Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘ignoranţă’

Dar, mai ales, de ce preferăm s-o definim așa cum ne indică instrumentele carteziene? Care este motivul pentru care suntem atât de siguri că definiția la care am ajuns este cea corectă, și, mai ales, cea completă? N-ar fi cazul să privim contemporaneitatea așa cum ne îndeamnă Toma D’Aquino? Să încercăm să pătrundem spiritul enciclopedic al contemporaneității – spirit care a rezultat din straturile de experiențe ce s-au adunat de-a lungul timpului – și să-i evidențiem structura cît mai succint? Astfel imaginea Discursurile lungi, de cele mai multe ori, dezlânate, pe care le folosim ca să motivăm demersul cartezian cu care cautăm să punem în evidență  elementele care ar trebui să fie convingătoare,  nu sunt în stare să mențină coerența substanței pe care o presupunem în contemporenaneitate. Mai mult, adâncește îndoiala că o contemporaneitate este formată doar din lucrurile despre care vorbim și că nu există o sumă de straturi în care substanța vine determinată de mișcări subtile ale materiei. Mișcări pe care conștiința le presupune, dar rațiunea le ignoră, ceea ce face ca de multe ori să ne încurcăm atunci când dorim să intrăm în amănunte, în detalii. Este posibil ca dintr-o astfel de pricină, Toma D’Aquino să-l fi urmat pe Aristotel atunci când acesta judeca: “Dacă materia există, pentru că e nenăscută, e mult mai probabil că există şi forme a căror înfăţişare o ia materia, căci, dacă nu există nici una nici alta, atunci înseamnă că nu există nimic.”  Putem presupune atunci, fie că vorbim de contemporaneitate ca de un plan divin care stă la baza tuturor celor întâmplate într-o existență, ori individuală, ori colectivă; fie că existența este o structură cu mult mai complexă decât cea care  ajunge în cunoașterea omenească și atunci, afirmațiile Trismegistului, ale lui Pitagora, ale lui Platon sau Aristotel, ca să nu mai vorbim Doctrinele Secrete ale sistemelor filosofice din Orient, putem considera că sunt probate. Motiv care ar trebui să ne determine să căutăm perfecționarea instrumentelor cunoașterii. Unele dintre cele mai importante instrumente pe care, noi oamenii le avem, sunt intuiția și imaginația, ambele îngrădite sever de către cartezianism, dar tocmai ele sunt cele care pot explica mecanica relațiilor subtile dintre diferitele naturi ale materiei, lucru dovedit de Teoria Relativității, de Teoria Subconștientului Colectiv, sau de Morfogenetică.

