Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘judecată’

Departe de a fi la fel de spectaculoasă ca  aceea a unui savant creativ, contribuţia unui eseist – care se rezumă doar la semnalarea modului cum se lărgeşte  spectrul de înţelesuri ale unui moment de realitate,  pe măsură ce efectele atributelor acesteia – a realității – devin mai subtile; și de ce nu, să contribuie pe măsura puterilor sale la raportarea spectrului în discuție către  altele identificate, sau posibil de identificat în alte zone – are şi ea rolul ei în formarea noilor judecăţi despre condiţia , mereu surprinzătoare, a materiei. Mai mult, evidenţierea relaţiilor, în evoluție, dintre înţelesurile noţunii şi atributele, în evoluție, ale obiectului fizic, îl pot ajuta pe savant să sesizeze direcţia de mişcare a orizonturilor materiei, atât în relaţie cu ea însăşi, cât şi cu Fiinţarea. În lungul evoluției gândirii, astfel de contribuții ale unor eseiști – și de ce nu? – ale unor Înțelepți au determinat un raport mai îndrăzneț cu Ființarea, ceea ce l-a determinat pe Heidegger să afirme: „«Plutim» în teamă. Sau, mai limpede spus: teama este cea care ne face să plutim, pentru că, prin ea, fiinţarea în întregul ei ajunge să alunece şi să ne scape. Noi înşine, aceşti oameni fiinţători, aşezaţi în mijlocul fiinţării, alunecăm odată cu fiinţarea, pierzându-ne pe noi înşine.” Poate că, astfel, am putea evita această capcană, și am înțelege faptul că ceea ce numim cunoaștere este un proces, iar noi suntem permanent în interiorul limitelor acestuia, și ceea ce se află dincolo de limite nu există, ci urmează să existe în direct dependență cu cunoștințele noastre. Ca atare, Universul nu poate fi împărțit, nu poate fi delimitat și categorisit decât în  parte pe care deja am izbutit s-o cunoaștem. Instrumentele fizicii moderne au confirmat existența unui corp energetic care învăluie și întrepătrude corpul fizic. S-ar cuveni, datorat acestor dovezi, să ne schimbăm atitudinea față de afirmațiile vechilor înțelepți în ceea ce privește relațiile dintre nivelul fizic și celelalte nivele ale Ființării; câte or fie ele. S-ar cuveni să încercăm să descifrăm cu mai multă atenție, până unde se întind limitele materiei, sau dacă, nu cumva, materie este totul. Teoriile lui Freud, Joung, Shaldreke, toată psihologia modernă, dovedeșc faptul că, ceea ce numim contemporaneitate nu se  rezumă la acțiuni, cauze, sau efecte produse în orizontul care marchează o existență colectivă fizică. Noțiunea de contemporaneitate pare că ar avea nevoie de o actualizare și armonizare a conținutului ținând cont de funcțiile active ale elementelor importante ale cunoașterii de ultimă oră. Pentru că, noțiunea de contemporaneitate care se referă doar la relațiile pe orizontală, cele care funcționează între anumite limite temporale foarte precise, nu mai sunt edificatoare. Este nevoie să vedem cum sunt asimilate și cum funcționează în noțiune elementele de realitate ce vin din verticala a ceea ce se dovedește că este o structură cu mult mai complexă.  Fiecare operațiune de acest fel, nu face altceva decât să ne transforme în captivii unor categorii aflate într-un anume gen de relații în interiorul cărora căutăm să fixăm coordonatele care să ghideze modelul de a cunoaște și nu procesul în subtilitățile lui.  Dacă parcurgem istoria cunoașterii de la începuturile ei și până în zilele noastre, se poate observa cu ușurință că nu asistăm la un proces care evoluează uniform, ci dimpotrivă. Dincolo de toate accidentele, motivate într-un fel sau altul, avem de-a face cu o evoluție a cunoașterii dependentă de capacitatea elementelor nou adăugate de a redefini caracterizant relația cu realitatea presupusă.  (…) O legătură cu realitatea, mai directă şi mai aplicată, are efecte globale asupra modului cum evoluează funcţiile, dar și conținuturile lor. Eseistul se va strădui – de multe ori cu încăpățânare – să le depistează în  legăturile tot mai subtile cu obiectul fizic şi calităţile acestuia – tradiționale sau viitoare – pe care le determină savantul și le fixează într-un argou, de multe ori prea strict specializat și prea tehnic. Poate că s-ar scurta drumul spre nivelele, din ce în ce mai profunde  ale realităţii manifeste; dacă nivelele, care există într-o condiţie apriorii în realitatea pură (ca să folosim o formulare kantiană),  ar putea fi deveni elemente ale unor noțiuni. Dar, ele au nevoie de apariţia unor înţelesuri ca să le pună într-o realitate practică (folosind o aceeaşi formulare). Nu cred că realitatea practică conferă fiinţare, ci mai degrabă aduce obiectul fizic într-un nivel intermediar, capabil să-i confere funcţii mai uşor adaptabile unui  parcurs provocat de o diferenţă de potenţial. Noţiunea este instrumentul cu care mişcarea iniţiază înlănţuirea de spectre din care în final se va obţine o formă, e drept tot atât de instabilă ca şi lanţul de spectre  care o iniţiază. Legăturile dintre obiectul fizic şi noţiune urmează un traiect care produce subtilizarea amândurora, preparându-le astfel pentru trecerea într-un nou nivel al fiinţării. Necontenita mişcare, odată cu întreg interiorul, ca şi cu întreg exteriorul formei, pune contemporaneitatea într-o reală dificultate pentru că,  atunci când se în-fiinţează, o noţiune are un conţinut mai degrabă sărac, schematic, care nu poate pune în relaţii adevăruri, temeiuri, termeni etc. cu un grad crescut de subtilitate. Începutul în-fiinţării noţiunii, privită de la distanţa ultimului nivel al structurii de orizonturi, reprezintă un miez sărac în sensuri şi înţelesuri, dar care are capacitatea de a produce relaţii cu elementele ce vor deveni următorul orizont.  Îmbogăţirea conţinutului fiecărei noţiuni este un proces delicat şi de lungă durată, care cunoaşte momente de fertilizare, dar şi de uscăciune. Să ne gândim la noţiunea „energie” din ecuaţia lui Eistein, E=mc². În faza de început, noţiunea “energie” era un concept care definea o forţă ( un spirit, un duh, un abur, un aer etc.) degajată de foc şi care se manifesta prin fierbinţeală, dogoare etc. Forţa apei se manifesta prin vâltoare, vârtej, bulboană, era o forţă potrivnică celei a focului şi nu era definită energie; aşa cum nici forţa focului nu putea exista în prezenţa celei a apei. Aceste prime ipostaze ale noţiunii ”energie” sunt manifestări rudimentare ale realităţii manifeste, chiar dacă în conţinutul absolut se presupun relaţii pe care la un moment dat Eistein le va descrie prin termenul “E”şi va stabili nivelul cel mai subtil și complet al noţiunii „energie”. De la nivelul „fierbinţeală” la „mc²”, noţiunea „energie” va evolua înfiinţând un număr de nivele şi dând naştere unor structuri capabile să-şi redefinească mereu  conţinutul. Începuturile noţiunii sunt rudimentare, se exprimă prin atribute rudimentare, ca atare rămân sărace în informaţii; termeni ca „fierbinţeală”, „dogoare”, „vâltoare” etc. nici măcar nu  presupun expresia „energie”. Sunt termeni primitivi care sugerează prezenţa unei fiinţări supranaturale a materiei.

