Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘încercare’

E ultima vacanță de liceean, și mi-am zis că trebuie să-mi păstrez năravul fiecărei veri, de vreo trei ani încoace. Ba, parcă mă încearcă un sentiment al obligativității; vara aceasta este una în care mai pot fi stăpân pe hotărârile mele. Despre verile următoare nu nu pot să fac supoziții, nu ști ce va urma să se întâmple.

De trei veri, cutreier țara cu autostopul; dorm unde apuc, mănânc dacă am ce și unde. O parte din vară – cam trei săptămâni, o lună – mișun prin coclaurii Bucegilor. Singur, fără însoțitori, ghidându-mă după o hartă ferfenițită pe care am cumpărat-o de la un soldat american, pe Magheru, undeva pe lângă Sala Dalles.

Bat codrii între Diham, Pârâul Rece, Omul, Babele, Azuga, Bușteni, Predeal, Sinaia, totul după voia mea și toana din noaptea care se scurge. Pe urmă ies la o șosea și mă urc în prima mașină care mă ia, cu care merg în direcția în care îl mână interesul pe șofer. Din momentul acela totul este la voia întâmplării și la toanele șoferilor. Cam o lună, o lună  și jumătate mă vântur prin ținuturile patriei, sunt un vagabond mereu la cheremul întâmplării. De cele mai multe ori e prietenoasă întâmplarea, dar sunt și momente când mă părăsește norocul și intru în buclucuri. Oricum ar fi, tot ce mi se întâmplă e învățătură de minte, se așează în memoria mea și-mi determină modul de a fi. Sunt destule momente când îmi spun că trebuie, cî e obligatoriu să mă potolesc și să-mi petrec vacanțele organizat și în siguranță. Dar, a doua zi totul e dat uitării și singura grijă e să găsesc o mașină care să mă ia. Nu știu unde merg, nu am o țintă, de cele mai multe ori mă îndrept după spusele oamenilor. “Trebuie să vezi neapărat asta!” – spun ei. Uneori merită, alteori, nu. În orașe evit să intru, pentru că banii mei sunt foarte puțini, iar grija cea mare e să am de transport. Cei mai mulți șoferi nu vor să-mi ia bani: “Du-te, măi, băiete în drumul tău, și ai grijă să nu dai de necaz”, îmi spun cel mai adesea. Dar sunt și din cei care vor bani cât nu face. De ăștia mi-a frică, dar cel mai frică mi-e, să nu dau de unu din ăsta și să n-am bani. Sunt niște cerințe pentru cel care călătorește cu autostopul; niște cerințe riguroase pe care trebuie să le respecți, dacă vrei să ajungi cu bine acasă. Sunt cerințe care de multe ori îți înfig cuțitul până la os și îți arată diferența dintre tine și cei care petrec vacanțele risipind bani pe năzbâtii ce pot fi apoi povestite cu haz. Sunt zile aspre în perioada în care ești singurel, mereu la cheremul întâmplării, mereu jurând că n-o să se mai întâmple. Te înfurii mereu când vezi cât de slab ești, ce repede te răzgândești și cum, pe la mijlocul iernii,  ți se face un dor nebun după viața de haimana, și abia aștepți ziua în care, la marginea orașului să faci semne mașinilor.

De când am aflat că voi fi student, am o stare ciudată. Sunt într-un fel de cumpănă, mereu instabilă, care ba urcă, ba coboară. S-a încheiat o etapă și simt din plin nostalgiile pe care nu credeam că voi ajunge să le trăiesc; din toamnă, ritualurile pe care le repetam an de an vor fi pierdute; s-au spulberat niște reguli cu care eram familiarizat de amar de vreme, de copil. Venea toamna, școala începea, și înainte de asta o ceremonie stabilă și nesmintită se desfășura cu precizie, iar  mama o umplea de emoție, transforma o zi într-un soi de aventură repetată în fiecare sfârșit de vară.

