Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘hotărâre’

 

 

Profesorul își toarnă vin în pahar, o face în felul său anume, care mă umple de admirație. Modul în care apucă sticla, de jos, foarte de jos, la un deget de fundul acesteia, o ridică apoi vertical și-o ține așa cîteva clipe, de parcă atunci s-ar hotărâ dacă va turna sau nu. Cotul e depărtat de trup și toată atitudinea Profesorului are un aer marțial; se va petrece ceva important, se cere atenție. Mișcările ce urmează sunt lente și egale, gâtul sticlei se apropie de buza paharului, lichidul începe să curgă, parfumul discret se răspândește și ajunge până la noi. Profesorul toarnă vinul în pahar cu duioșia constantă a unui vechi și de nădejde prieten. Ia o sorbitură mică, abia dacă și-a muiat buzele, doar arome sunt acum în gura Profesorului. Îi privesc chipul, mai ales cele două cute adânci de la colțurile gurii. Mă întreb, cum naiba face de și le bărbierește? Niciodată nu l-am văzut altfel decât ras parcă proaspăt, și mirosind discret a lavandă. Citesc acum mulțumirea bătrânului, pe care lichidul auriu i-o produce. Suntem în restaurantul unui mandar, nu-i crâșmă de stat. Șeful este crâșmar din tată-n fiu cu școală  publică, la Cooperație, dar și de acasă. Tatăl său, ca și bunicul său au fost crâșmari, trăiesc amândoi, și au un renume răsunător în tot ținutul Moldovei. Să fii furnizor la ei este o răspundere grea, se plătește cu griji peste griji. Bem o fetescă regală, adusă dintr-un loc ținut secret, furnizorii buni nu-i faci publici. Îi lași să aibă câțiva clienți, atâția câți au adunat, astfel marfa va fi ferită de riscurile lăcomiei. Profesorul așează sticla pe masă cu venerație parcă; o privește admirativ, chiar dacă nu are nici o etichetă. E o sticlă ordinară, de culoare verde, dar ce are în ea egalează bucuria zeilor, cei care se bucurau când li se aducea abmrozie curată, făcută de făpturi pricepute. Vinul acesta, nu-l bei să te îmbeți, dacă o faci, vei regreta a doua zi. Vinul acesta nu se risipește în momente de inconștiență aduse de beție; îl bei până simți că ai ajuns la capătul puterilor, că următorul strop te va răpune. Atunci te oprești, iar amintirea  te va urmări zile în șir, săptămâni, luni. E respectul ce se cuvine să-l arăți licorii binecuvântate. De îmbătat, te îmbeți cu vinurile făcute special, vinuri cu care te iei la trântă, o faci de față cu spectatorii, care și ei au aceeași problemă, și atmosfera se încinge, ia foc; vin cântecele, glumele deocheate, povestirile nesfârșite ce nu vor avea niciodată final. Niciodată n-o să știi ce-a fost până la urmă. Morala! Ce morală era la povestea aia?! Ca o roată se învârte sufletul chefului, el face reguli, legile de la el vin. E fără importanță dacă vei ține minte ce-a fost până la urmă, sau dacă a fost vreo urmă. Că se poate foarte bine să cazi pe undeva, lepădat de tovarăși. Morții cu morții. Vii, cu vii. Când vă veți întâlni, n-o să aveți timp să discutați despre urmări. Care urmări? Ce urmări să fie după un chef? A fost un chef, ce alta să fi fost?! Or să mai fie ele destule!

“Măi, copchile”, îl aud pe Profesor. “Voi nu știu de ce sunteți așa de cuminți. Nu-i în regulă să fiți așa de cuminți” “Adică, cum, dom’ Profesor?”, îl întreb. “Păi, la vârsta voastră, trebuie să dați prin băț. Să fiți ca turma de capre.” Mă gândesc la întâmplările din ultimile zile, și nu le găsesc prea cuminți. Mă gândesc că ne păzim cât putem să n-ajungă zvonul năzbâtiilor la urechile cui nu trebuie. Sau și asta l-o fi îngrijorând pe Profesor?  „Tinere, necumpătarea trebuie consumată la tinerețe. Consumată fără zgârcenie, trebuie să te bage în belele, ca să înveți cum să-ți salvezi pielea, cum faci din rahat bici. Dacă tinerețea abundă în necumpătare, vei avea o bătrânețe liniștită și domoală. Numai reuma te va roade. Așa îți va sta mintea la moștenirea pe care ai primit-o.” “Dar eu nu am de primit nici o moștenire, dom’ Profesor!” “Așa crezi tu. Toți primim moșteniri. Toți. Le primim și le judecăm după câtă minte ne-a lăsat Dumnezeu. Mai contează, să știi, și mintea celui care a lăsat moștenirea, și inima lui, și sufletul. Frică mi-e că e tot mai puțină minte de judecat moșteniri, și lăsăm lumea să meargă în frâul ei, iar ea o să meargă din ce în ce mai prost și-i va arde pielea pe cei ce vor veni după noi.” Nu înțeleg mare lucru din ce-mi spune.  “Fiți mai lămurit, dom’ Profesor!” “Aș fi eu mai lămurit, dacă-aș avea pentru ce.” “Nu înțeleg nimic, dom’ Profesor!” Râde pițigăiat și se bate cu palma pe genunchi. “Știu că nu înțelegi.  Ești tânăr și necopt, nu-ți stă mintea la asta. Dar vine vremea  să vorbim, și trebuie să vorbim serios, așezat. Trebuie să fiu sigur că mă asculți, că nu-ți zboară mințile la fuste, cât îmi sparg eu pieptul să te dăscălesc.”  “O!, Doamne, sunteți numai cimilituri în seara asta.” “Cască urechile, flăcăule, și ține-ți pliscul. Nu ți s-a topit cașul de la gură și ești obraznic…” “Până acuma un minut eram prea cuminte.” Râde din nou, în felul lui nechezat: “Nu-i prost, dar când te uiți la el nu s-ar zice. Gata! Hai să vorbim serios. Mai luăm o sticlă de vin, că acuși, ăștia închid aici și rămânem fără udătură. Nu pot vorbi cu gâtlejul uscat. Feteasca asta-i de toată isprava, îl știu pe podgorean, am fost la el la vie într-o toamnă. Cheamă chelnerul ăla.” Mă uit prin salon și-l văd pe chelner sprijinit cu spatele de soba de teracotă. E bătrân și obosit după ziua de muncă.  Probabil e la pensie, dar mai face un ciubuc muncind pe câțiva lei “la mandatar”. Nu salariul cred că-l interesează, ci mai degrabă bacșișurile primate. Când se uită spre mine îi fac semn cu mâna. Nu dă semn că m-a văzut, dar peste câteva clipe pornește spre masa noastră. “Ce dorește, domnii?!” Profesorul întinde mâna spre mine să mă oprească. “Eu dau sticla asta”, îmi spune mie, și-mi face cu ochiul. Mai adu, te rog, o sticlă de fetească d’asta”, îi spune chelnerului, care ține în mână un carnețel pentru comenzi în care nu l-am văzut să noteze vreodată ceva. Profesorul a subliniat, privindu-l țintă pe chelner: “fetească d’asta” De parcă sticlele celelalte nu le-ar fi dat el, și tot de “fetească d’asta”. Câd mergi cu el la băut, nu ai voie să plătești, decât dacă e vreo ocazie specială: un eveniment studențesc, ziua cuiva, chestii de-astea; în rest Profesorul plătește întotdeauna. Se uită la mine, îmi zâmbește: “…prea cuminte, ai?!” „Păi!” „Mda! Tu știi de când sunt eu profesor?” “De pe vremea lui Matusalem.” “De dinainte, de dinainte, flăcăule! În toată vremea asta am învățat, ba una, ba alta, dar lucru cel mai important pe care l-am învățat a fost cât de importantă e moștenirea. Când cineva pronunță cuvântul moștenire, toată lumea se gîndește la hârtii, la bani, la pămînt, la bulendre… Mă rog, la chestii de astea lumești. Doar că moștenirea nu-i asta! Nu-i așa. Moștenirea vine din adâncul veacurilor și ține în ea niște idei. Mai degrabă niște origini care sunt pentru fiecare, dar despre care vorbim cu toții de parcă am ști ce sunt. Ei, bine nu știm. Nu știm nici de unde vin și nici cine le-a înființat. Învățații cei de pe timpuri, credeau în ele și știau ce subtilități ascund… Nu se străduiau să înțeleagă ce sunt. Le socoteau entități importante care au rolul lor în Univers. Socoteau că e destul să știi despre ele, să știi că există, că-și fac treaba. Pe noi ne-a prostit industria. Noi, acuma, vorbim, câte-n lună și-n stele, și ne credem deștepți. Viața însă ne-o fac originile astea care se prind în spiritul nostru. La tot omul alte origini, și caracterul e altul, și viața e alta, destinul e altul. Noi, ființe omenești suntem purtători, știi, ca virușii; e unul care-i poartă, dar altul se îmbolnăvește. Așa e și cu originile despre care-ți vorbesc. Cu ideile. Fiecare trebuie să căutăm acei urmași de care ideile se pot prinde și rodi. Ei vor exista un timp, pe urmă vor pleca, așa cum am plecat și noi, cum veți pleca și voi. Ei sunt importanți pentru că sunt gazdele ideilor, le poartă mai departe în timp și le caută alte gazde. Vezi, eu acum vorbesc despre idei ca și cum ar unice, mereu aceleași, un fel de mătci, de matrici, pe care le dăm din spirit în spirit. Dar nu-i așa, ele se schimbă după omul care le poartă; una moștenește el și alta dă spre moștenire. De asta e importantă gazda, de asta e important ca ficare din noi să ne străduim să căutăm gazdă pe măsură. Cu cât gazda e mai curată, cu atât ideile sunt mai capabile să rodească. Pentru asta gazda trebuie să-și fi curățat cugetul în tinerețe, de toate cele ce-i îmboldeau spiritul. Trebuie să treacă prin ciur și prin dârmon. Cu vârsta, apoi, se va domoli, i se va așeza cugetul, nu vor mai fi furtuni răzlețe care să-l scoată din minți. Asta se cheamă că s-a curățat, că a făcut loc pentru credință. Nu la credința în Iisus mă gândesc, deși nici aia nu trebuie ocolită. Se cheamă că în visul lui e cineva care știe cum vor curge întâmplările și cum va fi totul după somn. Dacă îl ia Domn pe Iisus, se ferește de surprizele trecătoare, care-i pot cauza mult rău. Dar nu de credința asta e nevoie ca să primești ideile viului, așa cum sunt ele plămădite. Tot ce e viață, e idee tinere, să nu uiți asta. Nu există nimic în afara ideilor, nu te lua după tovarășul Marx, că nu știe ce zice.” De la o vreme, mă uit la Profesor și-mi zic că totul se trage de la vinișorul ăsta pe cinste. Pricep teribil de puțin din ce zice. În primul rând, mentalitatea mea e trecută bine de cele spuse de Profesor. Am citit despre ele, i-am citit și pe unii din cei care vorbeau despre lucrurile astea, dar mi se par de pe altă lume. Mi se pare că omenirea nu se poate opri la astfel de modalități de gândire. Par atât de departe de realitatea concretă, materială, palpabilă. Că lumea, că viața, că firea  sunt doar idei reprezintă felul de a fi al unuia ce speculează amestecând ape tulburi. Îl ascult mai mult pentru farmecul vocii lui de tenor și pentru modul surprinzător în care conduce frazele. E un hâtru și un pișicher, Profesorul, se știe asta, se folosește de asta. A evitat multe necazuri jucând abil cartea pușlamalei pierdute pentru totdeauna. “Moștenirea s-a răspândit fără încetare, se va răspândi, orice și oricine va face ce știu eu. Să ții minte asta. Acumnoi n-avem vreme să vă cerem socoteală, că trebuie să vă dascălim. Dar imdeiat ce vom face bine să plecăm în ale noastre ceruri, se va ivi cererea, va apărea moștenirea. În voi va apărea, abia atunci veți înțelege de ce am plecat. Va fi anevoios fără noi un timp, nu prea mult și nu pentru mulți. Ceilalți, însă, veți înțelege că faceți parte din moștenire și viața voastră va devein. Abia atunci o să ânțelegeți temeinic ce înseamnă a deveni. Hai să bem sticla asta de vin, în liniște și să cugetăm la chestia asta.” Își toarnă vin cu gesturile alea după care mă topesc; pe care azi le văd atât de limpede cu ochii minți.

A trecut o vreme și nu prea m-am gîndit la spusele Profesorului, nu le-am dat atenție, mărturisesc. Mi se păreau încâlcite și, mai degrabă, niște porniri poetice, stârnite de o licoare vicleană. Pe urmă, au început să-mi facă semne, să mi se arate într-o situație sau alta, să am nevoie de lămuriri. Profesorul era plecat prin lume cu ale lui. Erau multe universități care apelau la el. Era singurul om din Europa care vorbea toate dialectele romanice, moarte sau vii. Le vorbea cursiv. Peste tot era la fel de întortocheat și enigmatic. Apoi, pentru o lungă vreme, am plecat eu. Într-un cuvânt, n-a fost să se mai întâmple să ne vedem. Când mi-a ajuns veste morții sale, am știut că sunt un moștenitor. Instantaneu am știut, și-am înțele o mulțime de lucruri. Mi-am dat seama că a ști nu este un verb ca oricare altul. El are un timp care nu este consemnat în nici o gramatică. Nici fizica nu știe mare lucru despre starea timpului ăstuia. “A ști” este ceva despre care tu ca om nu știi nimic, dar el ca verb îți hotăraște soarta, fie într-un fel, fie în altul. Oricâte eforturi ai face, oricât de mult ai vrea să ajungi în anume nivele, nimic nu se înâmplă fără voința lui “A ști”.

Port cu greu moștenirea bătrânului Profesor, și nu numai a lui. Mai sunt câțiva oameni care mi-au lăsat asemenea poveri care mă apasă. Trebuie să recunosc că, de cele mai multe ori, îmi spun că s-au înșelat, și că n-au lăsat cui trebuie moștenirea. Am și momente când mai nădăjduiesc; sunt puține, însă, și fără cine știe ce consistență. Este din ce în ce mai limpede că cei din vechime aveau dreptate, și nu din definiții se fac lucrurile. Chiar dacă ar fi cât “Biblia”, cât “Evanghelia lui Toma”, să fie definiția cutărui lucru și starea lui de a fi nu se poate găsi. Sunt un om bătrân și  după multe poticniri, ocolișuri, reveniri, revolte, am cedat. Da, bătrânii înțelepți au dreptate: e mai important să accepți, și să crezi că un lucru există așa cum există el, să crezi în funcțiile lui, în atributele caracterizante, decât să încerci să-i definești tu existența, ca să-l faci să fie așa cum crezi că știi tu că este el. Îmi lipsesc cumplit discuțiile pe care aș fi vrut să le mai am cu Profesorul. Bătrânul știa cu mult mai multe decât a vrut să spună în seara aceea; se pregătea și el de alte discuții. Cine știe prin ce hârțoage vechi descoperise adevăruri pe care lumea noastră “modernă” nu vrea să le încapă.

Acum, la bătrânețe mă mai frământă ceva. Am pierdut amar de timp, crezând că fiecare om din lume primește o moștenire. Că are datul lui, ce i se dezvăluie într-o zi. Ei, bine, nu e așa! Nu toți oamenii sunt rânduiți la moștenire, ci foarte puțini. Credința asta, că toți oamenii au moștenirea lor, m-a făcut să trudesc, crezând că vom izbuti să punem totul într-o direcție. Lumea, însă, trebuie să fie așa cum e ea, doar cei care primesc moștenirea, trebuie să aibă de grijă. Și asta a vrut să-mi spună Profesorul atunci, dar nu n-aveam mintea să înțeleg, și m-a costat, și am plătit. Probabil, la rândul lui plătise. Vezi, că nu din cauza lumii plătești, așa cum s-ar putea crede; lumea nu are nici un amestec, ea alunecă după cum o împing interesele. Din cauza ta plătești, pentru că nu ai fost suficient de curat la vremea potrivită, ca să înțelegi. Te-au stricat rămășițele din necumințenia pe care trebuia s-o cheltui toată în tinerețe, și n-ai făcut-o. Ori n-ai avut curaj, ori n-au fost suficiente prilejuri, ori cine știe ce alte pricini au stat împotrivă. Lungi șiruri de minți strălucite, de la vechii înțelepți ai vechimii, până la listele de savanți ai timpurilor mai dincoace te lasă să înțelegi printre rânduri, doar printer rânduri – fie că ești om de rând, prins în făptura lumii obișnuite, fie că ești menit – cum trebuie să te porți ca să nu cazi prea des în capcanele pe care ți le meșterești cu propriile mijloace. De cele mai multe ori, se întâmplă că nu ajungi la miezul la care trebuie; ori că înțeleptul s-o oprit cu o clipită înainte de a termina ce avea de spus, din cine știe ce motive; ori mintea ta nu are destul glagorie să ajungă la el; ori limitele științelor îi fac pe savanți să fie nesiguri și să lase spre completare celor ce vor veni. Motivele sunt multe și felurite, esențial însă e că, ne învârtim într-o necurățenie, într-o valmășeală de neadevăruri, de jumătăți de adevăruri, de sferturi de adevăruri, de firmituri de adevăruri, că suntem departe cu totul de a ajunge la noi înșine. Mereu spune că tendinâele materiei și ale Universului ne silesc la anumite atitudini, ceea ce este o minciună sfruntată. Nici material și nici Universul nu silesc pe nimeni la nimic. La fel ca Dumnezeu, au lăsat frâu slobod liberului arbitru, pe care noi îl siluim, îl stoarcem, îl fărâmițăm până nu se mai alege nimic.

Dacă n-aș fi un amărât de eseist, probabil că nu mi-aș lua libertate să scriu atât de nerușinat despre lucrurile astea. Poate că aș încerca să țin oleacă la relația cu lumea, dar și la relația lumii cu ea însăși. Doar că, eu sunt un amărât de eseist și puțin îmi pasă, ceea ce văd este că totul este tot mai departe de matcă. Nenorocirea este că, În Univers pot exista toate existențele care se ivesc. Nu există existență care să nu poată exista, de asta lumea își poate permite orice prostie. Mereu vorbim de reguli, de rânduieli, de disciplină și multe altele, dar, de fapt, nimic din toate astea nu există în omenire. Și, pe măsură ce ne îndepărtăm de “Vârsta de Aur”, totul devine mai confuz și mai de neconceput.

Un lucru e limpede, Hegel are dreptate, nu Marx: “Vârsta de Aur ” a fost imediat după facerea lumii, nu către ea ne îndreptăm.

 

Advertisements

Read Full Post »

E ultima vacanță de liceean, și mi-am zis că trebuie să-mi păstrez năravul fiecărei veri, de vreo trei ani încoace. Ba, parcă mă încearcă un sentiment al obligativității; vara aceasta este una în care mai pot fi stăpân pe hotărârile mele. Despre verile următoare nu nu pot să fac supoziții, nu ști ce va urma să se întâmple.

De trei veri, cutreier țara cu autostopul; dorm unde apuc, mănânc dacă am ce și unde. O parte din vară – cam trei săptămâni, o lună – mișun prin coclaurii Bucegilor. Singur, fără însoțitori, ghidându-mă după o hartă ferfenițită pe care am cumpărat-o de la un soldat american, pe Magheru, undeva pe lângă Sala Dalles.

Bat codrii între Diham, Pârâul Rece, Omul, Babele, Azuga, Bușteni, Predeal, Sinaia, totul după voia mea și toana din noaptea care se scurge. Pe urmă ies la o șosea și mă urc în prima mașină care mă ia, cu care merg în direcția în care îl mână interesul pe șofer. Din momentul acela totul este la voia întâmplării și la toanele șoferilor. Cam o lună, o lună  și jumătate mă vântur prin ținuturile patriei, sunt un vagabond mereu la cheremul întâmplării. De cele mai multe ori e prietenoasă întâmplarea, dar sunt și momente când mă părăsește norocul și intru în buclucuri. Oricum ar fi, tot ce mi se întâmplă e învățătură de minte, se așează în memoria mea și-mi determină modul de a fi. Sunt destule momente când îmi spun că trebuie, cî e obligatoriu să mă potolesc și să-mi petrec vacanțele organizat și în siguranță. Dar, a doua zi totul e dat uitării și singura grijă e să găsesc o mașină care să mă ia. Nu știu unde merg, nu am o țintă, de cele mai multe ori mă îndrept după spusele oamenilor. “Trebuie să vezi neapărat asta!” – spun ei. Uneori merită, alteori, nu. În orașe evit să intru, pentru că banii mei sunt foarte puțini, iar grija cea mare e să am de transport. Cei mai mulți șoferi nu vor să-mi ia bani: “Du-te, măi, băiete în drumul tău, și ai grijă să nu dai de necaz”, îmi spun cel mai adesea. Dar sunt și din cei care vor bani cât nu face. De ăștia mi-a frică, dar cel mai frică mi-e, să nu dau de unu din ăsta și să n-am bani. Sunt niște cerințe pentru cel care călătorește cu autostopul; niște cerințe riguroase pe care trebuie să le respecți, dacă vrei să ajungi cu bine acasă. Sunt cerințe care de multe ori îți înfig cuțitul până la os și îți arată diferența dintre tine și cei care petrec vacanțele risipind bani pe năzbâtii ce pot fi apoi povestite cu haz. Sunt zile aspre în perioada în care ești singurel, mereu la cheremul întâmplării, mereu jurând că n-o să se mai întâmple. Te înfurii mereu când vezi cât de slab ești, ce repede te răzgândești și cum, pe la mijlocul iernii,  ți se face un dor nebun după viața de haimana, și abia aștepți ziua în care, la marginea orașului să faci semne mașinilor.

De când am aflat că voi fi student, am o stare ciudată. Sunt într-un fel de cumpănă, mereu instabilă, care ba urcă, ba coboară. S-a încheiat o etapă și simt din plin nostalgiile pe care nu credeam că voi ajunge să le trăiesc; din toamnă, ritualurile pe care le repetam an de an vor fi pierdute; s-au spulberat niște reguli cu care eram familiarizat de amar de vreme, de copil. Venea toamna, școala începea, și înainte de asta o ceremonie stabilă și nesmintită se desfășura cu precizie, iar  mama o umplea de emoție, transforma o zi într-un soi de aventură repetată în fiecare sfârșit de vară.

La sfârșitul lui august venea o dimineață când mama mă scula devreme, cu noaptea în cap. Urma un spalat temeinic și minuțios verificat, ca plodul să fie curat și să nu fi lăsat “ochii soacrei”. Ziua va fi lungă și plină de neprevăzut; trebuie să fie cumpărate: uniformă, șapcă, lenjuri, cămăși, încălțări de iarnă, de sport, caiete, ghiozdan, palton, creioane, stilou, cerneală și nenumărate alte fleacuri. În fiecare an se adăugau lucruri noi, despre care eu nu știam nimic, mama însă avea grijă să fie trecute pe răbojul acelei zile. Ajungeam acasă târziu de tot, înspre seară, după ce cutreierasem orașul în lung și-n lat; eram storși de vlagă, iar mama mereu nemulțumită de calitatea achizițiilor făcute care nu mai erau ca “altă dată”.

