Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘fiinţare’

Departe de a fi la fel de spectaculoasă ca  aceea a unui savant creativ, contribuţia unui eseist – care se rezumă doar la semnalarea modului cum se lărgeşte  spectrul de înţelesuri ale unui moment de realitate,  pe măsură ce efectele atributelor acesteia – a realității – devin mai subtile; și de ce nu, să contribuie pe măsura puterilor sale la raportarea spectrului în discuție către  altele identificate, sau posibil de identificat în alte zone – are şi ea rolul ei în formarea noilor judecăţi despre condiţia , mereu surprinzătoare, a materiei. Mai mult, evidenţierea relaţiilor, în evoluție, dintre înţelesurile noţunii şi atributele, în evoluție, ale obiectului fizic, îl pot ajuta pe savant să sesizeze direcţia de mişcare a orizonturilor materiei, atât în relaţie cu ea însăşi, cât şi cu Fiinţarea. În lungul evoluției gândirii, astfel de contribuții ale unor eseiști – și de ce nu? – ale unor Înțelepți au determinat un raport mai îndrăzneț cu Ființarea, ceea ce l-a determinat pe Heidegger să afirme: „«Plutim» în teamă. Sau, mai limpede spus: teama este cea care ne face să plutim, pentru că, prin ea, fiinţarea în întregul ei ajunge să alunece şi să ne scape. Noi înşine, aceşti oameni fiinţători, aşezaţi în mijlocul fiinţării, alunecăm odată cu fiinţarea, pierzându-ne pe noi înşine.” Poate că, astfel, am putea evita această capcană, și am înțelege faptul că ceea ce numim cunoaștere este un proces, iar noi suntem permanent în interiorul limitelor acestuia, și ceea ce se află dincolo de limite nu există, ci urmează să existe în direct dependență cu cunoștințele noastre. Ca atare, Universul nu poate fi împărțit, nu poate fi delimitat și categorisit decât în  parte pe care deja am izbutit s-o cunoaștem. Instrumentele fizicii moderne au confirmat existența unui corp energetic care învăluie și întrepătrude corpul fizic. S-ar cuveni, datorat acestor dovezi, să ne schimbăm atitudinea față de afirmațiile vechilor înțelepți în ceea ce privește relațiile dintre nivelul fizic și celelalte nivele ale Ființării; câte or fie ele. S-ar cuveni să încercăm să descifrăm cu mai multă atenție, până unde se întind limitele materiei, sau dacă, nu cumva, materie este totul. Teoriile lui Freud, Joung, Shaldreke, toată psihologia modernă, dovedeșc faptul că, ceea ce numim contemporaneitate nu se  rezumă la acțiuni, cauze, sau efecte produse în orizontul care marchează o existență colectivă fizică. Noțiunea de contemporaneitate pare că ar avea nevoie de o actualizare și armonizare a conținutului ținând cont de funcțiile active ale elementelor importante ale cunoașterii de ultimă oră. Pentru că, noțiunea de contemporaneitate care se referă doar la relațiile pe orizontală, cele care funcționează între anumite limite temporale foarte precise, nu mai sunt edificatoare. Este nevoie să vedem cum sunt asimilate și cum funcționează în noțiune elementele de realitate ce vin din verticala a ceea ce se dovedește că este o structură cu mult mai complexă.  Fiecare operațiune de acest fel, nu face altceva decât să ne transforme în captivii unor categorii aflate într-un anume gen de relații în interiorul cărora căutăm să fixăm coordonatele care să ghideze modelul de a cunoaște și nu procesul în subtilitățile lui.  Dacă parcurgem istoria cunoașterii de la începuturile ei și până în zilele noastre, se poate observa cu ușurință că nu asistăm la un proces care evoluează uniform, ci dimpotrivă. Dincolo de toate accidentele, motivate într-un fel sau altul, avem de-a face cu o evoluție a cunoașterii dependentă de capacitatea elementelor nou adăugate de a redefini caracterizant relația cu realitatea presupusă.  (…) O legătură cu realitatea, mai directă şi mai aplicată, are efecte globale asupra modului cum evoluează funcţiile, dar și conținuturile lor. Eseistul se va strădui – de multe ori cu încăpățânare – să le depistează în  legăturile tot mai subtile cu obiectul fizic şi calităţile acestuia – tradiționale sau viitoare – pe care le determină savantul și le fixează într-un argou, de multe ori prea strict specializat și prea tehnic. Poate că s-ar scurta drumul spre nivelele, din ce în ce mai profunde  ale realităţii manifeste; dacă nivelele, care există într-o condiţie apriorii în realitatea pură (ca să folosim o formulare kantiană),  ar putea fi deveni elemente ale unor noțiuni. Dar, ele au nevoie de apariţia unor înţelesuri ca să le pună într-o realitate practică (folosind o aceeaşi formulare). Nu cred că realitatea practică conferă fiinţare, ci mai degrabă aduce obiectul fizic într-un nivel intermediar, capabil să-i confere funcţii mai uşor adaptabile unui  parcurs provocat de o diferenţă de potenţial. Noţiunea este instrumentul cu care mişcarea iniţiază înlănţuirea de spectre din care în final se va obţine o formă, e drept tot atât de instabilă ca şi lanţul de spectre  care o iniţiază. Legăturile dintre obiectul fizic şi noţiune urmează un traiect care produce subtilizarea amândurora, preparându-le astfel pentru trecerea într-un nou nivel al fiinţării. Necontenita mişcare, odată cu întreg interiorul, ca şi cu întreg exteriorul formei, pune contemporaneitatea într-o reală dificultate pentru că,  atunci când se în-fiinţează, o noţiune are un conţinut mai degrabă sărac, schematic, care nu poate pune în relaţii adevăruri, temeiuri, termeni etc. cu un grad crescut de subtilitate. Începutul în-fiinţării noţiunii, privită de la distanţa ultimului nivel al structurii de orizonturi, reprezintă un miez sărac în sensuri şi înţelesuri, dar care are capacitatea de a produce relaţii cu elementele ce vor deveni următorul orizont.  Îmbogăţirea conţinutului fiecărei noţiuni este un proces delicat şi de lungă durată, care cunoaşte momente de fertilizare, dar şi de uscăciune. Să ne gândim la noţiunea „energie” din ecuaţia lui Eistein, E=mc². În faza de început, noţiunea “energie” era un concept care definea o forţă ( un spirit, un duh, un abur, un aer etc.) degajată de foc şi care se manifesta prin fierbinţeală, dogoare etc. Forţa apei se manifesta prin vâltoare, vârtej, bulboană, era o forţă potrivnică celei a focului şi nu era definită energie; aşa cum nici forţa focului nu putea exista în prezenţa celei a apei. Aceste prime ipostaze ale noţiunii ”energie” sunt manifestări rudimentare ale realităţii manifeste, chiar dacă în conţinutul absolut se presupun relaţii pe care la un moment dat Eistein le va descrie prin termenul “E”şi va stabili nivelul cel mai subtil și complet al noţiunii „energie”. De la nivelul „fierbinţeală” la „mc²”, noţiunea „energie” va evolua înfiinţând un număr de nivele şi dând naştere unor structuri capabile să-şi redefinească mereu  conţinutul. Începuturile noţiunii sunt rudimentare, se exprimă prin atribute rudimentare, ca atare rămân sărace în informaţii; termeni ca „fierbinţeală”, „dogoare”, „vâltoare” etc. nici măcar nu  presupun expresia „energie”. Sunt termeni primitivi care sugerează prezenţa unei fiinţări supranaturale a materiei.