La sfârșitul lui august venea o dimineață când mama mă scula devreme, cu noaptea în cap. Urma un spalat temeinic și minuțios verificat, ca plodul să fie curat și să nu fi lăsat “ochii soacrei”. Ziua va fi lungă și plină de neprevăzut; trebuie să fie cumpărate: uniformă, șapcă, lenjuri, cămăși, încălțări de iarnă, de sport, caiete, ghiozdan, palton, creioane, stilou, cerneală și nenumărate alte fleacuri. În fiecare an se adăugau lucruri noi, despre care eu nu știam nimic, mama însă avea grijă să fie trecute pe răbojul acelei zile. Ajungeam acasă târziu de tot, înspre seară, după ce cutreierasem orașul în lung și-n lat; eram storși de vlagă, iar mama mereu nemulțumită de calitatea achizițiilor făcute care nu mai erau ca “altă dată”.

Totul trebuia făcut pentru a respecta cerințele. Trebuie să recunosc, mama era cea care îmi transmitea și mie grija pentru cerințe. Nu știam lămurit ce aia o cerință, și de fiecare dată când acest cuvânt era repetat, mă concentram, căutând ca până la urmă să înțeleg limpede ce anume vrea să spună.   În fiecare an cerințele erau altele însă, pentru că și copilul mai crescuse, va merge într-o clasă mai mare. Acum totul luase sfârșit. Habar n-aveam care sunt cerințele studenției. Habar n-aveam ce e la urma, urmei o cerință, iar despre Socrate știam ceea ce se vântura în folclorul obișnuit. Câteva lecturi amestecate nu mă lămuriseră de loc ce – sau cine – este acest Socrate și de ce e atât de faimos.

Cât stătusem în munte, singur, mă lăsasem furat de un soi de reverie despre viitoarea mea viață de student. Nici un fel de cerințe, nici un fel de obligații, nici un fel de conflicte nu existau în scenariile pe care le cloceam, robotind să-mi pot încropi cele necesare traiului. Mă puteam considera deja un om care are trecut; intrasem într-o altă categorie. Toată perioada de școlar se derula dezordonat în amintirile mele, creând un soi de cosmos în care acțiunile consumate aveau acum un miez diferit, și desigur înțelesuri dintr-o altă substanță. De la prima zi de școală, într-un sat ce stătea să dispară de pe hartă, unde elevii, cu toții, stăteam într-o singură clasă și aveam o singură învățătoare; la școala ce mi se părea uriașă din oraș, cu un număr impresionant de clase, pentru țăranul care se obișnuia greu cu pantofii din piele. Apoi mulțimea de profesori, fiecare cu tipicurile lui, cărora trebuia să le faci față; cu disciplina diferită în care vestea că ”se face careu” provoca frisoane neplăcute. Era un cosmos doldora de evenimente pe care le trăisem, pe care acuma puteam să le judec, și ce era impresionant era faptul că, dintr-o dată, totul devenise prietenos și apropiat. Nimic nu mai avea statura aceea distantă care prevestea, de cele mai multe ori, o confruntare în care trebuie să-ți ții firea dacă vrei să izbutești.