Nu am ales de loc întâmplător să mă folosesc de gândirea Sfântului D’Aquino, nici spusa stagiritului nu am ales-o la întâmplare. Sunt legate foarte strâns acestea două, sunt determinate, dar și mai mult, dovedesc că determinarea este un proces care întreține mișcarea materiei, fie că se produce într-o contemporaneitate, fie că trec secole până la apariția unei forme. De la Aristotel   până la Toma D’Aquino  au trecut douăzeci de secole – douăzeci de secole pline de evenimente dintre cele mai neobișnuite ( neobișnuite pentru noi, cei care ne numim “oamenni moderni”, și care totuși acceptăm cu greutate formele determinării, privind totul din unghiul unei logici punctuale). Complexitatea și insolitul evenimentelor din acea perioadă, indică o plajă întinsă, în care determinarea înființează procese menite să inițieze sensuri specializării. Totul se petrece într-un câmp de forme, care, la rândul său se modifică, evoluează continuu, ceea ce face să existe o cantitate foare mare de vibrații. În mulțimea aceasta de specializări, în care unele se pierd, altele își schimbă sensul, iar altele se definesc tot mai precis, gândirea stagiritului a determinat-o pe cea a prelatului, iar de la D’Aquino au mai trecut șaptespreze secole până la Constantin Noica, care, la rândul său a cunoscut determinarea într-o astfel de manieră. Putem spune că parte din mecanica gândirii lui Noica datorează undei de formă care s-a inițiat din energia spiritului lui Aristotel. Metoda pe care Descartes a propus-o căută să supună determinarea unui control, prin care cel care gândește pleacă dintr-un punct de origine și parcurge un traseu, ghidat de  o serie de coordonate ce traversează determinarea de la etapele simple spre cele complexe. Cu alte cuvinte ceea ce-și dorea Descartes este să obțină o calitate, pe care unul dintre contemporanii săi a definit-o cu precizie: “Omul care se îndoiește metodic, nu se îndoiește niciodată.”. Nu putem ști dacă Descartes și-a dorit un astfel de sistem, dar cei care au îmbrățișat modelul propus de el, au ajuns să impună tehnicile unei metodici care să ridice modelul deasupra oricărei îndoielii, ca o condiție fundamentală pentru parcursul unei acțiuni. Mai mult, determinarea se vrea eliminată pentru că, presupune contribuția complexă a unor factori care nu pot fi nici precizați cu exactitate, nici controlați, datorită subtilității manifestărilor lor în realitate.  Determinarea nu se face dintr-o singură sursă, ci și cu ajutorul acesteia, restul contribuțiilor sunt practic imposibil de precizat, într-un proces care presupune o serie – mai lungă sau mai scurtă – de adițiuni sau de eliminari ale unor vibrații armonice ce vin din câmpul de forme. Metoda carteziană pornește de la cea mai simplă formă care poate fi detectată de rațiune și evoluează treptat, prin adițiuni, până la o formă considerată finală. Fără să avem vreo dată certitudinea că ceea ce s-a obținut este cu adevărat forma finală, sau obiectivă, și că nu avem – ceea ce se întâmplă cel mai adesea – de-a face cu o aparență. Spre deosebire de modelul cartezian, determinarea impune realității o formă care devine instrument al cunoașterii, prilej cu care se deschide unul sau mai multe câmpuri de forme care vor contribui la rândul lor în formarea de instrumente ale cunoașterii. Cu alte cuvinte, determinarea este un proces care contribuie decisiv la procesul cunoașterii, spre deosebire de formele carteziene care rămân aparențe care îndepărtează realitatea de propria sa obiectivare. Afirmația: “Omul care se îndoiește metodic, nu se îndoiește niciodată.”, ne atrage atenția asupra faptului că modelul cartezian nu presupune  o evoluție obiectivă, ci doar una aparentă.

Această afirmație a agresat – într-o proporție semnificativă – spiritele carteziene și le-a convins pe deplin că tot ceea ce scriu eu aici sunt doar niște speculații care nu trebuiesc luate în seamă. Am ajuns, deci, cam în punctual în care ar trebui să-l luăm arbitru pe D’Aquino pentru a stabili diferențele dintre ens și essentia, pentru că în acest orizont sunt dispuși termenii care  pun în conflict pe eseist cu cititorii lui. Diferența dintre telefonul Nokia 3310  și un Iphone 6 plus Apple nu este stabilită  de evoluție, ci de tehnologie. Evoluția este un proces dialectic subtil, în care acumulări cantitative aduc un transfer calitativ. Evoluția are nevoie de contribuția a două contrarii, fiecare dintre ele în manifestări subtile, două vibrații armonice, pentru a sfârși dând naștere unei a treia menită să modifice substanțial fiindul,  pregătind o realitate aparentă nouă.

Pentru cartezieni, faptul că evoluția se desfășoară cu o lentoare ce o face imperceptibilă pentru rațiune, impune convingerea unei realități materiale obiective și unice, ceea ce este – mai ales după cum ne-o dovedesc chiar științele ce par a susține o astfel de teorie – doar o aparență. Faptul că în fiecare moment ne confruntăm cu o realitate aparentă, nu înseamnă sub nici un motiv că această realitatea nu există, și nici că nu este materială; ci că, această realitate există sub această conjunctură a aparenței o anume unitate de timp. Respectiva conjunctură a aparența va deveni  substrat al viitoarei realități, substrat care va întreține undele de formă ce vor contribui la apariția unor forme noi. Cu cât ne vom folosi mai mult de formele create artificial – utilizând procedurile impuse de modelul cartezian – , care au o altfel de natură a vibrațiilor, cu cât ne vom îndepărta entia, de natura specifică a fiindului, și vom modifica structura aparenței, cu atât în Univers se vor impune două entități vibraționale cu naturi diferite, și cu relativi diferiți.

