Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘indicator’

Am repetat în câteva rânduri că termenul: Noțiune – merită ceva mai multă atenție și că, modul în care este tratat produce o sumă de distorsiuni ( de la cele mai subtile, până la cele efectiv brutale) care nu se datorează termenului în sine, ci modului cum interpretăm semnele emise de acesta. Acestor interpretări datorăm conduita contradictorie în relație cu relieful realității prezente, în cele mai multe cazuri această conduită depinde de pornirile subiective individuale, pe care adesea, conștiința  le transformăîntr-un soi de axiome ce sunt apoi împărtășite apoi prin contaminare la nivel de rațiune.  Noțiunea este o formă a materiei care, chiar dacă aparent se adresează simțurilor, nu este percepută de acestea, ci este ridicată la nivelul conștiinței de unde, conținutul ei indică simțurilor prezența unei, sau unor forme subtile, pe care experiențele eminamente empirice nu le pot revela și nici caracteriza. De regulă, gândim că informațiile pe care o Noțiune le propagă, trebuie să fi compacte, legate direct de valorile unui corp. Astfel, imaginea pe care vom avea despre corpul respectiv va fi – credem noi – cât mai exactă, ca și raporturile acestuia cu alte corpuri. Cu toate că, de când e lumea, lume, s-a dovedit că, în Univers lucrurile nu stau de loc așa, și că Principiul Polarității, precum și Principiul Vibrației dovedesc că; Noțiunea poartă o anume cantitate de informații subtile, foarte sensibile și foarte fertile, informații ce devin active sub amprenta specifică a particularului, contribuind substanțial la îmbogațărea câmpurilor morfice. Aceste informații morfice, pe care Noțiunea le poartă comportându-se ca un vector-suport, se datorează relației acesteia cu obiectele cu care crează o polaritate. Ea evoluează în același sens, și în același ritm, cu obiectul de care este legată prin relația de polaritate, doar că emite altă varietate de informații. Unele dintre ele sunt cele care păstrează elemente despre imaginea obiectului de care este legată; altele însă îndeamnă la evadări în teritoriile vecine. În consecință, nu putem caracteriza obiectele aflate în stadii primare, ca fiind capabile să emită noțiuni bogate în informații. Mulțumindu-ne  să acceptăm pentru Noțiune  o funcție denominativă,  există riscul să pierdem întreg spectrul de informații care există între aceasta și obiectul în sine. Iată de ce, pentru persoanele care au înclinat spre a defini Noțiunea, ca și multe dintre operațiunile pe care i le datorăm, ca operând într-un câmp al Ideii. Ceea ced înseamnă – spun aceștia – că nu avem de-a face cu elemente materiale, iar cei care operează cu astel de termeni rămân în afara lumii materiale. Doar că, Universul, în totul lui este material, și chiar dacă Principiul Mentalismului afirmă că: “Totul e spirit; Universul este mental.” – asta nu neagă existența materială a Universului. Universul însă există doar între limitele capacității mele de a cunoaște. Tot ce nu este cuprins între aceste limite, nu există.

Ca să înțelegem mai bine acestă stare de fapt, e bine să aruncăm o privirea asupra mitului lui Prometeu, eroul care a furat focul. Mitul are două nivele: unul cel al Focului, simbolul Spiritului, o esență cu care poți cuceri stările subtile ale Universului și pe care doar cei harăziți o pot gestiona; și stânca, simbolul materiei, cea care face captivi întru suferință. Cei care pot gestional Focul (Spiritul) sunt cei care se desprind de captivitatea materiei. Soluția, ne îndeamnă mitul, este nu să furăm Focul ci să-l câștigăm, să ajungem demni pentru a fi însușiți și eliberați în esență. Stânca (Materia) este cea care ne face captivi și ne hărăzește suferinței și ignoranței, pentru că lupta continua cu suferința ne orbește, ne limitează la a repeta continuu aceleași gesturi și aceleași greșeli. Din punctul de vedere al unei gândiri reducționiste cum este cea materialistă, desigur Prometeu este un erou și gestul său este o jertfă, dar din punctul de vedere al unei gândiri ermetice lucrurile nu mai sunt la fel de, iar poziția lui Prometeu este mai degrabă cea a unui nesăbuit, din cauza căruia s-ar fi putut pierde procesul subtil care pune în circulație suma de informații generate de tandemul Noțiune – Obiect, care funcționează după regulile emise de Principiul Polarității ( „Totul e dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul și neasemănătorul au aceeași semnificație; polii opuși au o natură identică însă de gradde diferite; extremele se atind; toate adevărurile nu sunt decât neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate”) – pe care ermeticii l-au enunțat -, ca atare Noțiunea se comportă ca o jumătate de polaritate și funcționează ca un spectru, facilitând astfel cunoașterea în întregul ei. Cealaltă jumătate este Obiectul în sine, Forma de masă, cu toate calitățile și atributele sale. Ca să avem o imagine materială a unei asemenea polarități putem să ne amintim formele desenate de pilitura de fier într-un câmp magnetic, acolo unde, undele emise de  cei doi poli organizează metalul după o formă ce tinde spre simetrie și ne ajută să vizualizăm existența  unor formațiuni non-materiale care provin dintr-un obiect material. De fapt vorbim de un obiect Material (magnetul) tocmai datorită undelor emise, altminteri am avea un obiect de masă.