După ce a fost descoperită sintagma “forţa aburului”, conceptual s-a adăugat celui iniţial, adică  “forţa apei” şi termenul a deschis calea pentru șir bogat de concept legate de forță.   Pentru omul de ştiinţă atitudinea  este una, limpede şi clară: el trebuie să ajungă la esenţa formelor care fac să existe o mecanică a fiinţării. Pentru el totul pleacă de la nevoia de adaptare, cu cât mecanica fiinţării va fi înţeleasă în detalii intime, în esenţe, cu atât vor fi găsite formele cele mai organice de adaptare la fiinţare. Pentru eseist, însă, atitudinile sunt două, şi pornesc de la obiective diferite. O categorie de eseişti sunt preocupaţi să creeze un fascicol de legături între noţiune şi grupuri cât mai largi de receptori. Pentru un astfel de eseist accentul este dat de transformarea noţiunii în structuri  cu semnificaţii uşor de asimilat, iar importanţa lucrării(lor) sale este dată tocmai de  capacitatea de a transforma substanţa unui moment al noţiunii într-o imagine familiară. Preocuparea autorului este de a-şi încărca discursul cu revelaţii capabile să fixeze cititorului anume informaţii despre substanţa noţiunii. Se crează, astfel, un anume soi de legături între autor şi cititor; pare că amândoi pot folosi judecăți comune ce pot deveni utile amândurora, şi care contribuie din plin la morfologia unei contemporaneităţi. Avem în istorie expresii ca  “Epoca pietrei”, ce a fierului, a bronzului, barocă, rococo, “Art nouveau” etc Se nasc, astfel, forme care funcţionează ca nişte reflexe; atunci când sunt invocate deschid orizonturi familiare, desenează în viteză reţele în care gradul de originalitate  a formei este unul comun. Și totuși, la o privire mai atentă, vom realiza că avem de-a face cu o capcană, și că există diferențe substanțiale între  fondul terminologiei folosită de eseist și cel al limbajul care transmite informații conotante. Sau, aşa cum ar spune Abraham Moles: „Există deci un optim de valoare pentru fiecare fiinţă umană în parte, şi o mai mare sau mai mică satisfacţie a acesteia faţă de un mesaj dat. Cu cât informaţia este mai mare cu atât receptorul primeşte mai multă noutate; cu cât noutatea este mai mare cu atât el este mai puţin capabil de a domina pe plan perceptiv semnele disparate pe care le primeşte, de a le asambla în «Gestalt-uri», de a proiecta, în alţi termeni, cunoştinţele sale anterioare asupra mesajului, pe scurt, de a-l înţelege.” Indiferent dacă forma ţine de un  discurs artistic sau unul ştiinţific, noţiunea – odată ce şi-a delimitat un orizont – tinde să  uniformizeze relieful formal printr-o sumă de informaţii familiare. Partea folositoare a acestei atitudini este, în primul rând, legătura care se crează între eseist şi receptor, iar mai apoi, apariţia unui spectru al nuanţelor conţinutului noţiunii, un spectru cu sensuri în ambele direcţii. Dacă vreţi, acest gen de relaţie funcţionează asemănător unui fascicol de unde; noţiunea emisă de autor este sursa, iar receptorul reprezintă gazda, relativul care scoate la lumină – în funcţie de poziţia lui – şi alte atribute ale noţiunii, necunoscute până atunci.

Există însă o parte vulnerabilă,  cea formată din uşurinţa cu care această relaţie poate fi exploatată, prin extrapolare, în alte scopuri,  cu totul străine naturii ei. Se ajunge astfel la deformări care abat sensurile spre teritorii cu totul străine conţinutului natural al comunicării. Încetul cu încetul, peisajul nou creat ascunde natura spaţiului, totul alunecând spre artificial, prefabricat, invalid. Dizolvarea atributelor noţiunii într-un ascuns, acoperit de reflecţiile aceleiaşi realităţi  ţes la suprafaţă un joc de iluzii provenite din deformarea valorilor atributelor de care vorbeam. Totul se transformă într-un instrument de manipulare şi se obţine o relaţie în care se vorbeşte despre un sistem dar se foloseşte un cu totul altul. Realitatea aflată în ascuns iradiază valori despre care vorbim, dar pe care nu putem să le ordonăm pentru a produce raporturi, din cauza iradierilor sistemului de suprafaţă care se distanţează tot mai mult de realitatea comunicantă din ascuns. Sistemul de suprafaţă are capacitatea de a crea propriile emisii de valori, care însă sunt distanţate faţă de cele din ascuns şi se adresează mai degrabă plăcerii decât comunicării legăturilor dintre obiectele active ale unei realităţi, cele care contribuie substanţial la îmbogăţirea conţinutului noţiunii. Afirmam mai sus că, la începutul existenţei sale, o noţiune este schematică şi are un conţinut fragil cu capacităţi restrânse de a crea legături bogate în sensuri  cu categorii largi de obiecte ale realităţii. Pe măsură ce numărul relativilor este tot mai mare, aceştia vor contribui la îmbogăţirea şi nuanţarea conţinutului noţiunii. Pe măsură ce, în existenţa noţiunii apar relativii, spectrul de valori, adevăruri  şi temeiuri se lărgeşte şi determină lărgirea teritoriului comunicat şi comunicant.

