterii și dacă ea, cunoașterea, izbutește măcar la un plan, atunci le putem înțelege și pe celelalte,  izbutind astfel să pătrundem în materialitatea universală.

Oricum am privi această problemă, schema ei a fost stabilită de Zenon; fiecare entitate a Universului rezultă din împărțirea infinitului la infinit, și Zenon n-ar fi știut acest lucru atât de profund, dacă ar fi fost doar matematician. Zenon era însă, în egală măsură, filosoful format în modul de a gândi a lui Pitagora și care a înțeles că entitățile Universului sunt fiecare particulare, deci Universul nu este format din părți, ci din lumi. Fiecare particularitate, rezultată din împărțirea infintului la infinit, este specific și dimensiunile ei sunt diferite de dimensiunile tuturor celoralte. În primul rând, nu e important ca ele să fie  diferite doar mathematic. Această viziune a eleeatului face praf sistemul cartezian, care – trebuie să recunoaștem – nu prea mai rezistă nici la probele pe care științele prezentului le definesc. Un sistem cartezian nu are nicidecum capacitatea de a urmări Sinele Universului cum se naște continuu din Sinele său, mai ales pentru că un  sistem cartezian nu are capacitatea de a împărți infinitul la infinit, respectându-i naturalețea cu care-și păstrează integritatea, fie el parte sau întreg.

Oamenii însă au căzut în capcana acestui sistem care este negat chiar de Descartes prin afirmația “Cogito ergo sum”. A fi – în același timp – și parte și întreg este o calitate pe care o are doar Universul, ceea ce înseamnă că, la rândul nostru, suntem Univers. Acesta este motivul pentru care, personal mă îndoiesc de toate caliltățile care se atribuie contemporaneității. Care, mai degrabă, ca și sistemul cartezian, sunt mijloace pentru a analiza lucrurile finite. O întrebare se ridică, însă; Ce este finit în Univers? Și cum poate fi definit finitul? Sigur, sistemul cartezian ne indică faptul că avem un început al lucrului – în care există simplitatea; ca și un sfârșit al acestuia – în care există complexitatea. Problema este că fiecare punct al simplității, ca și fiecare punct al complexității aparțin Universului, fapt care îi neagă calitatea de lucru finit.

Pentru cei care sunt supuși atitudinii carteziene, este foarte greu să accepte astfel de judecăți, pentru că adevărurile degajate nu arată de fel asemănătoare cu cele familiare lor. Iar pe  mine nu mă interesează sub nici o formă să încerc să-i determin să creadă că este posibil să fii supus, în același timp, și judecăților – așa cum se prezintă ele în mentalitatea lor – dar și acelora care rezultă din logica ex-carteziană. Mai mult chiar, teoria lui Minconvski indică faptul că numărul judecăților nu se oprește la două.

Atunci – mă întreb – de ce ar fi o singură contemporaneitate?

Advertisements

Read Full Post »

26 noiembrie, 2014

Umblând zilele trecute prin atotştiitorul Google şi cercând să mă capăt cu nişte informaţii care să mă orienteze în anume direcţii, am descoperit experimentul mental al lui Schrödinger. Tare rău mi-a părut că n-am descoperit pisica lui Schrödinger mai la tinereţile mele, pentru că sigur am fi discutat altfel la aceste vremuri. Nu experimentul pisicii, în sine, ar fi fost decisiv pentru mine – aşa cum la Zenon, nu „Brasca ţestoasă şi Achile cel iute de picior” a fost aporia care mi-a deschis mintea spre câmpuri mirifice a căror existenţă rămân de cele mai multe ori o necunoscută, ci „Săgeata”. O pisică şi vie şi moartă este un paradox despre starea materiei. Un paradox care poate crea multe speculaţii cantitative. Frumuseţea experimentului este însă cu totul altceva, şi această frumuseţe este foarte probabil să-mi fi fost adus oarece prejudicieri ce mă vor fi silit la strădanii întru lămurire. Vorbim astfel despre faptul că: frumuseţea acestui experiment ar fi produs o determinare născătoare de lanţuri cauzale. Ar fi urmat să aleg între aceste lanţuri cauzale şi să urmez o înşirurire de cauze şi efecte, toate pornind de la determinarea izvorâtă dintr-un experiment mental despre o pisică ce-i deopotrivă şi moartă şi vie. Un raţionalist ar fi etichetat cu uşurinţă această speţă, vorbind despre o problemă ce ţine eminamente de Spirit, şi nu de logica realităţii, sau mă rog, ce-o fii fiind pentru el realitate. Ei, bine, paradoxul lui Schrödinger nu este o problemă de Spirit, ci de Spiritualitate, adică de mediul în care Spiritul îşi ţine rădăcinile înfipte pentru a se hrăni. În Spiritualitatea unui raţionalist nu există loc pentru un astfel de experiment; pisica aia trebuie să fie ori vie, ori moartă, iar la Schrödinger, despre asta aflăm abia când se deschide cutia, în rest pisica e şi vie şi moartă. Acestui fapt datorăm noi diferenţa uriaşă între Spiritualitatea unui metafizician şi cea a unui raţionalist, şi implicit diferenţa dintre Spiritele lor. Realitatea nu-şi schimbă înfăţişarea, nu se comportă altminteri, ci doreşte să fie descoperită sub toate înfăţişările, cele pe care şi ştie şi nu şie că le are, pentru că, dacă o undă poate să se propage într-un spaţiu tridimensional, un fascicol de unde are nevoie de un spaţiu cu mai multe dimensiuni, iar pentru cunoaştere este nevoie de un Spirit care învaţă continuu să fie ne-limitat.

