Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘fenomen’

Fenomenul de dezmărginire a Universului este dovada că procesul Creației este continuu, el nu încetează niciodată. Nu există un moment în care să constatăm că substanța Creației a luat o formă stabilă, definitivă, și acesta este un lucru pe care experimentele fizicienilor care se preocupă de quantică îl dovedesc – cel puțin până în momentul de față – tocmai pentru că nu izbutesc să stabilească o particulă fundamentală, una care să dovedească faptul că de la ea pornește totul. Goethe este cel care și-a imaginat cum se preface mereu substanța Creației:

“Cum toate-n totul se-mpletesc,

        Viiază şi se contopesc!

        Puteri cereşti cum urcă şi coboară

                                      Şi taina una alteia-şi strecoară!

                                     Un svon de-naripate mângâieri

                                     Adie-ntre pământ şi cer

                                    Şi într-a totului vibrare pier!

                                    Spectacol rar dar, vai, nu şi profund!

                                   Natură, taina cum să ţi-o pătrund?

                                  Tu, rodnic sân, izvor de tot ce-i viaţă,

                                 De care atârnă cer, pământ,

                                  Spre care-aleargă sterpul meu avânt,

                                Tâşneşti, adăpi – iar sufleltul mi-ngheaţă !   

Tot astfel cum gândirea  nu ajunge niciodată la o formă definitivă, ci întreține necontenit un proces relaționar, creând legături dinamice între factori, elemente, unități, dovedind astfel că nu avem de-a face cu o stare configurată din forme definitive, ci cu un proces în continuă mișcare, capabil să asimileze elemente noi pe care să le adauge substanței sale; Creația produce interferențe ce devin forme instabile. Acestea se nasc, se dezvoltă, apoi se descompun ieșind din orizontul naturii ce le-a creat. Pe timpul ființării – în natura specifică a nașterii lor – au generat numeroase vibrații care se adaugă celor existente deja, vibrații care se distilează continuu. O parte din ele participă la interferențe care au ca rezultat forme specifice naturii în care se găsesc, o altă parte, ajunse la un stadiu de distilare care neagă natura în care au fost create, trec într- altă natură. Și astfel este alimentat continuu raportul dintre existent și neexistent, termeni care coexistă, asemeni tuturor termenilor care formează substanța ființării. Nu trebuie, sub nici o formă să definim inexistentul, ca fiind  lipsă de ființare, dar nici existentul ca forma stabilă și unică a acesteia. Preocuparea  sensibilă a spiritului pentru determinarea nemuririi, adică a infinitului, ca formă stabilă a ființări nu este altceva decât o formă în care acesta se străduie să se înțeleagă pe sine. Infinitul, ca și nemurirea, fiind o formă care se dezlimitează continuu se pune în situația de a nu se putea defini, deoarece existența unei părți  necognoscibile, cea care nu s-a format încă, dar care există, refuză să participe la procesul de cunoaștere și, implicit, de definire. Toate acestea par a fi doar niște speculații ale unui eseist care caută să inventeze anumite adevăruri pe care o realitate nu le suportă și care nu se pot sprijini pe dovezi. La urma, urmei sunt doar relațiile unor abstracțiuni care pot fi enunțate dar nu și probate. Aceasta este o judecată care cu siguranță că este emisă de un spirit cartezian, captiv al naturii fizice a materiei. Un spirit pentru care teoria relativității generalizate (De exemplu.)  ridică foarte multe semne de întrebare, primele pornind chiar de la enunțul care spune că fiecare corp al universului produce o curbare a spațiului, căreia datorăm forța gravitațională. În consecință, conform acțiunii de curbare a spațiului, Universul funcționează într-o relativitate generalizată, ceea ce implică faptul că, pe lângă natura fizică a materiei, în acest mecanism  sunt implicate și alte naturi ale acesteia. Pornind de la natura fizică ne îndreptăm către naturi din ce în ce mai subtile, care au moduri de manifestare cărora ar trebui să le acordăm o mult mai mare atenție dacă dorim să pătrundem sensurile acestei mecanici lipsite de ceea ce numim limite, și asta datorându-se transmutației. Atunci când o anume acțiune a Universului atinge o limită, se produce o transmutație și acțiunea cu pricina continuă într-o altă natură. Pentru a înțelege, însă, un astfel de comportament, ar trebui să facem eforturi pentru a găsi modalitatea de a ne dezlimita propriul spirit, cel care se manifestă în întregul pe care-l reprezintă ființa noastră. Acordând atenție unei asemenea atitudini, vom constata