Uneori, sentimentul de contemporaneitate din scrierea adâncă a unui scriitor important, te zdruncină serios. Niciodată n-ai să ştii dacă este o fericire sau o nefericire atunci când ţi se dezvăluie un sens – nu, să nu gândiţi “un înţeles”, să nu gândiţi asta, pentru că sensul aşează înţelesuri pe rând, unul după altul; ăsta e rostul lui, aşa te face el mai bogat -, sensuri care te fac contemporan cu înţelesurile ascunse în ele, în sensuri. Sensurile nu au o vreme a lor, una specială, ele vin atunci când ai parcurs, cu migală – dar mai ales “în curăţemie”, ca să folosim expresia celor din vechime – o lungă cale pentru a aduna destulă substanţă a cunoaşterii. Atunci abia, există şansa să realizezi că vreme îndelungată ai conveţuit cu acele sensuri fără să fii contemporan cu ele, fără să realizezi o actualitate a acestora. Te ajută în asta şi tentaţia necontenită a materialităţii, cu comodităţile percepţiei, dar şi cu capcanele ei. Sunt lucruri pe care poţi să le vezi, să le pipăi, să le auzi, lucruri care stau în calea ta şi te ademenesc, iar de cele mai multe ori nu izbuteşti să eviţi capcana. Iată de ce, există mereu riscul ca întâlnirea să nu se producă într-o viaţă, în viaţa pe care o trăieşti; chiar dacă te-ai hotărât să pleci în căutarea sensurilor, chiar dacă îţi doreşti asta. Mai bine spus: ai vrea să-ţi doreşti asta. Abia dacă ai o întâlnire fericită, realizezi că exista pericolul să pierzi un fragment din dimensiunea infinitului, şi tocmai acel fragment evidenţiază existenţa spiritului. E o întâlnire unică, irepetabilă, de ea depind limitele tale.
Nici pe departe să nu crezi în unitatea infinitului, în dimensiunea sa unitară. Infinitul este o adăugire continuă care pleacă de la fiecare element al Universului, în toate direcţiile acestuia. Astfel, el, infinitul, este contemporan cu fiecare din noi; abia infinitul instaurează starea deplină de contemporaneitate.
„Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se duc ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri.”
Strofa aceasta din „O! Rămâi”, publicată în 1879 de Eminescu mi-a arătat cât de periculos şi de nedrept este să reduci contemporanietatea la actualitate şi să pierzi astfel substanţa dimensiunii infinitului: „Anii tăi se duc ca clipe/ Clipe dulci se par ca veacuri.” Ar fi o nenorocire să ai orbirea de a percepe infinitul în totul lui, ai pierde toată înţelepciunea lumii care apare şi piere cu rostul ei. Ridicându-te departe de ea, ca să percepi întregul sensurilor, acestea s-ar topi în unitate şi ai ajunge să distrugi valoarea inestimabilă a existenţei. Nu ştiu dacă un muritor are mai multe vieţi, dacă se reîncarnează în căutarea înţelepciunii; nici măcar nu cred că este important să se întâmple asta atâta vreme cât puterea existenţei este de nemăsurat.
Secretul arhaicelor învăţături era păstrat cu grijă ca să „nu fie date perle porcilor”. Considerau ei că este cu mult mai important să dai lapte copiilor şi carne maturilor, lăsând existenţa fiecăruia în rostul ei: „Şi privind la luna plină/ La văpaia de pe lacuri,…” Domină un spirit cu o infinitate de feţe, fiecare pentru atâta înţelepciune câtă a ajuns să culeagă. Poate fi existenţa contemporană doar cu ea? Are actualitatea forţa de a reduce totul până la percepţiile individuale, şi atât? Poate ea să ascundă atât de iscusit toul? Ne ajută cu adevărat cele cinci simţuri – doar ele?! – să cunoaştem realitatea? Există posibilitatea ca realitatea, pe care uneori o vedem atât de strâmtă, să fie la rândul ei infinită, depăşind cu mult marginile limitelor noastre, şi să ne arate că avem posibilitatea să culegem giuvaeruri din sensurile care se întregesc unul din altul, atunci când nu ne mai lăsăm ademeniţi de actualitate. Se pare că de asta e bine ca laptele să fie dat copiilor şi carnea adulţilor. Ambele categorii au de ales, iar realitatea se îmbogăţeşte în sensuri, infinitul îşi determină cu migală dimensiunea sa de neconceput. Tot atât de neconceput ca şi realitatea, dar să nu vă imaginaţi că neconceputul e un soi de a ieşi din imaginaţie. Nu. Realitatea este de necoceput până o transformăm în verb, până o aşezăm în cuvânt, pentru că: „la început a fost cuvântul”, nu-i aşa?!
Fiecare fiinţă a Universului are un moment când devine ea, cea din sinea ei, şi se exprimă conform cu sinele său. Este de neconceput să fie altfel, realizăm lucrul acesta, atât despre noi cât şi despre cei din jur. Dacă am fi atenţi, dacă am ţine cont de înţelesurile unui astfel de moment – care nu se anunţă şi nu se defineşte – am trăi mai departe o existenţă proprie. Din nefericire am pierdut exerciţiul acesta, şi continuăm să pierdem şi amintirile lui, pe care niciodată nu l-am stăpânit prea bine, ceea ce începe să devină periculos. Asta, poate, fiind şi cauza pentru care ne este dat să trăim o existenţă care nu există în cea mai mare parte a ei.