După ce a fost descoperită sintagma “forţa aburului”, conceptual s-a adăugat celui iniţial, adică  “forţa apei” şi termenul a deschis calea pentru șir bogat de concept legate de forță.   Pentru omul de ştiinţă atitudinea  este una, limpede şi clară: el trebuie să ajungă la esenţa formelor care fac să existe o mecanică a fiinţării. Pentru el totul pleacă de la nevoia de adaptare, cu cât mecanica fiinţării va fi înţeleasă în detalii intime, în esenţe, cu atât vor fi găsite formele cele mai organice de adaptare la fiinţare. Pentru eseist, însă, atitudinile sunt două, şi pornesc de la obiective diferite. O categorie de eseişti sunt preocupaţi să creeze un fascicol de legături între noţiune şi grupuri cât mai largi de receptori. Pentru un astfel de eseist accentul este dat de transformarea noţiunii în structuri  cu semnificaţii uşor de asimilat, iar importanţa lucrării(lor) sale este dată tocmai de  capacitatea de a transforma substanţa unui moment al noţiunii într-o imagine familiară. Preocuparea autorului este de a-şi încărca discursul cu revelaţii capabile să fixeze cititorului anume informaţii despre substanţa noţiunii. Se crează, astfel, un anume soi de legături între autor şi cititor; pare că amândoi pot folosi judecăți comune ce pot deveni utile amândurora, şi care contribuie din plin la morfologia unei contemporaneităţi. Avem în istorie expresii ca  “Epoca pietrei”, ce a fierului, a bronzului, barocă, rococo, “Art nouveau” etc Se nasc, astfel, forme care funcţionează ca nişte reflexe; atunci când sunt invocate deschid orizonturi familiare, desenează în viteză reţele în care gradul de originalitate  a formei este unul comun. Și totuși, la o privire mai atentă, vom realiza că avem de-a face cu o capcană, și că există diferențe substanțiale între  fondul terminologiei folosită de eseist și cel al limbajul care transmite informații conotante. Sau, aşa cum ar spune Abraham Moles: „Există deci un optim de valoare pentru fiecare fiinţă umană în parte, şi o mai mare sau mai mică satisfacţie a acesteia faţă de un mesaj dat. Cu cât informaţia este mai mare cu atât receptorul primeşte mai multă noutate; cu cât noutatea este mai mare cu atât el este mai puţin capabil de a domina pe plan perceptiv semnele disparate pe care le primeşte, de a le asambla în «Gestalt-uri», de a proiecta, în alţi termeni, cunoştinţele sale anterioare asupra mesajului, pe scurt, de a-l înţelege.” Indiferent dacă forma ţine de un  discurs artistic sau unul ştiinţific, noţiunea – odată ce şi-a delimitat un orizont – tinde să  uniformizeze relieful formal printr-o sumă de informaţii familiare. Partea folositoare a acestei atitudini este, în primul rând, legătura care se crează între eseist şi receptor, iar mai apoi, apariţia unui spectru al nuanţelor conţinutului noţiunii, un spectru cu sensuri în ambele direcţii. Dacă vreţi, acest gen de relaţie funcţionează asemănător unui fascicol de unde; noţiunea emisă de autor este sursa, iar receptorul reprezintă gazda, relativul care scoate la lumină – în funcţie de poziţia lui – şi alte atribute ale noţiunii, necunoscute până atunci.

Există însă o parte vulnerabilă,  cea formată din uşurinţa cu care această relaţie poate fi exploatată, prin extrapolare, în alte scopuri,  cu totul străine naturii ei. Se ajunge astfel la deformări care abat sensurile spre teritorii cu totul străine conţinutului natural al comunicării. Încetul cu încetul, peisajul nou creat ascunde natura spaţiului, totul alunecând spre artificial, prefabricat, invalid. Dizolvarea atributelor noţiunii într-un ascuns, acoperit de reflecţiile aceleiaşi realităţi  ţes la suprafaţă un joc de iluzii provenite din deformarea valorilor atributelor de care vorbeam. Totul se transformă într-un instrument de manipulare şi se obţine o relaţie în care se vorbeşte despre un sistem dar se foloseşte un cu totul altul. Realitatea aflată în ascuns iradiază valori despre care vorbim, dar pe care nu putem să le ordonăm pentru a produce raporturi, din cauza iradierilor sistemului de suprafaţă care se distanţează tot mai mult de realitatea comunicantă din ascuns. Sistemul de suprafaţă are capacitatea de a crea propriile emisii de valori, care însă sunt distanţate faţă de cele din ascuns şi se adresează mai degrabă plăcerii decât comunicării legăturilor dintre obiectele active ale unei realităţi, cele care contribuie substanţial la îmbogăţirea conţinutului noţiunii. Afirmam mai sus că, la începutul existenţei sale, o noţiune este schematică şi are un conţinut fragil cu capacităţi restrânse de a crea legături bogate în sensuri  cu categorii largi de obiecte ale realităţii. Pe măsură ce numărul relativilor este tot mai mare, aceştia vor contribui la îmbogăţirea şi nuanţarea conţinutului noţiunii. Pe măsură ce, în existenţa noţiunii apar relativii, spectrul de valori, adevăruri  şi temeiuri se lărgeşte şi determină lărgirea teritoriului comunicat şi comunicant.

