Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘magnetic’

„Află, omule, despre GÂNDUL ce crește în abis

Aducând ordinea și armonia în spațiu.

… la început existau VIDUL și neființa …

În acea neființă a apărut un gând atottriumfător

Care a umplut VIDUL.

Nu exista Materia, ci doar forța … sau vibrația

Gândului semnificativ care a umplut VIDUL.” – iar fi spus Toth lui Hermes Trismegistul, apud Florin Gheorghiță. În Vidul primordial, GÂNDUL  a devenit prima Formă, una inițiată din Neființă, ca atare manifestată ca neființă, ca o lume invizibilă. Acest Gând originar, inițiat din Neființă și populând Vidul, s-a multiplicat din, și prin, sine, astfel propagându-se – în vibrațiile sale –  armonia ce va contribui la  nașterea Universul fizic – așa cum încercăm să-l cunoaștem  noi cei din lumea întrupată. Vorbim despre o concepție a alternanței între cele două lumi – cea a întrupaților și cea a dezîntrupaților -, concepție care a circulat în toate societățile tradiționale, și pe care Florin Gheorghiță o reia pornind de la mărturiile pe care le aduce obiectivitatea filmului fotografic sau magnetic. (Raportându-ne la această concepție despre un Univers alcătuit din mai multe lumi, cel puțin două, trebuie să ne referim și la acel folclor care a circulat în America anilor ’60, când presa nu contenea să vorbească despre apariția și dispariția misterioasă a unor soldați care participaseră la experimentul ”Philadelphia ”, inițiat și condus de Eistein și Tesla. Soldați declarați morți după rapoartele făcute în urma experimentului eșuat, dar care în aparițiile lor “întrupate” declarau că nu se mai pot fixa într-o formă și timp anume, vagabondând prin lumi.) Toate cele afirmate mai sus întăresc și mai mult convingerea care afirmă: Cunoașterea se dovedește a fi un proces anevoios și strict dependent de cel care-l parcurge pentru că uneltele cu care ne raportăm la informațiile emise de mediu nu sunt omogene, și, mai ales, nu sunt niciodată complete, fapt consemnat în destul de numeroase lucrări de-a lungul timpului. Ar trebui, se pare – după cum au spus și spun înțelepții, mai ales cei indo-tibetani –,  să posedăm patru categorii de unelte cu care să procedăm la cunoaștere în funcție de diferitele nivele ale realității; vorbim de uneltele pentru nivelul fizic, cel astral, cel eteric și cel mental, pentru că acestea sunt – după spusele inițiaților – cele patru nivele sub care se prezintă realitatea uniersală în întregul ei. Chiar dacă, omenirea s-a lăsat influențată în istoria contemporană de un fluid morfic aparent de tip cartezian – fapt care a determinant însăși sensul evoluției mijloacelor tehnologice -, potrivit căruia doar nivelul fizic este cu adevărat real, restul fiind rezultatul fanteziilor unor gânditori care neagă prin mijloacele logice teoretice, existența unei realități materiale, cu alte cuvinte aparențele nu ar ține de lumea fizică. La rândul lor, gânditorii socotesc lumea fizică, o lume a aparențelor. Adversarii acestei concepții despre lumea fizică al nivelului întrupat, afirmă că  elementele aparținătoare lumii în care trăim nu pot fi declarate aparențe, pentru că sunt în integralitatea lor cognoscibile prin mijloace obiective. Ori, nu acest mod de a fi îi face pe înțelepți să le declare ca aparținătoare nivelului aparențelor, ci faptul că nici un astfel de obiect nu contribuie în deplinătatea fiindului său la edificarea unor relații care să devină realitate completă, ci doar cu anumite părți, iar acest fapt are o influență directă asupra cunoașterii. Părțile care nu participă la proces, ascund cunoașterii o anumită parte de realitate. O realitate poate fi numită obiectivă atunci când poate fi cunoscută în totalitatea ei, altminteri rămânând o aparență. Cercetările științifice probează, în anumite momente, coexistența celor două forme de ființare: “ întrupată” și “dezîntrupată”, exprimată prin cel puțin patru nivele (cel de al patrulea fiind cel fizic.) care coexistă și care marchează; mai mult, care probează existența unei mișcări de translație a entităților dintr-un nivel în altul; cele fizice, în entități astrale,  ori eterice sau mentale. Nivelul fizic ar fi cel mai “rudimentar“, un nivel inferior, incomplet, celelalte trei învăluie lumea fizică, o întrepătrund, și abia atunci putem vorbi de o realitate completă, ale cărei elemente, nu mai pot fi numite aparențe, fiindcă, sunt adăugate calitățile pe care celelalte nivele le conțin,, pentru ca în final să se ajungă la realitatea completă.