că definiția dată ființei umane ca fiind o entitate  “erectă, simetric bilateral în lungul unei axe verticale, cu un punct de cunoaștere fix, deasupra unui orizont fix”, nu este tocmai exactă, și nici corectă. Mai trebuie să ținem cont că, datorită acestei definiții, sunt puse în circulație o multitudine de categorii pe care ne sprijinim relațiile și rapoartele cu diferite alte entități, procese, acțiuni etc. Mai mult decât atât, numeroase noțiuni fundamentale își au originea în această definiție și crează legături foarte strânse între  existență și rațiune, dar nu și între rațiune și ființare. Dacă existența este limitată de modurile de a fi ale naturii fizice a materiei, ființarea cuprinde și existențele celorlalte naturi care definesc ființa și care produc transmutații, ceea ce-l face pe Heidegger să afirme: „Dasein-ul se îndrumă pe sine către fiinţarea la care se poate raporta şi către felul în care se poate raporta.” În consecință, putem vorbi despre o limită a existenței, dar nu și de una a ființări. Dacă vreți, în ceea ce privește raportul existență-ființare, ne găsim în miezul aporiei “Săgeata” a lui Zenon; existența fiind unul dintre segmentele, care adiționate ajung la infinit. Astfel existența, fiind un segment, poate fi definită, spre deosebire de ființare, care fiind infinită nu se poate defini. Pentru existență, rațiunea furnizează toate instrumentele de care avem nevoie să o cunoaștem: cunoștințe asimilate prin simțuri, percepții, judecăți etc; pentru ființare însă, conștiința furnizează naturii în care existăm doar o parte dintre informațiile necesare, unele fiind deductibile,  și totuși, mai rămân o parte despre care nu aflăm nimic. Ceea ce face să rămână mereu o parte ascunsă, parte care ne împiedică să cunoaștem procesul în întregimea lui. Este tocmai ceea ce susține Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake. Undele emise de câmpurile de formă pot fi cunoscute doar atunci când au legături cu acțiunile produse în existență, în rest ele se vor propaga în continuare până la momentul în care existența se extinde, printr-o acțiune, care presupune și acea undă. În acel moment are loc un proces de transmutație care preface unda într-o formă anume și o alătură celorlalte forme ale existenței. Este un proces în care conștiința are contribuția ei, fapt pentru care hermeticii numeau transmutația un proces mental și căutau să educe conștiința pentru a extinde acțiunea și asupra formelor deja existente. Fapt care ar fi însemnat că transmutația poate fi exercitată și de către rațiunea care se antrenează în acest sens. Afirmațiile acestea induc o idee neplăcută spiritelor carteziene; și anume faptul că există între conștiință și rațiune relații care pot fi controlate. Se pune problema, atunci: cine controlează aceste relații? Care este funcția sau organul care pot controla legăturile care se formează între conștiință și rațiune, și care dau naștere unor procese altminteri considerate imposibile, mai ales pentru abilitățile limitatea ale omului? Dacă lucrurile sunt judecate după astfel de criterii, și se presupune că între conștiință și rațiune sunt legături care pot produce fenomene interzise în alte condiții, putem considera că; dacă rațiunii am acordat o atenție sporită mai ales în ultimile trei, patru sute de ani, am elaborate metode, tehnici și instrumente de cunoaștere și antrenare a acesteia, conștiința a fost treptat neglijată și am pierdut contactul cu o parte însemnată a calităților acesteia, ceea ce a făcut să fie anulate relații foarte productive cu rațiunea. Mai mult, a făcut să desființăm modul de comunicare cu sistemul de gândire a învățaților  din societățile tradiționale, cauză care a alterat un număr foarte mare de sensuri din comunicare. Consecința – se pare – a fost că tot ce am eșafodat, atât teoretic, cât și practic să se îndepărteze tot mai mult de matricea originară. Entitățile care au mobilat câmpurile de formă au dat naștere unor vibrații care s-au distanțat de origini, iar noi am considerat că rezultatele au revoluționat evoluția. Stadiu la care s-a ajuns în zilele noastre dă naștere însă unor semene de întrebare, unele destul de serioase chiar. Faptul că, la ora actuală, se tinde tot mai impetuos spre o singură contemporaneitate este unul dintre aceste semene de întrebare. Avem de-a face cu o contemporaneitate care crește din vibrațiile acelor forme care sunt rezultatul acțiunilor trecute și care, odată formate, nu se mai supun judecății de valoare și justețe. Or, faptul că nu mai există posibilitatea mai multor contemporaneități, cu alte cuvinte a mai multor câmpuri de forme, cu vibrații diverse, are ca rezultat întărirea unui singur sens al evoluției.