Totul trebuia făcut pentru a respecta cerințele. Trebuie să recunosc, mama era cea care îmi transmitea și mie grija pentru cerințe. Nu știam lămurit ce aia o cerință, și de fiecare dată când acest cuvânt era repetat, mă concentram, căutând ca până la urmă să înțeleg limpede ce anume vrea să spună.   În fiecare an cerințele erau altele însă, pentru că și copilul mai crescuse, va merge într-o clasă mai mare. Acum totul luase sfârșit. Habar n-aveam care sunt cerințele studenției. Habar n-aveam ce e la urma, urmei o cerință, iar despre Socrate știam ceea ce se vântura în folclorul obișnuit. Câteva lecturi amestecate nu mă lămuriseră de loc ce – sau cine – este acest Socrate și de ce e atât de faimos.

Cât stătusem în munte, singur, mă lăsasem furat de un soi de reverie despre viitoarea mea viață de student. Nici un fel de cerințe, nici un fel de obligații, nici un fel de conflicte nu existau în scenariile pe care le cloceam, robotind să-mi pot încropi cele necesare traiului. Mă puteam considera deja un om care are trecut; intrasem într-o altă categorie. Toată perioada de școlar se derula dezordonat în amintirile mele, creând un soi de cosmos în care acțiunile consumate aveau acum un miez diferit, și desigur înțelesuri dintr-o altă substanță. De la prima zi de școală, într-un sat ce stătea să dispară de pe hartă, unde elevii, cu toții, stăteam într-o singură clasă și aveam o singură învățătoare; la școala ce mi se părea uriașă din oraș, cu un număr impresionant de clase, pentru țăranul care se obișnuia greu cu pantofii din piele. Apoi mulțimea de profesori, fiecare cu tipicurile lui, cărora trebuia să le faci față; cu disciplina diferită în care vestea că ”se face careu” provoca frisoane neplăcute. Era un cosmos doldora de evenimente pe care le trăisem, pe care acuma puteam să le judec, și ce era impresionant era faptul că, dintr-o dată, totul devenise prietenos și apropiat. Nimic nu mai avea statura aceea distantă care prevestea, de cele mai multe ori, o confruntare în care trebuie să-ți ții firea dacă vrei să izbutești.

Pe măsură ce timpul trecea, poveștile din reveria mea se distilau, se rafinau și ajungeau să fie tot mai ademenitoare. Aroma evenimentelor pe care amintirile le ridicau la suprafață, mă determina să cred că voi avea o studenție spectaculoasă.  O!, Doamne, nimic nu se putea compara cu viața de student din imaginația mea. Dar, acum, în prezentul din muntele ce mă găzduia, mă legănam între două perioade; una dintre ele îmi apărea plină de poezie, de nostalgii – mai ales după colegii care luaseră alt drum, care se împrăștiaseră -, de mărturii că viața nu trece, așa cum se spune, ci că tu o părăsești, obraznic și fără judecată. După mulți, mulți ani, aveam să judec că în perioadele acelea scurte petrecute în pădurea deasă a muntelui mă comportam ca oul de șarpe; așteptam, fără să știu că aștept, să se plămădească în mine forma, să încep – pas cu pas – să mă deprind cu elementele din substanța  ce s-a ivit. Apoi forma va ieși în lume și va a avea destinul ei, va pierde și va primi noi elemente, dar atunci în momentele de singurătate pare a fi întruchiparea deplină a perefețiunii. Aproape că simt fizic procesul de configurare, de așezare a elementelor în structura care se împlinește. Pe măsură ce forma se configurează, devine mai complexă, mai bogată, îmi dau seama că voi fi încorporat într-un cosmos nou în care se vor dizolva cosmosurile cele vechi pe care le port în mine, cu amănunte ce vor fi topite, dizolvate, dar și cu cele care vor rezista. Copilul de țăran, alergând pe ulițe prăfoase, cu pantalonii scurți, prinși într-o singură bretea, desculț, sau cu teneși ieftini, mai mereu rupți la vîrfuri pentru că piciorul creștea, apoi băietanul făcut orășean fără voia lui, tânjind după bărăganul larg și prietenos, după fructele multe și variate, după gărgăunii pe care-i scoteam din vizuini cu bulgărașe de ceară de albine, după măgarii rătăciți pe care-i călăream până-i găseau stăpânii.

Toate acestea trebuiau să devină și noua lume în care va să intru; nu imaginile, nu sentimentele, nu nostalgiile, nu experiențele, ci vibrațiile subtile care vor contribui ca totul să ia o formă care să-mi aparțină, să mă ferească de a deveni un subiect comun. În toate acele momente din pădurea indiferentă la eforturile imaginației mele, deveneam tot mai sigur că nu va exista studenție mai frumoasă decât a mea, și-mi plăceau frisoanele care mă treceau la gândul toamnei ce venea, lentă și aromată.

Eram două entități la fel de complexe, de insolite și de îndârjite când venea vorba de libertatea lor: eu și pădurea; aproape că n-aș mai fi vrut să ies din lumea cu care începeam să mă înțeleg tot mai bine pe măsură ce mă învăța disciplina ei.

Aici puteam fi contemporan cu contemporaneitatea însăși, fără să-mi pese nici cât negru sub unghie de mulțimea de contemporani care umblau prin lume. De multe ori gândeam că nici măcar nu sunt folositori toți contemporanii ăștia. În primul rând nu sunt folositori pentru ei înșiși, cei mai mulți dintre ei. Nu știu mare lucru despre energiile care zac în ei, și aleargă bezmetic după “ceva-uri”, după “ cași-uri”, cu toate energiile acela specifice, particulare, unice ce se topesc pe măsură ce trece timpul. Iar pentru ceilalți n-au nici o idee de cum ar putea fi folositori, deci cel mai bine e să nu le dea prin minte să încerce. Să nu dea Dumnezeu să le treacă prin minte!

Când ies din pădure, sunt convins că fiecare pas, ori încotro l-aș face mă apropie de cea mai perfectă studenție din lume, iar asta mă ajută să nu-mi doresc să vină toamna mai repede, sau mai încet. Vie când o fi să vină!

Read Full Post »

Fiind firi sensibile, pământenii pun de cele mai multe ori Universul în ipostaze greu de atins, mai ales prin convingerea că acesta există fie într-o stare, fie în alta, dar nicidecum în ambele care să funcţioneze complementar.. Pornind de la barierele fixate de sistemele de dimensiuni, de regulă ordonăm materia universală în câmpuri şi structuri care dezvoltă raporturi între ele. Sistemul de dimensiuni – asupra căruia încă nu ne-am hotărât cu precizie – dezvoltă structuri care sunt guvernate de două funcţii fundamentale menite să ne ajute; pe de o parte dimensiunile inlesnesc orientarea într-o structură oarecare  – atât într-un punct ordonat, cît şi într-un câmp al unei structuri, sau în structura întreagă -, iar pe de altă parte ajută la revelarea relaţiilor ce se nasc între structuri, sau, mai bine spus a unei părţi din relaţii. E partea pozitivă a sistemului de dimensiuni, cea cu care izbutim într-o oarecare măsură să stabilim modurile de organizare a materiei, care – cu ajutorul matematicii – pot fi apoi presupuse în ansamblul lor. Vorbim despre o realitate a formalului, una care se pare că ne atrage în mod predilect, şi pe care o declarăm unică şi superioară. Trebuie, însă, să facem faţă unor mulţimi de capcane pe care, acelaşi sistem de dimensiuni ni le întinde. Nevoia de disciplinare a relaţiilor pornite din raporturile dintre câmpuri de realitate, ca şi dintre structuri de realitate, este cel mai adesea sursa cea mai bogată în capcane. Care, de altminteri,  trebuie să recunoaştem, au frumuseţile lor nepământene, dar aduc şi destulă suferinţă. Sau cea mai multă suferinţă. Suferinţi pe care – poate! – am putea să le atenuăm dacă am izbuti să ne orientăm onorabil în parte infromală a materiei. Nu ştim nici pe de parte care este scopul, ce obiective, ce relaţii, ce moduri şi instrumente de operare există în această parte de Univers. De când e lumea, lume, partea informală a materiei a dat bătăi de cap dintre cele mai dureroase. Cea mai simplă soluţie găsită a fost să negăm staşnic existenţa unei astfel de modalităţi de existenţă a materiei, doar că – pe măsură ce tehnologia a adus mai multe imformaţii – evidenţa existenţei unei astfel de forme a materiei este tot mai greu de negat. Ce te faci însă atunci când lipsesec instrumentele de orientare şi gestionare a unei astfel de  forme?  Dilemele devin  din ce în ce mai misterioase şi folosirea instrumentelor pentru gestionarea materiei formale, tot mai neputincioase. Aceasta pentru că pământenii au preferat să se pună în  situaţia de a trata Universul ca pe o unitate formală a existentului, şi ceva s-a dovedit permanent să lipseşte din orice teorie despre acesta. Existenţa Universului nu poate fi negată, aşa cum – în situaţia de faţă – nu poate fi definită, în schimb putem nega cunoaşterea lui. Ne mulţumim să restrângem cunoştinţele doar la partea formală a maeriei, inventând bariere şi limite între lumea formală şi cea informală.

Nici să nu vă gândiţi c-o să mă aventurez să propun soluţii sau să sugerez instrumente. Nu e de nasul meu. Ceea ce pot să fac eu,  este să semnalez că tot ce ştim noi despre  modul de a fi al cunoaşterii este incomplet, şi nu pentru că cineva ar vrea să ne ascundă ceva, ci pentru că – de teamă, de lene, din oportunism, din bigotism, din interes – refuzăm să trudim pentru a duce cunoaşterea şi spre starea informală a Universului. Există momente foarte critice pentru oamenire, sunt cele în care un hărăzit curios, fie el filosof, savant, artist, cărturar face un pas important către modurile informale ale existentului. Se produce ceva vâlvă, se agită confraţi, se emit negaţii virulente, se folosesc epitete tari, se pun obloane şi popriri pe calea prospăt deschisă, chiar dacă, elemente din situaţia nou creată încep să fie folosite în activitatea curentă. Toate aceste acţiuni aruncă descoperirea făcută într-o beznă şi mai adâncă. Mai mult, deformarea adevărurilor aduse la lumină, desprinderea lor din contextul firesc, produce o distorsionare grosolană a realităţii acelei stări a informalului. Ne alegem cu o sumă de neadevăruri, vopsite ţipător şi purtate mai ceva ca prapurii din slujbele contra grindinei. Cam aşa înţelegem să cultivăm de-o bună bucată de vreme atitudinea  noastră faţă de lipsa de formă. Dacă lipseşte forma, asta nu înseamnă că materia a dispărut, că Universul a ieşit din realitate, că totul s-a transformat în inexistenţă. Asta înseamnă doar că sunt activate energii care vor contribui la dezmărginirea acestuia, a Universului. Când Rupert Shaldreke a realizat – a realizat şi nu a descoperit! – că sunt energii care formează unde ce transmit o informaţie de la o generaţie la alta de forme materiale, s-a ales cu cele mai colorate epitete şi, practic, a fost împins într-o extremă a cercetării. Adevărul definit de Shaldreke, ar putea lansa o afirmaţie nebunească, şi anume, că generaţiile de forme materiale se nasc cu funcţii specializate să preia informaţiile din informal, să le prelucreze şi să le transmită celorlalte generaţii ce vor veni. Cu alte cuvinte, întâietatea nu este a formelor materiale, ci a informalului. Şi, uite aşa, ne trezim în plină dilemă: cine a fost întâi, oul sau găina? Şi totuşi,  din această relaţie, informal-formal, putem înţelege o sumă de funcţii ale religiei, dar mai ales putem înţelege cât de importante au fost, şi au rămas religiile,  care au dezvoltat doctrine, în pofida celor care au dezvoltat ritualuri. Ritualul este un instrument, în vreme ce, doctrina este însăşi conţinutul practicilor care te pot apropia de modul de manifestare a lipsei de formă. Au fost vremuri – de mult, tare de mult, pe vremea când puricii se potcoveau… etc. -, în care  religiile erau preocupate de dezvoltarea unor doctrine, meticulos concepute pentru iniţierea în temeiurile relaţiei formă-lipsă de formă. Ca toate lucrurile din istoria noastră, a acestei specii, şi religiile de acest gen au fost măcinate şi transformate de slăbiciuni. Astăzi avem de-a face cu religii care au dezvoltat ritualul şi l-au transformat în instrumentul de alimentare al slăbiciunilor. Singura religie, care continuă să-şi întreţină şi să-şi dezvolte doctrina, a rămas budhismul, o religie care se izolează şi se închide în încercarea de a apăra valorile – de ce nu, şi puterile – pe care doctrina i le conferă. Dar asta e altă poveste, pe care e mai bine s-o auziţi de la altcineva.

În epoca modernă, mă tem că avem mai mult biserici decât religii, iar despre religie, putem afla mai multe din declaraţiile misterioase şi parabolice ale unor savanţi (Newton, Eistein, Compton etc.), artişti (Dali, Brâncuşi, Celibidache etc.), sau oameni de cultură (Malraux, Eliade, Eco etc.). Habar n-am, şi nici n-am de gând să-mi dau cu părerea despre starea temeinică a realităţii. E ea una a materiei? E ea una a  spiritului? Tot ce îndrăznesc să afirm este că, fie materială, fie spirituală, oricare dintre întâietăţi are la bază lipsa, cea care este practic motorul ce produce naşterea ideii (în sensul ei platonian). De la ivirea unei lipse şi până la apariţia unei idei legate de înlocuirea acesteia (a lipsei) se petrece un lanţ întreg de procese, se nasc felurite cauze ce determină serii de efecte. Practic putem rezuma toate aceste relaţii dintre formal şi informal printr-un  singur substantiv: progres. Substantivul cu pricina este – dacă vreţi – o sinteză a relaţiilor dintre formal şi informal. Asta ar trebui să ne înduplece să acceptăm că  Universul conţine fără discriminare (termen la modă) atât materia în starea informalului, cât şi aceeaşi materie în starea formalului. Mă tem că, dacă acceptăm o atari atitudine faţă de Univers, va trebui să schimbă radical atât conţinutul cât şi modalitatea gândirii. Dar nu mă tem eu că se poate petrece aşa ceva! Luate în parte, cele două lumi ale lui Platom (cea a Peşterii şi  cea din afara Peşterii) sunt două realităţi, şi adevărurile lor pot fi dovedite, doar că existenţa universală presupune un sistem şi o structură de relaţii între ele. Universul nu există în realităţi separate, ci într-o structură de realităţi care produc efecte prin relativitate; fie că realitatea este formală, fie că este informală, sau tocmai de aceea, producerea unor planuri de realitate reprezintă ţelul universal. Planurile de realitate sunt unităţi instabile care se modifică continuu prin contribuţia fie a formei, fie a lipsei de formă. Ori, pentru ca acestea să devină perceptibile au nevoie de elemete de reprezentare adecvate. Ei, bine, specia noastră tocmai asta a făcut continuu de la apariţia ei, a eliminat elemente de reprezentare. De la imaginea edenică a arhetipului, a Creaţiei, cu fiecare acţiune istorică am eliminat elemente de reprezentare. Poate că ăsta e Păcatul Originar, despre care vorbesc bătrâni înţelepţi. Este modul de a ne împiedica să revenim în realitatea edenică sau într-o formă armonică acesteia, o formă pe care, de altminteri o căutăm permanent.

„Dacă ai realizat natura vidă a spiritului, nu mai este nevoie să asculţi sau să meditezi învăţăturile religioase.” Spune primul dintre preceptele „Celor zece lucruri de prisos” din doctrina Mantrayāna. Şi se pare că pentru cei care s-au dedicat acestei doctrine yoga, nimic nu este mai important decât elliberarea pentru a putea atinge natura vidă a spiritului, scolo unde se regăseşte întreg Universul în starea sa pură.

Să nu cumva, stimate cititorule să fii tentat a înţelege că „pur” are înţelesul de „curat”, nici pe departe; ai fi mai aproape dacă ai citi „esenţial”, „fundamental”, „total”, dacă vrei. Iată, sunt nuanţe care s-au îndepărtat de matca termenului, de dorinţa lui de a sugera deplina existenţă a Universului atât în formă, cât şi în lipsa de formă. Şi câte alte înţelesuri nu se ofilesc în această contemporaneitate a noastră care alunecă pe ea însăşi, tot mai adânc într-un fundamentalism care doreşte cu orice chip să ne scutească de înţelepciune.

O fi greu, oare? O fi uşor.

Read Full Post »

Adler susţine, şi argumentează, că modul de viaţă al unui adult este hotărât de “opinia” pe care acesta şi-o formează în timpul copilăriei despre sine şi despre lume. Opinia aceasta va hotărî “planul de viaţă”, va decide soiul acţiunilor pe întreg parcursul existenţei. Ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi nu trăim o contemporaneitate, ci  o contemporaneitate pe care o delimitează opinia noastră despre lume. În toată existenţa vom căuta să ajungem în acele câmpuri în care vizăm că se găsesc valorile stabilite de opinia noastră despre viaţă. E o mare diferenţă între contemporaneitatea ca proces care cuprinde gesturile, acţiunile sau procesele unei realităţi, şi cea derivată din opinia cuiva despre lume. Este dacă vreţi un soi de evoluţie paralelă; pe de o parte există o contemporaneitate care se desfăşoară în ordinea acţiunilor derivate una din alta; una care delimitează o serie de câmpuri morfice ivite din lipsa de existenţă; iar pe de altă parte, este o selecţie subiectivă de acţiuni pe care opinia despre lumea o hotărăşte şi în care sunt însumate câmpurilor morfice despre care vorbeam mai sus. De fapt, ne referim la o contemporaneitate trunchiată, dacă vreţi un soi de ciot al acesteia, din care eliminăm un număr mai mare sau mai mic de acţiuni, în funcţie de  viziunea, forţa şi tipul de opinie după care ne-am hotărât “planul de viaţă”. De multe ori, de foarte multe ori, acest “plan de viaţă”,  este limitat de subiectivitatea – derivată din aceeaşi opinie despre lume –  care ne îndeamnă să încorporăm acţiuni care nu sunt conforme cu planul de viaţă însuşi,  cu legăturile formate între diferitele elemente pe care le-am admis în contemporaneitatea noastră. E un mecanism care ne îndepărtează de, şi ne ascunde,  zona în care câmpul morfic îşi extrage valorile din lipsa de existenţă. Este capcana despre care vorbesc foarte des învăţaţii yogini, capcană pe care s-au străduit s-o înlăture prin tehnicile de trezire şi activare a conştiinţei. Pentru ei conştiinţa în sine, ca şi raţiunea în sine, nu reprezintă instrumentele adecvate cu care să aducem eliberarea spiritului. Conştiinţa şi raţiunea, doar funcţionând împreună oferă spiritului sănătatea de care are nevoie pentru a se elibera din capcana pe care “planul de viaţă” o ridică. Contemporaneitatea nu oferă forme, ci idei de forme, idei care vin din adâncul opiniei despre viaţă. Noi suntem cei care dorim mai mult ca orice, într-un “plan de viaţă,” să obţinem forme, în speranţa că  ne vor confirma opinia. Dar tot ce obţinem este, de fapt, un lanţ lung de cauze-efecte care desemnează o contemporaneitate în afara contemporaneităţii unei realităţi. Pentru noi, însă, reprezintă în deplin realitatea, acea realitate care este conformă cu opinia noastră. Alta nu există; pe alta o refuzăm. Dacă vreţi ăsta este miezul capcanei şi nu este altceva decât modalitatea prin care producem pentru lipsa de formă materialul din care iau naştere undele de formă care fixează momente ale opiniilor celorlalţi, le structurează “planul de viaţă”. O!, desigur, procesul este atât de subtil încât refuzăm cu străşnicie să-l acceptăm, şi lucrurile ar fi minunate dacă am şti cu siguranţă, dacă am putea dovedi că el nu este adevărat. E la fel de subtil ca idea despre existenţa unui Dumnezeu care naşte, în egală măsură, argumente pro şi contra.  Toate ivindu-se din rădăcini commune. Acesta este motivul pentru care nu mă simt cu nimic îndemnat să vă convig să credeţi într-un fel sau altul. Tot ce vă pot îndemna este să vă îndoiţi. Atunci opinia voastră nu va mai fi atât de categorică şi, în consecinţă, “planul de viaţă” va devein mai elastic. Abia atuci aveţi oarecari şanse să vă apropiaţi de o formă a contemporaneităţii. Mai bine spus, să daţi naştere unei forme a contemporaneităţii, o formă care va funcţiona ca un caleidoscop extreme de sensibil: la cea mai mică tulburare îşi va schimba conformaţia. Într-o atari situaţie, n-o să mai consideraţi viaţa ca fiind instabilă şi capricioasă, şi veţi avea posibillitate să imaginaţi mijloacele cu care să vă măsuraţi tulburările produse pentru a obţine – măcar în parte – rezultate mai apropiate de aspiraţie. În egală măsură, veţi putea înţelege că în contemporaneitate nu trebuiesc socotite doar elementele pe care le percepem, despre care avem reprezentări, ci că mult mai importante sunt cele pe care nu le percepem şi pentru care nu avem reprezentări în mod obişnuit. Pentru acestea trebuie să rămânem mereu activi, inventând mereu instrumente, antrenându-ne, educându-ne şi dându-le forme. Cu cât ne vom încăpăţâna să ne cuibărim “într-un colţişor de rai”, cu atât nu vom face altceva decât să devenim mai vulnerabili şi mai adânc înfipţi în capcană. În tot ce am scris până acum am încercat să vă conving de eforturile mele de a mă detaşa de voi, de a nu mă erija într-un tip care are soluţii pe care să le ofere. Soluţiile mele, cele pe care vi le-aş propune, nu fac nici două parale. Probabil că ele ar fi depăşite chiar în momentul în care voi le-aţi citi. Tot ce îmi doresc este să presupun, să caut, mai ales în inexistent, în lipsa de reprezentare. Acolo cred că trebuie scotocit pentru ca lipsa de formă să indice variabile din care să alegem ceea ce ne ogoaie, ne satisface şi ne eliberează. Propriu zis nu de o alegere este vorba, ci de o manifestare a armoniei. Fiecare variabilă, considerând că la rându-ne suntem o variabilă aflată într-un punct oarecare al scalei de la inexistentl, la inexistent, emite unde de o anumită lungime care devin armonicele unei alte variabile, iar uniunea celor două este nucleul unei viitoare forme. Dacă vreţi un soi de produs cartezian. Modul în care ne limităm, acceptând doar elementele perceptibile, cele pentru care avem reprezentări, face ca “planul de viaţă” să fie din ce în ce mai strâmt. Formele abstracte, cele care se exprimă prin simboluri, prin arhetipuri, au funcţii care dezmărginesc, care ne ajută să înţelegem tot mai adânc funcţiile eliberatoare ale percepţiei, atunci când nu ne mai mulţumim să râvnim la ceea ce îndeobşte numim concret, palpabil, pragmatic. Percepţia nu are doar funcţia de a ne ajuta să definim reprezentarea unui lucru. Ea semnalează că lucrul cu pricina deschide un nou sistem de dimensiuni al Universului. Nu percepţia ne limitează cunoaşterea, noi suntem cei care ne străduim să limităm percepţia. Dacă percepţia este educată să nu limiteze reprezentarea, procesele care se întâmplă în sinele nostru se îmbogăţesc considerabil, se nuanţează, ajung să participe la fenomene subtile şi delicate ale existentului. Culmea este că, cei care ajung să atingă astfel de stadii sunt savanţii care se ocupă de procesele microcosmosului. Mecanica microuniversului – şi trebuie să acceptaţi că termenii de microunivers şi macrounivers sunt relativi, ei se raportează la sistemul nostru de dimensiuni – dezvăluie continuu surprize despre legăturile organice ale existentului cu inexistentul. Inexistentul nu este ceva ce nu există, ci ceva pentru care noi nu avem capacităţi de reprezentare, iar asta ne face incapabili în a crea instrumente de a-l percepe. Categoria de existent, ca şi cea de inexistent sunt doar expresii ale limitării pe care continuăm s-o  întreţinem folosindu-ne de sistemele de dimensiuni de care îndeobşte ne slujim. În Univers, existentul şi inexistentul sunt părţi ale fiindului absolut –  ca să-l amintim pe Kant -, din care sunt derivate un număr de categorii practice de care ne ajutăm în reprezentările noastre. Pe acestea le numim realitate. Ceea ce înseamnă că gândirea lui Pitagora,  a lui Leibnitz sau a lui Kant este cu mult mai profundă decât am creditat-o noi. Cu destulă aroganţă aş spune. Se dovedeşte încă o dată că emitem judecăţi în funcţie de puterea noastră de  a înţelege, şi nu în funcţie de puterea Înţeleptului de a crea. Situaţia e la fel şi atunci când vorbim de categorii generale: realitate, contemporaneitate, trecut, viitor etc. De altminteri limitările în lumea noastră occidentală sunt cu mult mai drastice şi au forme clar precizate; în consecinţă sunt piedici mult mai serioase în calea cunoaşterii. “Ştiinţele aplicate, în această parte a lumii, sunt din păcate limitate la chimie, fiziologie, economie, fizică etc., antropologia şi psihologia, înţelese aşa cum sunt ele în yoga, fiind  pentru aproape toţi savanţii occidentali simple visuri sau  viziuni impracticabile,” – ne spune W.Y. Evans-Wentz în a sa “Yoga tibetană şi Doctrinele secrete”. Şi asta poate, sau mai degrabă sigur, pentru că ştiinţele occidentale s-au despărţit destul de categoric de filosofia începuturilor. Ca şi de filosofie în general. Atitudinea unor mari savanţi care simţeau nevoia mijloacelor filosofice care să-i sprijine în a deschide orizonturi mai profunde, s-a lovit mereu de încăpăţânata mulţumire în a cataloga orizonturile practice. Realitatea, însă, nu e nici pe departe cuprinsă în orizonturile practice aşa cum gâmdim la această oră. Realitatea nu este cuprinsă, şi, în structura ei definibilă, este inexistentă. Ca să ajungi la necesara aromnie cu inexistentul pentru a accede la celelalte orizonturi ale realităţii, ai nevoie de contribuţia tot mai activă a conştiinţei care să mobilize spiritul cu valori indefinibile ale cunoaşterii, aşa cum, în egală măsură avem nevoie de raţiune pentru a ordona evoluţia elementelor perceptibile, a valorilor pe care conştiinţa le aduce din cunoaştere. Pentru tot mai mulţi dinte contemporanii noştri, astfel de formulări logice sunt de neconceput. Ele par un şir aberant de afirmaţii fără noimă.  Şi nu e nimic de mirare, atâta vreme cât în interiorul lor nu există reprezentări care să permită o astfel de formă a cunoaşterii. Eforturile tot mai consistente de a ţine departe conştiinţa de câmpul cunoaşterii, dezechilibrează forma spiritului. Mai degrabă ajunge să blocheze cu totul activitatea acestuia. Rămân câţiva centri care întreţin funcţiile morale. Ori, spiritul este însuşi Universul în devenirea lui. Iată de ce, personal cred, că a vă face un serviciu înseamnă să încerc doar să vă semnalez că totul se găseşte în spiritul vostru, restul depinde de o cale pe care o alegeţi. Nu eu sunt cel care pot împlini “planul vostru de viaţă”, nici măcar de a vă semnala anumite instrumente sau mijloace. Pot doar vorbi despre instrumentele şi planurile mele de viaţă, pot să am o atitudine analitică în ceea ce priveşte conexiunile pe care acestea le presupun.  Şi atât. Fomulele din care să derive relaţii cu efecte concrete asupra unor procese, sunt valabile doar în matematica formală. În matematica simbolului ele nici măcar nu primesc o definiţie. În matematica simbolului totul este posibil, uneori şi probabil. Doar atât.  Dar, pe măsură ce matematica formală a devenit o obişnuinţă în activitatea noastră, ea a fost transformată într-un instrument de confirmare şi nu de creare. Iată de ce, pentru societăţile acestei contemporaneităţi, matematica şi-a pierdut mult din valoarea creatoare, a devenit o ştiinţă-martor; ea confirmă ceea ce alte ştiinţe definesc, ce încearcă ele să prezinte drept adevăr. Numai că, până la această oră, nimeni nu este în stare să prezinte o definiţie ultimă a adevărului. Ce este, până la urma, urmei Adevărul? Ce-l defineşte pe el, şi unde ar fi rădăcinile acestei categorii? În ceea ce numim noi realitate, cu siguranţă că nu. În ceea ce presupunem noi că ar fi realitate, poate că da.