Faptul că Noțiunea nu poate fi percepută direct prin simțuri, o face să aibă cu formele de masă relații sensibile și instabile. Se poate spune că, Noțiunea este capabilă să lămurească ordinea  relației: Noțiune – Formă de masă în diferite structuri, oferind-o gradual cunoașterii, tot atât de bine cum poate să și adâncească – la fel de gradual – starea de confuzie. Nu putem vorbi de confuzie, eroare sau trădare ca de ceva ce Noțiunea face programatic, urmărind anumite scopuri, ci ca despre ceva ce un alt principiu Hermetic definește: Principiul Karmei, sau principiul cauză-efect ne spune că fiecărei cauze corespunde un anume efect, ori, lanțul acesta odată inițiat nu mai poate fi oprit până la consumarea definitivă. Și, iată cum, ceea ce părea a fi rezultatul logicii unei filosofii esoterice se dovedește a fi o regulă fundamentală a stării primordiale a materiei: “Când schimbi modul în care te uiţi la lucruri, lucrurile la care te uiţi se schimbă!”  (Wayne Dyer)   Și astfel, putem afirma că trădarea nu pornește de la Noțiune, ci de la opțiune, cea cu care am hotărât o anume conduită nouă; iar modul cum arată noua stare a relației Noțiune – Formă de masă nu se datorează nici magiei, nu este nici vreun episod mistic, ci doar o cale pentru care am optat și în care materia se comportă ca atare. Dar, ceea ce este foarte important, probează faptul că Noțiunea este o formă materială. Cred că ar fi interesant să urmărim schema pe care au sugerat-o anticii filosofi, căutând să înțeleagă mecanica subtilă care o guvernează. Pornind de la Marele Tot (Eterul sau Akasa, Haosul Primordial din Mitologie) din care s-a decantat materia și apoi Dumnezeu Creatorul, cel ce  a dat naștere lumii noastre în forma ei arhetipală.  Pentru un anume timde mitologie este o lume care s-a născut dintr-o nevoie divină, anume aceea a  Dumnezeului Creator, care a legat Noțiunea de fiecare formă și a hotărât ca ele să evolueze împreună, fără, însă, să aibă un destin comun. Pentru spiritele care nu cred în acestă forță divină, cum este și al meu – Nevoia este cea care pune în mișcare procesele finalizate cu elemente ce aparțin lumii. După părerea mea, trebuie să acordăm în egală măsură atenție și mitologiei care susține că Totul este o entitate în care se cuprind toate celelalte entități, obligate fiind să coexiste într-o eternă relație, cauză pentru care cunoașterea este numai particulară. Nu poate exista o cunoaștere a generalului, adică a Totului, ci doar una punctuală și din cauza acestui fapt, în cunoaștere nu contează adâncimea – pentru că ea va fi întotdeauna în raport direct cu momentul – ci sensul. Cunoașterea este corectă dacă sensul e corect și în raport direct cu sensul evoluției care este unisensuală.

Atunci când acceptăm că Totul este o realitate substanțială, trebuie să-i acordăm și Noțiunii același statut, pentru că face parte din aceeași familie, ca atare și Totul și Noțiunea sunt stări ale materiei.