 

 

Read Full Post »

Să nu crezi, stimate al meu contemporan, că nu sunt conştient de faptul că ceea ce scriu nu este tocmai ceea ce ţi-ai dori. Că ai dori ca rândurile mele să se adreseze direct orizontului raţional al aspiraţiei tale. Ar fi foarte comod, pentru că le-ai putea judeca în raport cu reperele pe care le-ai educat. Le-ai educat tu cât ai putut, dar au avut grijă alţii să ţi le educe; le-au plivit, le-au udat, le-au pus îngrăşăminte de ultimă generaţii, şi au ieşit o frumuseţe. N-ar fi păcat să nu te foloseşti ele? Numai că,  nu raţiunea ta mă preocupă, ci orizontul conştiinţei tale, cel care nu te tulbură foarte mult, el nu face decât să sădească mereu în spiritul tău acea tulburare care se joacă cu deciziile tale şi pare să-şi dorească să te convingă să crezi că eşti un nehotărât, o fire instabilă; vrei ceva, dar nu ştii ce vrei; parcă ţi-ai dori asta, dar parcă nu e de ajuns. Parcă înţelesurile unor rânduri sunt îndestulătoare, şi totuşi, ceva din adâncul tău n-a ajuns la un liman, ar mai trebui ceva, un strop, o fărâmă, un dram. Să ştii, onorabile al meu contemporan că nu e de vină scrierea, nici tu nu eşti finalmente de vină, ci Păcatul Originar. Şi tu, şi scrierea trebuie să plătească pentru acest păcat, el este cel care a inventat neîndestulătorul, dorinţa, râvna, orizontul instabil şi nesigur, cu alte cuvinte a inventat istoria şi simţul abstracţiunii. Da, da, abstracţiunea îţi biciue conştiinţa! Cu cât, în jurul tău creşte strădania pentru precizie, cu atât foamea de abstract se măreşte, se adânceşte. Listele cele mai seci de proceduri dintr-un protocol nu au suficientă precizie, ceva pare să se ascundă sub învelişul siguranţei tehnice. Te trezeşti că te uiţi la tine şi vezi două imagini care alunecă una pe alta, iar din ele se înfiripă două lumi care se îndepărtează una de alta. În urmă, rămâi tu, sleit şi neputincios: aveai două lumi, dar rişti să rămâi fără nici una. Măcar una dacă ai putea salva – îţi spui –  nu contează, una să fie, măcar una. Nu cu mult timp în urmă te alintai, îţi puneai întrbări de genul: Cu care dintre lumi te potriveşti tu? Care poate fi contemporaneitatea ta cea reală? Aceea care să dovedească că din adâncul firii, conştiinţa aduce taina ultimă a Universului. Cea menită să-ţi potolească pofta. Înainte de toate gândeşte la Euclid, care ne spune într-o primă propoziţie că o dreaptă este făcută dintr-o infinitatea de puncte; apoi, tot el, spune că, între două puncte ale unei drepte se află o infinitate de alte puncte. Şi, iată cum, firesc, se naşte o întrebare care te va chinui destul: câte infinităţi se află într-o dreaptă? Dar în fiinţa ta, câte infinităţi să fie? Dar în traiectul “Săgeţii” lui Zenon, câte infinităţi să fie de la arc, până la ţintă? Dar “sensul unic” al lui Boltzman, câte infinităţi duce cu el? Şi până la urma, urmei ce este infinitatea asta, dom’le?

Am stârnit mulţimea aceasta de întrebări  să te  îndemn ca dintr-o scriere să citeşti doar ce este scris, şi nimic mai mult. Dacă ai tăria să urmezi calea aceasta poţi descoperi că există cu adevărat o contemporaneitate a ta, pe care o cunoşti pe măsură ce îmbătrâneşti, şi care nu este formată din persoanele actuale, cele din timpul prezent, ci din acele personae actuale în toată istoria, persoanele care pot să-ţi devină contemporani. Cu care conştiinţa ta  acceptă să fie contemporană. Aici începe rolul abstractizării care duce mereu la origini. „Un obiect sau o acţiune dobândesc o valoare  şi devin în acelaşi timp reale numai pentru că participă într-un fel sau altul la o realitate care le transcede.” – spune Mircea Eliade, şi ştie ce spune. Aşa că nu te repezi la o scriere ca la ceva care o să-ţi releve adevărurile ultime, înţelesurile atotcuprinzătoare. Pentru că, stimate contemporan al meu, sunt multe infinităţi în Universul nostru. Dar toate sunt limitate. Nu ştiu dacă sunt limitate în ele însele, dar în raţiunea ta, cu siguranţă că sunt.

Aşa e şi povestea scrierii mele, dacă ar fi să scriu pentru limitele tale, m-aş învrti ca un câine după propria sa coadă. Aşa, scriu pentru limitele mele, pe care le descopăr mereu, şi mă tulbur, mă necăjesc, şi alte griji mă doboară, nu gândul la necazurile tale. N-ai decât să cauţi singur soluţii la nelămuririle pe care le întâlneşti la tot pasul, citind ceea ce scriu eu. Sunt ele, aceste nelămuriri, rodul neglijenţei mele? A lipsei de talent? Sau al neputinţelor tale? Dacă stăm să discutăm despre asta omorâm veşnicia, crede-mă. Trebuie să înţelegi că nu mi-a fost dat să pot lămuri marile probleme ale lumii; e o povară pentru care trebuiesc umeri puternici şi conştiinţă de Sisif. Eu sunt un amărât de eseist în care s-a vărsat un sac de întrebări şi habar n-am ce să mă fac cu ele. Încerc să mai dau cu împrumut, dar constat că m-a găsit o belea mai mare: pe măsură ce încerc să scap de ele se tot înmulţesc. Cum vrei atunci să mă gândesc la întrebările care ţi-ar plăcea ţie? Crezi cumva că ale mele îmi plac? Le iau aşa cum sunt, ceea ce cred că e bine să faci şi tu cu ale tale. Nu spun asta ca să te conving că ceea ce scriu eu are valoare, sau e trebuincios, ci pentru că mă gândesc că poate vom fi doi cei care să  înţeleagă că şansa noastră e să ne întoarcem la abstractul în care se află şi originea necazurilor noastre. Nu există porcedură, nu exisită protocol de proceduri care să aducă soluţii. Doar calea spre origini ar fi şansa să scăpăm cât de cât, pentru că de acolo a pornit totul. Originea asta există probabil pierdută pe undeva prin inconştientul nostru, ne tot străduim să scurmăm după ea. Să nu-mi spui că nu toţi oamenii fac asta, pentru că nu mă interesează. Cei care n-o fac au probleme mult mai mari, pe care şi le îneacă în acţiuni doveditoare. Toată viaţa lor nu vor altceva decât să dovedească. Întrebarea ar fi dacă măcar ştiu ce vor să dovedească? Cele mai multe din cele ce vor să dovedească sunt inventate de ei şi, sărmanii, îşi dovedesc în văzul lumi că nu au nimic de dovedit. Lasă-i pe ei în plata Domnului.

Vezi, mi-e teamă că te poţi alege şi tu – onorabile contemporan – cu griji asemănătoare celor descrise mai sus. Preocupat să-mi dovedeşti că înţelegi că nu scriu ce trebuie, că eşti de acord, sau nu, te vei alege cu o mulţime de piste care duc spre nicăieri. Nimic în lumea asta nu mă poate face mai inteligent, mai talentat, mai destoinic, mai generos. Crucea ce mi-a fost dată, a fost cioplită milioane de ani, a ajuns la mine şi trebuie s-o port. Un singur lucru pot îmbunătăţi: să fiu mai sincer şi mai iubitor. Acestea sunt lucruri care s-au născut odată cu mine şi, până la un punct, sunt în voinţa mea.