Iată de ce, cred că în loc să vă străduiţi să mă înţelegeţi pe mine, ar fi cu mult mai important, să vă înţelegeţi pe voi.

Read Full Post »

Să admitem că suntem în spaţiul unui orizont, ca atare vorbim de aceeaşi contemporaneitate în evoluţie pe toată cuprinderea acestuia. Avem o geografie comună a întregului spaţiu-timp datorită căreia vorbim de funcţii comune la care se raportează obiectele respectivului orizont.

Şi totuşi.

Şi totuşi, în două puncte geografice diferite  apar evoluţii diferite, chiar dacă în aparenţă condiţiile sunt identice. Ce diferă? Bunul simţ ne spune că undeva sunt nişte condiţii  care diferă,  care introduc în ecuaţie cauze care au efecte diferite. Întrebarea următoare ar fi: unde vorbim despre realitate? În care dintre punctele orizontului suntem în realitate şi în care nu. Undeva avem de-a face cu un joc al aparenţelor înşelător, pe care-l confundăm lesene cu realitatea. E adevărat, este un joc periculos ce dă naştere unor situaţii paradoxale din urmările cărora ieşim greu şi cu mari cazne. În care dintre cele două puncte se află realitatea şi în care nu?

Raţionaliştii spun că în condiţii identice, trebuie să avem cauze identice cu efecte identice, şi au dreptate. Ceea ce înseamnă că în unul dintre cele două puncte avem de-a face cu forţe diferite care acţionează în ascuns.

Şi totuşi.

Şi totuşi, în cele două puncte, raportările la condiţii se fac diferit şi dau naştere unor efecte care urmează fiecare alt traseu. E greu să apreciem corect unde este realitatea şi unde aparenţa realităţii. Este limpede că avem de-a face cu două moduri ale contemporaneităţii. În unul, toate gesturile şi acţiunile entităţilor sunt marcate de cauzele şi efectele realităţii. În cel de al doilea, aparenţa este cea care hotărăşte regulile. Nimic din ceea ce se întâmplă nu este determinat de evoluţia realităţii, ci vorbim de o abatere care – cel mai probabil – va sfârşi prin a reveni, într-un fel sau altul, în nivelul unei realităţi. Folosul din această abatare este stratul de informaţii care se va adauga şi se va dizolva în  fiindul acesteia, cu alte cuvinte vom avea un nivel diferit de expeienţă.

Rupert Shaldreke îşi pune întrebarea: dar dacă un furnicar, sau un roi de albine,  este de fapt el însuşi un individ, un singur individ?, iar fiecare membru al comunităţii  îndeplineşte funcţiile pe care le au celulele din corpul uman, să spunem. Este un fapt greu de dovedit material, dar să presupunem că este aşa, pentru o reducere la absurd. Asta înseamnă că în furnicar, sau în stup, există o serie de informaţii care determină specificul funcţiilor fiecărui membru. Anumite forme de energie fac să circule informaţiile vitale pentru existenţa coloniei în întregul ei, sau după cum afirmă Jung, există o „umbră”, o energie necunoscută. Această energie necunoscută – pe care Jung a atribuit-o „subconştientului colectiv” – caută să se perpetueze şi să întreţină un specific al fiecărei colonii. Ea devine forţa particulară ce face ca într-un anume punct al orizontului să existe o evoluţie cu un anume specific, iar în celălalt punct să funcţioneze o alta, diferită. Ca atare, nu sunt suficiente doar condiţiile perceptibile ale geografiei din punctul cu pricina, pentru a marca specificul personalităţii comunitare, importantă este şi evoluţia „umbrei” în a determina un sens, sau altul. „Umbra” este cea care menţine coeziunea colectivităţii, îi determină specificul; ea are un parcurs al ei, întreţinut de spiritualitatea fiecărui individ în parte. De regulă, „umbrei” îi sunt atribuite acţiunile cu efecte negative, din ea plecând lanţuri cauză-efect care deformează natura unei evoluţii, şi marchează diferenţele cărora li se datorează deosebirea dintre cele două puncte.  Cele două colectivităţi vor evolua în strânsă legătură cu mişcările forţelor pe care le întreţin „umbrele”. Nu trebuie neapărat să imaginăm „umbra” ca fiind un atribut al criminalităţii, al patologicului, al distructivului, de asta se va face responsabilă evoluţia, ea va fi cea care va produce o diferenţiere marcantă în destinul individual. Fapt pentru care, cel mai adesea, se recomandă modificarea sensului un viitor lanţ cauză-efect, prin determinarea unor energii de altă natură.

Dintr-o dată ne aflăm în faţa a trei contemporaneităţi; două sunt ale colectivităţilor, iar a treia este a mediului în care se află cele două grupuri. În cazul acesta, eu  – în situaţia de relativ al acestora – cărei contemporaneităţi să mă raportez? Şi ce fac dacă mă încăpăţânez să nu ader la nici una dintre colectivităţi? Voi putea găsi o contemporaneitate la care să mă raportez? Cele trei contemporaneităţi au profiluri care evoluează în sensuri care se  difeenţiază tot mai marcant de aspiraţiile mele, şi semnele sunt că nu vor apare condiţii de conciliere. Aceea dintre ele care întreţine legături cu mecanismul realităţii se înscrie într-un anume sens; cea care a făcut loc aparenţelor în gesturile şi acţiunile ei va  evolua cu totul difierit; iar sensul celei de a treia nu va fi în nici un caz un produs vectorial, ci va evolua în strânsă legătură cu manifestările „umbrei” comune, urmând un al treilea sens. Iată că ne găsim în plin proces de diversificare a evoluţiei, fiecare sens generat deschizând orizonturi care se particularizează, şi care, la rândul lor vor genera alte orizonturi. Aşa dar, vorbim de serii de „unde de forme” care nasc la rândul lor alte „unde de forme”, toate cu impact în caracterizarea unui mediu.

Cum spuneam, când ne gândim la efectele „umbrei” nu trebuie neapărat să facem referiri la caracteristicile concret nocive, sau negative ale acesteia, ci şi la potenţialele inedite care  pot apărea şi activa în anumite condiţii ( Vezi experimentul  Universităţii Stenford, în care studenţi foarte buni au fost puşi în condiţiile cât mai reale ale unei închisori, în care unii erau gardieni, iar ceilalţi prizonieri. Închisoarea era o aparenţă, dar comportamentul studenţilor a evoluat spre crearea unei realităţi. ). Nu este de loc obligatoriu ca „umbra” să fie expresia implicită a răului, ci poate genera o „undă de formă” care să inducă atribute ale acestuia.

De cele mai multe ori – şi istoria ne dovedeşte cu asupra de măsură lucrul acesta – omenirea n-a fost capabilă să se raporteze la sensul indicat de o evoluţie prin lanţul cauză-efect, ci doar la cel sugerat de un anumit moment. Cauză datorită căreia s-au produs suficiente abateri dezordonate care să depărteze, să ascundă condiţiile unei realităţi şi să ne facă să consumăm o abatere. Astfel, evoluţia noastră ca realitate arată ca o spirală, şi-l îndreptăţeşte pe Worringer să susţină că dacă apăsăm această spirală punctele ei se vor suprapune.

Situaţia devine dramatică, pentru că fiecărui punct al acestei spirale despre care vorbim, îi corespunde o contemporaneitate care face parte dintr-o structură de contemporaneităţi. Atunci, de fapt, ce reprezintă actualitatea? O strictă raportare la gesturile şi acţiunile unui timp prezent, sau un moment al spaţiu-timpului cu toate implicaţiile pe care le sugerează? Dacă ţinem să ne raportăm strict la manifestările unui timp prezent, toate acţiunile noastre se vor transforma – aproape instantaneu – în corpusul unui trecut şi nu vor putea păstra legătura cu ceea ce prezentul aduce în clipa imediat următoare. Practic, vorbim despre o continuă abatere de la formele structurii pe care o reprezintă istoria, cu tot ceea ce implică ea.

Dacă judecăm actualitatea fiind un moment al spaţiu-timpului, situaţia se  complică şi mai mult pentru că, în cazul acesta, cauzalităţile întregii structuri ale realităţii pur şi simplu pulverizează ideea de contemporaneitate, o transformă într-o strucutră atât de complicată încât devine practic imposibil de definit.

Până la urmă încep să cred că este tot mai greu să fiu contemporan cu mine însumi. Că, mai degrabă, sunt contemporan ori cu trecutul meu, ori cu viitorul meu.

Read Full Post »

 Nu se luminase de ziuă încă, şi parcă era mai frig decât peste noapte. De-a lungul căii ferate, vântul bătea subţire şi mătura fuioare firave de zăpadă săracă. Îţi ardea obrajii vântul ăsta, şi aducea mirosuri din câmpul întins de dincolo de cele câteva şine ale gării. Ziaristul nu avea curajul să intre nici în sala de aşteptare, şi nici într-unul din cele două baruri. Pur şi simplu, gândul la mirosurile grele şi cumplit de amestecate, mirosuri în care puteai să recunoşti o parte din materiile ce le emanau, îl ţintuiau pe peronul murdar şi spulberat de rafalele vântului tăios. Era un bărbat tânăr, Ziaristul, nu împlinise încă douăzeci şi cinci de ani şi nu putea să-şi stăpânească prea bine fiorul emoţiilor pe care i le provoca această călătorie. E drept că şi călătorise puţin. Începuse să muncească la vreo câteva luni după ce terminase liceul. Fusese un noroc, pentru că, după bacalaoreat era atât de buimac încât nu ştia ce să facă. Era pentru prima dată când se trezise singur în faţa multor opţiuni. Până atunci, totul avusese o ordine firească: terminai grădiniţa, trebuia să intri la şcoală, venea ciclul doi, venea liceul. Totul era de la sine ştiut, tu trebuia doar să respecţi rostul. Acum, însă, puteai să alegi; ce mai, era musai să alegi, iar el nu se simţea în stare să ia o hotărâre. Mereu i se părea că poate face o prostie care să-l coste mult. Aşa că, amâna mereu, şi lunile treceau fără să se întâmple ceva. Până când a primit propunerea cu ziarul. E drept, neaşteptată propunere. În micul lor orăşel, trebuia să ai curaj ca să scoţi un ziar. Erau, cu totul vreo doi pumni de locuitori şi riscai oricând să rămâi cu marfa în chioşcuri. Ce evenimente să stârnească interesul? Ce întâmplări neobişnuite să merite a fi tipărite? Omul care se hotărâse să facă un ziar în mica aşezare, nu era cine ştie ce intelectual, sau visător, era unul care înainte vreme fusese responsabil la o sală de jocuri electronice. Cutiile alea puteau aduce nişte câştiguri frumuşele celui care le gestiona, dacă acesta ştia şmecheriile, şi-şi plătea tributul la timp. Timp de vreo zece ani, omul nostru probabil că adunase ceva, pentru că a avut suficient să facă nişte investiţii în scurta perioadă când profiturile erau uriaşe, dacă ştiai exact ce să negustoreşti. Pe urmă s-a liniştit şi a căutat să-şi transforme banii în  bunuri care să aducă profit. Un restaurant, un hotel, un camping, adică tot instituţii care învârt banii altora, şi de unde poţi să mai şi ciuguleşti ceva pe deasupra. Adică, mai bine spus, pe dedesubt. Făcuse avere frumoasă, şi dacă el se hotărâse să facă un ziar, înseamnă că are ceva în minte, ştie ceva. Redactor şef era un bătrân de aproape optzeci de ani, care, pe timpuri fusese ziarist pe la tot felul de publicaţii deocheate, şi  era uns cu toate alifiile. Singura lui grijă stătea în verificarea informaţiei. Ziaristul grebuia să verifice temeinic informaţia. „Mă băieţi – le spunea – dacă găsiţi un căcat în drum, nu vă uitaţi la el ca viţelul la poartă nouă. Luaţi un băţ şi scormoniţi, vedeţi a ce pute. Asta vă poate duce unde trebuie. În nouăzecişinouă de cazuri, acolo duce. Pe voi nu căcatul vă interesează, ci ăla de la făcut, pe ăla trebuie să puneţi ghiara. E clar, până aici?” El era singurul profesionist din redacţia aia, restul erau nişte puşti ca el, care până atunci nu văzuseră un ziar decât la chioşc. A fost o perioadă al naibi de grea, pentru că erau foarte puţini şi trebuiau să umple nişte pagini, şi pe deasupra,  mai trebuiau să aducă şi reclamă. Făceau de toate la ziarul ăla, munceau în draci, pentru că bătrânul îi biciua de numa, numa. Chestia urâtă era că redacţia se schimba mereu. Mulţi veneau atraşi de cuvântul „ziarist”, li se părea că ziaristul e vreo mare sculă. Când dădeau de greu, fugeau fără să spună un cuvânt, şi rămâneau cu spaţii goale, cu materiale care trebuiau scrise la minut. Pe urmă a plecat şi bătrânul, după o ceartă urâtă cu patronul. S-a trezit cel mai „vechi” din redacţie, şi cu publicaţia pe cap. Patronul a hotărât că el va fi redactorul şef, i-a mai dat ceva la salariu, care era ca vai de el, şi cu asta s-a spălat pe mâini. Tocmai în perioada aia fiţuica lor începuse să se cumpere, şi să adune ceva reclamă. Săptămână de săptămână, vinerea, trebuia să fie musai la chioşc, pentru că erau contracte semnate şi oamenii plătiseră pentru reclamă. Au fost luni bune când practic nu ieşea cu zilele din redacţie, mereu tremurând că n-o să fie gata până joi seara când trebuiau să intre în tipografie. Uneori stătea şi se întreba de ce naiba se lipise el de fiţuica asta; de câştigat, câştiga prost, pentru că nu ştia trucurile; munca era groasă rău, de emoţii ce să mai spună, pentru că toate se spărgeau în capul lui. Mereu trebuia să ţină locul vreo unuia care-o ştersese fără să spună un cuvânt, sătul de astfel de ziaristică. Trecea timpul, şi începea să înţeleagă că nu erau decât o mână de amatori care se porecliseră „ziarişti”, că nu asta e de fapt gazetăria. Şi totuşi, şase ani muncise în redacţia aia, de multe ori dormind pe vreun birou, în aşteptarea vreo unui material care trebuia musai să apară. Momentul în care şi-a dat seama că sunt tare depare de ceea ce ar trebui să fie meseria asta, nu i-a picat bine de loc. A căutat să se convingă  totuşi  că lucrurile nu stau aşa rău, gazeta se cumpără, ceea ce  înseamnă că ei fac o treabă bună, că au învăţat de la bătrân ceea ce trebuia. Dar, parcă cineva i-a deschis ochii,  a început să vadă diferenţele dintre foaia lor şi ziarele care veneau din alte oraşe. Erau multe lucruri pe care nu le înţelegea. De ce să faci aşa cum făceau ăia şi să nu faci cum făceau ei? Că există o diferenţă e clar, dar care e rostul diferenţei. A început să întrebe şi s-a ales cu o groază de ironii. A dat telefoane să vorbească cu alţi gazetari mai în vârstă, să-i deschidă oamenii ăia ochii. Tot ce-a căpătat au fost nişte discursuri lungi din care se înţelegea că gazetăria de azi este o porcărie, că tinerii nu vor să înveţe meserie,  li se pare că  doar ei ştiu totul şi fac numai prostii. De aia se duce de râpă mesereia asta care era atât de frumoasă şi plină de resposabilităţi. Despre ce ar trebui făcut nici un cuvinţel, despre cum s-ar putea îndrepta lucrurile nici o vorbă. Doar amintiri despre timpuri care trecuseră şi care n-or să se mai întoarcă. I-a spus patronului că ar vrea să discute cu el nişte probleme ale ziarului. Sau întâlnit, acesta l-a ascultat dând mereu din cap, semn că înţelege ce-l frământă, iar l-a urmă i-a zis:” Termină, domnule cu prostiile!. Tu trebuie să ai grijă să ai mereu ştiri proaspete de la Primărie şi nişte cururi faine de muieri, pentru pensionari şi pentru labagii ăştia de la liceu. Dacă ai astea, foaia se vinde şi noi aducem reclamă. Dacă aducem reclamă ne luăm salariile. Ai înţeles? Tu chiar crezi că-s mulţi ăia de citesc altceva? Câte degete am eu la o mână, cam ăştia sunt.  Iar pe ăia să nu contezi, că-i plină ţara de foi care scriu vrute şi nevrute. Banii pentru gazetă vin de la cei care au nevoie de ştiri de la primărie şi le place să se uite la cururi de muieri. Iar muierilor le place să primească bani pe curu’ lor. Aşa se trăieşte, puştiule. Asta e gazetăria, aşa o facem.”