Poate fi real, acest Univers, sau poate fi doar o aparență, sau se poate ca fiecare moment al acestui Univers să reprezinte originea unor alte Universuri menite să întrepătrundă ceea ce putem reprezenta. Un nou Univers care se naște va exista într-o formă anume, din clipa în care  un gând a fost eliberat în Vid,  existând până la dezîntrupare, atunci când va deveni din nou Neființă, iar toată această alcătuire este o problemă a cunoașterii. „Este întru totul evident că omul obișnuit, în timpul vieții sale terestre, își formează concepții imperfecte și inexacte asupra multor aspecte ale lucrurilor din mediul său. De exemplu, el nu știe nimic despre forțele eterice, astrale și mentale care acționează în toate lucrurile pe care le vede și care în realitate formează partea cea mai importantă din lucrurile respecteive. El vede deci o lume care în mare măsură este propria sa creație. Nu înțelege că lumea îi apare astfel fiindcă nu cunoaște nimic despre ce e mai important. Astfel, din acest punct de vedere, viața fizică obișnuită este iluzorie și, dacă ne vom gândi mai bine, vom remarca repede că ea este chiar mult mai iluzorie„ – observa teosoful A.E.Powell pe la 1927. Cu alte cuvinte, cunoașterea se oprește la limita informațiilor perceptibile. Plecând din acest punct încercăm să atingem desăvârșirea, fără să știm vreodată dacă ne-am apropiat, sau dacă, măcar mergem în direcția cea bună. Informațiile pe care le avem despre celelalte trei forme ale existenței sunt atât de puține și de sărace încât nu putem ști dacă vom atinge – în vreuna dintre formele de existență – structuri în care să coexistăm conștient prin mai multe din forțele realității manifeste în realitatea completă. Fie eterice, fie astrale, fie mentale, energiile devin continuu, căutând desăvârșirea, astfel  relevând entităților care  ating aceste  nivele aparținătoare formei complete a realității. Noi – este foarte posibil – să existăm la periferia ființării, sau – este iarăși foarte posibil – să fi depășit toate formele ființări înaintând spre edificarea unei geometrii noi. (…) Se pare că există întrupați cu  sensibilități speciale care pot percepe ambele forme: ” În ceea ce privește lumea mai vastă și invizibilă care ne înconjoară, tratez acest subiect nu din auzite, ci din propriile observații și cunoștințe directe. Nu știu ce capacități speciale posedă centrii creierului meu față de cei ai unui om obișnuit; sunt însă conștient de faptul că există permanent în jurul meu o lume invizibilă, greu de descris, care traversează, pătrunde și învăluie toate lucrurile lumii noastre…”; este mărturia ocultistului C. Jinarajadasa pe care Florin Gheorghiță o folosește pentru a evidenția existența  lumii invizibile, o lume a dezîntrupaților. Se poate observa, cu foarte puțin efort, că inițiatul vorbește despre un Univers coexistând în alt Univers, adică o lume care presupune o alternanță Ființă – Neființă în punctele de contact și care poate folosi binomul GÂND – OBIECT FIZIC; ceea ce sugerează că Noțiunea este, fie o formă de comunicare  a Gândului aflat în Ființare, adică fiind capabil să ofere înțelesuri, și nu înțeles, materiei; fie un instrument care facilitează posibilitatea permanentei transformari a Ființei în Neființă și invers. Pentru gânditorul care adoptă tipul cartezian de gândire toate acestea sunt inacceptabile, pentru că sunt lipsite de prezența unor coordonate către care să le raporteze, și dimensiunile lor devin incontrolabile, ceea ce – pentru un asemenea tip de gândire – nu  poate fi admis, pentru că nu pot fi cuprinse în simbolurile matematice care să le facă posibile, sau care –cel mai adesea – să le descrie. Din nefericire însă, gândirea carteziană – capabilă să detalieze aspecte remarcabile din geografia momentului – se oprește la limita acestuia. Dincolo de limitele cartezianismului, există modelele de tip  hermeneut, esoteric sau tibetan al reîncarnării, cât și cele derivate din teoriile lui Jung și Sheldrake care devin posibile. Mai mult, devin probabile.  Este oarecum contradictoriu să pui pe seama Neființei apariția formei în Vidul primordial, dar se pare că Gândul, prin vibrația sa, este mijlocul de care se folosește aceasta (Neființa)  să mențină alternanța de care vorbeam, între cele două lumi: Ființă și Neființă. Alternanța Ființă, Neființă este fundamentală pentru memoria Universului, dar și pentru a menține omogenitatea formelor din Ființare și a neformelor din Neființare. Întruparea și Dezîntruparea sunt cele două instrumente ale mecanismului de rafinare a materiei pentru a ajunge în orizonturi tot mai fine, fapt pentru care vechii înțelepți au considerat că tot ceea ce există în Ființare sunt de fapt aparențe care se desăvârșesc  în Neființare, creând acele entități energetice pe care Florin Ghiorghiță a căutat să le ordoneze  în cărțile sale și să extragă toate informațile pe care ni le permit instrumentele noastre teribil de sărăcăcioase, dar și limitele drastice ale cunoașterii și care ar duce la posibilitatea apariției unui limbaj comun celor două lumi.  Deocamdată, însă, nu s-a înregistrat nici un fel de progres în sensul acesta, chiar dacă în lume sunt un număr de oameni de știință preocupați de această temă. Entităție dezîntrupate rămân însă manifestări misterioase  care nu pot fi cunoscute  fie abstract doar prin expunerea pe un material fotosensibil, fie el celuloid sau material magnetic; fie prin intermediul unor inteligențe care au calități de medium. Oricum ar fi, comunicarea este săracă și puternic marcată de reacțiile subiective ale cetățenilor obișnuiți. O concluzie – nesigură și trunchiată – poate fi totuși formulată: toate formele de manifestare ale  entităților (atât întrupate cât și dezîntrupate ) sunt instrumente pentru evoluția în sine a Universului. Fiind lipsit de dimensiuni, Universul – cu toate formele sale – există numai în sine; dimensiunile fiind doar instrumente cu care entitățile stabilesc un număr finit de coordonate ce reprezintă esența informațiilor pe care le emit și permit cunoașterea. Arhetipul, simbolul, (Mai târziu Noțiunea  nuanțează substanța abstractă a Gândului și ne  permite să pătrundem mai adânc în manifestările vibrației, în modalitățile de a deveni materie. Acestea constituie unelte care trebuiesc cunoascute și pentru asta trebuie elaborate sisteme de educație cu totul diferite de cele pe care le folosim în mod obișnuit. Există în toate acestea o condiție însă; detașarea de modul cartezian de a gândi, fiindcă acest mod e caracteristic momentului dintr-o realitate. Iar fiecare realitate este formată dintr-o infinitate de momente, pe care gândirea carteziană le izolează unul de altul. În fond, atunci când ne raportăm la un moment al unei realități, o facem la descrierea acestuia și nu la realitatea intinsecă. Ca atare cunoașterea realității este în mare măsură un proces subiectiv guvernat de relația dintre  autorul cunoașterii și noțiune. Conținutul Noțiunii este dependent de autorul conoașterii, imaginea realității fiind construită din elemente ale descrierii, elemente care stabilesc un traseu subiectiv între Ființă și Neființă.