Pe măsură ce timpul trecea, poveștile din reveria mea se distilau, se rafinau și ajungeau să fie tot mai ademenitoare. Aroma evenimentelor pe care amintirile le ridicau la suprafață, mă determina să cred că voi avea o studenție spectaculoasă.  O!, Doamne, nimic nu se putea compara cu viața de student din imaginația mea. Dar, acum, în prezentul din muntele ce mă găzduia, mă legănam între două perioade; una dintre ele îmi apărea plină de poezie, de nostalgii – mai ales după colegii care luaseră alt drum, care se împrăștiaseră -, de mărturii că viața nu trece, așa cum se spune, ci că tu o părăsești, obraznic și fără judecată. După mulți, mulți ani, aveam să judec că în perioadele acelea scurte petrecute în pădurea deasă a muntelui mă comportam ca oul de șarpe; așteptam, fără să știu că aștept, să se plămădească în mine forma, să încep – pas cu pas – să mă deprind cu elementele din substanța  ce s-a ivit. Apoi forma va ieși în lume și va a avea destinul ei, va pierde și va primi noi elemente, dar atunci în momentele de singurătate pare a fi întruchiparea deplină a perefețiunii. Aproape că simt fizic procesul de configurare, de așezare a elementelor în structura care se împlinește. Pe măsură ce forma se configurează, devine mai complexă, mai bogată, îmi dau seama că voi fi încorporat într-un cosmos nou în care se vor dizolva cosmosurile cele vechi pe care le port în mine, cu amănunte ce vor fi topite, dizolvate, dar și cu cele care vor rezista. Copilul de țăran, alergând pe ulițe prăfoase, cu pantalonii scurți, prinși într-o singură bretea, desculț, sau cu teneși ieftini, mai mereu rupți la vîrfuri pentru că piciorul creștea, apoi băietanul făcut orășean fără voia lui, tânjind după bărăganul larg și prietenos, după fructele multe și variate, după gărgăunii pe care-i scoteam din vizuini cu bulgărașe de ceară de albine, după măgarii rătăciți pe care-i călăream până-i găseau stăpânii.

Toate acestea trebuiau să devină și noua lume în care va să intru; nu imaginile, nu sentimentele, nu nostalgiile, nu experiențele, ci vibrațiile subtile care vor contribui ca totul să ia o formă care să-mi aparțină, să mă ferească de a deveni un subiect comun. În toate acele momente din pădurea indiferentă la eforturile imaginației mele, deveneam tot mai sigur că nu va exista studenție mai frumoasă decât a mea, și-mi plăceau frisoanele care mă treceau la gândul toamnei ce venea, lentă și aromată.

Eram două entități la fel de complexe, de insolite și de îndârjite când venea vorba de libertatea lor: eu și pădurea; aproape că n-aș mai fi vrut să ies din lumea cu care începeam să mă înțeleg tot mai bine pe măsură ce mă învăța disciplina ei.

Aici puteam fi contemporan cu contemporaneitatea însăși, fără să-mi pese nici cât negru sub unghie de mulțimea de contemporani care umblau prin lume. De multe ori gândeam că nici măcar nu sunt folositori toți contemporanii ăștia. În primul rând nu sunt folositori pentru ei înșiși, cei mai mulți dintre ei. Nu știu mare lucru despre energiile care zac în ei, și aleargă bezmetic după “ceva-uri”, după “ cași-uri”, cu toate energiile acela specifice, particulare, unice ce se topesc pe măsură ce trece timpul. Iar pentru ceilalți n-au nici o idee de cum ar putea fi folositori, deci cel mai bine e să nu le dea prin minte să încerce. Să nu dea Dumnezeu să le treacă prin minte!

Când ies din pădure, sunt convins că fiecare pas, ori încotro l-aș face mă apropie de cea mai perfectă studenție din lume, iar asta mă ajută să nu-mi doresc să vină toamna mai repede, sau mai încet. Vie când o fi să vină!

Advertisements

Read Full Post »

Angela se cuibări pe genunchii bărbatului ei, îl strânse cu braţele de gât şi plânse îndelung, apăsându-şi fruntea de gâtul acestuia. Sprijinit de perete, omul o ţinea cu ambele braţe şi aştepta răbdător să se potolească criza. Într-un târziu, femeia s-a oprit, un timp a tăcut suspinând uneori adânc, apoi a început să vorbească.