      După discuţia asta, Ziaristul a intrat într-o perioadă de apatie. Mergea la redacţie, îşi făcea treaba, dar nu mai simţea sub nici o formă neastâmpărul ăla plăcut. Făcea totul că aşa trebuia făcut, dar nu se mai străduia să fie sprinten, să găsească ceva mai cu vino-n-coa. Se lămurise de ce făcuse Patronul ziarul acesta, iar lucrurile mergeau cu viteză în direcţia dorită de el. Totul s-a lămurit după ce un puşti din redacţie a dat peste nişte coţcării a unuia care  înfiinţase o asociaţie agricolă, pusese mâna pe nişte terenuri, şi peste noapte s-a trezit mare moşier. Şmecher puştiul, pentru că n-a zis nimic la nimeni, până a pus mâna pe nişte dovezi destul de tari. Atunci a trântit vreo două materiale şi-a pus şi nişte dovezi. Câteva poze. În săptămâna care a urmat, s-a trezit la redacţie cu unul de la asociaţie care voia un contract gras de publicitate. Pe urmă, l-a sunat patronul şi i-a spus că să vadă cum face dar omul trebuie spălat. Trebuiesc nişte materiale care  să-l mai albească niţel. A!, şi să mai mărească tirajul cu vreo trei sute de exemplare că omul făcuse abonamente pentru sătenii lui. Ziaristul i-a explicat cum stă treba. „Ştiu, puştiule, dar dacă omul s-a hotărât să cheltuiască nişte bani pentru imaginea lui, noi de ce să nu-i luăm? Aici e o afacere, şi noi trebie să face profit, măi băiete.” După discuţia asta, zilele de la redacţie din gri se făcuseră negre. Nici nu înţelegea de ce se mai duce. Acum pricepuse pe deplin rostul gazetei ăsteia, şi-i ajunsese stomacul în gât. De plecat era uşor, dar parcă nu-i venea să renunţe aşa uşor, şi să se spună despre el că pleacă la prima ploaie. Taică-său, de la o vreme, înţelesese cam în ce ape se scaldă şi mereu când se apropia de el fluiera o romanţă de pe timpuri: „Păsărică mută-ţi cuibul, şi te du.” „Ce-ai, frate? – îi spunea când se răţoia la el să-nceteze – cânt şi eu o melodie din tinereţile mele. Una care a fost la modă. Şi poate c-o să mai revină, doar ştii cum e istoria asta?” Al dracu’, taică-su, nu ţi-ar spune o vorbă, nu ţi-ar da un sfat, n-ar sări c-o mână de ajutor. Mustăceşte, şi inventează tot felul de trăsnăi. Te lasă singur, să te dai cu capul de toţi pereţii. Şi doar îi cunoaşte pe toţi ca pe nişte cai breji. Toţi au trecut pe la el pe la cadastru, că aveau nevoie de o ridicare, de un plan. Şi unde lucrurile erau mai încâlcite îl chemau pe el. Era omul cu care nu prea puteai s-o scoţi la capăt, dar dacă făcea un lucru nu-l mai desfăcea nici dracu’. Nu era nici uşă de biserică, dar nici nu sărea pâreleazul. Avea limitele lui peste care nu trecea nici chip, aşa că era foarte căutat, pentru că dacă el accepta să ia lucrarea, însemna că n-o să ai bătăi de cap, cândva în viitor. Dacă o refuză, mai bine lasă-te păgubaş şi caută alceva. Pe el nu trebuia să contezi c-o să-ţi spună ceva, c-o să-ţi dea vreun idiciu. El ştia doar atât: „Da. O facem.” Sau „Nu”, şi la revedere. Ştia multe bătrânul, dar le ţinea pentru el, aşa că nimeni nu îndrăznea să-i treacă pe dinainte.

      Se gândea la toate astea, privind cum fuioare subţiri de zăpadă măturau capetele peronului. Aduceau mai mult mizerii rafalele de vânt, până şi zăpada era vânătă şi nesănătoasă, iar liniile trasate marcau parcă mai evident cojile de seminţe, ambalajele subţiri, etichetele  mototolite. Se gândea şi-şi spunea că e totuşi ceva să rezişti patru ani în atmosfera în care a lucrat el. Ştia bine că la patron ajung sume importante de bani, că i se deschid uşi unde să-şi  rezolve afacerile împotmolite. Şi toate astea cu câteva salarii ca vai de ele, care nu veneau niciodată la timp. Norocul lui a fost că s-a cunoscut cu un tip care lucra la cel mai mare ziar din regiune. S-au conoscut întâmplător, la o bere, într-o zi în care omul făcea teren, şi avea nevoie de ceva informaţii despre nişte firme. Totul n-a fost decât un impuls de simpatie, i-a fost el simpatic tipului şi de-asta a intrat în vorbă cu el.  Când a auzit că e ziarist prima reacţie a  fost să-i spună că sunt colegi de breaslă, dar i-a fost ruşine.  Ce fel de ziarist să fii tu în prăpăditul de orăşel, muncind la o publicaţie de genul celei la care lucra el? Mai bine lipsă. Au schimbat numere de telefon şi din când în când se mai sunau. Când tipul avea nevoie de informaţii din zonă, îl suna şi scutea un drum. După un timp i-a spus totuşi că lucrează la o gazetă locală, drept care omul a început să-i ceară materiale scurte cu ştiri din zonă. Se pare că le-a plăcut. Şi uite aşa a dus-o ultimii ani, dar povara începea să atârne tot mai greu. Taică-su nu-i mai cânta melodia cu păsărica, dar scornea tot felul de parabole care de care mai trăznite. Când i-a spus că s-a hotărât să plece, a doua zi, a venit spre seară la redacţie, ceea ce era lucru mare. S-a aşezat pe scaunul din faţa biroului lui de redactor-şef, ţi-a început să-i toarne tot felul de braşoave. Din când în când se oprea şi-l întreba dacă nu sunt bune de un material. Într-un târziu s-a plictisit de jocul ăsta, a băgat mâna în buzunar, a soc portofelul şi a pus pe birou nişte bancote de o sută de lei. Era o sumă frumuşică, după cum putea socoti, aşa, la o primă vedere. „ Asta e un bonus la indemnizaţia ta de instalare. Dar, dacă face mămucuţa dracului, şi nu pleci, viaţă cu mine nu mai ai. Asta să fie clar. Prefer să stai acasă şi să tai frunză la câini decât să ştiu că-i bagi lu’ Mirică teancuri de bani în teşcherea. Şi cu asta, mă duc să beau o ţuică, să ma dezinfectez.”

      A doua zi, şi dat demisia. Mai rămăseseră câteva zile din anul ăla şi s-a gândit să facă Revelionul în oraş. Nu ieşise niciodată în oraş, aşa fără treabă. Voia să vadă şi el cum petrec orăşenii noaptea de revelion; cu trupe, cu cântat în stradă, cu şampanie băută din sticlă pe bulevardele luminate cu tot felul de steluţe şi lumânări făcute din beculeţe diferit colorate. „Trebuie să fie frumos” – îşi spunea. Iaca de aia stătea el la ora asta, când ziua nici nu are de gând să se arate, în mizeria asta de gară. Ar fi băut o cafea, dar nu avea curajul să intre în vreo unul din cele două baruri. Le ştia de la lumina zilei, şi-şi imagina că  iluminate de neonul ăla sărac lucrurile vor arăta monstruos. Ca să nu mai vorbim de muzica ce nu contenea o clipă; probabil că barmaniţă citea pe buze, altfel nu se explică cum de înţelegea ce vrea clientul. Şi ce bună ar fi o cafea, fierbinte şi dulce atât cât trebuie. Din când în când arunca câte un ochi la geanta în care era toată zestrea lui şi de care taică-său făcuse un mişto crunt. „Bă, nici la partaj nu cari atâtea fleacuri.” În cele din urmă a început să-i aducă de prin casă tot felul de lucruri: maşina de tocat carne, pliciul de muşte al maică-şi, un fus pe care-l cumpărase el în tinereţe şi de care nu se despărţise niciodată,  o anvelopă de la o roată de rezervă. „Ia-le, măi, nici nu ştii când îţi trebuie.”

      Pe măsură ce noaptea îşi schimba culoarea şi arăta că ziua e pe cale să vină, frigul se înteţea şi parcă şi vîntul se asprise. Ziaristul însă aştepta răbdător „trenul cursă de persoane” care-l va duce în oraşul cel adevărat, unde dacă are noroc poate că va izbuti să facă o muncă onorabilă.

      Taxiul l-a lăsat în faţa unui bloc în care se afla viitoarea lui locuinţă. Un apartament, pe care tot taică-su i-l închiriase. Nu era departe de centru, şi abia acum începea să înţeleagă sensul cuvântului „ajutor”. Nu vorbea, bătrânul totpograf, dar nici cu mâinile în sân nu stătea atunci când ceva trebuia făcut. A urcat, a lăsat bagajul, şi s-a grăbit să caute redacţia ziarului. Redactorul şef l-a primit, au stat de vorbă vreo douăzeci de minute şi a înţeles că va fi reporter de teren. „Aşa începem toţi, băiete. E munca cea mai nesuferită, dar e o sită pe cinste. Dacă ştii să înveţi ce trebuie să înveţi, o să-ţi punem şi un strop de dulceaţă pe pâine. Iar la cozonac trebuie să ajungi singur. Dacă, nu, vei afla că gazetăria este o meseria care nu are memorie. Îi uită repede pe cei care nu belesc ochii şi nu-şi deschid mintea. Oricum, reporter de teren la administraţa oraşului e un început bun tare. Fii cu ochii pe ei şi ai grijă că mint, aşa cum respiră. O să începi după anul nou, că acum toţi sunt cu mintea la sarmale şi la chiolhanuri. Ţi-am văzut nişte materiale, nu scrii rău, dar eşti cam molatic, cam multe metafore. Lasă-le sărăciei de metafore, omul vrea să ştie cum stă treaba şi pe ce se duc banii lui.  De asta cumpără el ziarul. Ne vedem pe doi ianuarie, la şedinţa de redacţie. Ora nouă. Hai, baftă.”

      Cînd a ieşit din clădire avea în buzunar o legitimaţie de presă pe care era trecut cu litere groase: reporter. Deja se simţea mai puternic, cartonul ăla îi dădea dreptul să intre în multe locuri şi să stea de vorbă cu mulţi oameni. Avea dreptul  să pună întrebări, iar cel întrebat era obligat să răspundă. Asta i se părea că e o chestie nemaipomenită, asta era forţa pe care i-o dădea dreptunghiul ăla de carton. N-o pusese în portofel, o mai strângea încă în mână, voia s-o simtă, să-i pipăie puterea.

      A mai umblat un timp prin oraş, pe urmă s-a dus acasă. S-a învârtit prin apartament şi fără să-şi dea seama a fost cuprins de apăsarea singurătăţii. Nu stătuse niciodată singur, departe de casă, de ai lui. Acuma realiza că pereţii locuinţei ăsteia închiriate degajă tot soiul de prevestiri nelămurite, din care mereu revenea o întrebare: „Oare cum o să fie?” Pînă la urmă, s-a culcat, şi-a adormit buştean. A dormit până târziu, spre seară, când l-a trezit o foame cumplită. Era dezorientat, nu se gândise la faptul că i se va face foame cândva. Nu cunoştea împrejurimile şi nu-şi amintea să fi văzut vreun restaurant, aşa că a coborât şi a început să umble pe străzi. L-a surprins cât de brusc s-a schimbat peisajul doar după câteva străzi. Pe măsură ce se apropia de centru, totul se umplea de lumini felurit colorate, de diferitele aranjamente cu lumini curgătoare şi siluete pitoreşti. Trecerea de la penumbra aleilor din preajma blocului la toată risipa de lumini care desenau forme dintre cele mai exotice, l-a impresionat de-a dreptul. În orăşelul lui erau câteva amărâte de ghirlande, aceleaşi în fiecare an, pe când aici…  A umblat aşa, prin centrul oraşului, mai bine de-o oră, luptând cu foamea care-l sâcâia tot mai tare. Nu i-a mai ars de restaurant, nu voia să se închidă  într-un spaţiu, voia să se bucure încă de senzaţia de opulenţă, de lux, pe care i-o dădeau mulţimea de lumini neastâmpărate, care clipoceau, curgeau, pulsau, se stingeau brusc, ca după un moment să se aprindă într-o altă formă. Văzuse la televizor astfel de imagini filmate, undeva prin ţări străine, şi nu-şi imaginase niciodată că doar la câţiva kilometrii distanţă, există aşa ceva. Până atunci venise foarte rar în oraşul acesta, şi doar pentru câteva ore, pe care le petrecea neatent la ce este în jurul său, tot alergând să-şi rezolve treburile. Nu venise niciodată de plăcere, doar aşa ca să fie şi el într-un oraş mare. Nu, niciodată. De asta se bucura din toată inima de plăcerea pe care o simţea în clipele astea. Când a ajuns într-o piaţetă cu nenumărate chioşcuri din lemn, unde se vindeau tot felul de produse, şi-a umplut buzunarele cu dulciuri, cu biscuiţi de casă, cu ciocolată făcută manual, cu turtă dulce în diferite forme. L-a pufnit râsul la un moment dat, pentru că s-a văzut, de undeva din afara lui, şi arăta ca un copil care s-a întâlnit pentru prima dată cu tărâmul visurilor lui. Se vedea cum ciuguleşte din toate bunătăţile alea, după care îi lăsase gura apă când le văzuse. E drept că unele i se păreau foarte bune, la altele găsea cusururi, dar nu se putea opri să  mănânce cu poftă. N-avea curajul să se îndepărteze de piaţeta aia, pentru că se temea că n-o să se sature şi-o să mai vrea, aşa că voia să ştie că totu-i pe-aproape. Îi plăcea imaginea asta, cu el purtându-se ca un copil pe care l-ai uitat în cămara cu bunătăţi, şi el dă iama prin tot ce-ntâlneşte. Nu-l mai interesa nimic altceva decât spectacolul luminilor şi confeturile pe care le avea prin buzunare. Se învărte, şi se tot învârte pe lângă piaţeta cu chioşcuri, ba pe-o latură, ba pe alta, uitând de timp şi lăsând senzaţia de libertate să crească şi să-i spoarească bucuria. La un moment dat a băgat de seamă că lumea a început să fie tot mai puţină, şi când s-a uita la ceas a tresărit: era în oraş de aproape trei ore. Umblase hai-hui aproape trei ore. El, care nu-şi permisese în toţi anii aceştia nici măcar o oră-două în care să nu fie legat de sărăcia de gazetă la care lucra, să nu încerce să mai scornească ceva ca să arate mai bine, el prăpădise aproape trei ore căscând gura la nişte lunimi şi ronţăind prăjiturele. L-a bucurat asta, şi s-a hotărât să sărbătorească cu o cană de vin fiert.

      Când s-a trezit a doua zi, primul gând a fost că n-are nimic de făcut şi c-o să lenevească în pat, dar lenevitul în pat nu era pentru unul ca el. Ştia bine că n-o să mai poată dormi, aşa că s-a dat jos din pat şi gândul său nu era decât la cafeau fierbinte şi aromată pe care şi-o va face îndată ce termină ritualul matinal, cu duş, cu bărberit, cu ferchezuit, cu toate cele. Sub apa fierbinte a duşului au început să-i revină în minte imagini din seara precedentă; fragmente iuţi pe care nu izbutea să le fixeze, nu putea să închege o poveste din frânturile alea care i se perindau prin minte. Dar, cu cât se înmulţeau, şi viteza cu care se derulau creştea, cu atât îl cuprindea senzaţia de libertate deplină. Intrase într-o altfel de viaţă, într-o altfel de lume. Ştia bine că n-o să mai poată fi vorba despre lâncezeala din micul orăşel în care fiecare cetăţean se adăposteşte într-o rutină trainică, trăind ocortit de aceasta toate zilişoarele pe care le are. Aici e vorba despre o altă lumea, „altă făină se macină la moara asta”, îşi spunea şi nu ştia dacă fiorul pe care îl simte e de la apa fierbinte sau de la bucuria de un soi nou pe care o simţea. Într-un fel era şi recunăscător micului orăşel, pentru că îi dăduse şansa cu publicaţia măruntă la care muncise şase ani, şi care-l scosese în lumea asta. Era o lume în care merita să lupţi pentru fiecare moment de succes, pentru  fiecare secundă de izbutită. Nu înţelegea de ce, dar în minte îi veneau mereu imagini cu taigaua sălbatică a Siberiei, o pădure cuprinsă de flăcări şi de spaime. Imaginile le văzuse într-un film vechi, un film în care oamenii se luptau cu flăcările care cuprindeau copacii în mijlocul unei mlaştini perfide şi primejdioase. Pungi de gaz explodau şi vâlvătăi înalte făcea ţinutul un iad. Dar, odată cu spaima, cu teroarea pârjolului şi a mlaştinii care te putea înghiţi, venea şi starea de libertate deplină pe care o instaura confruntarea aceasta aprigă, bărbătească, eroică. Se simţea în stare să ţină piept unei astfel de încleştări. Acum, se simţea în stare să ţină piept unei astfel de încleştări, ştia bine asta. Undeva, în adâncul lui pâlpâia totuşi speranţa că n-o să fie nevoie de o astfel de bătălie crâncenă. Că nu e cazul unei astfel de bătălii. El e doar un ziarist care abia acum a ajuns la a porţile adevăratei meserii. Imaginile catastrofice plus apa fierbinte a duşului îl moleşiseră un pic, aşa că a meşterit repede cafeaua care să-l pună pe picioare. Făcea totul de parcă deîndată va trebui să îndeplinească ceva important, ceva urgent. Doar că pe el îl mai aşteptau trei zile de trândăveală, trei zile pe care habar n-avea cum o să le umple.

      Nu s-a întâmplat nimic spectaculos în cele trei zile. N-a căzut nimic din cer, n-a venit nici o Ileană Cosânzeană să-l ademenească; au fost trei zile anoste care au curs plicticos cu tot felul de acţiuni făcute doar ca să facă şi el ceva. În ultima noapte a anului a ieşit în oraş pe la nouă, pentru că nu  mai avea răbdare. Voia să vadă ce înseamnă să petreci Revelionul în stradă, ce anume atracţii adună lumea pe străzile oraşului. Era deveme încă, şi străzile erau mai degrabă goale; grupuri răzleţe de tineri se plimbau agale vorbind foarte tare, chiuind şi aruncându-şi glume la care râdeau colorat. Mulţi dintre ei cântau, semn că alcoolul începuse să-şi facă efectul. Dacă te utai în lungul străzii, puteai să vezi până hăt departe astfel de grupuri, răzleţe e drept. Ziaristul se întreba ce-o să fie când se va apropia ora solemnă a trecerii dintre ani. Ora aceea a unui nou început, cea care să vestească, o naştere, o ascensiune spre  un final cunoscut, pe care-l aşteptăm an de an. Este ora Vestitorului ce vine să întreţină speranţa, să şteargă momentele de răstrişte, să le facă uitate. Cumpăna asta dintre ani este un mister sortit să ne cureţe, să ne dea tăria de care avem nevoie. Dar asta nu se putea întâmpla aici, în stradă. Aici lumea venea cu un alt scop, pe care, din nefericire, nu-l ştia cu precizie şi din cauza asta se năşteau toate excesele astea fără rost.

      Dintr-o dată, luminile străzii şi-a pierdut farmecul, toate ornamentele alea luminoase păreau izvodite din raţiuni mercantile, lucrate cu toată meschinăria posibilă. Totul se reducea la actul sec al unui comerţ netrebnic, făcut într-un moment cu totul nepotrivit. La el acasă, taică-său ţinea cu îndârjire la solemnitatea sărbătorilor astea: de Crăciun şi de Anul Nou. Pregătirile se făceau în taină, cu mult timp înainte, şi surprizele trebuiau să se ţină lanţ, pentru ca bucuria să nu aibă timp să obosească. Totul era gândit într-o deplină simplitate, nimic nu trebuia să fie epatant, să iasă din firesc, din însufleţita plăcere a lumescului. Îşi făcuse un grup de câţiva prieteni ai tinereţii, şi transformase nebunia asta a lui într-o tradiţie, pe care o arhiva în dosare, cu mărturii adunate în urma iureşului din acele zile. Tot ce se putea aduna: fotografii, note de plată, bonuri, cărţi poştale, telegrame, înscrisuri de moment, mă rog felurite fleacuri puţin voluminoase erau prinse în  dosarele petrecerii şi destinate posterităţii. Petrecerile de acasă erau pline de căldură şi spontaneitate, erau tainica lui mândrie când se gîndea la şfârşitul de an, dar taică-său pomenea mereu de petrecerile părinţilor lui care, după el, erau adevăratele petreceri. Ţineau din douăzecişipatru decembrie până pe opt ianuarie, fără întreupere, erau pline de imaginaţie şi dădeau iama prin cămări şi prin pivniţe.

      Când a ajuns la piaţeta cu chioşcuri, lângă care se ridicase o scenă, pe care deja instrumentişti de tot soiul începuseră să cânte asurzitor, a găsit-o înţesată de lume interesată mai ales de vinul fiert. A stat destul de mult să privescă lupta  surdă care se ducea pentru paharele  de plastic cu vinul călâu. I se părea nefiresc să vadă oamenii aceştia veseli zbătându-se pentru un pahar de vin fiert. Toată dezordinea se transformase într-un fel de sport pe care-l practici cu plăcere. Nici un sunet nu se putea auzi venind dinspre mulţimea de trupuri încleştate în lupta oarecum comică, pentru că totul era acoperit de miile de decibeli veniţi din instalaţiile de sunet ale scenei. Avea sentimentul că a coborât într-un acvariu, că, printr-o minune, nu simte apa rece, că plantele au fost călcate în picioare şi doar fiinţele ciudate care vieţuiesc pe fund se mişcă de colo, colo, dezordonat. Toată agitaţia tembelă însămânţase în el senzaţia de dezamăgire, care creştea cu iuţeală şi-l dezorienta cu totul. Venise să vadă un spectacol exotic: Revelionul în stradă, şi s-a trezit într-o deplină agitaţie dezgustătoare. Putea să vadă cam peste tot reacţii dintre cele mai neaşteptate, ale căror motivaţii veneau din alcool, sau din bruşte porniri animalice, dar nimic nu avea  vreo legătură adevărată, adâncă cu evenimentul pentru care veniseră acolo. Străzile se umpleau de lume, şi lângă scena luminată puternic, cu sute de reflectoare se formase un semicerc de participanţi care căscau gura la ceea ce se întâmpla între instalaţiile la care tehnicienii munciseră vreo două zile  să le monteze.

      Brusc, a făcut stângă-mprejur şi a pornit hotărât spre locuinţa sa. Se săturase de Revelionul în stradă. Pe măsură ce se îndepărta de scena asurzitoare, sunetele venite din instalaţiile electronice erau înlocuite cu ţipete felurite ce se succedau fără încetare. Totul se transformase într-o mascaradă fără sens, nimic nu semăna a sărbătoare, totul era atât de vulgar, atât de lipsit de imaginaţie, atât de artificial, încât, pentru el, devenise dureros de opresivă. Avea noroc, odată ajuns acasă nu va mai auzi nimic din hărmălaia mulţimii acesteia care se comporta ca un animal decapitat.

      A intrat în apartament şi şi-a dat seama că nu are mai nimic cu care să făcă, măcar să mimeze, că a venit o sărbătoare. Era primul Revelion pe care-l petrecea fără bunătăţile pregătite din timp pentru asemenea ocazie. Era un Revelion cu care plătea anii de răsfăţ din familia sa. Şi totuşi nu simţea sentimentul apăsător de singurătate, dorinţa ardentă de a simţi prezenţa cuiva, de a asculta fleacurile care i se spun, glumele răsuflate, cicălelile mărunte, de care ţi-e atât de dor când eşti singur, dar pe care le urăşti în mod natural. Gândul la munca pe care o va începe peste câteva zile îi umplea spiritul de  energiea tonică a unei schimbări făcute înţelept. A avut puterea, şi a ştiut să se rupă de  cuibuşorul călduţ, care deja îi înmuia picioarele cu imagini ale viitorului lui sigur, îl înfăşura perfid lanţurile siguranţei de mâine, a vremurilor tot mai comode ce se anunţă că vin. Acum era în ape adânci şi proaspete, trebuia să fie de toate: puternic, viclean, iute, abil, toate astea erau calităţi de care nu se putea lipsi dacă nu vrea să cadă răpus. Toate gândurile, astea care veneau şi dispăreau cu iuţeală, nu-i dădeau pace şi nu-l lăsau să simtă singurătatea. Se ridicaseră ca o imagine aţâţătoare pe care o vezi răsărind din nisipurile unui deşert pe care eşti obligat să-l traversezi. Nu, nu era o Fata Morgana, erau adevărate, ştia bine asta, întotdeauna ştiuse unde sunt şi cum se ajunge la ele, dar fusese prea crud şi buimac. Şi, pe urmă, undeva trebuia să facă o ucenicie, trebuie să înveţi alfabetul unei meserii dacă vrei să ajungi meşter. Stătea în faţa televizorului, dar nu vedea şi nu auzea nimic, spiritul său era cu totul dus în lumea speranţele pentru care, peste câteva zile va trebui să pună osul la treabă. Cu abnegaţie, cu dăruire, cu entuziasm. Ştia asta, ştiuse de când  plecase de-acasă că următoarea perioadă este una de totul sau nimic, iar înapoi nu putea da, pentru că imaginea tatălui său fluierând „Păsărică mută-ţi cuibul, şi te du” îl bântuia fără încetare. A adormit cu câteva clipe înainte de miezul nopţii, şi anul cel nou l-a prins dormid ca un copil care visează la cutia cu acadele. Pe întâi ianuarie n-a ieşit din casă decât să mănânce ceva şi să-şi cumpere o sticlă de vin mai de doamne ajută.