Ar fi plăcut să putem face o contemporaneitate, s-a mai întâmplat. Doar că lumea de astăzi nu arată capabilă să suporte o contemporaneitate. Nici tu nu arăţi prea bine. Ca să nu mai vorbesc despre mine scuturat de toate slăbiciunile lumii, dar cel mai rău este că tânjesc după acel soi de relaţii pe care le-am pierdut, atât în istorie, cât şi în viaţă. S-au dus, alungate de acţiuni la care – la  unele dintre ele – am contribuit. Acţiunile au rămas, au schimbat generaţii şi s-au întărit sub ochii îngăduitori ai unor oameni care le cunoşteau, şi le intuiau efectele, dar care sperau într-o dispariţie pe cale naturală, o eliminare fără durere şi fără efort. Asta a fost o lipsă de sinceritate care a costat şi costă. Nici nu vreau să mă gândesc cât va mai costa. Apoi, trebuie să ştii, prea iubite contemporan, că mai există şi fariseismul care are deliciile lui. Dar asta e o altă problemă.

Alminteri, peste tot ai să auzi vorbe mari, ai să auzi declaraţii dintre cele mai sonore. Culmea e că, cele mai sforăitoare vin de la oameni pe care îi credeai oneşti şi de la cei ce declarau că-ţi sunt prieteni. Te-ai legănat un timp pe muzica asta şi te-a costat suficient. Iată un motiv în plus să pretinzi ca ceea ce scriu să conţină reţetele unui destin sigur, reţete pe care raţiunea ta să le poată înfuleca fără griji şi fără efort.  Asta ţi-ar aduce acea plăcere incomparabilă, singulară, mustind de deliciile ce-ţi lipsesc. Îţi face greaţă să mă vezi cum scormonesc prin măruntaiele realităţii, iar spusele lui Abraham Moles: „Înţelegem că ideea de plăcere, pe care teoria informaţiei o leagă de dominanţa resimţită de un receptor în momentul când percepe formele, poate fi luată în considerare într-un mod extrem de subtil atunci când un număr mare de «niveluri informaţionale» acţionează unele asupra altora.” – nu-ţi ţin nici de cald, nici de rece. Speranţa ta presupune REVELAŢIA – asta cauţi peste tot, mereu mai îndârjit şi mai neglijent cu mişcările realităţii -, cauţi un lucru simplu şi la îndemână, ale cărui efecte le-ai văzut cum se produc peste tot în jur. De ce să fii tu cel lipsit de ele?

Doar tu crezi în lucrul simplu şi la îndemână, pentru că REVELAŢIA este simplă când se produce, până la momentul acesta doar suferinţa este materia realităţii. Citeşti rândurile pe care le-am scris şi ai senzaţia că ţi-am ascuns lucrul esenţial, tocmai pe acela nu vreau să-l spun. Mai mult, ascund faptul că mai ştiu ceva cu stângâcie, cu neîndemânare, şi asta te irită ceva teribil. Ar fi bine să fie aşa. O, Doamne!, ce bine ar fi. Şi dacă-l citeşti pe Platon, sau pe Aristotel, pe Kant, pe Hegel, pe Heidegger, pe Proust,  pe Tristan Tzara, pe oricine altcineva, ai aceeaşi senzaţie. Toţi oamenii aceştia ascund ceva esenţial, ceva ce ar trebui spus, iar ei n-o fac. Să ştii că te înşeli – venerabile al meu contemporan – oamenii aceştia spun exact ceea ce ştiu, doar să spusele lor vin dintr-o „undă de formă” colectivă care este cu mult mai cuprinzătoare. Acolo se află acel „ceva” ce ţie îţi lipseşte, obiectul lipsei tale acolo se află. Iar tu ai două şanse, ori alegi să cauţi îndârjit, ori să trăieşi cu lipsa aceea, să te împaci cu ea, să te mulţumeşti cu schemele de protocoale pe care unii naivi le tot scornesc. Vorbesc despre cei care caută să încremenească o clipă, s-o prindă în insectar, fixând-o cu un bold.

Acestea toate – adică cele scrise mai sus – sunt motive pentru care nu mă preocupă să scriu pentru tine, ci să scriu ca o depoziţie, ca o mărturie. Există şansa ca, odată, cândva, să-i folosească cuiva. Ca un bilet găsit în sticla purtată de valuri ani de zile. Cel care a scris biletul n-a făcut-o din plăcere, iar cel care-l citeşti, aidoma. Şi totuşi, vom continua; eu să scriu, tu să citeşti. Probabil este ceva în aer, o toxină ceva. Dacă vrei, efortul tuturor acelor oameni care scriu – chiar şi dacă sunt nişte năimiţi care scriu cu gândul la tot mai mulţi firfirici – este alimentat de nevoia de a se cuprinde  cât mai deplin într-o „undă de formă”. La rândul ei, respectiva „undă de formă”, după ce se va scutura de prisos, se va curpinde într-o altă „undă de formă” Şi tot aşa. La urma urmei, ăsta e tot Universul, ăsta e tot infinitul.

„Nu privi înapoi sau eşti pierdut.”, spune doctrina Mantrayāna. E suficient doar să priveşti. Gândeşte-te bine înainte de a răspunde arogant că ai privit destul. Să fie destul? “Mă aflu pe pod şi – minune! – nu râul curge, ci podul înaintează pe torent.” În fraza aceasta se află un singur adevăr. Ştii care e acela?

Read Full Post »