Acesta este faptul pentru care atributul ce mi s-a revelat: frumuseţea, ar fi creat o determinare hotărâtoare, ce sub influenţa anumitor lanţuri cauzale m-ar fi ajutat să descopăr dimensiuni ale realităţi care aşa mi-au rămas ascunse. Mai mult, până la a descoperi pisica lui Schrödinger nici măcar nu bănuiam  că există, iar din clipa când am descoperit bănuiala existenţei lor (pentru că ele pot exista, sau nu), mă roade amarnic pizma, şi mă gândesc mereu că alţii au fost mai norocoşi ca mine şi le-au descoperit la vreme. În cazul despre care vorbim, determinarea are o funcţie teribil de productivă, pentru că aşterne în faţa unui subiect un număr de lanţuri cauzale, care fiecare duce spre alt orizont al unei realităţi pe care o putem cunoaşte cu adevărat doar dacă ne aflăm în toate cele şapte reîncarnări deodată.

Povestea asta cu pisica buclucaşă s-a întâmplat la începutul secolului al XX-lea, de atunci a trecut vreme, şi realitatea quantificabilă a întins în faţa savanţilor alte câmpuri, mobilate cu alte obiecte; filosofii au renunţat să mai acorde atenţie unor astfel de probleme (ca să nu mai vorbim de faptul că filosofii au cam renunţat, şi atât), iar peste lume se întinde gândirea raţionaliştilor care se mulţumesc cu o axiomatică uscată ce ţine realitatea însăilată, sau mai degrabă prinsă în bolduri. Adesea mă gândesc: oare nu-i păcat de atâta frumuseţe care există lângă noi, ne înghionteşte, ne ademeneşte, iar noi ne comportăm ca eunucul de la iatacul cadânelor: avem înfăţişare, avem oarece simţuri, ne mai trec fiori şi gânduri, fiecare plin de frustrare şi regrete, dar peste toate acestea ţinem cu tărie de garda iataganului şi urlăm cât ne ţin bojoci pravila sultanului.

Uite, de aia mă tot întorc eu la acele vremi în care pisicile erau şi vii şi moarte, erau entităţi care dădeau cu tifla celui care o ţinea morţiş că:  realitatea este un spaţiu strict limitat la trei dimensiuni, care a început ieri şi se termină azi, pentru că altminteri este poruncă de la sindicat să facem grevă cu ocuparea locului de muncă, iar în faza următoare vom organiza demonstraţii de stradă şi ne vom ciocni cu jandarmii.

Mie îmi plac în continuare pisicile şi vii şi moarte, din care cauza, de fiecare dată când e să mă ciocnesc cu jandarmii, o şterg pe o altă dimensiune, una pe care mi-a şoptit-o mie, şi numai mie,  pisica şi vie şi moartă.