      A doua zi, dimineaţă, când a ajuns la redacţie se mira că nu are atâtea emoţii pe cât aşteptase. Mai degrabă simţea un soi de nerăbdare, ca totul să se încheie, să ştie că şi intrarea asta într-o nouă redacţie se terminase. A fost prezentat, s-a discutat macheta şi au plecat cu toţii care încotro. Aşa a început munca lui la cel mai mare ziar  al regiunii. Foarte repede totul a început să depindă de o rutină pe care trebuia să ţi-o însuşeşti atent, pentru că datoria lui era să culeagă informaţii, şi nu acele informaţii care se prezentau oficial, ci cele pe care administraţia se străduia să le ascundă, să le ţină sub obroc. Muncea foarte mult, concentrat pe metodele pe care trebuie să le folosească unul ca el. Conferinţele de presă erau doar de ochii lumi, asta a înţeles foarte repede, drept care stătea mai mult pe culoarele instituţiilor, vorbind cu unu şi cu altul, atent la ceea ce-i scăpa omului din neatenţie. Un mic indiciu era necesar, ceva care să-l pună pe urma informaţiei de care avea nevoie. Restul era doar o problemă de tenacitate şi ipocrizie. Un soi de diplomaţie jalnică, prin care să ajungă la sursa principală. Şi-a făcut repede un renume şi a început să fie apreciat de şefi, care-l trimiteau să rezolve cazurile încâlcite, să descoase oficialii şi să ajungă la miezul bubei. I-au trebuit doar câteva lui ca să-şi dea seama că-s multe lucrurile care trebuiesc ferite de privirea oamenilor, de cunoştinţa lor. Era, în acelaşi timp, şi o problemă de mentalitate, aşa se obişnuiseră administratorii, să ţină la sân, doar pentru ei, tot ce ar fi fost important, dar era şi o problemă de interes, pentru că pe acolo se scurgeau banii ăia care nu mai intrau în visteria instituţiei. Ca atare se dădea o luptă surdă între ei, ziariştii, şi administratori. Cu unii dintre ziarişti se cădea repede la pace, dar erau câţiva îndărătnici care voiau ei neapărat să ştie ce se ascunde în spatele cuvintelor frumoase din conferinţele de presă.

      Viaţa lui devenise monotonă şi cumplit de lipsită de evenimente personale. De dimineaţa devreme, până noaptea târziu alerga după informaţiile pe care le vâna şi scria materialele cerute. Nu era zi lăsată de la Dumnezeu să nu vină spre seară în redacţie cu tolba doldora de informaţii importante. Se stabilea ce material trebuie să scrie şi se grăbea spre casă, să-şi facă treaba până la capăt. Sentimentul că devine un ziarist tot mai bun, îl îndemna să insiste asupra atitudinii sale. Nimic altceva nu avea loc în acest iureş, care creştea pe măsură ce aprecierile şefilor se concretizau în prime tot mai consistente. Începuse să câştige bine, şi asta îi dădea un sentiment de superioritate. Venise de câteva luni şi ajunsese să câştige atât cât colegii săi mai vechi nici nu îndrăzneau să viseze. Era plăcut sentimentul să te ştii apreciat şi să vezi formele de respect care devin mereu mai palpabile, mai evidente. La douăzecişicinci de ani, era deja un soi de piua-ntâi în redacţia ziarului. Redactorul şef cel puţin îl îmbărbăta mereu, şi-l încuraja s-o ţină tot aşa. Vorbea mereu de faptul că trebuie să-şi continue studiile, pentru că merită să ocupe posturi importante în redacţia asta, şi de ce nu la alte gazete, mai mari. „Ai stofă de calitate, măi, băiete – îi spunea -, n-o risipi, n-o lăsa să se destrame luat cu gloria de moment. Gloria este pentru proşti, meseria este pentru bărbaţii tari şi adevăraţi.”

      Către primăvară, devenise deja un tip temut printre administratori, unul pe care trebuie să faci orice să-l ai de partea ta. Încercau tot felul de metode, aluzii transparente către sume de bani, posturi bine plătite, sinecuri la diverse instituţii din oraş, mă rog, toată gama de mijloace pe care le folosiseră şi cu alţii. Doar că el ştia că dacă accepta cel mai mic avantaj venit din partea lor, şi-a pus singur pământ pe gură, şi foarte curând va ajunge un nimeni. Se juca cu ei; juca un fel de puia-gaia, deşi foarte repede fiecare ştia că celălalt trişează şi că trebuie să fie atent.

      Prin mai s-a întâmplat un lucru care nu i-a plăcut, nu i-a plăcut de loc. O televiziune centrală a ieşit cu vreo trei emisiuni despre o serie de legături suspecte legate de sume importante cu care se subvenţionau de la guvern nişte lucrări. Informaţie pe care el o adusese în redacţie cu vreo trei săptămâni în urmă. A vrut să scrie un material dar i s-a spus că n-are rost, chestia nu merită atenţie. La ora când au apărut emisiunile alea, el şi uitase de informaţia cu pricina. Nu i-a plăcut de loc chestia asta, mai ales că în ultima emisiune se făceau nişte aluzii la tăcerea presei din regiune.  Întâmplarea asta a făcut să-şi aducă aminte că mai fuseseră informaţii despre care voise să scrie, dar i se spuse că nu e cazul, din diferite motive. La câteva zile a pus mâna pe o altă informaţie legată de subvenţiile împricinate. S-a dus repede şi a cerut spaţiu pentru un material mai mare. I s-a spus să se potolească, să nu scrie despre chestia asta, că nu e cazul. Asta i-a picat şi mai prost. A fost ca şi cum i-ar fi plimbat cineva un cub de gheaţă pe şira spinării. A avut câteva nopţi zbuciumate, în care a întors lucrurile şi pe-o parte şi pe alta.   Ştia bine că acţionarii ziarului nu sunt nişte sfinţi, iar povestea asta l-a hotărât să vadă cam ce culoare au  aripile unor heruvimi din presă. Povestea oficială a naşterii ziarului era că patru studenţi se hotărâseră să pornesacă cu mijloacele lor modeste o gazetă de o altă factură. Au trudit fără milă să adune banii necesari pentru primele numere, apoi numerele se vindeau tot mai bine, tirajele creşteau, şi aşa au început să apară şi banii mult aşteptaţi. Odată cu banii ăştia a apărut şi pofta, grupul a iniţiat primele afaceri, activitatea s-a diversificat tot mai mult. Secretul lor era în încăpăţânarea cu care ţineau să deţină organe de presă, şi asta i-a dat de gândit Ziaristului. A început să sape ici colo, discret, fără zgomot, iar lucrurile începeau deja să aibă un miros nu tocmai proaspăt. Dar, încă nu era nimic neobişnuit, pentru că mirosul ăsta era specific pentru animalele care vânează banul. Toată lumea afaceriştilor duhnea, de la o poştă duhnea şi era greu să te laşi înşelat de chipurile ce voiau să capete trăsăturile unei călugăriţe care se pregăteşte pentru marea cuminecătură. Se gândea că, oamenii trebuie să facă eforturi zdravene, trebuie un antrenament solid să ajungi la un asemenea chip. Nu se grăbea de loc în ancheta lui, pentru că voia să ajungă în miezul lucrurilor. N-o făcea dintr-o nevoie jurnalistică, sau dintr-o pornire justiţiară. Nici pomeneală, doar că, undeva în străfundurile lui încolţise un sentiment care-l domina, care-l rodea ca un acarian, veştejindu-i iubirea faţă de munca, ce i se păruse înainte atât de importantă. Îi privea pe colegii săi, şi vedea oameni foarte departe de toate frământările lui. Pe nimeni nu interesa ce se întâmplă în spatele ziarului, importante erau zilele de salariu şi micile ciubucuri pe care le putea prinde ici, colo. Aveau familii, îşi cumpăraseră tot felul de lucruri care consumau şi care aduceau facturi. Grija lor era să nu-şi smintească viaţa, ce făceau patronii nu era treba lor. Ei erau doar nişte angajaţi conştiincioşi, care-şi aduceau materialele la vreme. Pentru treaba asta trebuiau plătiţi la fel. Aşa mergea un ziar care se respectă. Din punctul ăsta de vedere, nu era nimic de zis.

      Erau momente în care se smucea din frâul, pe care-l simţea tot mai strâns pe grumaz, un frâu pe care i-l pusese obsesia lui; se smucea nărăvaş şi repeta rar şi apăsat, că n-are nici un motiv să aibă atitudinea asta. E bine plătit, a început să fie respectat, sunt oameni pe care prezenţa lui îi îngrijorează, e bine văzut de şefi; atunci unde e problema? Unde să fie problema? La întrebarea asta nu putea să dea un răspuns cumsecade, şi continua să sape ici, colo, căutând să afle ce culoare au aripile unor heruvimi din presă.

      În aer se răspândeau deja mirosurile de primăvară. Palele de vânt aduceau slabe parfumuri pe care de obicei orăşeanul nu le prea simţea. Se îmbinau izurile pădurilor de pe dealuri cu mirosul revăn al brazdelor pe care muncitorii de la spaţii verzi le săpau în lungul trotuarele. Totul era aproape iluzoriu, rafala vântului se împrăştia şi tu nu ştiai cu adevărat dacă ceea ce simţi e aidoma, sau e doar efectul dorinţei. Nu era ca la el, în micul oraş, unde primăvara, parfumurile coclaurilor din jur se răspândeau, acoperind practic oraşul şi stăruiau până când se întărea căldura. Atunci predominante erau praful şi duhorile de la depozitele de gunoaie. Aici, în marele oraş, totul era dominat stăruitor de „parfumul” eşapamentelor: dulceag, artificial, înnecăcios, întărit de nuanţa de distilat pe care combustibilul ars o lasă să se reverse peste mulţimea forfotitoare. Zilele nu se hotărau, dacă să fie mai calde sau să mai lase ceva din amintirea iernii, totul era capricios, şi copacii, care-şi iţiseră mugurii frunzelor, numai ca să te aţâte şi să lase picăturile de apă să atârne de vârfuri, iar lumina  acum strălucea, ca peste o secundă să pară că va veni întunericul,  cerul care arata, ici, colo petice de un albastru nefiresc,  repede ascuns de nori plumburii şi comapacţi. Era o primăvară ciudată, e sigur. O primăvară care contribuia din plin la starea sufletească a Ziaristului care, pe măsură ce aşeza piesele acestui puzzle al lumii în care trăia şi  imaginea devenea tot mai certă, simţea prăbuşindu-se tot ce însemnase îndemnul existenţei sale. Se arăta că, ceea ce nu se vede reprezintă de fapt o stare de normalitate, la care trebuie să aibă acces doar câţiva oameni, acei care contribuie substanţial ca nimic din ceea ce se întâmplă să nu poată fi lesne văzut. Era obligatoriu să plăteşti vamă, să juri credinţă, pentru ca poarta acestei cetăţi să se deschidă. În interiorul ei, oamenii îşi puteau mărturisi adevăratele motivaţii, adevăratele năzuinţi, iar  pentru cei de afară se pregăteau minciuni savante şi perfide. Nu aveai altfel de ales, nu era nici o şansă să crezi că ai putea să te sprijin pe visele şi credinţele tale. Ele nu puteau exista, ele nici nu trebuiau să existe, cei din lumea ascunsă îţi împumutau cu largheţe, dacă acceptai să devii unul de-al lor. Adică să respecţi drumul arătat, să faci gesturile ce ţi se comandau şi să trăieşti în cercul desemnat. Asta începea să înţeleagă el, pe măsură ce descoperea legăturile dintre actorii acestei realităţi. Aveau dreptate cei care afirmau că există o lume în interiorul pământului. Asta era lumea pe care o căutau, o lume care se găsea  în interiorul mai tuturor, atât de bine camunflată, încât cei din exterior nici nu bănuiau că aproape în fiecare moment se intersectează cu cineva care trăieşte în ea. Tot spectrul ăsta de care se apropia tot mai mult, ba s-ar sputea spune: din care făcea parte, îl ofilea, îi veştejea tăria de a scormoni după informaţii. Începuse să selecteze foarte atent informaţiile pe care le ducea în redacţie. Cele care îi creau impresia c-or să fie folositoare pentru altceva decât pentru gazetă, rămâneau în sertarele lui. În rest, atitudinea sa era aceeaşi, şi chiar dacă radactorul-şef nu mai era atât de prietenos şi nu-l mai chema la discuţii lungi despre instituţiile oraşului, poziţia lui nu se schimbase vizibil.

      Era luni dimineaţă şi toată redacţia era somnoroasă şi amorţită. Nimeni n-avea chef de gesturi spectaculoase, ci se îngrijea de cafea, de scotocit după ştiri ce rămăseseră încă nepublicate. Colegii săi se învârteau, de colo, colo, fără să-şi găsească astâmpăr, încercând să se convingă să facă odată ceva ce ar putea fi util. Singurul care părea să fie în formă, era cel mai bătrân dintre ei, care se agita înconjurat de trei fete obraznic de tinere şi-un tinerel imberb şi împiedicat rău. Erau studenţi la jurnalistică şi ceruseră să facă o practică în redacţia unui ziar. Ăsta a fost norocul colegului, pentru că fiind cel mai bătrân fusese desemnat să fie ghid  în ale ziaristicii. Mai spre prânz, acesta l-a strigat să meargă la o cafea peste drum de redacţie. Să nu-l lase singur cu atâtea fete frumoase, ca să nu-i iasă vorbe. A acceptat cu gândul în altă parte şi-a fost tare amunzat, pentru că omul nu se oprea din vorbit şi din explicat tehnicile muncii la un cotidian. Voia să fie sfătos, util, voia ca puştii să plece cu ceva din perioada asta petrecută în redacţie. Îi cerea mereu acordul asupra uneia sau alteia, repetând mereu că, e nou la ziar, dar are talent şi instinct de mare ziarist.

      A doua zi, una dintre fete, o brunetă a venit la el cu nişte materiale şi i-a cerut părerea. I-a făcut semn să le lase pe birou, şi le-a citit după ce şi-a terminat materialul. Nu erau nici rele, nici bune, erau nişte materiale destul de anoste şi un pic cam pretenţioase ca stil. I-a spus lucrurile astea, ea a părut că nu înţelege şi-l tot pisa cu întrebări. Până la urmă l-a invitat la o cfea să-i explice ce-ar trebui să aibă materialele ei ca să-i fie pe plac. Au stat la aceeaşi masă ca şi c-o zi înainte; el nu s-a prea omorât cu explicaţiile, chiar dacă fata parea să fie dornică să înveţe şi foarte atentă la tot ce spunea, punând mereu întrebări, cerând detalii. Chestia asta s-a tot repetat vreo săptămână şi s-a încheiat cu o invitaţie la prânz, de data aceasta făută de el. Pe urmă fata s-a întors la grupul ei, şi cîteva zile n-au mai fost cafele peste drum. Într-o seară, Ziaristul a venit în redacţie să facă nişte verificări, pentru că aflase unele lucruri care meritau un strop de atenţie.  Cotrobăia prin arhivele unor instituţii, destul de nemulţumit, computerul nu-i dădea ce voia el, şi trebuia să schimbe mereu rutele de căutare. Ştia sigur că undeva se afla şi ceea ce-l interesa pe el, totul era să ai destulă răbdare şi să nu te cuprindă mânia. Când a auzit acel: „Bună seara”, a tresărit destul de serios. „Nu muşc şi nu fac rău la nimeni, să ştii.” „Ce, Doamne iartă-mă cauţi la ora asta în redacţie?, a întrebat-o pe fata brunetă care se oprise lângă el. „Un bărbat cu care să mă duc la masă, fiindcă nu pot intra singură în restaurant.” „OK, dacă ai niţică răbdare, te duc eu într-un loc unde se manâncă bine.” „S-a făcut”, a zis fata şi s-a aşezat ceva mai deoparte. Doar că el nu prea mai avea chef de scotocit prin computer şi a sfârşit prin a renunţa. Au ieşit, şi Ziaristul a condus-o într-un mic restaurant de cartier, unde toată lumea îl cunoştea. Era departe de vânzolelă restaurantul, dar patronul său făcea bani buni, pentru că în localul său nu se găsea nici o reţetă la modă, în schimb mâncai tot felul de bunătăţi de care nici măcar nu ştiuseşi că există, poate doar din auzite, sau de prin carţi. Totul era făcut după reţete foarte vechi, totul se făcea în bucătăria localului, şi totul era foarte proaspăt. Alexandra, pentru că aşa o chema pe fată, a fost entuziasmată, pur şi simplu era fermecată. Nu auzise niciodată despre ghiudem, nu ştia ce-s ăia „patricieni”, habar n-avea despre mămăliga de mei, nu mâncase niciodată cataif. Mă rog, totul pentru ea era o noutate şi repeta într-una: „Dar de ce nu-şi face reclamă, n-am auzit nicăieri despre un astfel de restaurant.” „Pentru că nu are nevoie de reclamă. Restaurantul ăsta are clienţii lui, şi patronul nu vrea alţii, cei ca tine care ajung întâmplător, sunt bine veniţi, dar bucătarul ştie după zilele săptămânii cam ce clienţi va avea şi ce trebuie să cumpere. Aşa se face că totul e proaspăt.”

      A fost o cină lungă, şi nu s-au sfiit să bea două sticle cu un vin al casei care se potrivea de minune cu tot ce mâncau. Pentru Ziarist, era încântătoare acestă cină. De regulă mânca singur, cu gândul aiurea, fără să ştie prea bine nici ce mănâncă şi nici gustul mâncării, dar, în seara aceasta, exclamaţiile femeii, pofta cu care aceasta mânca, îl făceau să fie prezent, să-i urmărească mişcările, să-i caute privirea, voind să ştie cam ce-ar mai dori. Alexandra comenta aproape după fiecare îmbucătură, îi cerea părerea, voia confirmarea lui că nu se înşeală, şi asta-l făcea să fie atent la bucate. Într-un cuvânt era o seară deosebită, o seară care-l făcea să devină conştient de singurătatea şi izolarea în care trăise toate aceste luni. Sentimentul că mănâncă împreună cu cineva, că ascultă, şi că, la rândul lui spune tot felul de fleacuri era atât de uman. Îl aşeza în rândul oamenilor, cel puţin lui aşa i se părea, era o seară plină de normalitate, o seară care-l rupea de gândurile lui mereu concentrate, mereu urmărind să înţeleagă, să aleagă un sens, o cale pe care s-o urmeze, şi care a doua zi, a trei zi, şi toate cele ce vor urma îi vor organiza existenţa. Simţea pur şi simplu cum se spală de oamenirea care era în jurul lui, şi care-l nedumerea, şi-l dezorienta. Fugise dintr-un mic orăşel ca să scape dintr-o capcană construită de interesele unor oameni limitaţi doar la prăpăditele lor porniri de a acapara pârghiile cu care să controleze tot ce se întâmplă. Li se părea lor, acestor oameni, că vor fi mai liberi, mai împliniţi, dacă totul se află sub controlul lor, dacă, din umbră pot aranja evenimentele. Fugise, dorind să ajungă într-un loc unde acest lucru să nu fie posibil, sau măcar să nu fie atât de strâmt totul. Să existe şi un loc pentru unul ca el, neinteresat de altceva decât de o viaţă obişnuită, monotonă să spunem. Nu voia, nici pe departe, să se ştie stăpân peste întâmplări şi evenimente, dar nici să devină un obiect făcând parte dintr-un joc obscur şi cinic, de asta îşi dorea să împiedice ca astfel de tentaţii să devină practici. La început, un timp destul de scurt, s-a îmbătat cu apă rece; i s-a părut că e pe drumul cel bun, dar acum îi devenea tot mai limpede că lucruruile respectă tiparul din micul lui orăşel, doar că totul este la o scară mai mare, tehnicile sunt ceva mai subtile, rămân ascunse vederii o perioadă mai lungă. Începea să înţeleagă scormonind în interesele heruvimilor din presă, că unul ca el nu are nici o şansă în reţelele misterioase şi încâlcite, care au o dinamică a lor, se mişcă încontinuu alimentate de dorinţele unor indivizi care sunt cu mult mai periculoşi pentru normalitate, decât fostul său patron şi acoliţii lui. Heruvimii din presă îşi lepădaseră aripile şi aurele şi se prinseseră în dansul curvelor, pensionare ale unor bordeluri vechi şi rău famate. Doar, din când în când, ca la paradă, îşi mai scoteau şi aripile şi aureolele să le arate lumii, să le fluture ca să vadă mulţimea că ele există, că nu s-au prăpădit. Aluneca, tot mai înegurat, printre legături periculoase, printre combinaţii urât mirositoare, iar sufletul lui se întărea lent într-o hotărâre pe care încă n-o ştia foarte bine, o decizie care va trebui să fie luată. Dar care va fi aceasta?

      Cina asta venise la timp, venise să-l scoată din lumea lui, pe care apoi, avea s-o vadă mai de departe, şi astfel va înţelege mai temeinic mecanismele ei. Când au ieşit din mica cârciumioară – pe al cărui patron, Ziaristul îl invidia pentru că găsise o portiţă spre lumea pe care şi-o dorea el cu atâta ardoare – afară începuse să adie un vânt parfumat de primăvară. De jur împrejurul localului erau case vechi ale oraşului, care scăpaseră ca prin minune, un cartier vechi azvârlit pe panta unui deal, unde casele aveau grădini largi cu pomi feluriţi şi flori de toate soiurile. De acolo venea parfumul, pe care vântul îl culegea parcă dorind să-i tenteze pe ceilalţi orăşeni cu o viaţă mai aproape de firescul ei. Mergeau pe străzile înguste fără să vorbească, masa, vinul, dar mai ales parfumul delicat din adierile ce veneau în valuri erau destule, nu mai erau necesare şi cuvinte. Între ei era o distanţă, cam de un braţ, şi Alexandra mergea uşor legănat, pe chipul ei, lumina cădea jucăuş aflată la cheremul ramurilor ce abia înfrunzeau. Privind-o aşa pe femeie, Ziaristul a ştiut că trebuie neapărat s-o sărute. Ştia că vor urma ocări şi insulte, că Alexandra îl va face cu ou şi cu oţet, dar o clipă ca aceasta merita cu vârf şi îndesat. Drept care, a oprit-o, i-a luat faţa în mâini şi a sărutat-o lung, cu poftă, dar şi cu spaima a ceea ce va urma. Când n-a mai putut respira, s-a desprins şi a făcut un pas înainte într-o încercare fără sens de a se pune la adăpost. „Da’ mult ţi-a mai trebuit, dobitocule – a auzit din spate -, mai era puţin şi te violam, acolo, în biroul ăla meschin şi plin de jeg.”

