Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘intenție’

“Intenția mea nu este de a expune metoda pe care fiecare ar trebui s-o urmeze pentru a-și călăuzi bine rațiunea, ci doar de a arăta în ce fel mi-am călăuzit-o pe a mea… sper că voi fi util unora și nu voi dăuna nimănui.” – spune  Descartes în “Discurs asupra metodei”, carte ce va deveni fundamentală pentru modelul cartezian de a gândi. Se părea că, plecând de la singurul adevăr absolut și indiscutabil pe care Descartes îl definește, și anume că cel care gândește există;  asigură strădania de a-ți conduce rațiunea  printr-o metodă, ce va ajuta subiectul să limpezească prea multele și prea desele momente de confuzie create  în gândirea coordonată de viziunea unei voințe divine și relevată prin arhetipuri sau simboluri. În fapt, nu era altceva decât încercarea de a înlătura cât mai mulți factori subiectivi dintr-un discurs. Asemeni tuturor gânditorilor de până la Eistein, și Descartes crede în liniaritatea metodei sale; ca atare discursul său pleacă de la un adevăr absolut și caută să atingă un alt adevăr absolut, cele două adevăruri devenind punctele unei axe pe care să se fixeze perechi de coordonate care desemnează un traseu.   Cu vreo trei sute de ani după ce Descartes își elaborează metoda,  Alejo Carpentier publică romanul “Recursul la metodă”, care nu este nimic altceva decât demonstrația că orice metodă poate fi expusă unui recurs, mai mult, că orice metodă transpusă în realitate, prilejuiește apariția unui recurs cu care omenirea se va întâlni, așa cum dovedea lumea americo-latină a acelor vremuri, și pe care marii romancieri ai timpului (Marquez, Carpentier, Sabato, Montalva etc.) o descriu ca pe  un recurs la contemporaneitate. Carpentier nu se sfiește să parodieze discursul filosofului, descriind destinul Dictatorului, odată ajuns în lumea europeană, ca pe o dulce-amară și dezlânată existență, cu totul în afara vreunei metode sau a vreunui recurs la metodă. Nu mai putem vorbi despre un parcurs liniar, cauzele și efectele nu mai au legături, punctuale, atât de definitive sau atât de strânse, iar itinerarul se abate și se transformă într-o spirală pe care punctele se așează unul deasupra altuia fiecare pe o spiră superioară.

Discursul lui Descartes, devenit un model care are la bază rigoarea  metodei, va fi urmat o perioadă și va părea să confirme supremația unui adevăr absolut.  Pentru filosoful francez, raportul dintre rațiune și materia care deține mulțimea de adevăruri ale lumii se stabilește prin metode care se sprijină pe coordonatele unor axe relevate de adevăruri aflate la o oarecare distanță unul de altul. Asta, spre deosebire de Newton, pentru care un adevăr este descoperit de o lege, dacă aceasta este obiectivă, ca atare are capacitatea de a ordona materia ce duce la respectivul adevăr.  „Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea” – spune genialul savant cu puțin înaintea morții. Pentru Newton, adevărul este obiectiv și definibil, dar mai puțin absolut și pentru a-l aduce la suprafața materiei este necesar și suficient să inventezi instrumentele potrivite.

Apariția unui recurs la discursul filosofului francez, relativizează principiul adevărului absolut și inclină balanța, mai degrabă spre concepția lui Newton, iar noua formă  a metodei devine: să gândești nu despre Univers, ci în Univers. Dacă Descartes caută coordonatele capabile să conducă la un adevăr absolut, Newton acceptă existența adevărurilor în ființa fiecăruia dintre noi, iar distanța până la acestea este dată de interesul și capacitatea noastră de a ne crea instrumentele potrivite. Exemplul lui Carpentier fiind edificator; atitudinea lui față de discursul lui Descartes fiind mai degrabă critic, iar instrumentele cu care lucrează pledând pentru un parcurs, mai degrabă lipsit de metodă. Atitudine care se consolidează în zilele noastre, când fiecare discurs despre o metodă este supus unor excursuri care lansează în eter, constelații – mai mult sau mai puțin complicate – de structuri pornite din diferite puncte ale respectivei metode, și care au trasee surprinzătoare. Nici  fragila liniaritate – plecată din supoziția unui adevăr absolut -,  nici conformația pretențioasă a structurilor care dau naștere spiralei, ca expresie a ciclului ce se modifică prin sine, nici  explozivele construcții, care pretind supremația asupra unui spațiu limitat și care provin dintr-un excurs, nu dovedesc altceva decât forța aparenței. Suntem în plină – și deplină – metafizică, în care nimic nu este absolut. Dacă, recursul la discurs era pornit de constrângerile unei particularități sociale, care făcea atrăgatoare nevoia revenirii “într-o contemporaneitate globală”, ce de la distanță părea dulce și promițătoare; excursul la discurs caută să impună o “ contemporaneitate punctuală” (ca atare cu atât mai aparentă), având legături volatile cu realitatea obiectivă ca și cu cea aparentă, legături care se sfărâmă la cea mai slabă oscilație a vreunei valori. Și dacă valoarea discursului consolidează metoda, recursul dă naștere unui model, și astfel facem cunoștință cu oscilația între sisteme de valori, în urma cărora au apărut atitudinile propuse de Marx și Engels (Vestita ecuație a procesului industrial și toată literatura despre sisteme social-ideologice care pornesc de la unele economice ce s-ar opune unul altuia – ceea ce este un fals.); ajungem la excursul discursului ce se desprinde dintr-un punct al metodei și este capabil să deseneze trasee foarte depărtate de adâncimile pe care le găsim în gândirea învățaților tradiționali. Fie discursul, fie recursul sau excursul la metodă sunt sisteme de coordonate ale modelului cartezian, care au o existență ce se izolează, acceptând aparența. Gânditorii de dinaintea lui Descartes, acceptă aparența ca o funcție  a creației divine, menită să fie expresia voinței Creatorului, care propune omenirii relativitatea ca formă de libertate. Absolutul fiind cealaltă variantă a ființării, cea inexorabilă, lipsită cu totul de orice formă a libertății.  Cele două variante sunt, dacă vreți, același joc al discursului și recursului, iar  excursul la metodă, pornește oricând, din orice punct al ființării, pentru a limita evoluția oricărei forme.