18 august, 2015

„Din moment ce au fost date premisele, acestea au tendinta de a se reproduce la infinit, sfidînd în diacronie persecutiile, sabia si rugul, ca sa ajunga la manifestare. Semnele au trecut prin oameni, lasînd în urma victime“ afirmă Hegel. Judecata filosofului  este cu asupra de măsură ilustrată de modul cum istoria a evoluat, şi continuă să evolueze. Procesul de reproducere a premiselor, devine cu adevărat relevant dacă ne ostenim să acordăm ceva mai multă atenţie diacroniei evenimentelor. Poate că nu este suficientă doar atenţia noastră, ci ar mai trebui să găsim puterea de a ne detaşa de  natura subiectivă a implicării, mai ales în această perioadă istorică posthegeliană în care omul istoric încearcă din răsputeri să devină făuritor de istorie, contribuind astfel din plin la consolidarea procesului. Atitudinea omului istoric este, aşa după cum o dovedeşte Mircea Eliade, substanţial diferită de a celui tradiţional, care credea că: „Istoria putea fi suportată, nu numai pentru că avea un sens, dar mai mult, pentru că era necesară în ultimă instanţă.” Dar asta nu însemna, sub nici o formă, că omul trebuie să se supună istoriei, al cărei parcurs marchează inexorabil momentul şfârşitului unui ciclu cosmic, cu toate urmările lui fatale: dezastre, cataclisme, distrugere, şi inevitabila moarte pentru cei mai mulţi dintre oameni. Omul tradiţional nu înţelege să contribuie la acest parcurs, oricum inevitabil, ca atare apar acţiunile de negare şi abolire a istoriei, de creare a unor construcţii paralele în care umanitatea are un rol deosebit care a fost substras procesului istoric. Mircea Eliade observă că: „Atât pentru cei care credeau într-o repetare a ciclului cosmic în întregime, ca şi pentru cei care credeau numai într-un singur ciclu  care se apropia de sfârşit, drama istoriei contemporane era necesară şi inevitabilă.”  Istoria, este deci, în întregime responsabilă de parcursul care aduce cu sine închierea ciclului, trecerea în amorf şi renaşterea. Toate acestea sunt inevitabile (Iar judecata lui Hegel tocmai acest lucru îl susţine.), dar evenimentele acestui parcurs pot fi abolite, ele pot să cunoască şi alte sensuri, unele pe care umanitatea să le încorporeze întru folosul său. Ca atare, pentru omul tradiţional nu este importantă evitarea istoriei, ci absorbţia în spiritul umanităţii a evenimentelor ce o compun. Cu o astfel de atitudine el izbuteşte două lucruri extrem de importante: în primul rând, neparticiparea la nivelul spiritual la evenimentele istorice, care oricum se produc, şi, în al doile rând, îmbogăţirea spiritului umanităţii, ce devine astfel atotcuprinzător.

Atitudinea omul istoric este cu totul diferită; în primul rând el pare să creadă că istoria este eternă, şi că-şi va cunoaşte sfărşitul numai dacă Universul dispare, ceea ce e greu de crezut. Ca atare, există o sete, o nevoie de a fi cuprins în  evenimentul istoric. Omul istoric se integrează deplin în parcursul istoriei, acceptând necondiţionat spiritul acesteia. Rezultatul este slăbirea forţei spiritului umanităţii, care nu se mai poate alimenta din acţiunile de abolire. Ceea ce e fascinant la atitudinea omului tradiţional este că, acesta, în fiecare acţiune de abolire a istoriei, producea un număr de mijloace noi – unele derivate din cele tradiţionale, altele din condiţiile pe care momentul le prilejuia -, toate contribuind la sporirea instrumentelor  spiritualităţii umanităţii. S-ar putea spune că rafinarea continuă a spirtului umanităţii contribuia decisiv la acţiunile menite să facă istoria mai suportabilă. Procesul acesta a culminat în Renaştere, când atitudinea faţă de istorie a cunoscut un maxim de libertate, dar tot atunci a fost favorizată apariţia premiselor omului istoric, iar atitudinea post-renascentistă a arătat o tot mai acută lipsă de apetit pentru acţiunile de abolire a acesteia. Putem spune că, din perioada Renaşterii şi până în prezent a mai existat un singur moment, foarte scurt şi stângaci, ce e drept, de a reînvia spiritul tradiţional: perioada hippie.

Pe măsură ce omenirea se apropie de Epoca industrială, apetitul omului de a deveni făuritor de istorie devine tot mai intens. Dacă pentru omul tradiţional, istoria este un joc al hazardului şi al întâmplării (vezi: Epopeea lui Ghilgameş, Iliada şi Odieseea), pentru omul modern istoria devine  o construcţie  ce se realizează prin contribuţia efectivă şi eficientă a omului. Chiar dacă şi în atari condiţii, istoria se încăpăţânează să dovedească faptul că rămâne un joc al hazardului şi al întâmplării – este foarte cunoscut exemplul folosit în acest sens: doar întâmplarea a făcut ca din toate variabilele propuse de filosofia lui Marx, să devină operativ leninismul –, omul se apropie tot mai mult de atitudinea din zilele noastre. Chiar dacă exsistă – şi Mircea Eliade le pomeneşte în lucrările sale – încercări de revenire la o ciclicitate a istoriei -, predominantă rămâne concepţia liniarităţii istoriei, ca au joc al necesităţilor. Judecata lui Hegel, cu care am început această scriere, justifică într-un fel, atât liniaritatea istorică, cât şi jocul de necesităţi; chiar dacă Hegel nu era un adept al acestei liniarităţi a istoriei. Omul istoric, prin dorinţa sa de a participa direct la făurirea istoriei şi la jocul necesităţilor, a ridicat zăgazul unor serii de terori ale istoriei pe care trebuie să le suporte, şi pe care istoria le-a justificat în permanenţă prin dorinţa eliminării totale a unei, a unor  necesităţi, în spatele căreia, a cărora se află împlinirea deplină şi eliberarea omului de teroarea istorică. Nu cred că mai are rost să le pomenim în acest articol pentru ele sunt recente, unele dintre ele contemporane nouă, ba la unele dintre ele, într-un fel sau altul am contribuit fiecare din noi. Atitudinea cea mai înţeleaptă – să-i spunem aşa – ne-o sugerează acelaşi Hegel care afirmă:”Dacă recunoaştem că lucrurile sunt aşa cum sunt din necesitate, adică nu sunt arbitrare şi nici rezultate dintr-un hazard, vom recuoaşte atunci că ele trebuie să fie aşa cum sunt”. Cu alte cuvinte prezenţa necesităţii într-un moment istoric, impune omului o anume soluţie, şi nu invers. Cele două judecăţi ale lui Hegel – cea cu care am început materialul şi aceasta – arată că tot efortul pe care îl face filosofia lui Marx, de a căuta o cale pentru înlăturarea totală a necesităţii, şi eliberarea omului din teroarea istoriei, este practic impusă tocmai de previziunile unor forme ale terorii istoriei nemaiîntâlnite până atunci, şi care prevesteau un viitor oprimant, dar fără a lăsa loc unei finalizări, fie eliberatoare, fie catastrofice. Ideea de a trăi continuu într-o istorie care terorizează, şi care dă naştere unei necesităţi după alta, sau a unei necesităţi din alta, a impus o dialectică în care să fie urmat un anume traseu către înlăturarea necesităţii.

Dacă pentru omul tradiţional, abolirea istoriei era soluţia de a ignora parcursul ei, şi de a-şi plămădi o variantă a acesteia în spiritualitate, pentru omul istoric soluţiile s-au dovedit cu mult mai durerose şi mai dificile. Participând implicat, la făurirea istoriei, el trebuie să ia fiecare eveniment aşa cum este, şi să treacă prin el plătind preţul impus de necestitate.  Este suficient să privim ultima sută de ani şi să constatăm cât de dureroase au fost plăţile pe care omul istoric le-a făcut. Acum, se poate spune că oamenii şi faptele care au dus la astfel de evenimente, au fost oamenii şi faptele de care momentul istoric avea nevoie pentru a traversa o necesitate. O necesitate iscată din jocul premiselor date şi care avea o conformaţie care a făcut de neevitat apariţie unui moment istoric, sau al altuia.