      A rămas ca trăsnit, era ceva atât de neaşteptat încât nu era în stare să aibă nici o reacţie; nici una normală, dar nici una  ieşită de calapoade. Se întorsese cu faţa spre femeie şi o privea pur şi simplu, tot scremându-se să găsească două cuvinte. Până la urmă i-a luat faţa în palme şi a sărutat-o din nou lung. I-a trecut braţul pe după umeri şi avea de gând să-i mângâie sânii, dar Alexandra s-a desprins hotărâtă: „Să nu pui mâna – i-a zis –, să nu pui mâna, dacă nu eşti gata să te întinzi pe asfaltul de sub picioare.” Se pare că era seara când surprizele nu conteneau, Ziaristul a chicotit, a prins femeia de mână şi-a tras-o hotărât. Apartamentul lui era relativ aproape şi acolo se puteau întinde fără să rişte tot felul de răni de la suprafaţa de contact. Restul drumului l-au făcut în tăcere, dar el nu contenea să fie surprins de atitudinea Alexandrei. Pe măsură ce rememora cuvintele ei, descoperea savoarea ce venea dintr-o inteligenţă ascuţită şi necruţătoare, o inteligenţă care ţintea drept în miezul lucrurilor. Atitudinea ei era cu totul ieşită din tiparele obişnuite ale cetăţeanului urbanizat, care încerca mereu să-şi învăluie gândurile în cuvinte-şablon. Se chema că e un om educat şi că trebuie să arate asta. Nu comunicarea era prima lui ţintă, ci imaginea, impresia pe care o va lăsa. Femeia asta, însă, avea în sângele ei seva proaspătă a vieţii, care pulsa cu forţă, care voia să năvălească peste lume fără sfială şi fără dantelării inutile.

      Când uşa apartamentului s-a închis, s-a dezlănţuit uraganul şi-a dispărut orice contact cu lumea din jur. Nu mai existau decât ei doi, două fiinţe care se aprindeau în contactul cu cealaltă, şi combustia asta aproape, nu, nu, nu aproape, ci spontană le aţâţa imaginaţia. Se petreceau lucruri de nepovestit, de neimaginat, lucruri care ar fi putut fi numite în fel şi chip, ar fi putut fi trecute în fişe speciale, de către psihologi, de către psihanalişti. O bună parte din noapte a trecut cu două trupuri care se zbenguiau fără oprire, găsind mereu resurse s-o i-a de la capăt. Au sfârşit prin a adormi, într-un târziu, răsturnaţi unul peste altul, două trupuri goale, transpirate de la zbenguiala fără limite a dorinţei de a se simţi unul în altul.

      Când a deschis ochii, Ziaristul a văzut că  lumina era strălucitoare de la soarele care se ridicase destul de sus. A privit-o pe Alexandra, şi ochii i s-au aprins de  la râsul interior şi de un anume sentiment de duioşie. Îşi amintea tot mai viu orgasmele femeii. În toiul hârjoanei n-a avut el timp de analiza orgasmelor, dar trebuia să recunoască faptul că îi plăceau teribil orgasmele astea, îl inspirau, îl incitau, îi obligau imaginaţia să caute mereu mişcări şi poziţii pentru a le provoca. Mai întâi, o simţea cum începe să tremure, la început abia simţit, dar tremurul se intensifica şi trupul căpăta o rigiditate tot mai pronunţată. Pe urmă corpul înţepenea, pur şi simplu, şi rămânea aşa peste putrerea lui de a înţelege. De multe ori i se făcea frică. Apoi venea un spasm profund care străbătea tot corpul, urma o pauză lungă, urmată de alte câteva spasme care se succedau cu viteză. O nouă pauză, mai scurtă, şi un alt spasm. Şi, în sfârşit, un ultim spasm devastator şi prelung. După care, Alexandra se prăbuşea istovită pentru vreo zece minute, timp în care era pur şi simplu ruptă de lume. Dar când îşi revenea părea mai flămândă ca la început, mai nesăţioasă. Avea  privirea absentă, părea concentrată asupra ceva ce se întâmpla în ea, se precipita un pic, dorind să ajungă mai degrabă la un punct pe care-l cunoştea temeinic şi de unde porneau toate trăirile ei. Toate acestea i se păreau lui, şi-i plăcea s-o urmărească în evoluţia de până la ultimul spasm; erau unele gesturi care se repetau, erau altele care apăreau atunci, pe loc, un soi de reflexe pe care instinctul ei le scotea din adâncul fiinţei. Era un spectacol Alexandra făcând dragoste.

      S-au despărţi de parcă aveau o relaţie de când lumea, n-au vorbit despre viitoare întâlniri, n-au spus cuvinte aluzive legate de noaptea petrecută în doi. Fiecare a plecat în treba lui, după interesele sale. Cel puţin pentru el a urmat o zi complicată, cu multă alergătură, cu discuţii viclene, cu bacşişuri strecurate unor funcţionari pentru informaţii ţinute sub obroc. După amiază s-a dus în redacţie să-şi scrie materialul de a adoua zi. Cel puţin, aici avea noroc, pentru că scotocind după urmele heruvimilor, ciugulea ici-colo subiecte interesante. Unele dintre ele erau preluate de redactorul-şef, se transformau în anchete, stârneau o mică vâlvătaie care la început, cu câteva luni în urmă, îl inicta, îi mângâia orgoliul, îl făcea să creadă că e un ziarist de soi. Acuma, însă, senzaţiile acelea se veştejiseră, se ofiliseră cu totul, scria materialele  cu o anume furie venită din frustrarea că nu poate să umple spaţiul gazetei cu ceea ce afla despre heruvimii din presă, despre combinaţiile cu fel de fel de indivizi pe care nu-i interesau decât circulaţia sumelor de bani, din ce în ce mai mari, din ce în ce mai la vârful societăţii. Acolo era seva existenţei lor, era ispita, era atracţia irezistibilă a manipulării. Nu-i lucru uşor, şi nici la îndemâna oricui să deprinzi tehnicile de a urmări circulaţia banilor şi să provoci desprinderea unei părţi care să se piardă ca şi cum n-ar fi fost. Pe urmă ea apare de unde te aştepţi mai puţin, te îndestulează, te face să-i simţi puterea. Nu banul în sine, el e doar cel care-ţi astâmpără capriciile; nu, nu banul în sine, ci abilitatea ta de a escamota îţi aţâtă gustul puterii.

      Cu cât afla mai multe despre lumea asta, cu atât se simţea stimulat să nu se oprească. Se umplea de scârbă şi admiraţie în acelaşi timp, erau senzaţii şi sentimente contradictorii care-l dominau, îl determinau. Începuse să cunoască din ce în ce mai mulţi dintre astfel de manipulatori, şi toţi, fără excepţie vorbeau pătimaş despre curăţarea societăţii, despre proiecte deosebite, despre nevoi, despre obligaţii şi civism. Cunoşteau cuvinte care putea stârni admiraţia şi încrederea celor care nu ştiau nimic despre viaţa acestor oameni. Se întreba tot mai des cât timp o să mai mintă, scriind despre nişte amărâţi care făceau câte o potlogărie jigărâta, descriindu-i ca fiind mai ceva decât Spânul din poveste? Tot ce se putea spune despre astfel de individzi era că  toată viaţa lor vor rămâne în categoria unor prostovani, stângaci şi lipsiţi de imaginaţie. Despre heruvimii din presă ar fi trebuit să scrie el, despre heruvimi şi despre  prietenii lor, despre metodele de a folosi legea pentru a face să dispară bani, materiale, utilaje, de a face să dispară orice putea să le folosească. Uneori se trezea noaptea şi, cu ochii în tavanul alb, se gândea la cum evoluase el; acum i se părea că rămăsese pe dinafară, încăpăţânându-se să facă meseria asta şi lăsând la o parte studiile care să-l fi dus într-o altă lume, una din care să nu afle atâtea amănunte despre inteligenţe deformate de lăcomie şi aroganţă. Se simţea totuşi legat de simţământul jurnalismului util care putea arunca un strop de lumină prin ungherele întunecate ale vieţii. Gândea aşa, dar în egală măsură, îşi spunea că este un naiv şi un dobitoc, şi că totul a devenit de fapt o rutină care-l împinge tot mai necruţător spre lumea pe care o dispreţuia. Ce altceva se poate alege de el, decât să calce pe urmele heruvimilor din presă, să devină unul dintre ei, cu prieteni printre oamenii puternici ai zilei. Alminteri ar rămâne un amărât, îmbătrânind veştejit într-o redacţie şi alunecând pe nesimite spre ungherele întunecate, pe care altimteri toţi încercă să le evite. Îşi spunea mai mereu că acum nu face decât să adune puteri pentru a se rupe, dar în adâncul conştiinţei ştia că se minte. Nu aduna nimic; îi plăceau şi banii care veneau, şi respectul ce i se arăta, şi temerile pe care le ghicea pe la feluriţi subiecţi; doar mutra împietrită a tatălui său nu-i plăcea. Bătrânul se abţinea să spună ceea ce avea în minte, consecvent, nu voia să se amestece, dar ceea ce tăinuia nu era a bună. La început îl vizitase des, beau câte o bere împreună şi sporovăiau, apoi vizitele se răriseră, iar acum se vedeau doar cînd se ducea el acasă. La cină, în faţa maică-si, se purtau cât mai firesc, dar evitau să se privească în ochi. Între ei se aşezase un secret, fiecare ştia despre ce e vorba, doar că nici unul nu avea chef să verse din el, să spargă buboiul, să arunce puroiul afară.

      După nopatea arzătoare, Alexandra pur şi simplu dispăruse, nici la redacţie n-a mai venit, n-a dat telefon, n-a lăsat nici un semn în birou. Chiar dacă regreta, Ziaristul îşi spuse că: ”Asta, e! La urma, urmei e alegerea ei. E o femeie liberă, şi voia ei e suverană.” Îi simţea lipsa, sigur că-i simţea lipsa, noaptea aia fusese atât de intensă încât lăsase urme. Iar dispariţia a fost prea bruscă şi prea rapidă, misterioasă; îi era greu să-şi explice ceva. Nu putea fi altceva decât faptul că el fusese un capriciu, pe care ea şi-l satisfăcuse, iar acum, fiind mulţumită, aştepta o nouă ocazie, o nouă oportunitate. Se pare că-i plăceau prospăturile Alexandrei.

      Când a auzit soneria, Ziaristul a tresărit speriat, îl speriase sunetul neşteptat al drăciei ăleia. N-o mai auzise până atunci, pentru că nimeni nu sunase la uşa lui de când se mutase. Nu s-a grăbit foarte tare să deschidă, s-a moşmondit, făcându-şi de lucru pe la diferitele încuietori. Până la urmă, uşa s-a deschis şi lumina din hol a căzut pe silueta Alexandrei, flancată de două sacoşe burduşite. „Hai, frate că mi-au rupt mâinile, şi n-am găsit nici un hamal prin jurul blocului.” A luat sacoşele şi-a trecut pe lângă el mergând direct în bucătărie. Ziaristul a moşmondit din nou la încuietorile uşii, încercând să-şi potolească valul de emoţie. Un val de furnicături mici se plimba prin fiinţa lui adâncă şi nu-l putea stăpâni. Încerca să domolească jocul ăsta care făcea cam ce-i trecea prin cap prin tot corpul, respira adânc şi lung, amăgindu-se că va aunge la un liman, că totul se va potoli. Dădea drumul la aer prelung căutând să se relaxeze; îşi plimba mâinile pe tot felul de obiecte doar ca să facă zgomote,  să-şi motiveze şederea în hol. Chipurile avea treabă, cică, dar gândul lui era la femeia din bucătărie, la părţile ei intime, la senzaţiile pe care le trăise şi pe care dorea aprins să le mai trăiască odată, şi încă o dată, şi încă odată. De nenumărate ori. Când a ajuns în bucătărie, Alexandra umpluse masa cu tot felul de pachete, dinsepre care veneau mirosuri aţâţătoare. Pusese alături două sticle prăfuite şi cu dopurile acoperite cu smoală. Când a simţit că a intrat, s-a întors către el şi i-a spus: „Dacă nu-i nici un bărbat prin casa asta care să scoată dopurile, sună şi tu la un vecin… Da’, ai grijă că sticlele sunt vechi, şi licoarea e scumpă, n-o risipi.” Ziaristul se uita la masa care nu fusese niciodată aşa de încărcată, dar era încă dominat de starea excitaţie şi ar fi amânat bucuros totul. Ar fi luat femeia în braţe şi ar fi fugit cu ea în dormitor, pachetele alea puteau să mai aştepte, că nimeni nu are de gând să fugă din apartament, nu în astfel de momente. Alexandra, însă se apucase de gospodărit prin bucătărie. Lui i-a întins hotărât o sticlă, şi a înţeles că trebuie să mai aibă un strop de răbdare. A căutat un cuţit ceva mai mare şi s-a apucat să cureţe smoala de pe gâtul sticlei, când a scos dopul, un parfum suav s-a răspândit în încăpere, un parfum uşor dulce, de fructe bine coapte, culese pe rouă. I-a făcut bine parfumul, pentru că i-a abătut gândul, l-a făcut curios. A adus două pahare şi când a turnat vinul chihlimbariu, uleios, parfumul s-a întărit. Alexandra şi-a înmuiat buzele în pahar şi a închis ochii, rămânând aşa o vreme, ţinând lichidul în gură ca parfumul să urce, să se răspândească în finţa eia. El a înghiţit doar un strop, iar aroma s-a răspândit, s-a topit în sîngele dominat de dorinţă. I-a făcut bine vinul, l-a mai domolit, i-a astâmpărat nerăbdarea. „Şi-acuma, şterge-o de aici, că am de gând să te răsfăţ.” Alexandra i-a pus paharul în mână, l-a împins de spate şi a închis uşa bucătăriei, iar el a rămas în hol dezorientat, neştiind ce să facă, cum să-şi umple timpul. Trebuia să suporte povestea asta cu gătitul, când lui îi da ghes nerăbdarea; dar nici nu voia să-i strice plăcerea Alexandrei. 

      Scenariul acesta începuse să-i placă. La două-trei zile, Alexandra apărea cam la aceeaşi oră, mereu având o surpriză plăcută, iar relaţia lor căpăta o anume rutină. Fiecare ţinea să-şi păstreze o parte din libertatea de dinainte, măcar o parte. Nici unul dintre ei nu cerea celuilalt amănunte despre trecut. Era un lucru dispărut, trecutul ăsta; ei căutau să-şi construiască un prezent care să-i satisfacă.

      Pe la începutul lui august, Ziaristul a hotărât să-i facă Alexandrei o cheie, ca ea să poată veni şi pleca după cum avea chef. În apartament apăreau tot mai multe lucruri ale ei, se împrăştiau peste tot. Şi mirosul locuinţei se schimbase, stăruiau urmele parfumului femeii, aromele de la cosmeticele pe care le folosea. Când era singur, toate astea îi dădeau un sentiment foarte plăcut; avea o femeie, nu mai era un bărbat singur, ci împărţea viaţa cu o femeie; în casa asta era o femeie care-şi permanentiza prezenţa. Era un sentiment care-l îmbărbăta, îi întărea puterea, se simţea mai determinat. Nu ştia prea bine cum trebuie să reacţioneze în faţa acestui tot mai prezent sentiment de resposabilitate. Nu mai era un bărbat singur, nu mai putea decide doar pentru el, trebuia să gândească de două ori. Când redactorul-şef l-a chemat, şi i-a dat ordin să scrie mai multe articole laudative despre anumite firme care aparţineau unui tip controvesat, Ziaristul n-a reacţionat la primul impuls. Aflase multe lucruri despre isprăvile tipului ăstuia, adunase ceva dovezi, că zvonurile nu erau chiar vorbe goale, şi că mai degrabă ar fi trebuit ca ziarul să-l ia în unghii. A vrut să-i spună asta redactorului-şef, dar s-a abţinut, a dat din cap şi  şi-a scurtat vizita doar. Când s-a apucat de primul material, pe măsură ce scria, se întărea în el un sentiment confuz, un soi de presimţire, o senzaţie ciudată a unui gest inevitabil. Se contura în mintea lui că e destul de aproape timpul când va avea o reacţie, nu ştia ce soi de reacţie va fi, iar legătura asta cu Alexandra îngreuna lucrurile. Hotărârile nu mai erau atât de simple, nu se mai putea lăsa în voia  instinctului, a lui „fie ce-i fi”. Trebuia să cântărească lucrurile, să le pună într-o ordine care să nu-l arunce în bătaia vânturilor. Se împiedica mereu în gândul că nu mai e singur, că efectele nu-l privesc doar pe el. Pe de o parte afla despre heruvimii din presă şi prietenii lor  lucruri tot mai dure, lucruri care se legau între ele şi zugrăveau o imagine scandaloasă, pe de alta începea să-i placă tot mai mult viaţa împreună cu Alexandara, care-şi adusese hainele şi se mutase la el. La asta, la viaţa cu Alexandra, se gândise când acceptase să scrie materialele cerute de redactorul-şef. Dintr-o dată, viaţa lui nu mai era simplă, gândea tot mai mult că totul este  o chestiune de opţiune. Drumul pe care-l alegi ţine doar de opţiunea ta, de ceea ce-ţi doreşti ce-l mai mult să se întâmple, după aia n-ai de cât să te plângi cât vrei şi să ai grijă la următoare opţiune. Imaginile cu Alexandra goală, umblând prin casă doar cu un şorţ de bucătărie, prin care sânii se iţeau provocator, iar fundul se lăfăia lăsând în urmă puzderie de provocări dintre cele mai indecente, erau o piatră de încercare. Erau o mare piatră de încercare, care se aşeza de-a curmezişul pornirilor pe care până de curând le găsise fireşti, găsise că-i de datoria lui să le dea curs. Nu încetase să scormonească după urmele lăsate de heruvimii din presă, făcuse din asta un soi de pasiune secretă. Se străduia să fie cât mai discret, să pară că face totul din întâmplare, nimic nu este premeditat, e doar o toană, un capticiu al momentului. Şi, de fiecare dată când descoperea ceva nou, mintea lui se umplea de scenarii. Erau două feluri de scenarii. În unele, el, Ziaristul, se duce la cei în cauză şi are discuţii tăioase, dure discuţii, din care să iasă cu beneficii babane, cu bani, cu posturi, cu relaţii; în celelalte îşi imagina campanii lungi şi documentate în care face dezvăluiri incendiare. Se prăbuşeşete coşmelia în urma campaniilor sale, se duce dracului, i-a foc. Decomadată, însă, nu făcea nimic, strângea ca un hârciog tot ce găsea, punea imagine lângă imagine, ştire lângă ştire ca să ajungă la un întreg. Era greu, pentru că totul era în mişcare; băieţii acţionau cu iuţeală, erau inventivi, deveniseră nişte profesionişti versaţi, vopseau gardul cu îndemânare, şi-n spatele lui îşi ridicau o lume numai pentru ei. Dacă se băga în chestia asta, era foarte probabil că trebuia să uite imaginile cu Alexandra umblând goală prin apartament, trebuia să uite cum e să poţi să-ţi satisfaci micile capricii fără să te gândeşti la cum se goleşte buzunarul, şi la câte va trebui să înduri pentru o toană. Sau, poate că dimpotrivă, ar putea să aibă capricii mai scumpe. Gândurile alergau prin mintea lui şi-l îndemnau hotărâte la tăcere. Tot ce afla, trebuia să fie doar pentru el, cel puţin deocamdată. Şi voia să fie cât mai mult ceea ce află, era nesăţios. Era într-un fel amuzantă imaginea cu el amuşinând urmele unei turme de bivoli, care tropăiau înaintea lui fără să ştie că cineva adună din urmă amănunte periculoase. Se legăna, nehotărât, într-o situaţie ce putea deveni explozivă în fiece moment, şi lucrul care-l bucura foarte mult: puţin îi păsa, acceptase atmosfera de fatalitate a stării ăsteia. La urma urmei orice ar fi să se întâmple se va întâmpla, şi el va trebui să suporte consecinţele, era chestiunea aia cu opţiunea.

      Toamna se anunţa lungă şi blândă, erau zile cu mult soare, calde zile, cu ploi scurte spre seară. Alexandra îl silea să iasă în pădurile din jurul oraşului, să cotrobăie după bureţii care inundaseră codrii. Ajungeau acasă cu sacoşele pline şi ea se apuca să facă tot soiul de conserve, de parcă ar fi fost nevastă de când lumea, nevastă cu grija cămării. Relaţia lor devenea tot mai mult una stabilă, de cuplu plin de planuri burgheze. Ziaristul se gândea cum o să fie când va avea deja burtă, cum o va purta ca pe semnul bunăstării. Trebuia să-şi cumpere o pereche de bretele cât mai arătoase printre care să-i treacă „ghiozdanul”, una care să arate că a devenit un bărbat la casa lui, cu griji şi tendinţe de înavuţire. Materialele pe care i le ceruse redactorul-şef avuseseră un efect important pe statul de plată, drepturile de autor n-au fost rele, n-au fost rele de loc, datorită lor  se obişnuise să-i facă Alexandrei tot felul de cadouri care s-o bucure. Nu erau cine ştie valori, cadourile astea, dar se chema că o poartă mereu în gând, că n-o uită deloc. Se străduia ca fiecare lucru cumpărat să aibă o oarecare aluzie la nopţile lor,  şi mai ales la orgasmele alea care-i plăceau lui aşa de mult. Totul devenea atât de aşezat, încât uneori îl apucau furiile, îl apuca dorul după viaţa lui de dinainte, atunci când era singur, când nu prea se gândea la el;  n-avea timp să se gândească la el  pentru că trebuia să alerge dintr-un capăt în altul al oraşului, să culeagă ca o albinuţă ştirile pentru gazetă, să vină cu ele în tolbă la stăpâul stupului, sperând mereu la o recompensă pe măsură. Şi totuşi, undeva în adâncurile lui ceva se frământa fără astâmpăr, era ca un soi de aluat în care se pusese prea multă drojdie şi cauta se dea pe dinafară. Pe deoparte se bucura, fiindcă însemna că nu-şi pierduse tinereţea, dar nu-şi putea împiedica fiorul de spaimă, îngrijorarea pe care i-o aducea aluatul ăsta. Presimţea confuz că s-ar putea să dea totul peste cap, şi de asta căuta să amâne, să potolească îmboldirile. Lupta cu dracul ăla ascuns, să nu-l împingă să facă vreo nefăcută, vreo nerozie. Bucurie mare ar fi fost dacă l-ar fi putut alunga cu totul, să nu mai stea el pitit aşteptând prilejul.