Ieșind din societatea tradițională și acceptând mentalitatea  pornită din  principiile create de corifeii Industrialismului – principii ce-și au rădăcinile în modelul ecuației economiei și a bogatei literaturi născute din diferitele interpretări ale acesteia -, o mulțime de ideologii și doctrine au căutat și continuă să caute eliminarea dualiltății energie-masă, tratând materia ca pe un material, ori Noțiunea reprezintă partea de creativitate a masei. Ea este cea care inițiază unda de formă și o preface continuu în relație directă cu condițiile realității. Ca atare, Noțiunea este acea stare a materiei formată din două paliere: Noțunea-pură și Noțiunea-practică, așa cum energia în sine are două nivele: cel pur și cel practic. Domnnul Immanuel Kant a definit aceste paliere și a enunțat funcții ale lor . Când vorbim de puritatea Noțiunii nu facem referire la gradul ei de curățenie, ci la faptul că în ea sunt cuprinse toate variabilele prezente, ca și cele  presupuse ale rațiunii practice. Starea de puritate, este acea stare care presupune  absolut toate formele posibile – posibile sau probabile; virtuale sau reale; aparținând devenirii sau nu – ale unei etități. Vorbim de un spectru în care vibrațiile alcătuiesc fascicole ce vor deveni energii practice și vor crea funcții pentru entitate cu ale cărei vibrații, fascicolul se află în armonie. Modelul ecuației propusă de filosofii materialismului-dialectic reprezintă  descrierea unui proces și nu sinteza acestuia, ca atare termenii săi nu sunt simboluri care să permită abstractizarea acțiunilor ci denumiri ale unor operațiuni, desfășurate într-o anumită ordine. Respectiva egalitate, care are pretenția de a reprezenta baza ideologică a unui anume segment de organizare socială, ne propune două sisteme utopice. Atât Capitalismul cât și Comunismul sunt rezultatul unor propuneri teoretice utopice, derivate dintr-o egalitate care a extras din realitate prin recucere un număr de termeni pe care i-au pus într-o relație de egalitate. Așadar, din spectrul universalității – cu toate semnificațiile generalității – au fost alese câteva fascicole particulare, apoi investite cu funcții de generalitate. Modelul acesta se dovedește că nu rezistă probei celei mai importante: abstractizarea; el nu se poate abstractiza, rămâne în limitele particularității și accelerează procesul reducționist. La ora actuală, cele două sisteme au ajuns să funcționeze ca niște micro-climate închise în niște baloane.  Un numă foarte mare de Noțiuni caracterizante pentru starea de evoluție a materiei nu pot fi folosite pentru a opera în sistemele propuse de cei doi filosofi, ceea ce dă naștere unor tulburări de percepție cu efecte grave asupra sensului cunoașterii. Pentru o scurtă perioadă de timp în istorie, modelul propus a dat senzația că va putea asimila rând pe rând, sub alte condiții, Noțiunile aflate în circulație în societatea tradițională, cele care au întreținut – cu toate funcțiile sale – abstractizarea. S-a dovedit destul de repede, faptul că, într-un sistem particular ce nu permite abstractizarea, Noțiunile respective nu pot iniția funcții, ba – ceea ce este suficient de nociv – vor continua să impulsioneze evoluția funcțiilor universale, agravând starea de confuzie. Procesele care nu vor fi recunoscute ca fiind “materiale”, adică cele care  nu aparțin unui perimetru stabilit pornind de la egalitatea propusă de Marx și Engels, fie vor fi ignorate, fie vor fi declarate ca făcând parte din sferele unor sisteme catalogate ca “obscurantiste”, adică ermetice, ocultiste, mistice etc. Ideologii acestui model au întrebuințat metode de cele mai multe ori cinice în ceea ce privește procesele care nu puteau fi înghesuite în modelul  “materialist”, deformând lanțul cauză-efect pentru a dovedi lipsa de materialitate a noțiunilor, a conceptelor sau a categoriilor cu care se opera. Noțiunile cu care s-a operat și cu care continuă să se opereze induc concepția reducționistă că în Univers entitățile se impart în: materiale, adică entități care se bucură de o existență autonomă determinată de materialitate și “idealiste” adică cele care nu se pot bucura de o astfel de existență, ele fiind doar creația unor imaginații mai mult sau mai puțin educate. Un exemplu edificator ar fi relația dintre Legea Atracției Universale a lui Newton și legea Gravitației sau Legea Relativității Universale a lui Eisten. Legea Atracției Universale a lui Newton stabilește că între corpurile punctiforme funcționează o atracție univesală. Din această lege, Newton extrage Legea gravitației care stipulează ca un corp mai mare atrage un corp mai mic pe care-l ține captiv. Atributele corpurilor punctiforme sunt în relație directă cu dimensiunile, volumul, densitatea etc. iar relațiile dintre acestea dau naștere acelor calități pe care le putem percepe prin simțurile noastre și le putem transforma prin simboluri matematice în relații logice, cu care stabilim nivelul evoluției. Legile lui Eistein,  în schimb stabilesc că relațiile dintre corpuri nu sunt generate de atributele caracteristice acestora, ci mai degrabă de  cauze relative. Astfel, Eistein susține – fără să încerce să anuleze Legea gravitației a lui Newton – că în cazul gravitației, nu este vorba despre atracție ci despre curbarea spațiului ca efect al greutăți corpurilor. Spațiul se curbează direct proporțional cu greutatea corpurilor, în consecință nu calitățile corpului crează gravitația prin relații directe cu un alt corp, ci acțiunea acestuia asupra spațiului care va stabili regulile specifice ale unei relativități particulare.