Lupta aceasta dură a omului istoric cu chiar materia pe care o făurea, imposibilitatea –  din poziţia în care se găsea – de a aboli istoria şi a se refugia în spiritualitate, a provocat pagube destul de însemnate în zestrea de spiritualitate a omenirii. Nu au mai existat contribuţii la îmbogaţirea ei, venite din acţiunile de abolire a istoriei, iar cele existente, pierzînd contactul cu momentul viu,  au început să „îmbătrânească” şi să piardă din sensuri. Există în ultima sută de ani, chiar o tendinţă de a rupe legăturile cu fondul spiritual al vechii omeniri, în numele unor construcţi artificiale, impuse de aceeaşi necesitate. Ca atare s-au născut acţiuni de „scuturare” a multora din valorile spirituale tradiţionale, scutare ce avea menirea de a elimina acele valori care nu cotribuiau la ceea ce se dorea un spirit al noului. Nu sunt în măsură să judec dacă, rezultatele sunt cele aşteptate, sau totul este o erore care va trebui plătită, la rândul ei, în stilul tuturor acelor plăţi făcute în această perioadă a istoriei.

Ceea ce trebuie însă semnalat este faptul că la orizont apare un nou pericol reprezentat de inteligenţa tehnologiei care începe să-şi impună regulile. Dacă, pentru omul tradiţional, istoria era un joc al hazardului şi al întâmplării şi soluţia de a-i diminua efectele era aceea dea a o aboli şi refugia în spiritualitate, pentru omul istoric, aceeaşi istorie era un joc al necesităţilor, şi soluţia era înlăturarea ei, plătid costul impus; pentru tehnologia inteligentă, istoria este un algoritm, ceea ce face ca odată definit, el să-şi urmeze parcursul fără abatere. Suprapunând această evoluţie, peste reproducerea premiselor şi jocul necesităţilor, obţinem tabloul unei capcane foarte greu de evitat, şi care îl trimite pe om cu mult în afara unui parcurs istoric. El devine, pur şi simplu, o unealtă folosită pentru a rezolva incidentele de parcurs a unei istorii care nu-i aparţine, nu-l cuprinde, şi pe care n-o făureşte.

Mă tem numai, să nu fie un pic cam târziu, dacă abia vom începe să conştientizăm de unde începe răul şi în ce măsură, ridicându-l atât de sus, mai putem interveni fără distrugeri care să coste dureri greu de suportat, atâta vreme cât nădejdea în spiritualitatea căruia i-am fixat limite nejustificate, continuă să fie părăsită de puteri.

Read Full Post »

12 august, 2014

Se pare că, împreună cu întregul nostru arsenal de simţuri, ne situăm la limita între cel puţin două realităţi care se definesc în componenţa Universului.

Prima – macro-realitatea  -, îşi situează limita inferioară la nivelul simţurilor noastre, şi astfel începem să alcătuim structuri dimensionale, care se cuprind unele în altele, şi din relaţiile acestora ajungem să ne permitem să culegem informaţii despre adevăruri care se situează dincolo de nivelul cunoaşterii empirice. Faptul că nu ştim niciodată cu adevărat dacă adevărurile despre care noi am cules informaţii sunt exprimate în întregul lor, sau nu, crează situaţii dintre cele mai dificile, şi pare că ea, în primul rând, ne sileşte să rămânem prizonierii unei cunoaşteri axiomatice.

Cea de a doua – nano-realitatea -,  îşi situează la nivelul simţurilor noastre limita superioară, ceea ce face ca structura dimensională cea mai apropiată de simţurile noastre, să ne ascundă următoarea structură ce este cuprinsă în ea, şi jocul de repetă cu fiecare structură, încât ajungem să fim de fiecare dată surprinşi de modul de organizare a respectivei noi structuri, care parea a fi previzibil şi irepetabil până la un anume nivel.

Surprinzător este că structurile dimensionale care desemnează realităţile puse în discuţie, îşi modifică de fiecare dată caracteristicile, dacă sunt analizate prin primsma unei noi structuri definite. Fie macro-realitate, fie nano-realitate, o structură dimensională este caracterizată mai exact de structurile cu care se învecinează, decât de propriile sale dimensiuni. Ajungem astfel, să realizăm că, lumea noastră care se află la limita acestor realităţi, este de fapt cu mult mai complexă decât o putem defini; şi asta nu neapărat din cauza limitelor pe care le au simţurile sau judecăţile noastre, ci mai degrabă faptului că relaţiile dintre structurile dimensionale de graniţă, dau naştere unor situaţii cu mult mai subtile şi mai complexe. Faptul acesta ar trebui să ne convingă să facem o analiză extrem de temeinică a sistemelor axiomatice care stau la baza cunoaşterii noastre, şi asta nu neapărat pentru că ele ar deforma condiţia unui adevăr, ci mai degrabă pentru a evita un fenomen de orbire la care suntem supuşi, şi care ne determină să operăm cu adevăruri cu mult mai simplificate decât sunt ele în realitate, sau dimpotrivă, cu mult mai complexe. Izomorfismul existent între toate structurile uneia dintre realităţi, dar, de multe ori şi între cele ale celor două realităţi, face ca situaţia să fie şi mai greu de gestionat. Cunoaşterea noastră trebuind să facă faţă unor provocări dinte cele mai inefabile, ne poate determina să afirmăm asemenea lamaşilor: După multe alte consideraţii asemănătoare, se ajunge la concluzia că mintea nu este nici materială, nici imaterială şi că nu intră în categoria acelor lucruri despre care se poate spune că sunt sau nu sunt. (Alexandra David-Neel) Putem presupune astfel că, fiind construită în felul acesta, mintea are capacitatea de a-şi reprezenta aspecte ale adevărurilor pe care simţurile noastre nu le pot caracteriza. Ca atare ele râmăn la stadiul unei aparente iluzii şi, de cele mai multe ori, nu pot fi folosite în elaboararea de sisteme.  Dar, la fel de bine, putem presupune că mintea noastră este capabilă să opereze cu informaţii care să nu fie aduse până la nivelul raţiunii, ceea ce presupune existenţa unui orizont subtil care întreţine relaţii cu niveluri ale celor două realităţi  fără ca raţiunea să  poată defini starea acestor relaţii. Astfel de relaţii se dezvoltă cel mai ades la nivel de conştiinţă şi pot fi întreţinute atâta timp cât rămân în starea lor pură. În momentul în care raţiunea reclamă necesitatea unei stări practice care ar presupune prezenţa – sub o formă sau alta – a unor astfel de relaţii în componenţa ei, o parte din starea pură se va transla la nivel de raţiune şi va contribui la naşterea respectivei stări practice. Mecanismul acesta poate explica afirmaţia: O formulă explicativă este exprimată după cum urmează: Nici un lucru nu apare producându-se de la sine ( fiind el însuşi cauza apariţiei lui). Nici un lucru nu apare produs de un alt lucru. Nimic nu capătă existenţă fără o cauză. Nimic nu capătă existenţă întâmplător. Tot ce capătă existenţă există dependent de nişte cauze. (Alexandra David-Neel) Dar apare o problemă ce merită atenţie: exprimând lucrurile în felul acesta, pare că limita inferioară a macro-realităţii şi limita superioară a nano-realităţii comunică pentru a facilita raţiunii umane să creze realităţi practice specifice sistemului ei de reprezentare. Ori, în cazul acesta, mai poate fi amendată afirmaţia învăţatului lamas: Realitatea este inexprimabilă şi de neconceput., atâta vreme cât raţiunea noastră poate crea realitate din starea dinamică a altor două realităţi?