Spre deosebire de cititorii mei de spirit cartezian, bine înfipți în convingerile care urmează logica modelului, mie puțin îmi pasă de modul în care o realitate evolează. M-am născut într-o perioadă care tocmai intră într-o nouă formă a aparenței, mă bucur de fiecare element nou care-mi luminează conștiința, și sper – ca atunci când voi reveni, în orice formă o voi face -, să-mi fie dată o conștiință care să fie la fel de deschisă către inefabil ca și cea pe care o am acum. Într-un asemenea model de conștiință, totul curge în deplină libertate și nu este modificat sub presiunea aparențelor, ci aparențele își dovedesc capacitatea de a fi folosite pentru a forma realități, în consecință, conștiința realizaează că nu se poate realiza cunoaștere într-un singur mod.

Astfel mi-e mult mai ușor să accept poziția ontologică a Sfântului Toma, cel care – pornind de la Aristotel – deosebește o “ordine a naturii” și o “ordine a cunoașterii” , sau să înțeleg Principiul Polarității din Kybalion, principiu care afirmă că, în Univers totul este dublu. Așadar cele două modele de gândire, cel metafizic și cel cartezian funcționează împreună, și doar împreună împlinesc cunoașterea, care este deplină doar atunci când devine inefabilă, pentru că doar atunci realitatea este obiectivă. Sau cum  spune Kant: devine pură.

Nu este de fel important ca cele afirmate de mine să fie corecte, nici măcar corecte. Important este ca ele să atragă atenția că tentația de a separa cele două modele de a ordona gândirea nu este fertilă. Mai mult, că sunt contrazise o serie întreagă de evidențe, care funcționează în ciuda tuturor încercărilor noastre de a statua că sunt doar expresia unor coincidențe, ale întâmplării, sau ale unor conjuncturi singulare. Se poate spune, mai degrabă, că prejudecata este cea care ne împiedică să cultivăm libertatea de a cunoaște; prejudecata, comoditatea, hotărârea de a stabili limite care ne dau o falsă impresie de siguranță prin stabilirea unui teritoriu al lucrurilor acceptate pe care le transformăm în temeiuri. Nici un principiu, nici un adevăr, nici o teorie, nici un model de gândire, ca atare nici o stare a vreunei lumi din Univers nu sunt absolute și imuabile, pentru că, Universul însuși nu este continuu el însuși, ci în permanență rezultatul unei esențe care face ca un fiind să fie ceea ce este. A fi universal nu este același lucru cu a fi în Univers, pentru simplu fapt că “a fi în Univers” înseamnă pur și simplu a fi Univers. Ca atare afirmația că un mod sau altul al cunoașterii este cel adevărat este un fals. Pur și simplu nu există un model de a ajunge la cunoaștere, pentru că, ceea ce numim cunoaștere este un proces al fiindurilor care deja sunt alte fiinduri. Interesant este că, și Toma D’Aquino, ca și Aristotel s-au lovit de problema aceasta atunci când au vrut să ajungă la un  discurs deplin despre o tema sau alta. Atunci au constat că sunt foarte multe cazurile în care discursul nu poate atinge o esență datorită faptului că forma este omonimă, ceea ce face ca lucrurile să fie desemnate doar prin asemănarea de nume nu și prin esența lor. Ca atare, însuși modelul de gândire, fie unul sau celălalt, nu poate fi, în  mod constant și egal, valabil. Realitate care confirmă un alt principiu al Kybalionului, și anume: Principiul Vibrației, care afirmă că tot ceea ce este în Univers este în mișcare, vibrează; ca atare totul este relativ, deci și modelul gândirii. Aceste constatări ale celor doi filosofi ar trebui să fie suficient pentru a ne convinge de două lucruri: a) Cunoașterea este un efect evidențiat prin Principiul Polarității și nu printr-un model unic de gândire; b) Cunoașterea este relativă.  Chiar dacă ne încăpățânăm să declarăm că am ajuns la Cunoaștere printr-un anume model de gândire, ca atare acesta fiind singurul care poate defini o realitate, se dovedește că la Cunoaștere se ajunge prin relațiile pe care le evidențiază cele două modele.