Cercetările de-o viață ale lui Florin Gheorghiță, i-au permis fizicianului să ordoneze – chiar dacă superficial (nu din cauza autorului, ci a puținătății informației) – un anume model al relațiilor dintre Ființă și Neființă, pe baza mărturiilor obiective pe care a putut să le obțină. Un model care amendează serios pretențiile gândirii de tip cartezian, mai ales cea care s-a dezvoltat, și continuă să se dezvolte, în urma revoluției tehnologice. Se spune îndeobște că tehnologia ne obligă, prin tehnicile pe care le inaugurează, să avem un anume tip de gândire și doar acela, dar refuzăm să acceptăm că întreaga tehnologie a ajuns la acest nivel datorită scopului pe care ni l-am impus noi și pe care l-am urmărit, producând continuu un anume tip de tehnologie, după anume modele, ceea ce a făcut ca generațiile tehnologice următoare să devină și mai adânc scufundate într-o anume mentalitate. Astfel s-a ajuns ca tehnologia să arate și să se comporte într-un anume fel,  să aibă o anume atitudine, de loc străină temeiurilor de la care am pornit și puternic condiționată de ceea ce voian de fapt să obținem de la respectivul mijloc terhnologic. Practic vorbim despre un răspuns exact, pe care tehnologia îl dă  tentațiilor noastre în forma lor obiectivă și nu celei subiective. Lucru care aduce un conflict în modul cum percepem realitatea pe care o creem.