Read Full Post »

1 februarie, 2014

Există o judecată extrem de incitantă a profesorului Gaston Bachelard, care pe lângă raţionamentul intrinsec, te poate cu uşurinţă împinge spre domenii ce sunt îndeobşte ocolite de către autorii zilelor noastre. Sunt domenii care au nevoie de curajul de a păşi şi dincolo de graniţele fixate de comun acord asupra desfăşurării unor acţiuni ale fiinţării. Afirmaţia Domnului Bachelard la care mă refer este următoarea: „Când încercăm să urmărim, în toate aceste rezonanţe, efectele acestei dedublări, ne surprinde remarca obişnuită a filosofilor după care actul gândirii este absolut unitar. În efortul de gândire ştiinţifică, dimpotrivă, conştiinţa îşi judecă judecata. Ea aduce o valoare deasupra unui fapt. Mulţi filosofi resping această dedublare tocmai pentru că realizează durata gândirii făcând din ea o durată trăită. Ei obiectează fără încetare, sub cele mai diverse forme, că nu se pot gândi două lucruri în acelaşi timp. Dar această temporalizare excesivă nu corespunde activităţii gândirii raţionale. Gândirea raţională se stabileşte în perioade netemporale; voinţa de cultură îşi dă de exemplu o oră, o oră vidă, în care timpul îşi va pierde obligaţiile sale vitale. Gândirea raţională se va stabili într-un timp de totală non-viaţă, respingând vitalul. Că, de altfel, viaţa se desfăşoară şi îşi restabileşte necesităţile, aceasta este fără îndoială o fatalitate corporală, ceea ce nu anulează însă posibilitatea retragerii din timpul trăit, pentru a înlănţui idei în ordinea unei noi temporalităţi.” (Bachelard) Dincolo de logica faptului, dezvoltată de filosoful francez, logică ce găseşte soluţia cea mai profundă a unui moment delicat altminteri, pe mine gândul m-a dus către modul de a vedea înlănţuirea acţiunilor de către Aristotel. Stagiritul a fost preocupat să dezvolte un anume mecanism al dialecticii, pentru  a găsi mereu cele mai simple căi în legăturile pe care evoluţia le propune: „Acesta, cum am spus, trebuie să fie obiectul cercetării noastre, cât şi problema de a şti dacă cercetarea are să se refere numai la substanţă sau şi la proprietăţile ei. După aceea trebuie să ne întrebăm de ce ştiinţă ţine cercetarea lui Acelaşi şi a Deosebitului, a Asemănării şi a Neasemănării, a Identităţii şi a Contrarietăţii, a Ceea ce e mai înainte şi a Ceea ce e mai târziu şi a tuturor celorlalte determinări, pe care încercă să le studieze dialecticienii pornind numai de la părerile generale admise.”(Aristotel) Nu cred că doar gândul la mijloacele metodei l-au determinat pe Aristotel să apeleze la evidenţierea raporturilor de dualitate existente în real, ca şi în  sensibil. Filosoful ţinea să dovedească faptul că între real şi sensibil există un raport care nu poate fi evitat, şi căruia trebuie să i se acorde atenţia cuvenită, iar dialectica este metoda cea mai convenabilă într-o astfel de cercetare. Abordarea permitea să fie revelate detalii de adâncă fineţe din modurile de manifestare a respectivului raport. Ceea ce, la rândul său, şi Domnul Bachelard propune, pentru că nu e puţin lucru să încerci determinarea a două existenţe a timpului în acelaşi moment, şi să arăţi că există un raport între cele două feluri de a fi ale timpului, raport care permite o judecată a judecăţi produsă chiar în momentul acţiunii.

Dialectica momentului propusă de filosoful francez mai relevă un fapt, de altfel deosebit de important, şi anume existenţa unui raport în care acţionează două instrumente importante ale fiindului: Raţiunea şi Conştiinţa. Mai mult, logica profesorului impune determinarea teritoriilor în care cele două instrumente îşi dezvoltă acţiunile. Raţiunea se face răspunzătoare de legăturile directe cu realitatea, cu expresiile materiale ale exteriorităţii fiinţei, cu corporaliatea, pe când Conştiinţa plonjează în straturile subtile căutând în permanenţă legăturile fiinţării cu ea însăşi, în îndepărtatele teritorii ale ne-fiinţării. Dacă pe Bachelard, mentalitatea momentului istoric îl împiedică să caute elemente ale subtilului, şi preferă să abordeze problematica acestui raport din exterior, sprijinindu-se pe raporturi relativiste, stagiritul propune urmărirea tocmai a subtilităţilor ce se dezvoltă în adâncul subiectiv al fiinţării, acolo unde Conştiinţa operează pentru a-şi crea elementele de care relaţia Fiinţei cu realitatea are nevoie. Opoziţia dialectică între categorii, îi facilitează modalităţi de operare extrem de subtile: „Dar îndeosebi trebuie să examinăm, potrivit procedeului ştiinţei, dacă există vreo cauză în sine în afară de materie, şi dacă această cauză dăinuieşte de sine, despărţită sau nu, şi dacă e doar una sau mai multe. Mai departe se pune întrebarea dacă, în afară de întregul compus – şi prin aceasta înţeleg materia  căreia i se adaugă o determinare – se mai află  cava sau nu, dacă aceasta se întâmplă în unele cazuri, iar în altele nu, şi de ce fel sunt lucrurile ce îndeplinesc această condiţie.”  (Aristotel) Or, nevoia ca astfel de elemente să fie extrase din subtilitatea fiinţării şi ne-fiinţării, ne îndeamnă să credem că, la rândul ei, nici realitatea exterioară nu are un mod de manifestare pur material, şi că între elementele acestei exteriorităţi există raporturi de subtilitate care justifică demersurile Conştiinţei, ceea ce face ca afirmaţia lui Bregson: „Pe scurt, vom spune că alături de emoţia efect al reprezentării, există şi emoţia care precede reprezentarea, care o conţine în chip de virtualitate şi, până la un anumit punct, este chiar cauză a reprezentării. […] Emoţia aceasta  era doar o exigenţă a creaţiei, însă o exigenţă determinată, satisfăcută de opera odată realizată.” să ne dovedească faptul că între fiecare element al unei realităţi – inclusiv subiectul raportului – există legături ce au nevoie de instrumente pe care raţiunea este incapabilă să le dezvolte. Putem spune, aşadar, că suprapunerea propusă de Bachelard se impune şi din punctul de vedere a modelului analitic al fiinţei, care urmează două planuri: unul obiectiv şi unul subiectiv, şi că orice încercare de a elimina unul dintre planuri, sau de-i deturna scopul ciunteşte şi deformează sensurile acestuia. Atât Raţiunea, cât şi Conştiinţa operează fiecare cu dimensiuni şi mijloace specifice pentru a întregi modul de a fi al unei realităţi care niciodată nu va putea fi redusă doar la o simplă axiomatică a definiţiilor de manual.