Read Full Post »

Toţi ne amuzăm când cineva aduce în vorbă pilda cu oul şi găina. Paradoxul acesta, chiar dacă te stârneşte, punându-te în faţa unei situaţii fără soluţie, are în el un mic drăcuşor care mai-mai să te împingă să cauţi un răspuns. În fondul său – al paradoxului – se găseşte imaginea plină de surprize a existenţei diversităţii, dar nu şi al originii, iar în totul său te conduce să înţelegi mai adânc acel principiu zen care spune: „ Înainte de a înţelege marea problemă, mă simţeam ca şi cum mi-aş fi pierdut părinţii. După ce am înţeles marea problemă, mă simţeam ca şi cum mi-aş fi pierdut părinţii.” Universul suprapune cunoaşterea peste necunoaştere, mărindu-şi mereu existenţa proprie, care este identică, fie că înţelegi că oul este principiul lui doi în unu, iar găina cel la multiplului, fie că ignori acest principiu. Sigur, ar fi şi inutil şi caraghios să te aventurezi într-o muncă din care să rezulte ori că avem de-a face cu o problemă simplă, uşor de înţeles, ori că, dimpotrivă, nimeni niciodată nu va găsi un răspuns convenabil. Cred că e destul că ne-am ales cu două biblioteci în  urma paradoxului „Broasca ţestoasă şi Achile cel iute de picior” al lui Zenon, pradox care a fost luat în piept de mulţime de inteligenţe care nu şi-au pus întrebarea: „Oare acesta este scopul respectivului paradox? Să fie posibil, sau nu? Cine a fost întâi: oul sau găina, este o provocare, un paradox, o ghicitoare? Sau poate scopul e altceva?” Nu se poate nega că orice efort s-ar face, orice răspus la orice întrebare, pentru cel care se încumetă încheie în profit truda sa. Nu este nimic mai profitabil pentru înţelepciune decât o călătorie, o aventură, una care te scutură de pojghiţa tot mai necruţătoare a logicii formale. Şi uite aşa descoperim că, vrem nu vrem, am păşit într-un teriotriu ciudat, nefiresc pentru lume în general şi de neconceput pentru lumea modernă. Starea unor astfel de paradoxuri e un soi de sită cu care Universul cerne ceea ce are suficientă vlagă să-i modifice sisteme, să-i schimbe dimensiuni. Câte dimensiuni are un Univers? Câte sisteme pot fi într-un Univers, dar Universuri? Câte Universuri pot fi într-un Univers? Dacă eşti Nichita Stănescu, familiarizat si cu stările Universului, şi cu  formele lui, acelea de dincolo de formă, ţi-e uşor să înţelegi că ceea ce pare o joacă, este de fapt o condiţie: aceea de a fi.  Logica formală este o aprigă provocare la rândul ei; poate deschide poteci subţiri care se strecoară printre subtilităţi, dar – la fel de bine – te poate închide în capcane  în care orizontul e doar vopsit, iar tu descoperi păcăleala tărziu, tărziu tare, atunci când vopseaua prinde a se scoroji. Dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, prefer să mă las azvârlit în toate provocările pe care mi le întinde aporia: „Cine a fost întâi: oul sau găina?” Am eu plăcerea asta, să prefer libertatea deplină pe care mi-o oferă, ca într-o joacă – aci o arată, aci o ascunde – o astfel de provocare. Am preferat întotdeauna o astfel de libertate, celei a logicii formale,  plină de capcane de cele mai multe ori mortale. Un număr mare din prietenii mei, unul şi mai mare de cunoştinţe s-au lăsat ademeniţi şi-au sfârşit prin a nu mai fi în stare să respire aerul curat al spaţiului deschis, acolo unde Universul se află acaă la el. Probabil că locul strâmt în care s-au aciuat persoanele de care vorbeam, nici nu contează pentru Univers, e o problemă care se tot închide în sine, până ajunge să se verse în Nimic. Asta tinde să facă şi lumea noastră de astăzi. Nu-mi place să mă apropii de o astfel de ogradă. Mie îmi place să mă uit peste gard, să mă pot rătăci în câmpul parfumat de câte ori îmi dă inima ghes. Iar o astfel de aporie are în sinele său esenţa libertăţii pe care nu vreau s-o caut, ci să mă cuprindă. Desigur, se poate spune că nu e omenească o astfel de libertate. Dar cui îi pasă dacă e omenească sau nu? În primul rând e cuprinzătoare, în al doilea rând este lipsită de formă, aşa că mi-o pot potrivi cum cred eu că-mi vine mai bine. Pot fi întotdeauna dincolo de lucruri şi de decizii, mai ales de decizii. Pot fi ca o curgere leneşă care antrenează situaţii şi forme, elemente şi îmbinările lor. Ştiţi cum arată un râu de câmpie în curgerea încremenită a unei seri de vară, când oglideşte tot ce-i prins în maluri? Să nu vă lăsaţi păcăliţi, în adâncurile lui nu este nici pe departe calmul toropitor din suprafaţa apei, cu care sufletul tău vibrează. Nici deasupra lui nu este altfel. Dacă ai spiritul lui Mircea Horia Simionescu sau Ion Creangă înţelegi toate astea, şi aporia nu mai este o provocare, ci leagănul cu care te dai de la un capăt la altul al Universului. Poate fi libertate mai deplină?