Profesorul devenise necruţător, părea că ceva se declanşase în el şi-i dicta fiecare mişcare, fiecare gând. Când îl privea vedea cum în fiinţa lui se instalase un geniu ca în basmele din o mie şi una de nopţi, geniul acesta era responsabil şi ea ar fi dat orice ca Profesorul să se trezească, să iasă de sub dominaţia spiritului şi să se transforme într-un om.  O bucurie cinică se putea ghici în fiecare dintre vorbele sale. Ştia că el reprezintă puterea în Universitate, ştia că ceilalţi doi decani şi rectorul n-ar fi avut nicicând curajul să încerce vreo mişcare, fiecare voia să-şi termine mandatul. Scopul lor cel mai iubit era liniştea mandatului, şi-atunci fiecare era gata să facă orice compromis. Nici unul nu mai avea de gând să candideze din nou şi de aceea îşi pregăteau terenul pentru alte funcţii, neapărat în afara instituţiei acesteia. Aici vor rămâne profesori, cu beneficiile pe care şi li pregătiseră atent. N-avea nici un rost să încerce vreo luptă, nu le trebuia sub nici o formă o încleştare din care nimeni nu ştia cum ar fi izbutit să iasă în final. Profesorul era un adversar de temut, mereu surprinzător şi era suficientă o mică greşeală ca tot viitorul să devină sumbru. Doar  câteva zile, atât: câteva zile au trecut de la întâmplarea cu închisul în birou şi parcă a avut loc o explozie îngrozitoare. Fiecare  profesor evita contactul cu ceilalţi, se comunica doar oficial. Altminteri se strângeau febril informaţii, se căutau posibile alianţe conjuncturale care să slujească unui moment, doar unui moment. Pe culoare, în birouri, în spaţiile de fumat se vorbea cu voce foarte scăzută, se vorbea puţin, doar strictul necesar. Fiecare încerca să înţeleagă următoarea mişcare a Profesorului, să-i pătrundă sensul, să prevadă ce rol va avea cutare, sau cutare în noua schemă. Doar studenţii din anii terminali, cei cărora nu le mai păsa şi care erau suficient de scârbiţi de toată impotenţa asta vlăguită, doar ei îşi permiteau să fie din ce în ce mai duri în comentarii. Cu toate că unii dintre ei erau suspectaţi că sunt  uneltele cu care Profesorul încearcă să culeagă informaţii, nişte provocatori ordinari, curentul  acesta nu mai putea fi stăvilit. Nici unul dintre profesori nu încerca să lupte cu  valul de scenarii demolatoare, cu teoriile catastrofice, cu lehamitea şi pesimismul, cu oracolele prăbuşirii. De fiecare dată când erau prinşi în mijlocul acestor spirite zvăpăiate, şi din ce în ce mai autoritare, profesorii se străduiau să-şi impună o conduită care să-i favorizeze în analizele temutului decan. Nimic din ce se întâmpla în Universitate nu mai conta, pentru că fiecare îşi căuta propria salvare şi, dacă se poate, o cale spre o poziţie avantajoasă la final. Viitorul întregii instituţii era bine ştiut: Profesorul va ajunge rector, îşi va alege dintre ei o echipă care să-i îndeplinească fidel toate dorinţele şi care să fie în stare să-şi asume greşelile pe care nu ei le-ar fi făcut.   Mai aveau timp să se hotărască, să aleagă pe ce cale vor merge. Alături de Profesor s-ar fi bucurat de privilegii şi de beneficii, dar era sigur că şi umilinţele nu erau puţine, şi nici ceasurile de răstrişte nu ar fi lipsit. Nimeni nu voia să gândească la faptul că mai apoi, când, dintr-un motiv sau altul, Profesorul ar  fi plecat, ei ar fi fost împinşi definitiv într-un cotlon ca într-o grădină zoologică ce adună animalele pensionate de pe la feluritele circuri. De cealaltă parte, o viaţă plată îi aştepta; cu multe atribuţiuni birocratice, cu încercări disperate de a-şi crea iluzia vreunei izbânzi oarecare. Nici unul dintre ei nu  făceau parte din categoria  personalităţilor care să aibă o viaţă independentă, să aibă o statură care să impună. Veniseră în Universitate de foarte tineri sau pentru că doar astfel îşi puteau câştiga existenţa. Nici unul dintre ei nu avea un scop precis aici, în Universitate, o metodă, un sistem care să poarte amprenta lor. De cele mai multe ori căscau gura pe la diferitele întâlniri cu colegi din instituţii renumite, cu personalităţi ce-i copleşeau cu sinceritatea şi simplitatea gândurilor. Apoi încercau să copie, fără prea multă convingere o tehnică sau alta, vorbeau despre ea  de parcă ar fi înţeles-o, de parcă o aveau la degetul cel mic. Cu toate că nu recunoşteau public, cu toate că luptau să lase impresia că sunt nişte personalităţi, ei erau slujbaşii unui sistem dominat de spiritele capabile să înţeleagă şi să se adapteze organic, iar Profesorul era un geniu al acestui mecanism. Şi toată viaţa lor se desfăşura doar atât cât le permiteau directivele, sau circularele interne pe care se străduiau să le citească cât mai atent, să poată mai apoi fi în stare să păstreze o disciplină, o ordine administrativă fără de care totul s-ar fi prăbuşit, pentru că dedesubt nu exista nici o structură care să poată susţine o viziune.