Read Full Post »

 

 

 

 

Materia n-ar trebui judecată doar după principii geometrice (care evidenţiază relaţiile spaţiului) şi, în egală măsură, după principii mecanice (care evidenţiază relaţiile cu proprietăţile timpului). Devine din ce în ce mai evident că o astfel de analiză a materiei începe să-şi etaleze mai degrabă inconvenientele. Dacă am izbuti să scoatem cunoaşterea materiei de sub o astfel de abordare, am reuşi – poate! – s-o smulgem (cunoaşterea) de sub viziunea limitativă a dimensiunilor. Am putea astfel determina materia să ne releve proprietăţi pe care – până în prezent – nu i le-am putut defini, nu i le-am putut percepe.

Universul a început să fie din ce în ce mai strâns de dimensiunile pe care i le-am hotărât noi. Asta pe de o parte, pe de altă parte, se pare că noi nu ne putem descurca încă în cunoaştere fără sprijinul dimensiunilor. „De fapt a vorbi cu oamenii altor secole este aproape acelaşi lucru cu a călători” – spune Descartes, dovedind că în cunoaştere nu dimensiunile sunt importante ci, mai degrabă un fenomen foarte apropiat de transformarea lui Lorentz, transformare în care dimensiunile devin relative, subliniind însă importanţa modificărilor ce au loc în elementul material.  Se pare că – să mi se ierte obrăznicia! – Universul nu ţine de loc cont de speculaţiile pe care le putem obţine noi cu ajutorul dimensiunilor, pentru că în întregul său Universul este expresia cea mai subtilă a nefiinţării, a virtualităţii, în egală măsură cu cea a fiinţării, sau concretului. Fapt pe care noi – forme persiabile – nu vrem să-l considerăm a avea aceeaşi importanţă cu expresiile pe care le putem cunoaşte nemijlocit acceptând relaţiile geometrice sau mecanice ale materiei, relaţii ce pot fi quantificate prin cifre, în vreun fel, sau altul. Nu pomenim decât la mare ananghie despre existenţa în egală măsură a non-materiei, ce este cuprinsă în orice formă materială. Şi totuşi, se pare că, mai ales pentru fizicieni, devine din ce în ce mai evident că, fără existenţa deplină a virtualului, a nefiinţării forma materială nu poate să ia naştere, nu poate deveni în cele mai delicate conotaţii ale perisabilului. Fără perisabil, la rândul lui, virtualul nu ar fi posibil, nu ar fi posibilă nici esenţa subtilă a transformării lui Lorentz, care nu se referă de fel la relaţiile geometrice ale materiei, ci mai degrabă la relaţia virtual-concret, care rămâne încă un mister afurisit în a fi limpezit. „Această enigmă este greu de enunţat pentru că limbajul nostru este materialist, pentru că se crede, de exemplu, că natura unei substanţe poate fi absorbţia în panuniversal.”, afirmă Bachelard. Până în prezent  ne-am mulţumit să privim acestă afirmaţie ca pe o axiomă, sau să încercăm explicaţii mai degrabă poetice. Dar afirmaţia filosofului ar putea deschide o cale spre relevarea faptului că în Univers ar trebui să vorbim mai degrabă despre limite decât despre dimensiuni. Diferenţa fiind că dimensiunile tind mereu spre fixarea concretă (geometrică) în perisabil, pe când limitele  revelă modalităţi ale devenirii în fiinţare. O limită marchează, mai mult sau mai puţin precis, momentul trecerii nefiinţării în fiinţare, şi implicit începutul unei deveniri, care devenire se arată a fi obligatoriu expresia evoluţiei perisabilului. Privind faptele în acest mod, putem descoperi că dimensiunile exclud o relaţie materie-nonmaterie, pe cînd limitele încearcă s-o facă posibilă, acceptând un raport nemijlocit între virtual şi concret.

În zilele noastre este foarte greu să discutăm în afara dimensiunilor, pe care le exprimăm în cifre şi raporturi teribil de exacte, fără să ţinem cont că o afirmaţie ca: Matematica este în primul rând o metodă de gândire, nu o colecţie de formule. (…) Este adevărat că unele rezultate ale folosirii sale pot fi înţelese şi de nematematician; aşa se întâmplă cu anumite aplicaţii ale matematicii în economie, în probleme de transporturi etc. Însă de cele mai multe ori limajul matematic nu este traductibil în limbajul uzual, iar încercarea de a-i ghici conţinutul după câteva exemple cu caracter ilustrativ poate duce la o imagine denaturată a acestui limbaj. (Solomon Marcus – Poetica matematică) – ne duce cu gândul la eforturile lui Pitagora sau ale lui Platon de a-şi convinge semenii să nu confunde cifra cu categoria acesteia, expresia concretului cu conţinutul acestuia. Probabil  temerile filosofilor erau tocmai să nu se întâmple ceea ce astăzi este la mare preţuire: excluderea virtualului din expresiile concretului, denumind foarte pompos aceasta ca fiind Realitate, ceea ce se pare că este – la urma, urmei – un fals, care ascunde evoluţia devenirii.

Poate, datorită acestei mentalităţi, nu putem imagina un Univers lipsit de dimensiuni. Şi dacă, Universul cu trei dimensiuni a dovedit că nu poate susţine rezultatele ultimilor descoperiri, a fost inventat cel cu patru, apoi cu cinci, şapte şi nouă, iar de curând Universul se bucură de unseprezece dimensiuni. Vom asista probabil la o creştere treptată a numărului dimensiunilor Universului până la o cifră care va dovedi mai degrabă că lipsa acestora este cu mult mai prietenoasă cunoaşterii.

Scriu toate acestea zâmbind într-un peş, mirându-mă de ce obrăznicii îmi trec prin minte. Doar că sunt obrazniciile mele şi le iubesc. Chiar dacă nimic nu este adevărat din ce vă spun, îmi rămâne plăcerea că e tare frumos lucrul la care gândesc.

 

 

 

Read Full Post »