S-ar putea spune că e o diferenţă de definire a libertăţii între spiritele flămânde de lipsa de formă şi pământeanul ce măsoară câmpul din jurul lui cu rigla. Şi care-şi ţine sufletul între câteva coli de hârtie. Să aibă toate astea vreo legătură cu contemporaneitatea?, adică să fie doar o problemă de aducere în actualitate, sau ne aflăm în faţa unor alunecări prin istorii, şi atunci, atât contemporaneitatea, cât şi aporia sunt teritorii cu geografii stabilite nu în definiţii ci în evoluţii?

Grea misie, cone Fănică! Grea misie!

„Temeiul oricărui lucru este necreat, necompus, independent, dincolo de conceptele mentale şi de definiţia verbală” – spune un principiu al Doctrinelor Secrete.  Această carte într-un astfel de temei este scrisă şi de aceea ea poate fi receptată  numai după gradul de libertate al celui care o citeşte. Eu nu pot s-o ac, nici să-ţi ofere libertate. Nici să-ţi ia din ea. Întotdeauna va fi atâta libertate cât este în tine. Atâta ai să descoperi şi-n cartea asta. De altminteri, tot ce am scris până la ora asta respectă un astfel de temei, şi dacă nu-mi ia Dumnezeu minţile, sper că tot ce voi scrie să nu se abată de la principiul care să stârnească, nu raţiunea, nu plăcerea, nu aprobarea, ci simţul libertăţii spiritului acestuia. Cine crede că are brăcinarii legaţi bine şi băierile inimii tari, să se arunce într-o astfel de aventură. Ea duce  direct în propria libertate şi ăsta poate fi un pericol, ca şi o neţărmurită bucurie. Când aspiri după ceva libertate ţi se pare un lucrur atât de îndepărtat încât stai îndelung şi judeci dacă eşti în stare sau nu să te arunci într-un asemenea efort. Dar, atunci când libertatea s-a revărsat peste tine, totul devine confuz, totul trebuie redefinit şi constaţi că trebuie, eşti obligat să renunţi la aproape toate lucrurile cu care erai obişnuit şi pe care si fi vrut să la păstrezi. Totul se reduce, însă, la o singură obţiune: tot ce-ai avut, sau libertatea cu ale ei. Nu poţi ţine doi pepeni într-o mână şi nu te poţi juca de-a compromisul. Libertatea înseamnă, în primul rând, înfiorătoarea povară de a fi obligat fără o obligaţie definită. Eşti mereu pus în situaţia de a renunţa. Nu-i uşor lucru pentru un muritor;  aşa că, avertismentul meu nu este în van. Cea mai mare povară pentru un muritor care vrea să-şi asume libertatea, este că trebuie să înveţe abilităţile pe care le are un derviş, de a trăi cu doar ce are în desagă (Tu, de multe ori nu te descurci nici cu ce are pămânntul în întregul său). Eşti tu risipitor, e el zgârcit? Unde e oul, sau găina?