Angela îi spunea soţului său că nu-i mai păsa sub nici o formă de această adunătură care izbutise s-o păcălească la începuturi, ci doar de mulţimea de copii care erau ademeniţi an de an. Aşa cum şi ea fusese amăgită acum mulţi, mulţi ani, şi fără voia ei, fără să ştie, viaţa i se frânsese la un moment dat. Mai grav era că  nu a înţeles niciodată cum ar fi trebuit să fie cu adevărat viaţa sa, şi s-a lăsat prinsă într-o capcană din care şi-a dat seama mult prea târziu că nu mai are scăpare. Ar fi dat orice să-i vadă pe copiii care veneau, cum înţeleg alfabetul unei meserii, cum desenează stângaci la început bastonaşe, şi virgule, şi ovale, ca-n şcoala primară, apoi cum sunt în stare să facă cuvinte şi fraze. Dar, pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai evident că ei nu contau. Universitatea aceea nu era făcută pentru tinerii care veneau mânaţi de un vis, ci pentru a împlini o sumă de directive şi a prilejui unor oameni să adune doar administrativ o sumă de beneficii. Începuse să-l urască pe Profesor pentru ştiinţa sa de a manipula totul spre propria sa mulţumire, care era, de fapt, doar o iluzie, pentru că omul acesta era învelişul unui gol atât de imens încât nimic nu putea găsi împlinire. Ar fi dat orice, ar fi fost în stare să muncească neîntrerupt doar pentru a şti că toţi copii aceia nu mai sunt împinşi pur şi simplu în moarte. Toată mulţimea de hârtii ce-i treceau zilnic prin mâini nu făceau altceva decât să clădească un hău imens şi negru menit să-i înghită. Şi nimeni, măcar un singur suflet dintre aceia lângă care muncea zilnic nu ştia să oprească toate acestea. Ba mai mult, profesorii erau din ce în ce mai îndârjiţi când afirmau că tinerele generaţii sunt lipsite de orice capacitate de se educa, şi ca atare nu merită mai mult decât o lipsă de atenţie şi un dispreţ deplin. Or, ea ştia că nu e adevărat, pentru că în tinereţea ei ar fi vrut să ştie, să afle, să poată avea încredere în cineva căruia îi pasă. Simţea cum aceleaşi  frământări tulbură şi sufletele copiilor ăstora, care ar fi vrut să înţeleagă că cineva chiar îi ispiteşte, îi ademeneşte spre o lume pe care ei o vor ţine cândva în propriile mâini. Copiii aceştia aveau o nevoie imensă de iubire şi de respect, de cineva căruia să-i pese de meserie în sine, să se confunde cu ea,  aceasta fiind  singura motivaţie a existenţei sale în acea instituţie.