 

 

Read Full Post »

6 octombrie, 2015

La vremea când scria: „Omul a răsturnat termenii regulii originare: în timp ce animalele se străduiesc să se potrivească mediului natural printr-o adaptare mereu mai eficace, oamenii se străduiesc să modifice natura pentru a o potrivi mereu mai mult cu miturile lor.”, René Berger, ca de altfel toată generaţia de filosofi ai anilor ʼ60 – ʼ70  din secolul al XX-lea – considera această atitudine ca fiind una revoluţionară., una care va modifica societatea omenească, prevestind o epocă a unei umanizări fără precedent. Dealtfel, în perioada aceea stadiul tehnologiei părea să aducă în fiinţare o nouă formă a existenţei sociale, derivată din preocuparea tot mai conştientă a omului pentru valorile morale. Cel puţin aşa era interpretată eliberarea de către tehnologie a omului din implicarea  în activităţile direct laborioase. Omul urma să părăsească traseul general al evoluţiei, acceptat până atunci şi să adopte o atitudine radical schimbată, una care: „… să constituie esenţa educaţiei de mâine, unde omul este condamnat să creeze veşnic.”, după cum scriau Roland Claude şi Abraham Moles. Şi, ca să fim drepţi, într-o oarecare măsură, noua traiectorie a existenţei şi-a urmat cursul, cel puţin în ceea ce priveşte tehnologia, care a adus în practică o sumedenie de instrumente capabile să scutească omul de procente bune din activităţile laborioase. Doar că, undeva s-a produs o ruptură, iar acţiunile ce păreau a fi limpezi şi neezitante, bazându-şi caracteristicile pe sensul evoluţiei tehnologiei, mai ales a celei inteligente, au alunecat uşor, uşor într-o stare de haos. De altminteri,  posibilitatea apariţiei acestei rupturi este sugerată de  judecata lui René Berger: „ […] oamenii se străduiesc să modifice natura pentru a o potrivi mereu mai mult cu miturile lor.” Ne spune filosoful, ori modificările repetate aduc inevitabil o ruptură, o mutaţie. Chiar dacă nu putem preciza când s-a produs ruptura despre care vorbeam, se conturează tot mai evident că tendinţa sensului evoluţiei este să se  se depărteze de ceea ce sperau gânditorii deceniului şapte al secolului trecut. Noile caracteristici cu care tehnologia, mai ales cea inteligentă, este tot mai mult investită, nu prevestesc de fel o societate care să dezvolte valori ale umanităţii, sau nu acele valori cu care ne-am obişnuit în parcursul existenţei noastre istorice. Modul de desfăşurare al proceselor, pe care tehnologia inteligentă le gestionează, au o precizie admirabilă şi influenţează constant gândirea umană, determinându-o să-şi modifice atitudinea faţă de propria sa fiinţare. Tehnologia şi-a dezvoltat atât de mult mijloacele şi instrumentele, a legat toate acestea în structuri capabile să se autogestioneze şi să se autoreproducă încât, cel puţin în momentul actual, omul tinde să devină captiv în aceste sisteme, controlate în bună măsură de mijloacele independente  ale tehnologiei inteligente. Absenţa unor analize aprofundate a relaţiilor dintre diferiţii actori ai unei realităţi, aşa cum se străduia să ofere societăţii un Alvin Tofler, sugerează gradul de surprindere pe care tehnologia inteligentă a produs-o. Suntem capabili să descriem forma noilor procese, dar nu avem încă puterea de a înţelege care va fi parcursul efectelor acestora, în bună măsură şi din cauza faptului că multe dintre acţiunile la care suntem martori nu ni se mai datorează.  Şi parcă asta nu ar fi fost de ajuns, noile relaţii au dus la apariţia unei entităţi economice noi, care a modificat substanţial atitudinea societăţii: banul-scop.

Dacă privim ecuaţia lui Engel despre producţia industrială – capital + forţă de muncă = produs + plus-valoare –  vom constata că banul presupus de termenul “plus-valoare” este un instrument care are, în primul rând funcţia de a închide circuitul productiv, şi de a asigura continuitatea şi siguranţa ciclurilor. Evoluţia tehnologiei comunicării a introdus însă în structurile economice o sumă de mijloace care au transformat banul în scop. Ele au facilitat apariţia  tot mai multor entităţi create cu scopul declarat de a produce bani şi nimic altceva. Nu mai vorbim de o egalitate de tip engelsian, care avea nevoie de o stabilitate pe care banul-instrument era în stare s-o asigure, ci despre entităţi care produc pur şi simplu bani. Efectul a fost că, în anumite unităţi de timp s-au strâns importante cantităţi de bani care trebuiau să-şi găsească locul în circuitele productive, pentru că altfel, depozitaţi doar, îi făceau să-şi piardă valoarea. Sigur că filosofia a rămas aceea a plus-valorii, cu alte cuvinte, banii aduşi în circuit trebuiau să sporească, dar de data aceasta, nu pentru a fi folosiţi ca instrument al circuitului, ci ca să devină proprietatea cuiva. Aşa se face că, la ora la care scriu aceste rânduri, ar fi foarte greu pentru orice entitate economică – persoană sau instituţie – să ne lămurească asupra unui fapt ce devine o evidenţă, şi anume: care este  numărul de produse generale (de la biberoane la computere; de la prezervative la automobile) care au rămas nevândute la nivel mondial?; produse în care se investesc  materii prime pentru care punem în pericol echilibrul din mediu; şi care este numărul de produse care s-au vândut deja, fără ca măcar să se fi planificat intrarea lor în producţie? Mi-e greu să cred că cineva va putea să răspundă la aceste două întrebări, iar răspunsurile sunt importante pentru că ar lămuri care este, de fapt, stare „societăţii de consum”, despre care realitatea lansează cam de multişor tot felul de semnale îngrijorătoare. Semnale legate de starea economiei, de mediu, de relaţiile sociale, de formele de învăţământ, de sănătate, de cultură etc. Şi toate acestea au strânse legături cu filosofia banului-scop şi nu a banului-instrument.