Pentru a înțelege conformația acestei situații, ar fi suficient să acordăm ceva mai multă atenție observațiilor lui Hegel atunci când analizează diferitele principii și concepții ale picturii Evului Mediu : “Însă în cuprinsul dezvoltării  mai libere a picturii italiene trebuie, în al doilea rând să căutăm un alt caracter al artei. […] Dar ceea ce aduce ea ca concepție și elaborare artistică a sferelor subiectelor religioase este îndeosebi realitatea vie a existenței spirituale și corporale, figurile îmbrăcând haina acestei realități sensibile și animate. Principiul fundamental al acestei realități vii îl formează pe latura spiritului acea seninătate naturală, pe latura corporală acea frumusețe corespunzătoare a formei sensibile care, deja ca formă frumoasă, revelează ca atare nevinovăția, bucuria, feciorelnicia, grația naturală a sufletului, noblețe, imaginație și suflet plin de iubire. […] Această interioritate lipsită de conflicte a sufletului și potrivire mai originară a formelor cu acest interior produc limpezimea fermecătoare și plăcerea netulburată pe care ni le oferă operele cu adevărat frumoase ale picturii italiene ” Este de la sine înțeles că această filosofie a artiștilor italieni – dar și a oamenilor de cultură care pun în circulație noțiuni despre legăturile dintre spiritual artistului și realitatea reprezentată – contribuie substanțial la formarea unei anume contemporaneități, modelată după valorile impuse  de spiritele care năzuiesc spre puritate și iubire curată. Avem de-a face cu un anume mod particular de configurare a câmpurilor de formă, vibrațiile generate de acestea vor tinde spre un anume sens, pe care doresc să-l întărească și să-l curețe. Filosoful german ne atrage atenția că, atitudinea artiștilor italieni este de o anume factură, are un specific caracteristic pentru spiritualitatea lor. Artiștii din Germania sau Olanda au orientat pictura religioasă a timpului spre alte valori ale spiritului. “Deosebirea generală față de italieni –afirmă același Hegel – constă aici în faptul că nici germanii și nici olandezii nu vor sau nu pot să ajungă prin sine înșiși la acele forme și moduri de exprimare libere, ideale, cărora le corespunde pe deplin trecerea la frumusețea spirituală, transfigurată. În schimb însă ei dezvoltă, pe de o parte, expresia adâncimii sentimentului și a caracterului subiectiv încheiat al sufletului, pe de altă parte, adaugă la această interioritate a credinței, particularitatea mai larg desfășurată a caracterului individual, care nu manifestă acum numai unica preocupare interioară de interesele credinței și ale mântuirii sufletului, ci arată cum indivizii înfățișați se îngrijesc de interesele profane, luptându-se cu necazurile vieții și  cucerindu-și în cursul acestei munci grele virtuți lumești, fidelitate, perseverență, echitate, fermitate cavalerească și vrednicie cetățenească.”

Prin intermediul spiritului lui Hegel, cunoaștem două contemporaneități specifice, cărora le corespund forme și valori diferite. Nu trebuie să uităm însă faptul că, timpurile la care se referă filosoful cuprindeau un număr mai mare de contemporaneități, fiecare cu specificul ei; Spania de exemplu, zona bizantină, cea a Balcanilor, ca să nu mai vorbim de Rusia pravoslavnică.