Read Full Post »

Tehnologia inteligentă începe să creeze sisteme undeva pe la mijlocul anilor ʼ60 ai secolului trecut. Sisteme inteligente care devin capabile să se autogenereze, adică  pot indica cu precizie ce modificări trebuiesc făcute în următoarea generaţie pentru ca activitatea sistemului să fie mai performantă. Poate că e o coincidenţă – deşi mă îndoiesc! -, dar tot prin perioada aceea apar savanţi care sunt tot mai îndrăzneţi în a privi realitatea ca un sistem şi nu ca un mecanism. Elementele ansamblului nu mai funcţionează doar în virtutea unei forţe motrice, ci se supun unei armonii care ascunde o sumă de energii ce fac parte din sistem. Sunt energii care se doesebesc de cea care se degajă din forţa motrice a unui ansamblu mecanic; energii pe care ni le ascundem tot mai temeinic, acoperindu-le cu un strat  gros de „materialitate”, aşa cum ne place să numim ceea ce percepem prin simţuri. Prezenţa acestor energii e cunoscută din cele mai vechi timpuri, au fost definite şi denumite în legătură directă cu modelul după care era alcătuită etapa. Nu facem nici noi altceva, decât să respectăm regula şi să le definim după modelul etapei noastre. Ceea ce se petrece însă acum,  adaugă ceva nou  şi neobişnuit, ceva ce se impune prin dispariţia liberului arbitru. Divinitatea ne-a încredinţat liberul arbitru ca o metodă de antrenare a trecerilor. Este o suferinţă pierderea liberului arbitru, o suferinţă şi o primejdie. Practic ne îndepărtăm de noi şi ne pierdem de contemporaneitate, maimuţărim slăbiciunile celor care nu sunt în stare să se regăsească, o facem cu atâta convingere încât ajungem să uităm de sensuri.

Dacă am face un exerciţiu şi ne-am imagina existenţa noastră fiind trunghiul unui copac plutind pe apa liniştită a unui râu, ne-am adânci în esenţa liberului arbitru.