Banul-scop, categoria care s-a impus în forţă în societatea contemporană, a adus modificări importante de mentalitate, cele mai multe dintre acestea, din modificări adică, nu au fost impuse de  natura relaţiilor directr om-realitate, ci de statusul noii categorii de proprietari de care banul-scop i-a creat. Cantităţile tot mai mari de bani existente în lume la ora actuală au creat – cum era şi firesc – o nouă formă de proprietate: proprietatea banului. Sunt din ce în ce mai multe entităţi, indivizi sau instituţii,  care sunt proprietarii unor cantităţi de bani – nu spun sume, pentru că termenul este neîncăpător – şi care, într-o tendinţă firească, doresc să-şi sporească proprietatea, ca atare acţionează în consecinţă.

Între proprietarul unor mijloace de producţie şi proprietarul de bani-scop există nişte diferenţe sensibile, care stabilesc pezenţa, sau absenţa responsabilităţii. Precum şi formele acesteia. Proprietarul mijloacelor de producţie deţine o structură permanent activă, în consecinţă trebuie să aibă o sensibilitate specifică pentru a sesiza la vreme natura relaţiilor derivate din raportul în care se află legăturile dintre mijlocul de producţie şi produs, mijlocul de producţie-materie primă, mijlocul de producţie şi forţa de muncă şi, în sfârşit, dintre mijlocul de producţie şi banul-instrument. Un astfel de proprietar trebuie să caute în permanenţă soluţii pentru a păstra un echilibru între diferitele componente ale proprietăţii sale, ceea ce presupune o asumare creativă  şi naturi diferite ale responsabilităţii.

Proprietarul de bani, în schimb, nu are astfel de responsabilităţi, mai mult,  caută să rămână tot timpul în afară ariei responsabilizării, şi să-i oblige pe cei carre intră în  relaţie cu el să se concentreze asupra unei singure teme, aceea de a-i spori proprietatea. Banul-scop este  un instrument tehnic abstract, mijloacele financiare moderne fac să nici nu-l vezi de cele mai multe ori, ca atare relaţiile cu celelalte componente ale mecanismului economic vor tinde să rămână în această zonă.

Dacă banul-instrument are funcţii foarte precise, iar economiştii învaţă ani în şir să le organizeze, banul-scop elimină din sfera sa orice funcţie relaţională, mecanismul pe care-l întreţine este acela de a se produce pe sine, prin sine, din sine, iar principala caracteristică a unei proprietăţi de bani-scop este că nu stabileşte nici un fel de relaţii cu nici o componentă a realităţii economice, ci doar impune crearea unui anume tip de legături între diferitele elemente sau acţiuni ae realităţii economice. Vorbim despre legături care alimentează apetitul pentru eliminarea responsabilităţii din întreg lanţul  pe care-l controlează şi iniţierea unui transfer de responsabilitate către celelalte componente ale procesului. Influenţa exercitată asupra mentalităţii, ba am putea spune exerciţiile de educare, pe care o iradiază condiţia banului-scop, în modul de gândire a cetăţeanului are consecinţe care intră adesea în conflict cu miturile esenţiale ale omenirii şi ajunge să contrazică judecata lui René Berger.

Se poate spune că într-o astfel de  perioadă istorică se manifestă un soi de autism, iar diversele forme sociale se rotesc, tot mai captive, în jurul nucleului format de banul-scop. Nu este rolul acestor rânduri să analizeze calităţile sau defectele banului-scop, dacă ele sunt nocive, ori nu; nici să prospecteze ce fel de efecte vor avea asupra evoluţiei societăţii umane, sau să prevadă o era caracterizată de modificări substanţiale în relaţiile realităţii. Ceea ce încerc să fac este să să caut să înţeleg tot mai frecventele gesturi de abandonare a izvoarelor, care perioade lungi de timp, în organizări sociale dintre cele mai diverse,  au generat sisteme de valori ale cosmosului care ne cuprinde, cosmos care nu este altceva decât o realitate în continuă schimbare, o schimbare dependentă de gesturile şi acţiunile relativilor ei. O realitate nu este o stare de fapt, o „creaţie”, lipsită de evoluţie – este un lucru dovedit -, ci un proces extrem de fragil, a cărui evoluţie depinde categoric de sensul fiecărei acţiuni consumate. Şi cred că ar fi important să înţelegem că, la nivel de realitate, sensul unei acţiuni  nu se stabileşte teoretic, nu are legături cu dorinţa, ori cu aspiraţia, nu depinde sub nici o formă de justificări, savante sau nu,  nu depinde de abilitatea vreunui strateg, ci pur şi  simplu este consecinţa întregului lanţ cauză-efect. Se pare că societăţile tradiţionale, inclusiv cele atât de puţine care au rezistat până azi, cunosc şi înţeleg mult mai bine acest lucru. Ca atare, oamenii din astfel de comnităţi îşi judecă existenţa după consecinţa gesturilor şi acţiunilor pe care le fac. Ar fi suficient să citim istoria evoluţiei societăţii noastre de la începuturi până la perioada contemporană, cu suficientă obiectivitate şi luciditate, şi am desprinde felurite moduri de a ne feri de rătăcirile ce adesea par atât de fireşti şi de atractive.