Iată, cum, dintr-o dată ne trezim pe un alt versant al acestui munte. Cum să te descurci acuma? Totul se schimbă, totul îşi modifică relieful, se schimbă natura primejdiei. Eşti tu risipitor?, e el un zgârcit? Ce pot însemna toate astea? Şi, mai ales, care e poziţia existenţei în noua geografie. Ar ajunge două biblioteci ca să lămurim asta? Ar fi destul cîteva rînduri? Ar trebui să se nască o nouă istorie? Una care să se compună după cele ce a reţinut „Preţioasa Rugăciune”:

„Cea mai mare bogăţie constă în a fi milos

Şi cea mai mare fericire este de a avea linişte în spirit.

Experienţa este cea mai mare podoabă

Şi cel mai bun tovarăş este acela care este fără dorinţe.” (Stanţa 134)

Poţi găsi astfel acea libertate care să te lase să duci cu tine toate bunurile dervişului? Şi să  socoteşti în adâncul minţii că ai totuşi prea multe ? Sau rămânem totuşi în miezul paradoxului: „Cine a fost întâi: oul sau găina?”, de la care pornesc toate nelămuririle noastre.

Înţelegi, acum de ce răspunsurile tale nu se află în cartea asta? În ea doar aşez imaginile pe care le-am adus de prin diversele  drumeţii, făcute pe când stăteai închis în ograda în care erai captiv. Iar imaginile sunt ale mele, mă reprezintă pe mine, iar eu încerc să le reprezint pe ele, mai stângaci, mai dibaci. Întotdeauna fidele spiritului meu. De asta te tot îndemn să cauţi răspunsurile în propriul tău spirit. Cartea asta e ca un soi de hartă a unei comori pierdute şi desenate din memorie. Cine garantează că memoria nu ne înşeală pe amândoi? Cine a fost întâi: oul sau găina? Dar, pe măsură ce îţi pui răbdarea la încercare, în tine se desenează o hartă gravată chiar în miezul existenţei. Devine fiindul firii tale.

Iar restul e o problemă de noroc şi de dibăcie.

Read Full Post »

10 august, 2015

Fiecare existenţă terestră face parte din istorie, este determinată de şirul de evenimente care au avut loc înainte apariţiei sale, este captivă în jocul de cauze şi efecte care antrenează elementele aparţinătoare unei realităţi, evoluţia fiecarei existenţe este particularizată de poziţia sa specifică în derularea oricărui eveniment, şi obligată să urmeze un curs pe care nu şi-l doreşte şi pe care nu-l acceptă, dar, pe care nici nu-l poate respinge.