Trunchiul copacului este în parte deasupra apei, formează o imagine care se reflectă în suprafaţa liniştită a lichidului. Putem vedea toate amănuntele, toate particularităţile, ne putem imagina o adevărată istorie despre modul cum trunchiul şi-a petrecut viaţa pe vremea când era copac. Putem merge mai departe cu imaginaţia şi putem crea legături între copacul ce era şi elementele unui cosmos care-l înconjura, şi care-l cuprindea. Aceasta ar fi esenţa liberului arbitru, adică ceea ce îndeobşte numim istorie, adică ceva care ne oferă posibilitatea de a alege. În funcţie de alegere ne  vom structura o atitudine care va hotărî comportamentul ce va folosi elementele pe care le vedem în imaginea reflectată în apă. Ea nu e  completă, are o parte ascunsă, şi noi ştim asta, extrem de confuz, dar ştim. De modul cum vom căuta să înţelegem partea ascunsă depinde  atitudinea pe care liberul arbitru ne-a ajutat s-o edificăm. Nu suntem pe deplin convinşi că ceea ce vedem în imaginile reflectate reprezintă fidel ceea ce este pe trunchi. Tot timpul există îndoiala, ea domneşte în întreaga noastră existenţa şi se suprapune peste ceea ce nu ştim, şi căutăm să aflăm. Ne folosim de simţuri cu convingerea că ele sunt singurele care pot oferi soluţii, aşa vom şti care este realitatea concretă, nemodificabilă. Căutăm să inventăm mereu experimente prin care să dovedim că simţurile reprezintă o realitate de netăgăduit. Doar că ele – cel puţin cele pe care le folosim astăzi – se folosesc doar de partea aflată deasupra apei, cea care pluteşte la suprafaţă, şi uităm mereu că mai există una, ascunsă. Cea care pluteşte scufundată în lichid. Partea asta, nevăzută, a curbat suprafaţa lichidului, i-a modificat structura şi se află într-o permanentă interacţiune cu ea. Care va să zică, avem de-a face cu o suprafaţă plană, pe care pluteşte un trunchi, acesta îşi reflectă imaginea pe suprafaţa linchidului. Trunchiul nu este singur, în jurul lui sunt alte elemente, care plutesc şi ele. Sunt elemente dintre cele mai diverse care au comportamente felurite, şi ritmuri felurite. Unele plutesc mai repede, alte plutesc mai încet. Unele sunt scufundate  mai mult, altele mai puţin, iar o parte abia ating suprafaţa apei. Spectacolul acesta de la suprafaţa lichidului ne fascinează, şi ne acaparează cea mai mare parte din atenţie. Este explicabil atunci cum de neglijăm ceea ce se întâmplă în partea ascunsă a realităţii. „Ascunsă” o definim noi, pentru că, de fapt, ea nu este de fel ascunsă; este doar: „în partea cealaltă”. Dacă noi suntem pe partea aceasta, presupunem că ceea ce se află „pe partea cealaltă” este ascuns şi de nevăzut. Ceea ce ar trbui să ne dea de gândit este faptul că partea aceea de realitate a acţionat asupra  suprafeţei, adică a curbat-o, ceea ce înseamnă că acolo au acţionat nişte forţe importante, şi că structura suprafeţei s-a modificat. Au exista nişte procese vizibile, care au lăsat nişte urme vizibile. Acţiunea asta a trunchiului ar trebui – poate – să ne preocupe ceva mai mult. Sunt oameni ( Hermes Trismegistul, Pitagora, Sf. Augustin, Freud, Jung, Adler, Einstein, Compton, Planck, Boltzmann, Shaldreke, într-o listă scurtă.) care au depus eforturi consistente pentru a pătrunde în mecanica acelei realităţi „de dincolo”.  Noi, ceilalţi oameni, ne comportăm ca şi cum trunchiul ar fi secţionat în lungimea lui, ca şi cum „partea cealaltă” nu ar exista. În consecinţă, avem o jumătate de trunchi care pluteşte pe suprafaţa lichidului. Nu există un întreg, veştile care ne vin despre o”partea cealaltă” sunt tratate ca nişte curiozităţi, sau ca rezultatul unui comportament deviant. Nu există nici o suprafaţă curbată a lichidului, nu există nici o scufundare, şi tot ceea ce se întâmplă vine din hotărârea unei voinţe pe care nu o putem învinge. De o bună bucată de istorie, trăim tot mai izolaţi în această prejudecată a jumătăţii, şi lucrurile par a deveni tot mai tranşante, mai ales că în această contemporaneitate – pe care am meşterit-o în mare parte din erori – tehnica inteligentă pe care am conceput-o ne ajută substanţial. Ne leagă la ochi cu o eşarfă neagră, dar foarte plăcută – sau cel puţin aşa ni se pare acum. Informaţiile despre „partea celaltă” sunt tot mai palide şi crează un folclor pe care îl tratăm cât de dispreţuitor se poate. Tot ce nu se supune regulilor armonizate imaginilor pe care reflectarea ni le transmite, trebuie desfiinţat; obţinem astfel o lume tot mai bigotă şi mai închisă în principii artificiale. O lume care se depărtează tot mai mult de cerinţa Universului pentru unicitate. Principiul acesta al unicităţii este instrumentul cu care Universul se dezmărgineşte continuu, înfăptuind o expansiune în sinele său. Nouă nu ne place această expansiune în sine pentru că pretinde o atitudine mereu proaspătă, mereu vie. Şi, în aceeaşi măsură, pretinde să privim totul ca pe un întreg în care informaţiile circulă şi ne obligă să optăm. Nu este suficient să  constatăm, e musai să optăm. Din opţiune se deschide şirul de cauze-efecte care va funcţiona până la următoarea opţiune, şi tot aşa mereu. Ori asta înseamnă să ne consacrăm existenţa unor procese derivate din unicitate, procese care nu au odihnă. Nu există posibilitatea gestului reflex care să nu necesite implicare. Tot ce vine din „partea cealaltă” presupune implicare şi neodihnă. Presupune ceea ce odinioară – atunci când imaginea întregului precumpănea – domina caracterul existenţei. O astfel de existenţă nu este legată de industrie, de tehnologie, de sisteme sociale, ci de dominanta provenită din modul în care existenţa nu se retrage într-o jumătate a întregului, ci trăieşte în complexitatea structurii unor „unde de formă” (Shaldreke), „unde de formă” care nu sunt altceva decât informaţii care străbat întregul. Industria, tehnologia, sistemele economice sau sociale, nu sunt altceva decât justificările pe care le folosim în mod voit eronat pentru a continua să trăim în jumătatea pe care am ales-o. Nu industrie, tehnologie sau sisteme am ales noi, ci o jumătate de sistem care ni s-a părut mai lesnicioasă. Industria, tehnologia şi sistemele pot exista şi într-o opţiune pentru întreg, doar atitudinea faţă de ale ar trebui schimbată, iar asta este peste puterile voinţei noastre. Deja am format o gândire care se bazează pe reflexele derivate dintr-o axiomatică a jumătăţii, şi asta ne împiedică să atingem ceea ce Gaston Bachelard numea: „configuraţia abstractă”, acea configuraţie care să depăşească inclusiv spaţiul-timp şi să atingă „domeniul abstractului coordonat”. Poate că atunci vom izbuti să realizăm că e necesară întoarcerea la viziunea întregului, dar asta doar dacă înainte nu am produs nişte stricăciuni iremediabile. Viziunea optimistă a profesorului Bachelard pare să nu ţină cont de evoluţie; cele două jumătaţi – care astăzi se dezvoltă despărţite – pot avea şansa să păstreze un sens comun, dar există în egală măsură posibilitatea ca ele să se distanţeze radical. Mă abţin să fac scenarii într-un sens sau în celălalt; deocamdată nici măcar nu se pune problema ca cele două jumătăţi să aducă informaţii în comun. Eforturile pe care extrem de puţini oameni le mai fac pentru a dovedi că este necesară o revenire la o imagine a ansamblului existenţei, şi la apropierea părţilor separate artificial, devin tot mai greu de înţeles pentru majoritatea copleşitoare.  Limbajul folosit şi natura informaţiilor sunt radical diferite, s-a ajuns într-un punct în care noţiunile definesc, prin aceeaşi termeni, conţinuturi aproape opozabile. Într-un asemenea moment este greu să se mai poată vorbi despre capacităţi de comunicare, sau despre sisteme de comunicare.