Vorbind despre istoria noastră, a oamenilor, putem afirma că nu este altceva decât un şir lung de alternanţe între conştiinţa nevoii de sisteme de valori umanizate şi – din diferite motive – refuzul acestora, refuzuri care au dat naştere feluritelor forme de rătăciri. Pare paradoxal şi nefiresc ca oamenii, tocmai ei, să refuze sistemele de valori umanizante, şi totuşi, istoria ne aşează în faţă perioade mai lungi sau mai scurte, în care omenirea a căutat să iasă de sub influenţa valorilor umanizante. Fiecare dintre aceste perioade – după modele diferite – este dominată de incapacitatea celor ce trăiau în timpurile acelea de a înţelege şi genera forme de abstractizare. Ori, abstractizarea este singurul instrument care ne ajută să păstrăm, şi să conştientizăm, importanţa legăturilor cu celelalte forme ale existenţei din Univers. Abstractizarea este categoria care dă măsura întreagă a relativităţii noastre universale.

În lungul acestei încercări, m-am căznit, cum m-am priceput mai bine, să aşez faţă în faţă, două orizonturi cuprinse în categoria abstractizare; pe de o parte avem de-a face cu abstractizarea-tehnică, acel orizont care caută să dilueze fiecare moment al responsabilizării, şi ca atare, toate sistemele de valori vor fi modificate pentru a susţine noile forme propuse; iar pe de altă parte  vorbim despre  abstractizarea-categorială, ca instrument cu care să generăm esenţe, în urma cărora vom stabili raporturi între diversele  forme şi obiecte ale fiecărui orizont la care conştiinţa accede, raporturi cu ajutorul cărora să avem posibilitatea de a crea sisteme de valori şi de simboluri.

Fiecare orizont pomenit mai sus a dominat un număr de perioade istorice, şi dacă abstractizarea-tehnică a impus un climat de uscăciune şi decadenţă, abstractizării-categoriale îi datorăm naşterea ansamblurilor de valori, care ating – aşa cum observă Hegel – nivelul de simbol. Fie că ne referim la operele arhitectonice ale Mesopotamiei, Persiei, Egiptului, Greciei, Indiei, Chinei Antice, opere colective în care simbolurile se susţin în structuri de o forţă uimitoare, structuri care transformă opera în sine într-un simbol al moralei comunitare; fie că ne referim la capacitatea unor creatori de a modela esenţe ale spiritului, esenţe care devin însăşi fiinţarea abstractizării-categoriale – concluzia ar fi aceeaşi: abstractizarea-categorială a fost întotdeauna instrumentul cu care s-au spart limitele unui orizont revelând un nou sistem de dimensiuni prin care formele şi obiectele acestuia au căpătat valori diferite. Valori care au remodelat capacitatea conştiinţei de a pătrunde în formele pure ale Universului.

Read Full Post »

26 iunie, 2015

Educaţia noastră are adânc înfiptă în memoria sa esenţială principiile geometriei euclidiene. Avem despre ele – despre aceste principii – credinţa că sunt uneltele cu care izbutim să comunicăm informaţii despre un sistem sau altul, că ne  ajută să ne orientăm. Dacă vorbim de un câmp, atunci dintr-o origine pleacă două axe cu ajutorul cărora determinăm coordonate şi  fixăm poziţia unui corp sau a unei acţiuni; dacă avem de a face cu un spaţiu, atunci trei sunt axele ce au o origine comună şi care ne ajută să fixăm punctele de orientare. Respectivele axe, întotdeauna se vor raporta la  o origine în care coordonatele se anulează reciproc. Cu alte cuvinte, pe nici una dintre axe, în origine, coordonatele nu mai sunt valabile. Orice ieşire din origine, în orice sens, presupune contribuţia unei coordonate, care stabileşte calităţile segmentului de la origine la punctul dat. Acesta este principiul euclidian, prin care de secole gestionăm modul de orientare într-un sistem anume. Sau cu care stabilim geografia unui sistem anume, cu un scop anume. Cele două – sau trei – axe sunt cele care conferă sistemului valoare, dar şi calităţi de realitate. Odată ce, dintr-o origine, un număr de axe au fost determinate, spaţiul astfel delimitat devine o realitate cu toate calităţile presupuse de această condiţie, sau cum ar spune Mircea Eliade: „Un obiect sau o acţiune dobândesc o valoare  şi devin în acelaşi timp reale numai pentru că participă într-un fel sau altul la o realitate care le transcede.

Sigur că o acţiune are acelaşi sistem de determinare, fiind la rândul ei purtătoarea unei origini şi a unor coordonate care-i stabilesc factorii de determinare, şi asta pentru că ea – acţiunea – este relativul unui sistem de coordonate generatoare ale realităţii determinate în spaţiul dat. Motiv pentru care este, atât dependentă de coordonatele acelui sistem, şi numai al aceluia, cât şi creatoarea unui sistem, şi numai  al aceluia. Condiţia de relativ al unui spaţiu, pe care acţiunea o manifestă, o face să se comporte asemeni, şi să devină relativul obiectelor aparţinătoare  acelui spaţiu, relativizând o sumă din calităţile acestuia, dar, în acelaşi timp, „Obiectul apare ca un receptacol al unei forţe exterioare care îl diferenţiează de mediul său şi îi conferă sens şi valoare.”, după cum spune acelaşi filosof. Cu alte cuvinte, acţiunea este într-o anume dependenţă specifică de datele emise de spaţiul relativ, dar şi purtătoarea propriilor tendinţe care evoluează să devină specifice în raport cu procesele ce se consumă în realitatea determinată de respectivul spaţiu.

Într-o asemenea situaţie, condiţia originii este tot mai complicată, şi singura ei funcţie certă este cea de anulare a coordonatelor care  dau forma particulară axelor ce pornesc din ea, iar originea devine momentul în care, văzutul este în egală măsură ne-văzut, la fel de importante fiind ambele componente pentru determinarea viitoarealor realităţi.