      Spre sfârşitul lui noiembrie a izbutit să pună mâna pe un dosar, groscior dosarul, şi-l costase ceva parale. Dar nu se uitase la bani, pentru că dosarul venea dintr-un loc de unde putea afla multe lucruri. Avea balta peşte, peşte mult şi bine hrănit. După două nopţi de  stat cu nasul în hârtiile căpătate, Ziaristul a înţeles că trăia într-o ţară în care se născuse o altă ţară. O ţară cu alte principii, cu alte legi, o ţară în care se ţesuse un alt soi de relaţii. Era bine în ţara asta din cuprinsul ţării, era bine pentru că toţi ceilalţi din afară trebuiau să plătească vamă pentru orice făceau, şi bănişorii se adunau. Curgeau banii de la talpa ţării până la cei care visau să ridice din mai nimic o prăvălie cu lucruri făcute de mână, un atelier, o făbricuţă. Toţi oamenii ăştia plăteau vămi grele, şi banii intrau în ţara din cuprinsul ţării. Era greu să-ţi dai seama cum se face de se întâmplă aşa ceva; banii circulau cu repeziciune, iar cei din ţara asta ştiau să vorbească frumos. Te îndemnau să fii patriot, să fii responsabil, să fii conştiincios, cu alte cuvinte să fii cetăţean. Pe când împrăştiau toate îndemnurile astea, privindu-te în ochi, cu un surâs încurajator, gândul lor era la vama ce li se cuvenea, sau cel puţin aşa credeau ei că li se cuvine. Dosarul ăsta l-a lămurit cum se face de totul se strâmbă, se răsuceşte, cum totul  arată altfel decât ar fi trebuit. Trebuia să ai multă putere să-ţi ţii firea, să rămâi cu gândul la  mersul firesc al vieţii. Cu alte cuvinte să rămâi în hotarele fiinţei tale şi să ţii seamă că eşti om, cu bucuriile unui om, cu greşelile unui om, cu suferinţa unui om. „Oare cum mai arată suferinţa unui om?”, s-a întrebat, pentru că îi devenise clar că toată suferinţa se transformase, se mutilase, era oloagă, ciungă, era strabică; ochii ei alunecau după altfel de bunuri decât cele omeneşti. Vai de suferinţa noastră cea de toate zilele, devenită cu totul zăludă. Dosarul ăla a fost un pocinog; zile întregi, pe neşteptate, îi veneau în minte fraze din el, şi înţelesuri noi se ridicau din cuvintele alea, înţelesuri care nu aveau legătură cu ceea ce spuneau direct ele, cuvintele, ci cu situaţiile care făcuseră ca ele să fie spuse, cu consecinţele nefireşti care strâmbau lumea. Pe măsură ce se cufunda în materia dosarului, îşi dădea seama că greşise, nu doar în ţară se născuse o altă ţară, în lume se ridicase o altă lume. Iar oamenii acestor timpuri trăiau în mare parte din vama pe care o plăteau chiar ei, către ei, ca şi alţii, ca şi majoritatea aia neştiutoare ce nu mai înţelegea nimic din felul cum se schimonoseşte lumea. „Ce rost are – se întrebă – să mi se pună pata pe o mână de oameni despre care ştiu câte ceva? Cu ce ar schimba asta starea firii? Aşa a fost să fie, aşa a fost să se aşeze timpurile astea.”

      Ziaristul a înţeles că, abia acum are o problemă şi că trebuie să cumpănească cu temei în faţa opţiunii ce se arăta, pentru că o opţiune va fi, şi ea trebuie să fie cu minte.

      Toată luna decembrie se scurgea cu fulguieli prăpădite, cu cerul mohorât şi cu un frig umed, perfid. Oraşul îşi pusese din nou straiele ale din becuri, iar seara oamenii ieşeau să se plimbe şi să piardă vremea pe la chişcurile care vindeau puzderie de fleacuri, mereu aceleaşi, mereu parcă mai sărăcăcioase şi mai de prost gust. Iacă se apropia anul de când venise în oraşul acesta mare şi, în mod normal, ar fi trebuit să fie mulţumit. Nu i-a mers rău, ba dimpotrivă; nici contului de la bancă nu i-a mers rău, nici femeia cu care îşi împarte viaţa nu e rea. Merg pe stradă, ea îl ţine de braţ, şi el simte prin hainele groase conturul sânului, pe care-l cunoaşte, îl mângîie, se joacă cu el, şi se bucură când vede că pielea Alexandrei se face ca de găină. Îi ghiceşte frisoanele care o apropie de momentul când nu va mai rezista şi vor începe să se bucure unul de altul. Apartamentul lui se modificase de la venirea fetei, tot felul de lucruri risipite prin camere arătau că viaţa lor e îndestulată, că-şi pot permite capricii; iar ei trăiau gândid mereu la prezent. Nici unul nu pusese întrebări despre trecutul celuilalt,  dar nici  despre cealaltă viaţă, cea pe care o trăieşti alături de alţii, de colegi, de rude, de şefi. Nici despre viitor nu  vorbeau, nu-şi făceau planuri, nu încercau să provoace o alt fel de viaţă. Se bucurau deplin de ceea ce aveau, şi era suficient. Nopţile, mai ales nopţile, erau tot mai bogate, găseau continuu mici gesturi, mici fantezii, erau inventivi fără să-şi propună asta. Iar peste toate, trona imaginea Alexandrei, îmbrăcată doar în şorţul de bucătărie cu pieptarul îngust, care-i făcea sânii şi mai ademenitori. Ziaristul lăsa adesea imaginaţia să plutească peste lumea asta în care îşi aveau locul lor intim, secret, despre care nimeni nu ştie nimic, nimeni nu bănuieşte nimic. Fireşte că fiecare s-ar fi putut gândi la ceea ce ştie toată lumea, ce poate şti din propria viaţă, din propriile lor întâmplări, dar specificul vieţii ce se desfăşura între aceşti patru pereţi nimeni nu-l putea bănui, şi asta era reconfortant, năştea un sentiment de siguranţă. Una peste alta, era un decembrie care ar fi trebuit să ucidă viermele ăla care rodea de zor mintea Ziaristului. Da, da, avea un vierme care rodea neîncetat, şi pe măsură ce ajungea mai adânc, în mintea lui apăreau fraze din dosarul ăla. Viermele răstălmăcea cuvintele, le dădea alte înţelesuri, le lărgea; parcă le întidea sensurile până la subtilităţi la care nu te-ai fi aşteptat.

      Au hotărât să facă  şi Crăciunul şi revelionul doar ei doi, să nu-şi strice sărbătorile împinşi încolo şi-n-coace de programul făcut de alţii la comandă. Au târguit cu grijă, bătând oraşul în lung şi-n lat, de la marile magazine, până la dughenele de cartier, adunând mofturoşi tot felul de lucruri care să-i bucure, să le încânte sărbătorile. Când copii au început să cutreiere colindâd cu vocile lor subţiri, Ziaristul s-a gândit să-şi sune părinţii, să n-aştepte nebunia de la miezul nopţii când telefoanele vor fi ocupate.

Maică-sa l-a luat în unghii că n-a venit de sărbători acasă, dar tatăl său a chicotit îndelung şi i-a spus printre hohote: „Ai gijă, că dacă nu-i frumoasă, te alegi cu nişte dupaci după ceafă. În rest, nu te lăcomi, mai lasă şi pe la anul, nu hăpăi totul pe nemestecate… Să nu ţi se aplece.” La urările clasice s-a arătat nerăbdător şi i-a dat-o pe maică-sa care a început să pună tot felul de întrebări tot mai indiscrete. Într-un târziu a auzit vocea tatălui care-şi chema nevasta la ordin. Au mai spus câteva banalităţi, şi ăsta a fost ceremonialul din cel de al doilea an petrecut departe de părinţi.

      Zilele care au urmat au fost neobişnuit de calme. Oraşul era pustiu şi nu-i prea atrăgea. Vremea se căznea să înteţească nisoarea, dar, se pare  că nu prea o ţineau puterile, şi după un val scurt de fulgi mai de doamne ajută, tot fulguiala anemică amăgea lumea. În casă era cald, mirosea plăcut de le feluritele prăjituri şi fructe, de la băuturile alese cu grijă. Dinspre bucătărie se împrăştiau aromele cărnurilor aflate în cuptor, a sosurilor făcute cu grijă, şi, pentru prima dată, Ziaristul înţelegea de-a binelea ce însemnă ăla un camin, ce înseamnă să-ţi faci o viaţă în doi. Era mereu cu ochii pe Alexandra, mereu gata s-o răstoarne pe unde apuca, să-i asculte protestele de formă, în timp ce-i umblă la podoabe, şi-o înmoaie.

      Pe întâi ianuarie, seara au ieşti la o plimbare, sperând să găsească o cană de vin fiert. Fulguiala trecuse cu totul, cerul încerca să se scuture de nori şi doar vântul părea că vrea să se întărească. Poate că a doua zi va fi o zi de iarnă cu soare. Poate. Cine ştie? Strada se umpluse de lume, mulţi tineri gălăgioşi alergau de la o petrecere la alta, se strecurau agili printre ceilalţi, pe care nimic nu-i grăbea. Acum Ziaristului, aceştia i se păreau că sunt o altă lume, el trecuse pragul, făcuse un pas decisiv, era tipul care aparţinea unei femei, avea o viaţă care prevestea responsabilităţi. Un soi de mândrie îl făcea să meargă ceva mai băţos, ceva mai ţanţoş. Ce mai, era un bărbat care alesese calea. Mâna Alexandrei sprijinită pe antebraţul său îi întărea sentimentele şi-i strecura în inimă un fior de bucurie şi de mândrie. Nu era orice femeie, femeia asta de lângă el. Era femeia lui.

      N-au stat cine ştie ce în oraş, nici nu prea aveau de ce, totul era monoton şi-ţi crea un sentiment neplăcut de singurătate. Mulţimea asta era formată din oamenii singuri ai oraşului care altceva mai bun nu aveau de făcut, ieşeau să se plimbe, să treacă pe lângă alţi oameni, şi astfel să aibă iluzia căşi alungă singurătatea. Restul serii s-a scurs parcă un pic obosit, trecuseră multe zile de când nu făceau nimic altceva decât să aştepte ciugulind tot felul de fleacuri, făcând dragoste şi muindu-şi buzele în băuturile pe care Alexandra le alesese cu grijă. Erau totuşi oameni obişnuiţi să alerge cât e ziua de lungă, să-şi bage nasul prin tot felul de locuri; erau nişte oameni curioşi, scormoneau, îi provocau pe alţii, iar zilele astea nu fuseseră de cât doi trândavi tinuţi depare de acţiunile lumii.

      Când a deschis ochii, a doua zi, Ziaristul a ştiut clar ce are de făcut. Totul i s-a arătat în minte limpede, fiecare gest, cu rostul lui, dădea imaginea întregului care-i plăcea nespus. S-a ridicat bine dispus din pat, era pus pe şotii spre disperarea Alexandrei, care dimineaţa se urnea greu, anevoie. Abia a avut răbdare să-şi bea cafeaua şi a tulit-o sprinţar spre redacţie.

      Se adunaseră cam toţi, fiecare adusese de acasă bunătăţi, le înşiraseră pe mese, pitiseră sticlele prin birouri, ibricele fierbeau de zor, iar oamenii scoteau din dosare materialele scrise din vreme ca să nu strice ziua de doi ianuarie. Au cules de pe fluxurile de ştiri, evenimentele mai desosebite din aceste zile, şi treaba era cam gata pe ziua de azi. Aşa era în fiecare an de doi ianuarie. Ziaristul s-a salutat cu fiecare, au ciocnit un pahar, şi-au urat cele cuvenite, apoi el s-a aşezat la computer şi a tastat de zor preţ de câteva minute. După ce-a tipărit foaia, s-a îndreptat spre biroul redactorului-şef şi i-a întins hîrtia. Când a văzut-o în mâna şefului, sentimentul de libertate a început să-l provoace, era deja nerăbdător şi grăbit. Redactorul-şef a citit textul, i-a aruncat o privire, şi pe urmă l-a mai citit o dată. „Ai înebunit tu, sau m-am prostit eu?” „Nici una, nici alta, şefule, dar zilele astea am înţeles că ziaristica nu e de mine. Nu sunt făcut pentru meseria asta.” „După mintea mea, povestea asta miroase a cerere de mărire a salariului; vii l-a mine cu o demisie, îmi torni gogoşi despre meserie şi aştepţi o mărire de salariu.” „Nici pomeneală! Plec pur şi simplu. Vreau să mă întorc în micul meu oraşel şi să mă gândesc la cum ar fi viaţa departe de toate tâmpeniile lumii în care trăim. Trebuie să găsesc un locuşor care să fie cât mai departe de nerozie.  Nu se poate să nu fie aşa ceva, oriunde pe cuprinsul acestei ţări.” „Băiete, asta e mai de grabă o criză de pubertate, dar tu eşti deja ditamai bărbatul care ar trebui să aibă altfel de gânduri. Hai să rupem dracului hârtia asta, să-ţi dau mărirea aia de salariu şi să ne apucăm de treabă. Ce, dracu, mă, eşti în a patra putere din stat, ai şanse mari, şi tu ştii asta, că nu eşti prost, eşti talentat, ai fler, ai nas, ai făcut treabă bună tot anul ăsta. Ce sunt fasoanele astea de domnişoară nefutută?” „Şefule, pentru meseria asta trebuie să ai ficatul tare, altminteri dai de belea. Ficatul tare, şi spinarea din cauciuc, să te apleci după cum bate vântul. Eu n-am aşa ceva, eu n-am ficatul tare, şi n-am spinarea din cauciuc. Poate că în alte vremuri aş fi fost un bun ziarist, dar în ziua de astăzi, ca să fii un bun ziarist, după cum se arată el în mintea mea, după cum aş vrea să fac eu meseria asta, aş zbura ca o surcea. Dacă ţi-aş aduce vreo două-trei materiale pe care le am în minte, am da de dracu amândoi, iar dumneata ai ani grei de meserie în spate.” „Pune-mă la încercare.” „O!, doamne iartă-mă, ştii foarte bine că dumneata eşti doar un slujbaş. Că în ultimă instanţă, nu dumneata hotărăşti, ci acţionarii din umbră, iar interesele lor aruncă pete de căcăt şi pe gazeta asta, şi pe toate celelalte. Nu suntem copii, şefule. Las-o aşa cum a căzut. Ai în mână demisia mea, şi ştii ce înseamnă asta? Înseamnă că am dat de iţe încurcate rău, şi care trec prin materia aia care miroase rău, care pute. Ori mă laşi să plec, ori ne calcă trenul pe amândoi. Ori facem jocul unor oameni care n-au nici un Dumnezeu.  Să ai un an bun, şefule, şi toţi ăia care vin să fie la fel.”

      Ziaristul s-a ridicat, şi a ieşit din biroul şefului să ciocnească un pahar cu foştii săi colegi.

      Când s-a întors acasă, Alexandra nu se întorsese, a venit târziu, către seară şi ca de obicei avea mâinile ocupate cu sacoşele ce ascundeau bunătăţi de tot felul. N-a lăsat-o să despacheteze, a tras-o în sufragerie şi a împins-o într-un fotoliu. „Acolo să stai, şi să asculţi cu amândouă urechile ce-ţi voi spune.” Pe urmă i-a povestit despre ancheta lui, despre heruvimii din presă, despre cercurile care fac bani nemunciţi, despre demisie şi despre ce-şi doreşte să facă. Când a terminat, Alexandra s-a ridicat şi s-a dus la baie, unde a rămas vreo douăzeci de minute. Se auzea apa duşului, iar Ziaristul ştia că trebuie să aibă răbdare. Când a ieşit, femeia era înfăşurată doar în prosop, avea părul ud atârnând greu, contrastând cu albul ştergarului. S-a reaşezat pe locul ei, a strâns prosopul cu amândouă mâinile şi l-a privit ţintă. „ Şi zi aşa, Greuceanu, ne-am luat la trântă cu sistemul.” „Nu m-am luat la trântă cu nimeni. Tocmai aia e, că nu m-am luat la trântă cu nimeni. Din nefericire, nu ai cu cine să te iei la trântă. Lumea pe care am descoperit-o e mai ceva ca balaurul din poveste, e ca mercurul: se împrăştie şi se reface  la iuţelă, ia toate formele posibile, iar eu sunt un biet om, şi cam leneş pe deasupra.” „Auzi, Greucene, tu ştii de ce vreau eu să mă fac ziaristă? Să nu te osteneşti cu simţul dreptăţii, cu transparenţa, cu nevoia de justiţie, şi cu alte prostii citite prin cărţi. La bască mă doare pe mine de justiţie şi dreptate, eu sunt o muiere cu gusturi scumpe şi rafinate, dar ţin mult şi la libertatea mea. Nu mi-ar conveni să mă bag în patul unui nepricopsit şi să-i plătesc capriciile mele cu ceea ce au femeile şi-şi doresc bărbaţii. Aia e treabă serioasă, şi-mi place mult, o vreau făcută serios şi cu poftă. Uite de aia o să fiu ziaristă, ca să scormonesc după indivizi care au băgat mâna fără socoteală, iar eu o să-i strâng de coaie şi ei or să-mi facă viaţa plăcută. Mai întâi am vrut să mă fac avocat, dar prea e o lume împuţită şi-ţi freci coatele cu toţi nespălaţii. Doctor să fii e multă muncă şi multă mizerie. Ziaristul are o viaţă aerisită şi poate scutura buzunarele multor tipi care nu şi-au păzit bine spatele. Dau dijmă bucuroşi, pentru că se mai aleg şi cu ceva reclamă pe deasupra. Ziarisul poate să-l ascundă, şi-i mai dă, din când în când, câte o informaţie folositoare, aşa că simbria nu-i scumpă, şi-i şi meritată, până la urmă. Tu ai avut toate astea la picioare, nici prost nu eşti că ţi-am citit nişte articole, eşti doar un neisprăvit care nu înţelege că la vremea asta nu ai timp de fasoane, că viaţa-i scurtă şi când te aştepţi mai puţin, te pun ăştia pe năsălie. Dacă erai întreg la minte am fi avut o viaţă ca-n poveşti, ţara asta e plină de indivizi care n-au decât bani în căpuşorul lor, fac orice, plătesc pe oricine, iar noi – la urma, urmei – nici nu suntem aşa pretenţioşi. Da’ tu nu eşti întreg la minte, ăsta e păcatul tău.”

      S-au ciondănit toată seara. Nu se certau, pentru nici unul dintre ei tema nu isca subiecte de ceartă, pentru că, nici unul nu voia să-l convingă pe celălalt de vreun adevăr. Erau doar două drumuri care se despărţeau, fără regrete, fără nostalgii, mulţumiţi de amintirile care le rămâneau. Tîrziu în noapte, Ziaristul a zărit pe biroul unde lucra, dosarul pe care aproape-l ştia pe dinafară. L-a luat, i l-a întins Alexandrei, în timp ce în sinea lui râdea viclean. Era tocmai pe placul femeii, dosarul ăla. „Ai aici material numai bun pentru un început, poate şi pentru oarece continuări, dacă mai faci ceva săpături.” Pe urmă au trecut la lucruri concrete. Alexandrei îi plăcea apartamentul şi zona, aşa că au hotărât să transfere contractul pe numele ei. Ziaristul i-a promis că va vorbi cu redactorul-şef să-i găseasacă un loc în redacţie.

      Apoi n-au mai fost multe lucruri de spus.

În noaptea aia s-au iubit încrâncenat, părea că fiecare caută să-l determine astfel pe celălalt să cedeze, să treacă în cealaltă tabără. Chestia asta venea din adâncurile lor, acolo unde ceva tânjea după zilele ce se scurseseră. N-avea forţa de a se transforma într-o dorinţă năzuinţa asta, plutea  ca o ceaţă în subconştientul lor, şi-i împingea să fie mai aprigi, mai determinaţi, îi împingea să încerce să-l ducă pe celălalt mai în adâncul plăcerii.

      I-au trebuit trei zile Ziaristului să rezolve toate treburile şi să poată pleca liniştit. Între timp vorbise de mai multe ori cu tatăl său la telefon. Bătrânul era încântat de decizia fiului, şi voia să vină mai repede acasă, să povestească. Pe Ziarist îl amuza nerăbdarea tatălui, ştia cum va arăta scena cu povestitul; ei doi, în bucătărie, cu o sticlă de ţuică pe masă, din care bătrânul turna zgârcit în păhăruţe  mici de-o sorbitură.

      Trenul ajungea către seară, când lumina pierise de mult, iar el hotărâse să meargă pe jos la gară, să plece alene din oraşul cel mare. Avea pe umeri aceeaşi geantă cu care venise, lucrurile adunate în răstimp rămăseseră în apartament. Hotărâse, împreună cu Alexandra. să le lase acolo până va veni c-o maşină să le ia. Nu era foarte frig, era o seară plăcută de iarnă, lumina se făcea tot mai puţină, umbrele lungi ale copacilor, gardurilor, stâlpilor din cartierul prin care trecea contrastau cu galbenul răspândit de becurile străzii. Mirosea mai degrabă a primăvară timpurie, iar Ziaristul se simţea încântat că isprăvise povestea asta cu gazetăria. Şapte ani trecuse dintr-o stare în alta, la început căutând un mai bine, apoi înţelegând că nu se poate împăca cu mai binele ce i se propune. Mereu îşi spunea că e un prost, că dă cu piciorul unor oportunităţi pe care cu singuranţă nu le va mai întâlni; conjuncturile îi fuseseră mereu favorabile, şi ar fi putut să-şi aranjeze viaţa după cerinţa vremilor, dar vezi, era dracul ăla din adâncul lui care-l tot împingea departe de binele ce i se oferea. Săltă geanta, să se aşeze mai bine pe umăr, îşi afundă mâinile în buzunare, şi-şi roti privirea să treverseze strada. Când a ridicat capul, i-a atras atenţia fereastra casei pe lângă care trecea. Era o fereastră largă, aproape cât tot peretele, fără perdele, luminată plăcut, şi-n spatele ei  vedea cum o femeie încă tânără vorbea cu un adolescent de vreo şaptesprezece, optusprezece ani. Era o dispută între cei doi, nu una încrâncenată, doar că vorbeau aprins şi căutau să-l convingă pe celălalt.

      Ziaristul n-avea de unde să ştie că cei doi erau Clara şi Toma, fiul ei. Se mutaseră de mult timp la oraş. Grădina rămăsese în grija lui Mihai, părinţii ei se prăpădiseră şi fratele ei îi trimitea lunar bani din bunurile pe care le moşteniseră. Pentru Clara nu exista decât Toma, lumea se modelase ca el să fie bucricul pământului, dar nu era vorba despre o dragoste oarbă şi fără discernământ, ci dimpotrivă. Ei doi deveneau parteneri, pe măsură ce Toma creştea şi aducea cu el toate apucăturile noii generaţii. Iar Clara ţinea ca faptele trecutului să oglindească pornirile unor minţi fără experienţă, aşa puteau ajunge la o ordine, la un miez, la un întreg care să nu-i arunce dintr-o latură în cealaltă. Obiceul de a merge des în locuri ascunse, să cunoască oameni pe care nimeni nu-i bagă în seamă, să stea de vorbă cu ei, nu pierise, dar alte forme luase. Îl modelase ceea ce ştiau oamenii ăia, ce spuneau: ori încrâncenaţi şi porniţi; ori cu mintea aiurea după vreun gând care-i bântuia. Pe măsură ce treceau anii, fel de fel de înţelesuri se lăsau desluşite, se lăsau pătrunse până în miezul lor.

      În seara aceea discutau despre vernisajul unei expoziţii de sculptură la care fuseseră cu vreo zece zile în urmă. Îi îndemnase Sergiana, care-l cunoştea pe autor, prieten al mamei ei. Vernisajul n-a fost de loc izbutit, lume puţină în sălile mari, pline cu lucrări ciudate. Şi oamenii erau grăbiţi, veneau pe  fugă, aproape alergau printre lucrări, le priveau neatenţi, fără poftă. Pentru ei, însă, fiecare formă pe care o descopereau însemna o călătorie într-un tărâm. Nu într-o lume, nu într-un spaţiu, nu într-un univers, ci într-un tărâm. Forma îi lua, îi ducea şi-i lăsa acolo, fiecare să se descurce cum poate. Toma era pur şi simplu zguduit, nu înţelegea cum poate un om, unul care ajunge atât de adânc în ceva care zace în miezul firii, să fie deopotrivă atât de cinic, de dur, de mângâietor, de viclean, dar peste toate astea atât de plin de iubire. Din seara aceea, băiatul nu contenea să vorbească, mereu descoperind că-n lucrările alea, ce păreau atât de simple, erau lucruri care ţi se arată pe măsură ce-ţi trăieşti viaţa, şi care nu te părăsesc, te lasă să te sprijini în momentele de cumpănă. Maică-sa, Clara, îl stârnea, îl provoca de fiecare dată, îl determina să facă mereu o nouă călătorie printre lucruri care sunt şi nu sunt, care apar şi dispar, care te izbesc sau se spulberă ca o boare venită din senin.