Demn de semnalat, este faptul că au apărut două contemporaneităţi, care încă mai încercă să funcţioneze împreună, care încearcă să creioneze o structură a unui ansamblu. Există conştiinţe care realizează limitele tot mai înguste ale sistemelor propuse de mentalitatea jumătăţii şi care devin interesate în apropierea de o altfel de atitudine. Din păcate, foarte multe nu s-au curăţat cu totul de mentalitatea jumătăţii şi nu vizează un întreg, ci cealaltă jumătate, ceea ce este la fel de periculos şi inutil. Totul este încă tulbure, totul este încă fragil şi perisabil. Este epoca ce poate expune omenirea unor excese fără precedent, şi ca intensitate, şi ca formă, dar şi ca orientare. Viziunea despre întreg rămâne un deziderat pur teoretic, pentru că, şi unii şi ceilalţi dintre participanţi au sentimentul deplin al faptului că forma lor este un avantaj. Un avantaj al cui?; un avantaj pentru ce?; un avantaj faţă de ce? Existenţa nu este o problermă de avantaj, ci una a formelor capabile să regenereze continuu, producând particularităţi fertile.

Este greu de imaginat că, un astfel de process poate fi menţinut atunci când este păstrată o trunchiere inutilă şi stearpă.  Oricum, această plutire există; trunchiul care pluteşte este existenţa noastră, din care o parte este scufundată în spaţiu-timp. Lucrurile ar trebui să fie mai simple, pentru că spaţiu-timpul nu se comport ca un lichid, şi ne oferă posibilitatea ca “partea de dincolo” să ne fie la îndemână. Doar că, în lungul timpului, ne-am antrenat o orbire pe care o iubim, de care ne-am ataşat până aproape de disoluţie.

Read Full Post »

20 septembrie, 2015

Vă mai amintiţi un dialog de genul: „Ai citit cutare carte?” „Nu, n-am avut timp, am răsfoit-o, doar.” În copilăria şi adolescenţa mea, era considerat un răspuns stânjenitor, pentru că indica, fie că nu ai de gând să citeşti respectiva carte, fie că nici măcar n-ai auzit de ea.

Dar nu despre lectură  va fi vorba în cele ce urmează, ci despre verbul a răsfoi, verb care indică cel mai adesea, o înclinaţie spre superficialitate, spre tentaţia de  a evita receptarea unui întreg, dar – ceea ce este cel mai grav – despre  crearea unei realităţi paralele cu cea universală. O realitate care are cu totul alte temeiuri, o  altă logică şi alte înţelesuri, ca să nu mai vorbim despre adevărurile profund modificate. René Berger sesiza efectele acestui verb pe la începuturile anilor ʼ70 ai secolului trecut, într-o perioadă când mijloacele tehnologice începuseră deja să-şi arate efectele asupra conştiinţei umane, dar, mai ales asupra modului în care se va structura raţiunea, în noile condiţii. Treptat, mijloacele tehnologice acţionau – şi acţionează – asupra raţiunii, modificându-i structura, ceea ce modifică radical bazele configurării mentalităţii. Datorită lor am ajuns astăzi dependenţi de sumedenie de drăcovenii pentru care se depun eforturi consistente să fie create, chiar dacă, după scurt timp zac părăsite prin diferite unghere, de cele mai multe ori înlocuindu-se unele pe altele.

De prin anii ʼ60, ai aceluiaşi secol, mijloacele tehnologice începuseră deja să tenteze conştiinţa cu posibilitatea răsfoirii realităţii. Apăreau tot mai multe moduri prin care răsfoirea să devină tot mai atractivă, şi televiziunea juca un rol important în acest joc. Fiecare reportaj care relata – „de la faţa locului” – un anume moment al unei realităţi, era în fapt o rasfoire a respectivului moment. Orice răsfoire, făcută cu scopul de a fi prezentată ca o „informare” către un terţ, nu este altceva decât un gest de manipulare, pentru că adevărurile realităţii prezentate sunt rupte de temeiurile lor. În felul acesta, temeiurile respectivelor adevăruri sunt înlocuite cu temeiurile celui care face informarea şi devin direct dependente de personalitatea acestuia; iar un adevăr rupt de temeiurile sale poate lesne deveni minciună. Din perioada în care René Berger scria despre mijloacele tehnologie care instaurează răsfoirea ca instrument de a crea realităţi paralele  cu cea universală, lucrurile au evoluat iute, şi manierele de răsfoire s-au diversificat exponenţial. Tehnologia inteligentă a adăugat mijloace cu mult mai complexe şi mai capabile de a crea dependenţă de răsfoire. Toate aceste mijloace sunt astfel concepute, încât se adesează unei mulţimi. Cele mai multe pornesc de la studii care să stabilească specificul mulţimilor, şi abia apoi sunt create mijloacele, a căror limite sunt trasate de graniţele intereselor mulţimii vizate