Îi spuse bărbatului că simţea cum ajunge la capătul puterilor. Minciuna aceea deplină în care trăia ajunsese ca o boală de piele care ţi-a răbufnit pe faţă, pe mâini, în locurile intime, adică acolo unde n-ai fi vrut să ajungă, n-ai fi vrut să se vadă. Unde este important să nu se vadă. Bărbatul o dădu jos de pe genunchi şi se duse să-i pregătească o cadă cu apă fierbinte şi cu multe săruri parfumate şi relaxante. „ Femeie – îi spuse – tu eşti bolnavă grav, şi nu sunt doctori să te vindece. Nu s-a născut încă o astfel de medicină. Ce e mai grav este că eşti condamnată să taci, pentru că altfel ajungi de râsul lumii. Gândurile tale sunt vinovate doar pentru că-ţi vin în minte, şi-n alte timpuri ai fi fost lapidată sau arsă pe rug. Acum există, slavă domnului!, alte mijloace pentru a fi pedepsită. Dar oricum, scăpare n-ai. Nu ştiu ce dracu ar mai fi de făcut. Mergi, că ţi-e gata cada.” O privea cum se dezbracă şi-şi spuse că are o femeie ce arată al dracului de bine la vârsta ei. Probabil de asta putea fi încă atât de viril. Muşchii erau netezi şi fesele ridicate şi ferme, iar sânii căzuseră foarte puţin, dar parcă se făcuseră şi mai obraznici aşa cum aruncau sfârcurile spre înainte. Două cearcăne adânci îi ascundeau vârsta şi-o făceau misterioasă şi atrăgătoare, iar el ar fi fost bucuros să aibă  şi ea simptomele unei femei care-şi consumă ultimele zile de sexualitate. Mult mai bucuros.

Read Full Post »