Read Full Post »

30 august, 20113

Cercetările din fizica quantică şi din genetică au dovedit un fapt care este consecvent ignorat, din diverse motive. Şi anume: fiecare entitate a Realtăţii universale este unică. Nimic din ceea ce constituie Realitate în Univers nu are un identic: „Realitatea este inexprimabilă şi de neconceput.” (Toate citatele sunt din cărţile Alexandrei David-Neel) , Spun înţelepţii lama, spun rezultatele experienţelor fizicienilor, ale geneticienilor. Şi atunci oare de ce continuăm să ne imaginăm Uinversul populat cu entităţi identice, pentru care concepem reguli ce ni se par potrivite? Şi tot din învăţăturile vechilor lamaşi aflăm şi motivul existenţei Formei Unice în Univers: o formulă explicativă este exprimată după cum urmează: „Nici  un lucru nu apare producându-se de la sine ( fiind el însuşi cauza apariţiei lui). Nici un lucru nu apare produs de un alt lucru. Nimic nu capătă existenţă fără o cauză. Nimic nu capătă existenţă întâmplător. Tot ce capătă existenţă există dependent de nişte cauze.” Iar acceleratoarele de particule de mare viteză au dovdit că protonii şi neutronii, particule elementare ale materiei, supuşi ciocnirii cu un flux de energie înaltă sau foarte înaltă, nu se mai divid, ci transformă fluxul de energie în particule elementare. Oare un astfel de adevăr nu ne-ar îndreptăţi să socotim toate faptele lumii noastre altfel, şi să le gândim văzute într-o altă lumină?

Am început gândurile de astăzi cu aceste afirmaţii pentru că modul în care societata omenească reduce obţiunile liberului-arbitru mi se pare un motiv de îngrijorare. Am să mă mai folosesc de un citat din Învăţăturile  orale: “Fiecare din mişcările noastre fizice sau mentale este rodul unor cauze provenind din tot universul şi are repercursiuni în tot universul. Astfel se desfăşoară jocul – fără început cognoscibil – al activităţii care este universul.” Ceea ce ar însemna că toată activitatea noastră actuală,  şi materială, şi spirituală – se fixează tot mai temeinic pe o anume cale ce se arată a fi o capcană. Nenorocirea nu este acest fapt; intrarea sau fixarea cuiva într-o capcană e o chestiune de opţiune. Din nefericire în cazul de faţă, noi deschidem o capcană în care se vor trezi oameni nevinovaţi, generaţiile din viitor. Şi nici acest lucru nu este grav, grav este faptul că vor fi închişi în capcană fără informaţiile şi fără energiile necesare pentru a găsi soluţii. Deja, parte din generaţiile de tineri cu care suntem contemporani se găsesc într-o astfel de situaţie. Şi suntem martori la spaima care-i împinge la o atitudine paradoxală, la care asistăm, şi pentru care îi găsim vinovaţi. Pe ei! Or, ar trebui să gândim după un model asmănător cu: „Tot ce există, există în relaţie cu altceva, se sprijină pe altceva şi nu există decât în virtutea acestei relaţii. Din cauza acestei relaţii care este suportul indispensabil al existenţei lor, indivizii şi toate celelalte lucruri nu au o esenţă proprie. Sunt produse a căror existenţă se datorează întâlnirii şi coexistenţei unor cauze; nu sunt nici autogene; nici autonome şi, în consecinţă, nu sunt decât nişte nume care acoperă o vacuitate de realitate intrinsecă.” Abia atunci am înţelege că tot ceea ce catalogăm a fi rezultatul unor experienţe care s-au petrecut, şi al căror parametri i-am înscris conştiincios în tabele, grafice, rapoarte etc., sunt nişte imagini aproximative ale unei realităţi care se modifică în fiecare clipă şi care stă – ea, modificarea, şi nu experienţele – la baza unicităţii fiinţării entitaţilor din Univers. În Realitate nu există acţiuni, sau activităţi care să poată fi standardizate, totul trebuie privit prin prisma liberului-arbitru, iar consecinţele trebuiesc catalogate ca amintiri de care să ţinem cont fără să ne lăsăm marcaţi. În lumea noastră, se poate auzi la tot pasul „ aşa se face”, „ după modelul din…” „conform statisticii…” etc. Şi totul a devenit excesiv, limitând gândirea la a imita la nesfârşit gesturi ale unui trecut memorat. Doar că Realitatea nu ar mai fi Realitate dacă nu ar putea să fie consecventă cu propria sa evoluţie. Ea se schimbă în fiecare clipă, pentru că orice acţiune este o cauză, care produce un efect. Iar entităţile Universului – inclusiv, noi omenii – suntem unicităţi care aparţinem unor matrici destinate păstrării coeziunii evoluţiei. Pentru că, altfel s-ar instala haosul, şi totul ar deveni supus deriziunii. Ar exista cauze fără efect; efecte apărute fără cauze; opoziţii în termenii aceleiaşi cauze etc.. Or, acest fapt nu poate fi permis decât în existenţa unei matrici, pe care Universul o supune dispariţiei, sau modificării.

Read Full Post »