În prezent, apoape că s-a uitat despre Autorul care se adresează individului; tot ce aparţine de domeniul comunicării tinde să conceapă mesaje pentru o mulţime. Mijloacele de comunicare sunt gândite pentru a antrena mulţimi, uitând definitiv de importanţa individului şi a relaţiilor acestuia cu o realitate. E mai uşor să spunem că, însuşi individul a uitat de sine, şi  ţine să fie aparţinător al unei mulţimi.

Până la apariţia şi dezvoltarea acestei maniere, individul era cel căruia se adresa Autorul, şi chiar dacă era vorba despre forme concepute pentru a fi prezentate în faţa unei mulţimi, mesajul era adresat tot individului. Spectacolele de teatru sau de film adunau o mulţime de oameni, dar condiţiile de receptare erau individuale.

Ne-am obişnuit să facem paralele între lumea pe care răsfoirea a creat-o şi cea a societăţii tradiţionale, ce se baza pe cu totul alte principii ale existenţei. Desigur, facem astfel de comparaţii pentru a sublinia gradul de superioaritate la care am ajuns în contactul noastru cu realitatea. Suntem practic orbiţi de tot ceea ce mijloacele tehnologice au ridicat în jurul nostru. Suntem orbiţi şi incapabili să realizăm distanţa  la care ne aflăm de realitatea universală. Semnalele care vin din aceasta, ar arăta că ne-am îndepărtat periculos de fundamentele realităţii pe care universul o întreţine, dar, în egală măsură, semnalele realităţii pe care am creat-o prin răsfoiri repetate ne încredinţează că suntem cuprinşi într-un sistem solid, cale mai bun de la facerea lumii. Că suntem aparţinătorii unei realităţi, ăsta este un lucru cert, întrebarea care se pune este: cărei realităţi aparţinem? Judecând în logica simplă a lucrurilor; împreună cu realitatea noastră suntem cuprinşi în realitatea universală, ceea ce nu poate fi negat, dar, problema este dacă, orbiţi fiind de realitatea noastră, cea creată prin resfoire, mai putem percepe adevărurile şi tremeiurile realităţii universale. Mai mult, realitatea creată prin răsfoire are oare aceeaşi unicitate a formelor către care se ne raportăm ca realitatea universală?, sau am ajuns să ne raportăm fiecare la forme pe care ni le creem prin răsfoire.

Seria de întrebări incomode, pe care o generează noua situaţie a societăţii omeneşti, ar merita ceva mai multă atenţie, şi mai puţină aroganţă, mai ales atunci când o opunem societăţii tradiţionale, care de  câteva zeci de mii de ani a izbutit să asimileze toate transformările – fie ele naturale, fie provocate de activitatea directă a omului -, derivate din contactul  nemijlocit cu realitatea universală. În toată această perioadă, nu a existat o realitate intermediară, care să ascundă adevăruri şi temeiuri ale realităţii universale, ci, toate acţiunile omului se produceau pornind tocmai de la acestea. Afirmaţia că o asemenea stare de fapt este generată de nevoia de a ajunge la o societate care să-i ofere omului modern premisele unei existenţe aproape utopice, ar trebui analizată cu ceva mai multă atenţie. Conform unei tendinţe apărute după cel de al doilea război mondial, în această afirmaţie s-ar putea ascunde interesele unor grupări fie politice, fie economice, fie administrative. Şi, ceea ce începe să devină sesizabil, este faptul că astfel de grupuri nu mai sunt izolate, ci numărul lor creşte odată cu diversificarea formelor de interes. Răsfoirea devine un instrument, care oferă unor asemenea grupuri, mijloacele de a manipula adevărurile pentru a crea o realitate perisabilă, care dispare odată ce interesul şi-a schimbat semnul. O astfel de realitate, alunecă peste realitatea universală şi, de cele mai multe ori, intră în conflict cu aceasta. Poate că, nu ăsta ar fi cel mai culpabil lucru, dacă, odată ce realitatea perisabilă s-a stins, nu ar apărea o confuzie de cele mai multe ori dramatică şi care provoacă daune importante. Când vorbesc despre „grupuri de interese”, vă rog să nu vă gândiţi sub nici o formă la conspiraţii modiale, la structuri de tip mistic sau infracţional. Nu despre asta este vorba, ci despre grupuri care dezvoltă strategii pentru obţinerea unor profituri de naturi diferite, iar acestea necesită captivitatea unor mulţimi într-o anume realitate perisabilă. Din nefericire, astfel de grupuri, mai mari sau mai mici, au început să devină tot mai multe, astfel, numărul de realităţi perisabile cărora trebuie să le facem faţă sunt tot mai multe. Ele se succed, se înlocuiesc, se desfiinţează, aidoma imaginilor unui caleidoscop. În toate aceste mişcări, realitatea universală cu adevărurile solide şi stabile, cu temeiurile profunde a dispărut cu totul, iar noi alergăm bezmetici după umbre. S-ar putea afirma că tehnica „realităţii perisabile generată de mijloacele de răsfoire” este însuşită conştient, face parte din strategiile elementare ale societăţii moderne. Este o afirmaţie gravă, mai ales că, indiferent dacă este asimilată voit şi conştient, ori involuntar, fiecare realitate perisabilă, pe care răsfoirea o generează, ne îndepărtează tot mai mult de realitatea universală. Am ajuns să întreţinem o multitudine de realităţi care nu au nici o legătură cu vreun temei, ne obişnuim copii să înţeleagă astfel de realităţi, facem proiecte pe termen lung, pornind de la asemenea realităţi, iar acestea dispar făcând loc altora, de cele mai multe ori opozabile celor înlocuite.