      Asta n-avea cum să ştie Ziaristul, care s-a desprins cu greu de imaginea oferită de fereastra aceea. Atmosfera din camera largă şi întunecată, dintre cei doi oameni îl atrăgea ca un strop de miere. Nu ce vedea în spatele ferestrei era rostul atracţiei, ci povestea care ar fi cuprins o lume, dacă aceasta ar fi avut răbdarea şi înţelepciunea să asculte; şi chiar dacă motivele lui tot zăceau,  parcă fără speranţă,  într-o cută adâncă a cugetului agăţate ca un scaiete – întărindu-i convingerea că a luat hotărârea ce trebuie, la momentul la care trebuie -, ele nu alinau neliniştea  faptului că partea grea a existenţei sale abia a început. Să te abaţi dintr-o lume care se strâmbă e lucru anevoios şi care cere tărie, dar să descoperi unde e lumea aceea care să accepte şi modelul tău, să-l cuprindă,  e  o trudă care cere nepărat o minte lucidă, determinare, un strop de inconştienţă, dar nimic nu este suficient fără  un dram de noroc.

Read Full Post »

Părintele Zamfirache îşi privea lung fiica, o privea cu un adânc sentiment de înstrăinare. Îmbătrânise urât fiica sa. Dacă e să judecăm drept, trecuse amar de vreme de când nu mai trăiseră împreună, ca să-şi poată cântări faptele, sau gândurile. Stătea aşezat pe pătuţul tare al bucătăriei de vară părintele Zamfirache, şi-şi privea fiica certându-se cu Clara. Era a treia ceartă în ziua aceea, şi fiica sa era tot mai categorică. Venise s-o ia acasă pe Clara, care nici nu voia să audă, dar şi cealaltă parte era hotărâtă să nu cedeze cu nimic. Acum vorbea tare şi se înălţase pe vârfuri, dădea din mâini şi-i spunea Clarei cuvinte aspre. Fata se uita într-o parte, asculta răbdătoare şi răspundea sec, iar tonul voci arăta o hotărâre nestrămutată. Preotul nu spusese o vorbă toată seara, dar stătuse lângă cele două femei cu gândul că prezenţa sa poate vă mai îndulci din ambiţii. Nu făcea nimic altceva decât să-şi rotească privirea prin cămăruţa ce era peste vară bucătărie, iar iarna un fel de răcitor unde se ţineau lucrurile care aveau nevoie de firgul iernii. În tot timpul acesta se gândea că modul de a fi al fiicei sale arăta o femeie care nu era obişnuită să fie contrazisă, voinţa sa cârmuia vieţile celorlalţi, aşa se obişnuise. Aşa fusese obişnuită, până a ajuns să i se pară normal ca hotărârile ei să fie un fel de lege. Fiecare argument ce i se aducea împotrivă o întărea în atitudinea tot mai arogantă şi mai sfidătoare, şi preotului îi căzuse o perdea de pe ochi, iar în spatele acelei perdelei a descoperit vinovatul pentru rătăcirea  îngrozitoare din adolescenţa Clarei; rătăcirea care-i adusese atâtea necazuri şi atâta nefericire.

„Tu eşti nebună? – striga fiică-sa. Tu nu vezi că asta e ţara nimănui? Nu-i vezi la televizor? Şarlatani, hoţi, excroci, care ar da orice să poată fura până la a zecea spiţă. Îşi adună familiile şi acoliţii şi fură banii tuturor. Le fură românilor viitorul, le fură trecutul. Fură orice, doar din obişnuinţă. Cum crezi c-am să te las să trăieşti într-o ţară ca asta, când te aşteaptă o familie care te iubeşte, într-o societate orânduită după principii sănătoase şi care-şi respectă cetăţenii? Cu calităţile pe care le ai, poţi să ajungi cineva, o personalitate, vei avea o carieră sigură şi demnă, te umpli de faimă şi bani, şi ştii sigură că nu te fură nimeni, ci dimpotrivă.” „Am o carieră sigură şi demnă.” – răspunse sec, Clara. „Ai pe dracu! Pe mama dracului ai!, aşa să ştii de la mine. Nu serios, Clara, chiar îţi închipui că te voi lăsa să ajungi batjocura unor mitocani neisprăviţi? Aşa îţi imaginezi tu că va fi viaţa ta? Ce fel de mamă aş fi dacă aş permite una ca asta.” „Habar n-am ce mamă ai fi, şi nici nu mă interesează. Am gânduri legate de meleagurile astea şi am să le duc până la capăt. Nu spun că trebuie să-ţi placă şi ţie, nici nu spun că ar trebui să înţelegi, doar că de acceptat va trebui să accepţi. Au trecut şase ani de când am plecat de-acasă, aşa că mă gândesc că te-ai obişnuit cu lipsa mea. În state îl ai pe frate-meu, care vă fi un american pe cinste, ce spun eu „va fi”, cred că s-a şi făcut, şi la bătrâneţe poate că vecinii or să uite că sunteţi nişte emigranţi, veniţi cu două valize şi ceva bani în bancă. Auzi, mamă, m-ai lasă-mă-n pace cu aerele tale de cetăţean tare-n constituţie, şi-n democraţie. Eu n-am treabă cu cine ce fură în ţara asta. Ştiu că se fură, ştiu că e rău că se fură, ştiu că se va mai fura încă multă vreme. Ştiu că se dă mită, pentru că eu am mituit un spital întreg, o secţie de poliţie şi mulţi alţi funcţionari. Îi mituiesc de fiecare dată când mă împiedic de ceva, cum dracu’ să nu ştiu că sunt corupţi. Da’, vezi tu, aici în păduri, nu prea contează asta. Aici trebuie să fii tu tare şi să ştii să dai cu pumnul în masă dacă vrei ceva. Personal, mă rog lui dumnezeu, să nu fie siliţi ăştia să facă drumurile. Atunci ar fi nasol! E mai bine să rămânem aşa izolaţi, ca să ne păstrăm bruma noastră de bun simţ, care şi aşa a început s-o ia razna. Nu-ţi bate gura de pomană şi dacă tot ai venit, bucură-te de o vacanţă în casa părintească pe care n-ai mai văzut-o de-o viaţă.”

            Părintele Zamfirache râdea cu poftă în sinea lui: a dracului muieruşcă, mai era şi nepoata asta a lui! Acum îi înţelegea pe ţăranii care ajunseseră să se gândească de două ori dacă să lucreze pentru ea sau nu. Avea un renume în ţinutul ăsta al pădurilor; în cuprisul a vreo cinci sate se vorbea despre faptul că dacă intrai în gura ei, să te ferească dumnezeu! Acu câţiva ani veneau ţăranii cu gânduri la bani câştigaţi pe nemuncă. Veneau cum erau obişnuiţi. Veneau, se tocmeau, luau un avans şi pe urmă lălăiau treaba după cum le era lor voia. Asta a mers de vreo două ori, că pe urmă s-au pomenit că le-a căzut cerul în cap, şi că muiere mai a dracului ca nepoata popii cel bătrân nu se află. Venea la poarta datorului cu un haidamac care nu scotea o vorbă, stătea doar şi se uita, Clara îi făcea socoteala românului de-i ieşeau  pe nas şi avansuri şi treburi nefăcute şi zile pierdute. Se vorbiseră sătenii să-l cotonogească pe haidamac şi s-o păruiască niţel pe muiere ca să-i moaie clonţu’, dar au aflat că goblizanu’ era angajatul unei firme de pază, şi că-i aşteaptă bucluc mare, cu tribunale şi puşcării, aşa c-au dat înapoi, şi-au făcut înţelegere. Pe urmă se fereau să se mai lege la cap c-o nebună. Nu-i vorbă, plătea bine şi cinstit, dar voia muncă în draci, şi de calitate, voia să fii punctual şi să te ţii de cuvânt, lucru care le pica peste mână, mai ales toamna după ce se coceau viile şi se scuturau livezile. Ăsta era obiceiul locului de când se ştiau ei, şi până când a apărut Clara în sat nimeni nu s-a ridicat împotriva obiceiului. Ieşeau scandaluri, se mai bumbăceau unii, dar până la urmă totul se potolea cumva. E drept că erau mereu în pagubă şi unii şi ceilalţi, dar unde merge mia, merge şi suta; viaţa se scurge şi la pagubă şi la câştig. Cu nepoata popii, însă, li s-a-nfundat, şi oricât au înjurat-o şi-au drăcuit-o, n-a fost chip s-o scoată la capăt decât făcându-şi treaba ca la carte. Cu timpul s-au obişnuit sătenii, şi când era vorbă de ea se schimba socoteala, în rest viaţa mergea ca-nainte şi scandaluri nu erau puţine în satele din pădurime, că venea tineretul care muncea în străinătate şi voia lucrare gata cât ai clipi, da’ şi după gusturile fistichii deprinse pe alte meleaguri.

            Părintele ştia despre zvonurile satului şi era curios să vadă cum s-o descurca fie-sa, care devenea tot mai nervoasă şi îndârjită, cu Clara şi cu felul ei de-a fi.

„Dacă tu îţi închipui că eu am venit în vacanţă, te înşeli. Eu am venit să te i-au acasă şi fără tine nu plec,” îi spuse Clarei. „Atunci dă telefon şi spune-le că tu ai rămas în Romania, că eu de aicea nu plec nicăieri. Să ştii că n-o fac din patriotism, din dragoste de popor şi de naţie, sau din alte prostii din astea. Să nu-ţi treacă prin cap aşa ceva. Şi dacă aş fi în Mongolia tot aş rămâne, pentru că mi-am găsit un rost, am planurile mele,  am deschis un drum şi-mi place să merg pe el, aşa că obişnuieşte-te cu ideea că aşa a fost să fie. Tu ai plecat dintr-o ţară care nu ţi-a plăcut, şi-ţi place aia în care trăieşti. Eu, la rândul meu, am plecat dintr-o ţară de care mă doare-n cot, mi-am găsit un rost aici, şi-mi place. Ce nu-mi place e să fiu bătută la cap cu nerozii politice, cu tot felul de găinaţuri despre democraţie, civilizaţie, şi alte căcaturi care nu mai au nici o valoare în lumea asta care şi-a pierdut rostul. Oamenilor a început să le placă să folosească tot felul de cuvinte despre care nu înţeleg mare lucru, se iau unu după altul şi vorbesc ca proştii, şi nu se mai satură. Dacă eşti un nerod, stai cu urechea ciulită, în timp ce unii  îţi mănâncă pâinea şi-ţi beau laptele cât ai clipi. Dar dacă ai o fărâmă de minte, o să ştii să te dai din drumul ăla, o să te abaţi şi n-o să umbli cu ochii după mai binele zilei… că mai binele e duşmanul binelui. Aşa zice bunica, şi zice bine.”

            A urmat o nefăcută. Părintele Zamfirache nu s-ar fi aşteptat în ruptul capului la una ca asta. Fiică-sa a făcut o criză de nervi cu toate zbieretele pământului, cu urlete din toţi bojogii, cu plânsete şi tot tacâmul. Sărmanul bătrân nu ştia ce s-ar putea face, nu fusese niciodată într-o situaţie ca asta şi nepăsarea Clarei îl zăpăcea şi mai tare. Fata stătea cu mîinile încrucişate sub sâni şi privea în podeaua cămăruţei de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar fiică-sa, ba plîngea în hohote, ba înjura toată naţia română şi-o făcea albie de porci, ba se ruga  de Clara să înţeleagă că nu se poate trăi omeneşte într-o ţară de hoţi, de corupţi, de mafioţi şi de trădători de neam, şi că  America e naţiunea, singura naţiune cuprinzătoare, unde dacă eşti harnic şi deştept ai traiul asigurat în bunăstare şi respect. După vreo oră de  spectacol, fiică-sa a plecat din bucătăria de vară val-vârtej, urlând că n-o să lase lucrurile aşa în ruptul capului. Clara a suspinat o dată adânc, s-a aplecat către bătrânul preot, l-a sărutat pe tâmplă şi i-a zis: „Las’ că-i trece. Noi să fim sănătoşi.” I-a urat noapte bună, şi a plecat, lăsându-l pe preot singur cu gândurile lui care nu-i dădeau pace. Pe de o parte ştia bine că fiică-sa are dreptate, şi că nu se poate compara viaţa din state cu ce are Clara în ţinuturile astea. Dar, pe de altă parte, de fiecare dată când fusese în vizită, nimic nu era pe placul lui în adevăratul sens al cuvântului. Sclipitor şi curat mai tot locul, dar nici gusturile mâncărurilor, parcă prea pline de prostii din alea chimice, sau scumpe ca focul, că te lăsai păgubaş, nici aerele băştinaşului care te cam privea dintr-o parte, da’ se făcea că e plin de bucurie că te vede, nici obiceiurile locului nu-i picau bine preotului, care stătea ca pe ghimpi şi abia aştepta să se vadă plecat şi ajuns în ograda lui. La o adică, trebuia să recunoasă că nu i-ar fi la îndemână plecarea Clarei şi din cauza  folosului pe care-l avea de pe urma nepoatei care pusese la punct gospodăria şi-o întărise. Părintele cumpărase de mult tare o sfoară de pământ, cam într-o râpă, pe marginea unui pârâu prăpădit. Nu făcea cine ştie ce parale pământul ăla şi-l cumpărase ca să ajute un amărât ce căzuse într-un necaz. Îl cumpărase, dar vreme pentru el nu găsise şi a stat mai mult pârloagă până la venirea Clarei. A făcut, fata, şi-a dres, de-a transformat pârloaga într-o grădină de zarzavat unde nu punea decât soiuri de prin partea locului. A umblat prin sat şi-a dat de doi moşnegi care ştiau tot felul de lucrări meşteşugite şi legumele ei nu ştiau ce-s alea ierbicide sau îngrăşăminte. Unul din moşnegi şi-a adus nepoţii cu el, nişte ăia cu caş la gură, că părintele Zamfirache tare se mira să-i vadă cum se învârt pe-acolo, dar cum-necum, grădina a început să aibă recolte. Pe urmă, cu ajutorul Adinei şi al Sergianei îşi făcuse o listă de cumpărători care veneau o dată pe săptămână şi plecau cu maşina doldora. Ba, erau familii care veneau cu copii, la sfârşit de săptămână, lucrau şi ei cum se pricepeau, cot la cot cu moşnegii, dar făceau şi mese cu grătare, cu  tot felul de lucruri fripte, ba şi cu alte feluri de bunătăţi spre încântarea moşnegilor care nu mâncaseră la viaţa lor astfel de coloniale. Era mare veselie, şi moşnegăraia, dar şi plozii nu ştiau ce să mai facă să-i intre Clarei în voie. În rest, n-o lua nimeni în serios, dar chestia asta stârnise mare invidie, pentru că alţii aveau grădini cu soiuri aduse de peste mări şi ţări, care produceau nu glumă, dar era musai să alergi după cumpărători, că  se găseau greu, mai ales la cantităţile pe care le scoteau ei. Faptul că la gradina Clarei, venea mai în toată ziua o maşină, două care plecau încărcate cu legumele ei nu tocmai arătoase, îi scotea de minţi pe ăilalţi. Chestia era că, fata îşi înmulţea clieţii, şi se vedea de la distanţă că sunt oameni cu bani care şi-ar permite să cumpere producţia unui sat întreg, dar ei nu voiau decât legumele Clarei, şi unii  mai şi munceau pe de-a moaca. Ăilalţi grădinari trebuiau să-şi încarce maşinile şi să meargă la oraş, sau în alte localităţi mai spre munte ca să-şi vândă marfa. Era muncă multă, vere, şi cheltuială, şi timp pierdut, aşa că îi rodea pizma, dar înapoi nu dădeau, şi-n fiecare an cumpărau soiuri şi mai productive, tehnologii şi mai drăcoase, şi chimicale tot mai renumite. Toţi se aşteptau s-o vadă pe nepoata popii cum se încurcă, cum dă în nas, şi s-alege praful, dar ea şi-a gospodărit pământul cum a ştiut, şi şi-a aranjat clienţii unul cîte unul. Pe urmă toată suflarea s-a aşteptat să vadă cum cumpără pământ şi-şi măreşte grădina, dar Clara n-a făcut nimic din toate astea. Cât pământ a avut, cu atâta a rămas, şi tot cu moşnegii şi cu copchii lor îl muncea. „Da’ de ce nu mai cumperi nişte pământ, domnişoară?, o ispiteau. Că, de mers îţi merge, să nu fie de deochi.” „Măi, nea cutare, răspundea Clara, nu-mi trebuie mai mult pământ. Bunica are o vorbă: mai binele e duşamnul binelui. Azi aleargă clienţii după mine, şi-mi cumpără toată marfa. Mâine, dacă o să cumpăr pământ mai mult, s-ar putea să alerg eu după clienţi, şi să rămân cu marfa-n soare. Nu-mi trebuie. E bine cât a dat Dumnezeu.”  Banii câştigaţi îi băga în casă şi în acareturi, şi fără să bage de seamă, părintele s-a trezit că gospodăria lui a prins iarăşi viaţă. Casa şi-a schimbat acoperişul, beciul şi-a făcut intrarea din piatră şi s-a mai mărit niţel, grajdurile s-au podit cu dulapi de salcâm, fosa septică s-a mărit şi ea. Fosa asta septică era mândria părintelui Zamfirache, pentru că era singura din sat, cum şi casa era singura care avea canalizar şi apă de la robinet, şi baie ca la oraş. Era mare lucru aici în păduri.  Erau lucruri făcute de el la tinereţe, Când a ridicat casa, tot atunci a ridicat un bazin peste fântână şi-l umplea c-o pompă care urca apa, pe urmă cădea unde avea el nevoie. Acuma anii trecuseră peste părintele Zamfirache, trecuseră întâmplările vieţii, mai bune sau mai rele. N-avea de ce să se plângă; doar că se simţea legat cu fire nevăzute şi trainice de evenimente ce-l luminaseră cu pildele lor, sau cu farmecul lor, iar lumea de azi, se vede, n-o mai putea înţelege. Era departe de el, lumea de azi, lume străină, cu apăcuături despre care nu putea vorbi. Nu putea şti dacă sunt bune sau rele, ştia doar că nu sunt din lumea lui, şi până la venirea Clarei, lucrurile deveneau tot mai înceţoşate, mai tulburi. Dar atitudinea fetei i-a dat de înţeles că de acolo de unde se află el sunt lucruri care se pot lămuri. Preotul devenea conştient că nepoata sa se găseşte undeva între cele două lumi, şi fără să vrea le luminează pe amândouă, iar el, dacă are grijă şi e atent poate trage învăţîminte. Uneori se necăjea părintele, când vedea nepăsarea cu care fata trata tot ceea ce nu era de interesul ei. Fusese învăţat să se gândească la semeni, şi atâta răceală câtă arăta tânara femeie îl tulbura. Puţin îi păsa dacă ai înţeles sau nu, dacă eşti de acord sau nu, dacă şi tu îţi faci planuri, dacă şi pe tine te trage aţa către ideile ei, şi te încântă; dacă făceai cumsecade treaba de care ea avea nevoie, era bine, dacă nu, punea lucrurile la punct scurt şi fără cale de întoarcere. Într-o seară, părintele stătea în cerdac şi-şi spăla ochii în coroanele copacilor din jur, cei care făceau să pară că pădurea ajunge până în curte. Nu se gândea la nimic; pur şi simplu stătea sorbind din când în când din ceaiul său de mentă proaspătă. Şi dintr-o dată şi-a dat seama că nepoata lui nu vrea nimic altceva decât să aibe o lume a ei, o lumea cu reguli nescrise dar temeinice, o lume ruptă din societatea celorlalţi semeni. Pentru asta, atunci când umbla în afara lumii ei, mituia, juca jocul zilei, se făcea că înţelege şi acceptă, părea să nu bage de seamă cum vor s-o tragă pe sfoară diferiţii funcţionari şi-i ducea de nas până ajungeau la mâna ei. Era o lumea care exista departe de interesele Clarei, interese pe care fata le păzea cu străşnicie, strângea din dinţi şi mai punea o cărămidă la alcătuirea  pe care o menea să-I păzească liniştea şi independenţa. Era o lume fără pretenţii, fără orgolii, fără nazuinţi deşarte şi pline de vanitate. Într-un cuvânt era lumea unui om obişnuit, care vrea să-şi ducă zilele fără ruşinea de a fi făcut degeaba umbră pământului.

 Dar, părintele Zamfirache vedea dincolo de toate astea. Vedea şi bune şi rele din lumea pe care-o trăise, aşa cum vedea şi bune şi rele din lumea asta care se năştea acum. Da, da, lumea care încă se năştea, care nu-şi aflase cale sigură, fapt pentru care mai tolera tot felul de arătări ce se lipiseră de miezul ei şi pe care era nevoită să le mai poarte. Se gândea cu tristeţe că va fi nevoie  să mai treacă destulă vreme până să se ivească zorii unei ordini, şi lumea să se  scuture de arătări. Pe măsură ce gândea la ordinea ce va să vină, arătările îi apăreau tot mai hidoase şi unele dintre ele negândit de viclene. Învăţaseră să-şi schimbe înfăţişarea, să pară că sunt mânate de gândul bun, de iubire, de speranţa luminoasă, dar era suficient să te apropii că împroşcau veninul fără milă, cu un rânjet victorios de cotoarbă pătimaşă. Se gândea preotul că ar fi de datoria Clarei să le dea în vileag, pentru că vedea lipede cum ştie să le deosebească, cum le alege din mulţime şi cum se fereşte din drumul lor. Nu-i vorbă că erau bucuroase cotoarbele să se ţină departe de tânăra care se vădea a fi fără milă dacă-i stai în cale. Doar că preotul gândea la semenii lui nevinovaţi, care cădeau seceraţi; se gândea că erau prea mulţi, şi prea fără şansă, şi nimeni nu avea grija lor. Iar, după opinia lui, asta nu era o treabă creştinească. Cineva trebuie să aleagă calea jertfei pentru oamenii ăştia atât de orbi şi neputincioşi. Ar fi fost bucuros, pe de o parte, ca sânge din sângele lui să aleagă o astfel de cale, şi s-ar fi rugat fără de încetare pentru izbândă. Pe de altă parte, inima i se strângea şi-şi spunea că n-ar fi drept să fie jertfit sufletul unei fete care şi aşa trecuse prin chinuri ce nu se pot povesti, şi că altul ar trebui să fie alesul. “Doamne, fă tu lumină în povestea asta, că voinţa ta e lege, şi după voia ta vor fi toate” – îşi spunea mereu părintele Zamfirache şi în momentele alea era teribil de amărât că el nu e decât un biet preot de ţară, că n-are nici putere, nici ştiinţă de carte şi nici minte să intre într-o asemenea înfruntare.

Read Full Post »

Older Posts »