Este evident că există diferențe substanțiale între poziția unui eseist sau a unei personalități creative  și cea a unui savant. Eseistul este cel care încearcă să-și subordoneze relațiile dintre atribute, dintre legăturile directe sau complementare, tinzând să pătrundă cât mai adânc în structura  substanței ( vezi chiar atitudinea lui Carpentier). Savantul, în schimb, este preocupat de punctele în care legăturile din structura unei realități se intersectează și produc premisele unor naturi care emit unde morfice. Chiar dacă diferențele dintre poziția eseistului și cea a savantului sunt numeroase și par în multe cazuri ireconciliabile, acțiunile pornite din ambele converg către aceeași realitate și propun aceleași forme de relativitate ale unor naturi generatoare de vibrații cu funcții morfice. Relativitatea care guvernează ființarea naturilor producătoare de vibrații este aceea care stabilește substanțialitatea acestora. Vidul, Nimicul, Haosul, Abisul nu este altceva decât expresia non-spațiului, care devine pe măsură ce numărul  de vibrații crește și se diferențiază făcând posibilă apariția Formei. Vorbim de un proces care parcurge o durată, nu este un proces instantaneu ci unul care se ivește prin adițiune, are un anume sens și o anume substanță. În general, vorbim mereu despre materializare într-un asemenea caz, doar că TOTUL este materie – de la inefabil, la vibrație și Formă, totul este materie. De la Gînd la Produs, parcurgem etape diferite ale substanțialității materiei, ceea ce ar trebui să stabilească  o anume unitate a modului de a gândi care să găzduiască modelele atât de diverse al gândirii, ceea ce ar avea ca rezultat acea libertate deplină pe care o au formele incipiente, cu mult înaintea apariției specializărilor impuse de relațiile specifice cu o realitate, fie ea aparentă sau obiectivă. Savanți ca Jung sau Sheldrake au pătruns într-un astfel de model, și, chiar dacă au primit foarte multe reproșuri din partea adepților modelului de gândire cartezian, se pare că sunt cu mult mai aproape de o astfel de formă de libertate care există doar în durată. Și nu vorbim de durată ca o unitate de timp, ci ca un orizont al existenței în care  “câmpurile morfice” sunt cele care hotărăsc geografia.

Faptul că, eliminând treptat alte formne, modelul de gândire cartezian s-a impus în conștiința omenirii ca fiind “cel adevărat”, a generat o anume formă de comoditate ce ne îndepărtează tot mai evident de impulsurile pe care existența le imprimă prin libertate. Singurul rezultat evident este că oamenii devin din ce în ce mai captivi acțiunilor și efectelor acestei comodități și se îndepărterază de existența liberă, reducând agresiv formele de aparență ce constituie substanța ființări. Se poate spune că formele aparenței, hotărăsc soartea omenirii, asemeni formelor deveite existență. Ne îngrijorăm, pe măsură ce forme concrete de existență dispar, și asta doar pentru că au o substațialitate ușor perceptibilă, dar nu băgăm de seamă, cu nici un chip, dispariția formelor de aparență de o substanțialitate subtilă; adică acea substanțialitate capabilă să întrețină relațiile cu câmpurile și undele morfice ce constituie ființarea însăși. Trebuie ca nivelul morfic să  devină perceptibil prin mijloacele pe care le putem educa cu o anume ușurință  – este vorba de simțuri, de rațiune, de conștiință etc. – pentru ca să acceptăm existența unor relații. Pentru celelalte relații, cele ce pot fi sesizate cu mijloace subtile, preferăm să apelăm la persone care sunt înzestrate și nu facem nici un efort pentru a ne educa să înțelegem modalitatea de comunicare specifică a acestora.

Advertisements

Read Full Post »