Sigur, se poate spune că avem de-a face cu o problemă de geometrie, care trebuie să-şi găsească soluţie în specificul caracterizat de datele care derivă din particularitatea  domeniului. Motiv pentru care, tot ce ar face referinţă la raportul origine-axe, trebuie încadrat într-o fiinţare singulară şi merită atenţie doar din partea celor care iubesc speculaţiile premise de cunoştinţele şi informaţiile ce ţin de domeniul geometriei. Apare, însă, o problemă: cercetările fizicii particulelor fundamentale au dovedit că nici o origine nu este identică cu sine. Prin urmare o origine nu se poate suprapune peste ea însăşi, aşa cum cere condiţia determinării axelor. După a stfel de teorie, originea în sine, nu este un punct, în care coordonatele axelor se anulează, şi atât, ci o structură,  în care axele sunt lipsite de orice atribut al fiinţării; funcţiile acestora încep să-şi determine calităţile, abia după ce axa are o primă coordonată. Ori, conform spuselor lui Aristotel: „ … atunci când luăm în consideraţie o înlănţuire de cauze mijlocitoare, care au la un capăt al lor o cauză primă, iar la cealăltă extremitate o cauză ultimă, e neapărat necesar ca prima cauză să fie cauza tuturor acelora ce derivă din ea.” În cazul nostru, originea  axelor care determină sistemul la care facem referinţă, nu mai poate îndeplini condiţia de „primă cauză”, având în vedere că nu se mai poate vorbi despre o singură cauză ci de o multiplicitate satisfăcătoare pentru evoluţia viitorului sistem.

Ca atare, problema – în particular – este una pe care o defineşte geometria; dar – în general – ea trebuie să devină una filosofică, prin care să se încerce stabilirea unor raporturi ale elementelor care formează originea în întregimea structurii ei, şi care nu mai sunt de natură matematică. Dacă matematicianului îi este uşor să găsească soluţii pentru un asemenea gen de problemă, simplificând condiţia originii şi obţinând un sistem posibil şi definibil; pentru filosof, lucrurile nu sunt la fel de lesne, pentru că fiecare stare posibilă a elementelor solicită raporturi pe măsură, analize pe măsură, ca şi imagini de structuri capabile să fie realitate. Din această situaţie în care este pus filosoful, putem cu uşurinţă  trage concluzia că strădania matematicianul nu este una eminamente şi izolat matematică, ci una care să pună în evidenţă existenţa unor realităţi posibile. Sarcina şi datoria de a determina aceste realităţi – precum şi atributele lor – revine acelora care sunt familiarizaţi cu comportamentul specific al acestora (realităţilor), ceea ce naşte o teorie lungă şi teribil de complicată, din care se pare ne este din ce în ce mai greu să ieşim.

Descrierea făcută mai sus, va fi găsită de către raţionalişti cu totul nedemnă de a fi analizată şi de a i se acorda atenţie. Pentru aceştia, tot ce depăşeşte capacitatea de relaţionare într-un vizibil doldora de atribute care să confere stabilitate geografică şi geometrică – în consecinţă calităţi de realitate determinată şi definibilă -, este cu totul inutilă şi în afara oricărei discuţii. O astfel de poziţie seamănă în mare măsură cu aceea a matematicianului care simplifică situaţia unui(or) obiect(e) pentru a înlesni o formulă de calcul. Dar asta nu înseamnă că realitatea intrinsecă a fost modificată cumva, şi că ea nu produce efecte care să devină cauzele unor evenimente viitoare.

O poziţie ca cea pe care am încercat-o în rândurile de mai sus, nu este importantă pentru starea realităţii, ci pentru modul în care ne putem dezvolta capacitatea de a distinge – şi deosebi – elementele active, de cele ce sunt captive într-un dat. O origine privită ca un punct de intersecţie a două axe, se va comporta într-un mod hotărât deosebit de o origine în care axele dau naştere unei structuri, ceeace ne poate influenţa în a afirma că numărul realităţilor care se determină dintr-o astfel de origine este altul decât cel pe care-l hotărâm la o primă, şi superficială, privire. Numai că un raţionalist nu are o imaginaţie fertilă şi capabilă de a fi sensibilizată de raporturi care se produc între elemente ce par probabile într-o realitate. Pentru raţionalist, singurele elemente care produc realitate sunt acelea care au toate atributele determinării definibile şi recognoscibile. Doar că, de cele mai multe ori, acestea sunt dependente tocmai de acele elemente probabile, a căror existenţă este negată de către raţionalist.

Până la urmă întrebarea ar fi: şi dacă totuşi originea este o structură?, atunci nu este mult mai profundă afirmaţia stagiritului:Lucrul devenit nu ia naştere din devenire, ci în urma devenirii.”

Read Full Post »