Pentru a-şi salva fiinţa există o singură soluţie: ignorarea istoriei. Faptul că eşti captiv, că eşti prins cu totul în cursul evenimentelor ce au loc în afara fiinţei tale, şi care dau naştere unor forţe mult superioare celor al entităţilor vii, nu poate fi anulat decât prin ignorarea lor. Tot ce se întâmplă în exteriorul fiinţei tale, dă naştere unui parcurs la care eşti obligat să devii aparţinător, poţi fi mereu conştient de poziţia, starea şi natura evenimentelor ce au loc în istorie; nu poţi să le opreşti desfăşurarea, dar poţi să ignori toate acestea, să aboleşti istoria şi să dai naştere unui model care-şi are sorginte în arhetip, în momentul creaţiei supreme. Acesta este modul în care poţi să salvezi puritatea existenţei tale, şi când mă refer la puritate nu mă gândesc la curăţenie ci, la exemplaritate. Cel puţin, aceasta era atitudinea  adoptată de omul tradiţional, care tindea mereu să readucă în existenţă momentul creaţiei primordiale. Gesturile, acţiunile, atitudinea care au luat naştere in illo tempore, sunt modele care nu obosesc niciodată în a arăta, alte şi alte posibilităţi ca existenţa să fie scoasă în afara istoriei. Nu vorbim, sub  nici o formă, de o revoltă, de o răzvrătire împotriva istoriei, ci de modul în care, o existenţă poate crea propriul său model,  paralel istoriei de facto. Prin repetarea gesturilor primordiale, existenţa devine un spaţiu ale cărei dimensini se raportează la alte modele. La modelele creaţiei divine, primordiale, la modelele pe care le-a iniţiat strămoşul, primul strămoş. Aceste modele nu pot fi supuse de istorie, şi au menirea extrem de practică de a iniţia mijloacele prin care istoria poate fi ignorată. Toate semnele cărora noi le atribuim o simbolistică a fantasticului, a unui imaginar  cu rădăcinile în mit, sunt de fapt semne ale unui alfabet capabil să aducă informaţii şi să redea dimensiunile  celor ce s-au petrecut „în acele timpuri”. „Ştiinţa” de a mânui acele semne, pune existenţa la adăpostul staturii mitice a strămoşului şi oferă posibilitatea de a te retrage într-un spaţiu din care poţi ignora istoria. Energia, pe care cei care au capacitatea de a mânui astfel de semne o au în a nu conteni să spună „poveşti”, să zugrăvească imagini ale momentelor originii, vine tocmai din faptul că semnele în care s-au iniţiat au abolit istoria, şi acum au posibilitatea să se bucure deplin de spaţiul arhetipal.

Din astfel de atitudini, s-au născut mereu trasee care, plecând din cursul istoriei, au contribuit la crearea unor teritorii în care arhetipalul acţionează ca un ferment ce alimentează continuu forme ale unei existenţe în care istoria nu-şi poate impune regulile. În astfel de teritorii, ritmurile existenţei sunt dictate de relaţii pornite dintr-o cosmogonie a gesturilor primordiale. Desigur, pentru spiritele raţionaliste, aşa ceva nu poate  exista, tocmai pentru că, faptele, acţiunile, relaţiile nu aparţin unei logici istorice şi nu îşi au rădăcinile într-o axiomatică demonstrabilă prin raţionamente matematice. Ca atare, sunt refuzate cu îndârjire. Dar, toate aceste rădăcini arhetipale sunt făuritoare ale unor realităţi, în care tot ce devine obiect, acţiune, faptă trebuie să respecte o strctură creativă izvorâtă din modelul primordial, şi, în acelaşi timp, să respecte legăturile de sacralitate cu celelalte elemente ale respectivei realităţi. Într-un astfel de teritoriu, nu axiomatica este importantă, ci sacralitatea, ceea ce are ca rezultat o atitudine relativă mereu fertilă şi creatoare. Structura de relaţii care se produce este alimentată continuu de prospeţimea originii, ceea ce conferă gradul de libertate pe care  cel care are forţa de a aboli istoria îl simte în realitatea înfiinţată după modelul priomordial.

