11 februarie, 2015
Peste tot, se aude tot mai insistent o expresie care sună al dracului de ciudat: trebuie să trăim în prezent. Nu știu prea multe despre istoricul acestei expresii, iar cei care ar invoca originile epicureene se înșeală amarnic. Între să te bucuri de clipa prezentă și să trăiești în clipa prezentă este o diferență substanțială. Epicureeni, pentru a se bucura cum se cuvine de clipa prezentă, se îngrijiau să aibă cuvenitele proiecții în viitor, proiecții care se transformau în momentele unui prezent deosebit de activ. Nici pe departe nu avem de a face cu orbirea atât de prețuită în zilele noastre. Pentru că devenind prizonierul prezentului înseamnă să te condamni la orbire, o orbire voluntară care, oricum ai socoti rămâne deosebit de dureroasă și anulează acel principiu al lui Epicur, invocat. Atitudinea impusă de principiul trăitului în prezent are efecte imprevizibile asupra generațiilor viitoare, fapt care era evitat cu înverșunare de înaintașii noștri. Se poate spune că vreme îndelungată era socotită o crimă îngrozitoare, și era condamnată strașnic.
Un prim efect al orbirii la care fac referință este incapacitatea de a reacționa la stimulii nou apăruți în procesul realității imediate. Pentru că realitatea imediată este un proces continuu supus presiunii acțiunilor cumlate a agregatelor ce o compun. Este suficient să asiști la modul cum a înghețat spiritul profesional, și la efectele de incapacitate de a rămâne în contact cu dinamica modificărilor din domeniul profesie tale. Situațiunea este facilitată și de apariția unui număr impresionant de prefabricate care-i ajută pe toți cei ce trăiesc în prezent. S-ar putea spune că este și asta o mare invenție, doar că este cumplit de asemănătoare cu ghilotina. Este un alt soi de ghilotină care nu ucide biologic, drept pentru care ne-am ales cu o mulțime de indivizi care umblă prin lume descăpățânați, cum ar spune Jarry. Da, sunt oameni care au acum posibilitatea deplină de a trăi în prezent, doar că prezentul nu poate fi prelungit atât cât și-ar dori ei. Cu oricâtă încăpățânare, cu oricâtă tenacitate s-ar înșuruba într-o astfel de atitudine, prezentul este o stare volatilă a timpului și evoluția aduce cu sine elemente noi care se instalează în ceea ce ei și-ar dori stabil. Imaginea ce urmează nu este de fel înălțătoare, nu are nimic fermecător, seducător în ea. E ca și cum ai vedea o imensă livadă, ce se întinde pe o suprafață uriașă, în mijlocul unui piesaj mirific. Copacii sunt puternici și roditori, condițiile ideale pentru a te putea bucura de recolte nemaivăzute; doar că roadele, și cele ce atârnă, bogate, în pomi, ca și cele căzute la pământ sunt zbârcite, uscate și castanii din cauza putreziciunii. Cam asta este o omenire trăind în prezent. Mă găsesc în mijlocul unei astfel de oameniri. Habar n-am dacă fac parte din ea, sau dacă am izbutit să mă rup, să continui visul unui viitor cu care să mă întâlnesc. Nu mi-am pus vreodată problema să socotesc, să compar stările timpului meu. Gândul meu a fost în permanență la două lucruri: unu, să refuz prefabricatul; doi, să mă suprapun peste înfăptuire. Prefabricatul mi-a produs întotdeauna o urticarie supărătoare, mai ales pentru faptul că poți să-l întâlnești la tot pasul; pur și simplu se prăbușeșete peste tine de peste tot. E într-un fel ca uniforma soldatului sau a pușcăriașului: nimeni nu-și poate explica de ce așa, și nu altminteri. “Așa, pentru că așa se face”, mi-a răscolit măruntaiele toată viața. În opoziție cu prefabricatul, înfăptuirea îți face cunoștință cu Universul, te duce în vâltoarea cunoașterii, și nu este un preț prea mare pentru a plăti așa ceva… Dar, nu despre mine este vorba în această lume, și nici în aceste timpuri. Legăturile mele cu viul lumii sunt adânc personale și de aceea cu totul neglijabile pentru cei din jur. Am înțeles asta de multișor, și nu m-am omorât cu firea. Ceea ce nu înțeleg este setea nemăsurată de a ajunge în temeiul orbirii, setea care îi usucă pe semenii mei. Nu există voce, nici imagine, nici cuvânt (vorba lui Goethe ) care să-i poată scoate din acest câmp mobilat doar cu obiectele sfarogite ale prefabricatului.
Vezi că, viața nu este nici pe departe – ceea ce spune Samuel Beckett – drumul de la uter la mormânt. Viața este seria aceea indefinibilă de transformări care străbate Universul în toată lipsa sa de dimensiuni. Folclorul cu moartea, unicitatea existenței, viața de apoi și toate celelate istorii pornesc de la cei care trăiesc în prezent. Pentru acești oameni, orbirea a ridicat un zid între ei și ceea ce este Universul cu adevărat. Jupânul Voltaire își poate permite să nu-l salute pe Dumnezeu, chiar dacă stau în același cartier, pentru că se știe meșter în ale înfăptuirii. Descartes este bun prieten cu aceeași persoană pe același motiv.
Deh!, fiecare după cum îl lasă inima, după cum e strâns la pungă.
Manzatu 