12 septembrie, 2014

Există în gândirea teoretică, fie ea filosofică, tehnică sau ştiinţifică, o categorie care pare a nu accepta să se supună unei logici a realităţii. Vorbim despre Nimic. Adică despre categoria care însoţeşte oricare altă categorie teoretică, dar care refuză să se definească în virtutea unui raport, aşa cum fac toate celelalte categorii. Aparent Nimicul ar trebui să fie cu totul lipsit de vreo valoare, numai că lucruruile nu prea stau aşa. Ar trebui, de asemeni, să poată fi neglijat ca o inexistenţă, ceea ce iar se dovedeşte a nu fi posibil. Nimicul, oricum am trata o asemenea categorie, defineşte un teritoriu şi un conţinut. Paradoxal, pentru că Nimicul nu ar trebui să conţină ceva. În teoria mulţimilor, există o definiţie extrem de interesantă care ne-ar putea ajuta să înţelegem mecanismul în virtutea căruia Nimicul funcţionează: este vorba despre mulţimea vidă; definiţia spune: O mulţime se numeşte vidă, dacă, şi numai dacă, nu conţine nici un element. Iată o definiţie extrem de interesantă, pentru că atunci când vorbim de element, vorbim despre o entitate formală. Ca atare, o mulţime vidă nu conţine nici o entitate formală,  vorbim în consecinţă despre o mulţime care este cu totul lipsită de elemente ce pot fi determinate, ceea ce nu înseamnă că mulţimea în sinea ei este lipsită de determinări.  Elementul, fie că este component al unei structuri, fie că el însuşi este o structură primară, se determina ca formă. În cazul Nimicului avem de-a face cu un spaţiu  al lipsei de formă, şi, ca atare, nu se poate defini prin determinări.  Mulţimile formale, însă,  se pot defini prin raportare la Nimic, sau şi mai bine: se definesc cu precizie prin raportare la Nimic, obţinând astfel, determinări caracterizante. Tot ceea ce are formă are nevoie periodic de o trecere prin spaţiul Nimicului, a lipsei de formă, pentru a-şi actualiza determinările. Ceea ce dovedeşte că, departe de a fi o categorie lipsită de valoare şi importanţă, Nimicul este esenţial pentru viaţa şi evoluţia formei, în orice mod s-ar exprima. Istoriceşte vorbind, toate încercările de reducere la Nimic – vezi aporiile lui Zenon, teoremele lui Euclid, filosofia lui Pitagora etc. – sunt cele care au avut rolul de a clarifica statutul unei determinări sau alteia. Aporiile lui Zenon – de exemplu – prin împărţirea la infinit, definesc deopotrivă: tentaţia oricărei mulţimi de a deveni cardinală; dar şi tentaţia Nimicului de a descuraja oricare mulţime să devină cardinală, iar lucrul acesta poate fi evidenţiat prin prezenţa continuă a Nimicului în fiecare stare a  mulţimilor  de elemente ce se crează prin operaţiunea de împărţire; fiecare nouă mulţime obţinută fiind dominată de aceeaşi tentaţie de a deveni cardinală. Prezenţa continuă şi deplină a Nimicului, prin lipsa sa de formă, este cea care oferă capacitatea formei de a-şi determina atributele, de a le particulariza şi singulariza, după caz. Iată că, privit din unghiul acesta de vedere, Nimicul devine o categorie importantă în înţelegerea mecanismelor existenţei conştientă-de-sine (Hegel); raportarea determinărilor către lipsa de formă, determină nevoia continuă de modificare a formei pentru obţinerea acelui exemplar care ar exclude lipsa de formă şi care, astfel, s-ar putea transforma într-o cardinală. În egală măsură, Nimicul dovedeşte că acest lucru nu este permis, pentru că orice mulţime, de orice natură, devenind cardinală ar bloca modalităţile de dezlimitare a Universului, ceea ce ar anula unicitatea formei, adică principiul fundamental de existenţă universală. În felul acesta, Nimicul dovedeşte că expansiunea Univesului este un proces care nu se opreşte nici o clipă, şi că, doar încăpăţânarea noastră de a ne orienta cu ajutorul dimensiunilor ne împiedică să observăm că tot ceea ce este în jurul nostru este supus expansiunii. În Univers nu există două momente ale aceleiaşi clipe, aşa cum nu există nici aceeaşi clipă a clipei, iar distanţa dintre fiecare moment, nu este altceva decât o altă etapă a unui Univers care nu poate fi sub nici o formă egal cu el însuşi. Lamasii spun: Înaintea mea, în spatele meu, în cele zece direcţii, oriunde privesc, văd “însăşi existenţa”, or, existenţa este un proces, şi ca atare se supune principiilor care determină evoluţia. Limitările nu aparţin procesului ci formelor care contribuie la întreţinerea acestui. Nu procesul este perisabil, ci formele lui, care sunt compuse şi care sunt dominate de memoria originii.

Read Full Post »

A venit  toamna. Lumina se arată tot mai greu în fereastră şi formele nedesluşite se chinuie greoi să capete contururi. Vine aerul dimineţii tot mai rece şi umed, aerul lumii acesteia de care suntem atât de legaţi. De care ni se pare că suntem atât de legaţi. Probabil că aşa am fi de oricare alta dintre lumi, dacă ea ar fi a noastră. Am şti noi că este a noastră, ar fi deplin în conştiinţa unei existenţe. Sunt luni bune de când mă simt tot mai dezlegat de această lume şi asta pentru că – în sfârşit – am înţeles un lucru.