Şi pentru că, istoria nu poate fi negată, evenimentele care o înfiinţează, nu pot fi anulate, spiritul unui astfel de ins preferă să  o ignore sau să o abolească, creând realităţi după modelul arhetipal. Desigur, spiritul raţionalist va nega cu înverşunare utilitatea unor astfel de realităţi, va căuta continuu să producă instrumente care să le anuleze şi să supună tot ceea ce se consumă în realitatea istoriei, şi asta, mai ales, datorită gradului ridicat de esoteric ce domină o astfel de logică. Pentru a înţelege mai bine tipul de relaţie care se crează, mai ales datorat esoterismului generat de acţiunile de tip arhetipal, într-o lume modernă, am ales să etrapolez o opinie a lui Abraham Moes: „Dacă un mesaj este totalemente original, în sensul combinatoriei pure, el nu mai este decât un asamblaj perfect imprevizibil şi deci disparat al tuturor semnelor repertoriului, spectatorul nu se mai poate folosi de el, este depăşit de acesta şi renunţă la el; dacă mesajul este total inteligibil, el este, în ultimă instanţă, total banal, perfect previzibil, cu totul lipsit de interes, căci receptorul ştie deja tot ceea ce el conţine, Există deci un optim de valoare pentru fiecare fiinţă umană în parte, şi o mai mare sau mai mică satisfacţie a acesteia faţă de un mesaj dat. Cu cât informaţie este mai mare cu atât receptorul primeşte mai multă noutate; cu cât noutatea este mai mare cu atât el este mai puţin capabil de a domina pe plan perceptiv semnele disparate pe care le primeşte, de a le asambla în «Gestalt-uri», de a proiecta, în alţi termeni, cunoştinţele sale anterioare asupra mesajului, pe scurt, de a-l înţelege. Inteligibilitatea unui mesaj variază deci în raport invers cu informaţia şi o mare parte a operei artistului se bazează pe un joc dialectic mai mult sau mai puţin elaborat sau conştient între originalitate şi inteligibilitate. Operele de artă sunt experimentări situate undeva în interiorul acestei marje, mizând pe o dialectică subtilă a previzibilului şi imprevizibilului (probanilitate de ocurenţă a semnelor) a cunoscutului şi necunoscutului, a ordini şi dezordini.” Lucrurile se petrec cam în aceeiaşi termeni şi în ceea ce priveşte relaţia arhetipal, raţional, în care raţionalul a creat un număr mare de instrumente cu care să susţină un anume tip de logică a informaţiei

De-a lungul timpului a existat mereu o astfel de confruntare între spiritul adept al arhetipalului, şi acela al raţionalului. Nu cred că este important, acum, să analizăm care dintre spirite este mai aproape de  formele dezvoltate de Univers, şi care constituie o abatere, ci doar să încercăm a lămuri poziţia unuia faţă de celălalt, mai ales că apare o provocare ceîi va pune în faţa unor mari probleme şi pe unul şi pe celălalt. Este vorba despre apariţia – de puţină vreme – a unui al treile spirit, cel al logicii tehnologiei inteligente. Vorbim despre un spirit care anulează şi termenii arhetipului şi termenii istoricului. Logica în care se înscrie un astfel de spirit depăşeşte net capacitatea şi voinţa de a înţelege a civilizaţiei de până la acest moment. Totul se poartă în termeni necunoscuţi şi extrem de radicali, termeni care nu au nici un fel de raportări în realităţile  despre care noi avem o sumă de informaţii. Axiomatica a devenit condiţia de bază a noii realităţi, pe care inteligenţa tehnologică o impune, iar logica profund particulară a axiomaticii nu are nici un fel de termeni compatibili în realităţile, fie ea arhetipală, fie istorică.

Dacă lucrurile evoluează după logica raportului dintre societatea arhetipală şi cea raţionalistă – şi, personal mă tem că nu există capacitatea de a modifica starea aceasta -, generaţiile viitoare vor avea mari probleme în a izbuti să-şi caracterizeze funcţiile, particularităţile, specificul, nivelul aspiraţional, şi multe alte dimensiuni pe care astăzi le considerăm deosebit de importante. Tendinţa spiritului tehnologiei inteligente de a anula originea şi în egală măsură istoria, nu sună de fel îmbucurător, pentru că, pur şi simplu, se ajunge la desfiinţarea condiţiei de aparţinător al Universului.

Şi dacă nu aparţinem Universului, atunci cui?

Read Full Post »