21 februaruie, 2015
… spiritul artei este un spirit mărginit, al unui popor, iar universalitatea fiinţând-în-sine a sa se destramă,… ne spune Hegel. Şi ar trebui să ne înclinăm, şi să-i dăm dreptate, constatând coeziunea organică a formelor artei în manifestarea spirituală a unei naţii. Organicitate care nu se transmite şi la nivel universal. La un asemenea nivel devin active şi coerente câteva trăsături care tind să atingă divinitatea. Atenţiune!, sub nici o formă nu trebuie suprapusă categoria de divinitate peste cea de dumnezeire, care este fundamental aparţinătoare religiei. Divinitatea este o categorie ce caracterizează spaţiul în care arta îşi nuanţează expresiile şi dă naştere spiritului său absolut. Acesta este motivul pentru care, periodic, arta are nevoie să-şi reevalueze poziţia faţă de spiritul-ei-în-sine. O perioadă de timp – mai lungă, sau mai scurtă – arta scrutează în esenţa spiritului ei, transformând în expresii tot mai subtile momente ale fiinţări acestuia. Pe măsură ce numărul expresiilor desprinse din esenţa spiritului se înmulţesc, aceasta – esenţa spiritului – trece într-o altă stare, mişcare ce se datorează recurenţei fiecărei expresii devenită operă. Fiecare revenire în esenţă a unei forme a fiindului unei expresii – acţiune care este cu totul specifică şi particulară artei – contribuie la modelarea unei noi conformaţii a esenţei spiritului absolut, până la momentul când are loc o metamorfoză ce schimbă funcţii fundamentale în morfologia şi fiziologia spirituală. Această acţiune a spiritului impune artei un proces de reconsiderare radicală a modului său de a fiinţa. Sigur, un astfel de moment aduce cu sine tulburări şi – mai ales – o perioadă de nesiguranţă, care, încetul cu încetul se transformă într-un proces de redefinire, în care etapele se prefigurează una în alta, iar, mai apoi, una din alta. Toate acestea sunt, de fapt, mişcări particulare şi specifice, care se produc în fiinţa divinităţii artistice şi nu a dumnezeirii religioase. Acestor mişcări se datorează, dacă vreţi, faptul că divinitatea – ca spaţiu de reconfigurare a artei – este sensibilă la esenţa spiritului şi urmează calea metamorfozelor pe care aceasta – esenţa – le parcurge. Pare firesc atunci, ca şi arta să cunoască momentele ei de re-configurare a modului de a se exprima.
Spiritul universal fiinţează din asimilarea sinelui esenţelor spiritelor particulare ale popoarelor, esenţe degajate de procesul subtil al dinamicii raportului rezultatat din evoluţiei diverşilor factori ai realităţii unui anume spaţiu; spaţiu pe care îl limitează fiindul particular al acelor relaţii şi, în mod natural, el determină o structură specifică caracterizată de un număr de esenţe ale fiinţării. Spre deosebire de spiritul particular al unui popor, care se autodefineşte continuu din reflectarea modificărilor de realitate în el însuşi, în devenire permanentă, spiritul universal este fiinţarea esenţelor provenite din acele spirite particulare şi ar fi mai degrabă sesizabilă forţa sa, din afara sa, decât din interiorul său; ca atare imaginea fiinţei sale devine mai uşor vizibilă cu cât ne departăm de el. Fiinţa spiritului universal nu este o categorie proporţională cu sensul modificărilor realităţii, ci sensibilă la adâncirea senzitivă a esenţelor sale, astfel ca divinitatea să poată căpăta orice formă capabilă să devină gând şi emoţie; acţiune şi fiinţă artistică; operă. Spre deosebire de dumnezeire care încearcă mereu să aducă totul în limitele fiindului său, care nu are nici particularităţi şi nici nu trece prin perioade de metamorfoză, şi acţionează ca o stare de fapt.
Fiinţa spiritului – adică modul de a fiinţa al spiritului, după Heidegger – îşi datorează subtilitatea aspiraţiilor, în primul rând nivelului spiritualităţii configurate de modul de a fi al spiritelor particulare. O astfel de configuraţie se sprijină pe trei piloni fundamentali; primul dintre ei este filonul dumnezeirii, care este capabil să păstreze conformaţia esenţelor distanţelor faţă de zona inefabilă a materiei; al doilea este cel al divinităţii, care întreţine prospeţimea esenţelor în metamorfozarea lor continuă, şi, în sfârşit, al treilea, cel al revelaţiei ştiinţifice, care poate crea în permanenţă o imagine a mişcărilor subtile ale realităţii. Triada despre care vorbim nu a avut, şi nu va avea un parcurs uniform, ci dimpotrivă; şi va fi dependentă de proporţiile acţiunilor răsfrânte de una asupra celorlalte. Influenţele acţiunilor nu sunt suportate direct de către categoriile aflate în discuţie, ci ele se produc prin intermediul spiritualităţii, stimulând astfel fiecare nuanţă să contribuie la configurarea esenţelor celor trei fiinţări, în specificul lor.
Cu siguranţă că, cele afirmate mai sus pot fi catalogate cu uşurinţă a fi speculaţii de către un spirit ce se doreşte a fi cartesian. Mai ales pentru faptul că, operează cu categorii greu definibile în termeni quantificabili, ca atare nu pot fi imaginate formulări matematice, adică ale unei ştiinţe care sprijină structurile posibile. Şi, dacă ar fi să apelăm la o operaţiune de reducere, pentru a simplifica modul de a prezenta starea relaţiilor, atunci s-ar putea afirma că tot ceea ce nu se află în interiorul unui câmp quantificabil, deci posibil, este o pură speculaţie fără importanţă reală pentru configurarea unui mod de a fiinţa. Pe de altă parte, dacă privim lucrurile din punctul de vedere al lui Arthur Holly Compton, care a declarat după formularea efectului care îi poartă numele, că se nasc trei întrebări esenţiale în urma analizei asupra efectului său. Prima fiind: care este de fapt starea preponderentă a materiei: unda?, sau particula?; a doua: ce se întâmplă cu particula în perioada de captivitate în masa unui element material?; iar cea de a treia: în urma expulzării, quanta va urma traiectoria iniţială, sau una impusă de relaţia de expulzare? Toate aceste trei întrebări nu se pot reflecta într-o relaţie matematică. Sunt ele, atunci, nişte speculaţii?, ies din sinele fiinţări şi crează o iluzie a realităţii? Datele de care respectivele întrebări au nevoie, pentru a fi analizate şi lămurite, ies din spaţiul unei realităţi de expresie matematică. Atunci, cărui mod de a fi al realităţii se adresează ele? Aceste nedumeriri ale fizicianului pot fi argumente de care să ne slujim pentru a susţine că realitatea nu este doar un spaţiu al posibilului, ci, în egală măsură, şi unul al inefabilului, adică un spaţiu al mişcărilor subtile ale unei materii care nu cunoaşte încă masa, ceea ce nu exclude, însă, prezenţa unor legi universale care să-l guverneze. Întrebarea care se ridică în acest moment este: cât de subtile sunt aceste legi?, şi ce instrumente ar trebui să inventăm ca să le revelăm acel modus operandi specific?