Sub tot acest vraf de realităţi, care nu valorează mai nimic, aşteaptă temeinică şi stabilă, realitatea universală. Oare ce-o fi aşteptând?

Read Full Post »

2 decembrie, 2013

În general, modul în care percepem o ordine acceptată, la care vrem să ne referim, este destul de mult influenţat – în anumite cazuri chiar decisiv influenţat – de grafica geometriei unui câmp sau al unui spaţiu. Această grafică are puterea de a ne face să ne imaginăm ordinea din univers respectând anumite reguli pe care ni le indică ortografia acestor reprezentări. Iar universul ne apare ca o alcătuire de câmpuri său spaţii care au tendinţa evidentă de a crea o ordine paralelă, ceea ce este profund fals. Universul este o structură în care câmpurile şi spaţiile sunt determinate de relaţia unor co-relativi, care vor forma acel câmp sau  spaţiu prin relativizare. Vorbim deci de relaţii matriciale, care sunt în egală măsură componente ale altor relaţii, dar  şi ale unei structuri aparţinătoare altor structuri. Toate fiind relativele unor  alcătuiri şi mai complexe. Iată că, privind ordinea din acest punct de vedere, vom constata că sensul ei, atât de precis desemnat într-o reprezentare grafică, de fapt nu există, şi că acel câmp, sau acel spaţiu este factorul de obţinere al unei alte ordini,  ne-aparente şi ne-determinabile din relaţia directă a respectivelor reprezentări. Într-o gândire neprocesuală, gândire în care nu există reprezentarea evoluţiei, ar fi posibilitatea unei reprezentări precis determinate, printr-un câmp mai ales. În gândirea lui Zenon, structura spaţiu-timp se putea diviza la infinit printr-un  plan. Un singur plan al fiecărei divizări. Teoria relativităţii aduce în relaţia de divizare cel puţin trei planuri, fiecare având minimum trei co-relativi. Dintr-o dată structura spaţiu-timp a devenit o structură în care reprezentările grafice pot foarte greu să mai definească, prin câmp şi spaţiu, relaţia de determinare. Relativitatea stabileşte relaţii care se definesc în termeni mult mai sofisticaţi şi mai subtili, şi în care co-relativii pot participa la mai multe orizonturi de relaţii. Fapt care ne determină să gândim că universul este capabil să dezvolte o gamă foarte diversă de relativităţi şi de determinări. Într-o atari situaţie, ar trebui să acceptăm că accesul nostru la sistemele de relaţii, chiar ale co-relativilor noştrii direcţi, pot rămâne ascunse percepţiei. Un exemplu ar fi, relaţia materiei fără masă în procesul ei de transformare în energie şi invers. Ba chiar şi procesul de desprindere din materie a acestei categorii, transformarea sa în undă, rămâne în afara capacităţilor noastre de percepţie. Iar întrebarea lui Compton:”ce i se întâmplă undei în perioada cât este captiva particulei?” este cât se poate de îndreptăţită. Cum îndreptăţită este şi întrebarea:” În ce parte a spaţiului se va îndrepta unda, odată ce a fost expulzată de particulă? Îşi va urma traiectoria iniţială sau va respecta traiectoria expulzării.?” Şi într-un caz şi în celălalt, perioada de captivitate a quantei complică o relaţie relativă, sau prin perioada sa de captivitate, sau prin noua sa traiectorie. Aşadar, lucrul cel mai important ar fi să păstrăm o anume distanţă faţă de reprezentările grafice pe care le moştenim dintr-o geometrie a altor relaţii fizice şi filosofice.

Read Full Post »