Lungul lanț de cauze și efecte pornit de la aceast conflict, complică conceptul de contemporaneitate, pentru că un orizont de care ar trebuie să ținem seamă și să-i acordăm o atenție aplicată: acela al contemporaneității din Neființă a ajuns să fie foarte greu de identificat. Chiar dacă există o întreagă literatură care vorbește despre existența unor legături strânse între valorile contemporaneității,  care sunt prezente în egală măsură, dar în forme diferite, atât în  Fințare  cât și în Neființare; de faptul că vorbim de categorii care funcționează conform Principiului Polarității, se pare că am abolit orice posibilitate de a mai percepe semnele acestor manifestări.

În 2014, Florin Ghiorghiță publică la Iași, la editura Polirom  un volum care se numește Strania energie a gândirii, carte în care aduce un număr mare de dovezi fotografice despre entitățile  dezîntrupate cu care coexistăm. Relația între entitățile întrupate și cele dezîntrupate respectă regulile principiului polarității, și chiar dacă există – deocamdată – o imposibilitate de a comunica între cele două categorii de entități, faptul că ele coexistă devine evident. Coexistența celor două categorii de entități este un argument pentru faptul că și contemporaneitatea celor două orizonturi are elemente comune, fapt care ar trebui să ne convingă să reconsiderăm atitudinea față de gândirea unor înțelepți ai societățiilor istorice. Mai mult, chiar, ar trebui să reconsiderăm întrgul model cu care judecăm sistemele după care aceștia descriau ființarea sau Universul. „În spusele păstrate de la pythagorei, se pare că şi ei gândeau la fel. Căci unii dintre ei spuneau că sufletul este identic firelor de praf din aer, pe cînd alţii spuneau că el le pune în mişcare.” – spune Aristotel, iar fotografiile pe care Florin Gheorghiță le aduce ca dovezi pentru existența  entităților dezîntrupate  cuprind afirmația stagiritului, la fel de bine cu cuprind reguli ale Principiului Polarității, ale Principiului Vibrației, ca și cel al Corespondenței. Să considerăm, atunci, că trebuie să neglijăm, sau și mai mult, să negăm un sistem de gândire doar pentru că nu se suprapune pe subiectivitatea noastră care se sprijină pe o tehnologie care, la rândul ei este în esență altceva? Atunci când  este vorba doar de contemporaneitate căutăm să găsim mărturii în spațiul din preajma noastră. Comportamentul acesta s-a accentuat  pe măsură ce am adoptat o atitudine carteziană față de evenimentele din realitatea imediată, care nu pare a avea legături cu Neființa, chiar dacă trudnica muncă a unor personalități ca Florin Gheorghiță și nu numai, aduc mărturii despre diversele nivele ale relației Ființă –Neființă (Philip J. Corso, ar fi unul dintre ei, chiar dacă a fost extrem de discret în afirmațiile pe care le-a făcut în timpul vieții.). În cazul existenței unei alternanțe, însă, contemporaneității i se adaugă o nouă formă; există, în cazul acesta o contemporanitate a Neființei și una a Ființei.

Advertisements

Read Full Post »