Read Full Post »

27 decembrie, 2014

Există o deosebire de atitudine – ce ar trebui discutată detaliat – între gândirea înţelepţilor din ştiinţele exacte şi cea a celor din ştiinţele umaniste. Savanţii ştiinţelor exacte au simţit dintotdeauna nevoia apropierii de ştiinţele umaniste şi de folosirea unor instrumente specifice acestora. Apropierea de filosofie, de logică, de sociologie şi de principiile fundamentale ale acestora i-a ajutat în mare măsură să deschidă orizonturi noi în cercetările pe care le urmăreau. Mai mult decât atât, i-a ajutat să înţeleagă faptul că existenţa nu poate fiinţa în paliere separate. Tot ceea ce se întâmplă în fizică, de exemplu, sunt fenomene ale existenţei şi ele trebuiesc analizate şi înţelese din acest punct de vedere. Teoriile lui Boltzman, ale lui Eistein, ale lui Comton dovedesc organicitatea fenomenelor care pot da naştere unor realităţi. Realitatea în care sunt în clipa aceasta reprezintă un moment al universalităţii cu toate formele sale de vieţuire, şi este de la sine înţeles că nu pot s-o înţeleg decât dacă am capacitatea să privesc mecanismul întreg al formelor sale. Or, această capacitate trebuie educată şi antrenată; fizica, matematica, biologia, astronomia fac parte din fiinţa mea, se dezvoltă şi se întregesc prin modul în care eu acţionez asupra realităţii. Pentru că eu sunt realitate şi Realitatea mă transformă în fiecare moment al existenţei. Limitele pe care ştiinţele umaniste le trasează cu tot mai multă înverşunare între domeniile specifice şi domeniile unor ştiinţe exacte fundamentale reprezintă doar neputinţe. Este extrem de dificil să înţeleg, în esenţa sa, spusa lui Eugenio Montale din Personalul:

A fost aşa, ca vârtejul

                                    înţepător ce străbate

                                    mahalalele şi

                                    urcă în vârful de turnuri

                                    cenuşa unei zile,… […]

dacă nu mi-am educat capacitatea de a pătrunde în profunzimea spectacolului pe care îl reprezintă gândul acesta transferat în cuvinte. Cuvintele nu le pot înţelege în sensul pe care ele îl poartă în aceste spuse, pentru că e de la sine înţeles: cuvântul este o materie vie urmând un destin  care se naşte din Nimic. Nimicul fiind o materie a materiei, capabilă să ne surprindă de fiecare dată. Nu trebuie sub nici o formă să devin specialist în fizică, în matematici, sau în alte ştiinţe fundamentale, trebuie doar să înţeleg că principiile, pe care cuvintele nu mi le pot detalia în forma pe care poetul a eliberat-o din sinele său, acele principii au o formă ce nu este un mister decât în sensul divin (să nu vă reprezentaţi sub nici o formă sensul religios al divinului). Ele sunt principii ale existenţei, cu astfel de principii – indiferent de capacitatea mea de înţelegere şi definire – mă pot înălţa sau mă pot prăbuşi. Ele sunt acelea care îşi răspândesc efectele în existenţa mea şi o întregesc continuu, ţinând-o în mişcarea continuă pe care Universul o întreţine în materia sa. Aşa Sunt şi Devin.

Ar fi tare necesar să înţelegem că viaţa nu este un traseu, aşa cum ne place mereu să o definim, ci o expandare de spaţii care ne ajută ca într-un final să ne pierdem în ceea ce nu putem cunoaşte raţional. Este, dacă vreţi surpriza finală pe care n-o putem bănui decât asistând la fenomenele pe care anumite ştiinţe încearcă să le descifreze. Faptul că suntem în stare să devenim, sau nu, intimi cu astfel de fenomene este o altă problemă. Oricum, cei curioşi, sunt depăşiţi în capacităţile lor de a se informa, mulţi dntre ei înţeleg fără conştientizarea faptul că au înţeles. Este o vibraţie subtilă a materiei care se produce pentru a-i ajuta să păstreze legăturile cu energiile inefabile care, probabil, sunt cele mai active energii ale existândului. Asta fiind la fel de valabil  şi pentru o quantă, dar şi pentru Universul însuşi.

Şi ar mai fi ceva teribil de important, şi anume că, apropierea de principiile ce se degajă din fenomenele pe care ştiinţele exacte le analizează, privirea cuprinzătoare care nu se fereşte nici de muzică, dar nici de genetică, ne-ar ajuta să evităm o mulţime de greşeli stânjentioare, pentru care cheltuim resurse nepreţuite. De la distanţa la care ne găsim, este greu de apreciat care sunt cu adevărat costurile pe care le plătim. Am subliniat acest verb, nu pentru că ar fi important în sine, ci pentru că mi-ar plăcea să cred că puteţi analiza faptul că plata nu se referă la o categorie anume de entităţi, ci la Întregul reprezentat de acestea de la originile lor până în vecii, vecilor. Plata nu se face  ca în comerţul inventat de entitatea numită om: obiect, contra obiect. Plata este o operaţiune care respectă – dacă vreţi Principiul nr.1 al Mecanicii, şi în mişcarea produsă sunt angrenate toate entităţile; valul odată pornit va căuta să anuleze o diferenţă de potenţial şi se va întreţine atât vreme cât această diferenţă va exista. Ceea ce facem noi, prin ignoranţă, este să creştem o diferenţă de potenţial care nu ştim cum a apărut. Mai bine zic: nu mai ştim, şi nu mai ştim pentru că ne-am îndrăgostit de această atitudine a segregării. Avem impresia că izbutim să segregăm existenţa, sau, mai bine zis, să ne segregăm în existenţă, ceea ce este o iluzie, o iluzie pe care o afişăm cu destulă aroganţă, până în momentul în care existenţa – în funcţie de mişcarile inefabilului – ne rostogoleşte cu nepăsare spre acele zone ale ei în care funcţiile noastre sunt utile. Utile şi atât. Şi iată că acelaşi Eugenio Montale pare să fi înţeles din nou care e mecanismul:

[…] veniră-apoi alte maluri, vântul

se tălmăci, pe frânghii

rufele se înmulţiră, iarăşi oamenii

ieşiră la aer, cuiburi noi

tulburară streaşinile scunde –

a fost aşa?

răspunde!

Read Full Post »