Am fost întotdeauna bun prieten cu Doamna Moarte, ne-am hîrjonit, ne-am provocat, ne-am dat de multe ori peste mână. Am încercat mereu să smulg oameni şi fapte, mai ales fapte, din tărâmul ei. M-a costat scump fiecare încercare, dar de fiecare dată când izbuteam, mi se părea că am prins pe Dumnezeu de-un  picior. Când eşuam nu prea aveam timp de jelanie, pentru că altceva îmi făcea cu ochiul, şi-mi aminteam un principiu japonez: „Orice pierdere este energie pentru viitor”. Cu un singur lucru m-a dominat Doamna Moarte: cu emoţia teribilă a întâlnirii cu prietenii iubiţi, cu mentorii stimaţi, cu învăţătorii admiraţi. Pe măsură ce îmbătrâneam deveneau mai mulţi; îi descopeream, le înţelegeam subtilitatea gândirii, frumuseţea şi curăţenia făptuirii, şi mi se părea mereu că nu sunt demn, mai ales prin faptele mele. Ar fi trebuit să fiu capabil să făptuiesc la rându-mi în acelaşi sistem, să mă grijesc ca totul să se întâmple în curăţenie. Nu pentru ceea ce mi se întâmplă în viaţa mea terestră ar trebui să-mi fie grija,  ci pentru ceea ce se păstrează în inefabil şi devine semn pentru alte generaţii. Multă, prea multă vreme, tocmai asta îmi stârnea spaime cumplite: că nu fac destul pentru semenii mei, pentru cei care trăiesc alături de mine, chiar dacă ei sunt indiferenţi la orice eforturi, chiar dacă, de cele mai multe ori, fac totul împotrivă.  Mi se părea că nu trebuie să-mi pese de asta, şi ca dacă am înţeles sunt dator. Ani de zile mi se părea că cei plecaţi mă condamnă pentru faptele mele de fiecare de zi, care nu au destulă generozitate pentru contemporani, căre nu încearcă destul, care nu reuşesc destul. Dar de câtva timp am descoperit că mă înşel, că m-am înşelat atâta amar de vreme. Cei plecaţi sunt îngrijoraţi doar de viitor. Pentru ei nu există, nu mai există prezent, ei funcţionează în baza principiului enunţat de transformarea lui Lorentz. Multă vreme am greşit şi-n această privinţă, pentru că mereu am crezut într-un transfer ce presupune dimensiuni, neapărat presupune dimensiuni. Dar dacă ne imaginăm Universul lipsit de dimensiuni, atunci transformarea lui Lorentz ne arată o realitate fabuloasă. Prietenii, învăţătorii şi mentorii mei există acum în acest  mediu lipsit de dimensiuni. Ei sunt cu mult dincolo de Dumnezeu, care se arată doar muritorilor. Acolo am să-i întâlnesc, acolo am să primesc dojenile lor pentru că am pierdut ani buni încercând încăpăţânat să fiu contemporan cu mine, când scopul unei existenţe ar trebui să fie curăţenia energiei pe care o vor găsi generaţiile viitoare. Să le transmiţi nu faptele tale oportuniste, legate de ambiţiile sociale, profesionale, familiale, ci energia spiritului tău curăţată cu grijă tocmai de învelişurile periculoase ale  întregii tale existenţe. Asta va fi de fapt JUDECATA. Aşa au făcut ei, dar mulţi dintre ei au devenit conştienţi de lucrul acesta abia după ce au plecat, şi asta mă mai linişteşte, asta mă mai ogoaie. Nici pe departe nu mă pot asemui lor, nici pe departe nu mă pot apropia de Lucrarea lor, pentru că prea mult timp am greşit privind la oamenii de lângă mine şi nu la scopul existenţei terestre ce mi-a fost dată. Şi de care nu prea mi-a păsat, iar asta a fost la rându-i rău. Am fost mult prea ocupat să trăiesc ca să-mi pese cum fac asta, dar acum mă gândesc tot mai mult la transferul Domnului Lorentz. Şi mă fascinează frumuseţea nepământeană a acestui principiu, care-mi arată că în Univers nu există decât: Viitorul. Restul sunt doar păcatele noastre de dinainte de Transformare.

Read Full Post »