Am gândit această carte s-o ţin departe de înţelesuri, importante sunt sensurile, înţelesurile vor trebui căute de fiecare după tăria sa. O, desigur, un scriitor trebuie să aducă în faţa cititorului înţelesurile; se declară că ăsta ar fi rostul său. O fi, dar pe mine mă interesează cu mult mai mult valoarea pe care sensurile o dau existenţei, acele sensuti care mă fac să descopăr o actualitate care mai degrabă tinde să se ascundă. Sunt curios ce ascunde o astfel de actualitate, unde ne duce ea? Cea pe care o am la îndemână, la vedere, o văd, o percep, şi pare a fi destul de plicticoasă şi de limitată. Atunci de ce să nu prefer aventura aceasta, coste cât o costa?
Iată un motiv suficient să refuz să fiu contemporan cu contemporaneitatea pe care mi-o definesc actualii zilei. Strădania consecventă a acestora de a convinge că evoluţia realităţii depinde de materialitatea sa a atins un nivel saturat de simţuri comune. Lumea materială nu evoluează doar invocând materialitatea, chiar dacă lucrul acesta se practică tot mai asiduu în ultima sută de ani, aceasta, materialitatea, contribuie la stabilizarea formei. Contribuie la saturarea cu reflexele unei axiomatici ce îşi are obârşia în prejudecată. Materialiştii au izbutit să creeze un folclor împins cu bună ştiinţă în deriziune, despre formele nemateriale ale Universului. Cu bună ştiinţă au făcut asta, tocmai pentru ca: „Şi privind în luna plină/La văpaia de pe lacuri,…” simţurile să simtă cât de strâmt sunt închise, iar Lumea să devină lume, adică un loc unde cunoaşterea se întâmplă şi cu ochii închişi, pe orbeşte. Nu-mi place să mă complac în agitaţia unui spaţiu care mă sufocă, care caută să-mi ascundă cu încăpăţânare uşile prin care se poate ieşi în larg, în Spaţiu.
Cred cu tărie că „a nu şti” este o binefacere atunci când te plictiseşti să tot ştii ceea ce ştiai şi ieri, şi alaltăieri sau în trecut; un astfel de „ a nu şti” te alungă din locurile comune, te face să descoperi că ai un spirit care nu se mulţumeşte cu înţelesuri, şi caută sensuri. Este iritantă senzaţia de neterminat; constaţi că ai început să afli ceea ce ştiai şi ieri, şi alaltăieri, ceea ce se măsoară, şi-n veacuri, şi-n clipe, iar în urma lor rămâne mereu ceva de a cărei măreţie se loveşte doar umbra gândului. Ceva de la care vin zvonuri, vine un folclor care confirmă că ceva este ascuns, sau mai bine zis, este ceva ce tu nu eşti în stare să vezi. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie nu-mi place această lipsă de măsură, nu-mi place asupra măsurii. Un lucru din care jumătate, sau mai bine de atât!, nu ştii ce înseamnă, în mintea mea necoaptă e o lipsă de măsură aşeazată pe o asupra de măsură.
Da, recunosc, e o problemă a mea cu contemporaneitatea. Nu cred în contemporaneitatea asta, nu cred că suntem făcuţi pentru o astfel de contemporaneitate; pentru mine sunt semne că trebuiesc căutate şi celelalte părţi ale contemporaneităţi. Că suntem destinaţi unei astfel de căutări, numai că ne-am lenevit, am pus osânză pe burtă şi ne mişcăm greu şi alene. Poate că ăsta este motivul pentru care cel care citeşte aceste rânduri, se aşează şi spune îngândurat: „Dar n-ar fi trebuit să-mi arate şi înţelesurile?”
Ei, bine, nu pentru tine caut înţelesuri, preabunule cititor, ci pentru sinea lor. Nici o putere din Univers nu m-ar învrednici să te fac să vezi înţelesuri acolo unde tu nu vrei, sau nu poţi, să le vezi. Dar există puteri care mă pot face să le arăt, să le întrupez şi să le învrednicesc să umble prin realitate, să fie alături de tine atunci când vei considera că ai nevoie. Nici măcar să nu crezi că este o situaţie ingrată, sau marcată de egoism – de fel, este natura lucrurilor în devenirea ei, şi atât: „Anii tăi se duc ca clipe/ Clipe dulci se par ca veacuri.” Dacă vei aduna la rândul tău suficientă putere, ai să le vezi; de asta trebuie să fie acolo, dacă nu, vor rămâne de neconceput. Rostul meu se află în clipă, iar al tău în veacuri, amândoi suntem feţele aceleiaşi monede: realitatea de neconceput.
De dorinţa, de pofta, de nerăbdarea şi de aţâţarea ta, ca şi de slăbiciunea mea, profită doar cei care ne exploatează pe amândoi, cu neruşinare şi nerecunoştinţă; singurul „beneficiu” pe care-l căpătăm e un potop de vorbe goale. Ar trebui să ţinem conrt că laptele este pentru copii şi carnea pentru maturi, astfel am evita spectacolul scârbos al măscăricilor neputincioşi. Ce pot ei înţelege din: „Şi privind la luna plină/ La văpaia de pe lacuri,…”. Ce poate înţelege un orb din strălucirea diamantului şlefuit cu migală?
Manzatu 