Este important să atrag atenția asupra a două aspecte care se degajă din observațiile filosofului german; pe de o parte afirmațiile lui Hegel subliniază cât de importantă  este contribuția artiștilor liberi ca spirit la configurarea câmpurilor de formă și la orientarea viitorului, care – în cazul acesta – nu mai este doar o aglomerare de “întâmplări”; pe de altă parte, diferențele radicale dintre expresiile, atitudinile. mentalitatea celor două contemporaneității dovedesc că tendința actuală de dizolvare a contemporaneităților specifice într-o singură contemporaneitate nu este o soluție tocmai inteligentă.

Toate aceste contemporaneități contribuiau la realizarea unei geografii din care rezulta un peisaj general în care specificitatea fiecărei contemporaneități dezvolta o multitudine de căi spre a ajunge la  câmpuri de forme pe cât de bine definite, pe atât de puternice în a emite vibrații care să poarte valori spirituale capabile să creeze, în timp, serii de forme particulare.  Și nu rațiunea era cea care contribuia în cea mai mare măsură la configurarea acestor câmpuri de formă, ci conștiința, cea care aducea din Marele Tot energiile pure ce contribuiau la configurarea valorilor spirituale ale realităților practice. Fiecare zonă geografică dezvolta un caracter specific al civilizației locale la care contribuiau toate elementle ce compuneau cosmosul zonei, fie el fizic, fie  de altă natură. Rolul rațiunii, în tot acest proces era de a orienta spiritul în multitudinea de forme  ce luau  naștere, de ordonare a relațiilor dintre valori. Cei doi poli, conștiința și rațiunea, căutau să pătrundă dincolo de aparențe și să dezvolte în substanța realității acele relații și raporturi  care ofereau forță spiritului.

Evoluția ultimilor trei, patru sute de ani a alterat foarte puternic modalitatea de structurare a specificității contemporaneităților, fie ele de genul celor din timpurile analizate de Hegel, fie de genuri diferite, configurate după condițiile noi ale realității. Tendința a fost, și a rămas, ca toate aceste contemporaneități particulare să se dizolve în una  singură, ceea ce a generat dispariția multora dintre acele elemente specifice a căror lipsă o resimțim foarte mult astăzi, dar pe care continuăm să le înlăturăm din viața noastră spirituală. Rezultatul fiind deformarea legăturilor dintre conștiință și rațiune, și, de ce nu, modificarea configurației celor doi poli care  contribuie la așezarea noastră în substanța complexă a realității obiective.

Read Full Post »

19 decembrie, 2014

În 1637, Descartes deschidea lucrarea sa: Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe, cu următoarea afirmaţie: Raţiunea este lucrul cel mai bine rânduit din lume: căci fiecare se consideră atât de bine înzestrat, încât chiar cei mai greu de mulţumit în altă privinţă nu doresc să aibă mai mult decât au. Nu este posibil ca toţi să se înşele; aceasta dovedeşte mai curând aptitudinea de a judeca bine şi de a distinge adevărul de fals, adică ceea ce numim bunul simţ sau raţiunea este în mod firesc aceeaşi la toţi oamenii; iar diversitatea opiniilor nu provine din faptul că unii sunt mai înţelepţi decât alţii, ci doar din aceea că  gândirea urmează căi diferite şi nu ne referim la aceleaşi lucruri. Ar trebui să înţelegem din spusele filosofului că sursa neînţelegerilor continui dintre oameni este doar o problemă de comunicare. Fiecare dintre noi avem aceleaşi capacităţi de a ne reprezenta relaţiile dintre diferitele obiecte ale realităţii, dar nu şi aceleaşi poziţii faţă de acestea. Este dacă vreţi cam acelaşi lucru cu situaţia co-relativilor din ecuaţia relativităţii a lui Eistein. Şi în acea situaţie, nu se pune în discuţie capacitatea de reprezentare a co-relativilor, ci poziţia acestora faţă de feneomenul observat, poziţie din care rezultă o diferenţă de reprezentare. Chiar dacă observă acelaşi fenomen, co-relativii nu se referă la acelaşi lucru, situaţie care face ca din raportul observaţiilor lor să rezulte o stare diferită a fiecărui relativ. Observatorii vor relata fiecare despre mişcarea unui obiect, care este acelaşi în sine, dar nu acelaşi în reprezentări, iar respectiva mişcare a obiectului este de natura celei descrise de Avicena cu aproximativ opt sute de ani înaintea lui Descartes:  Când principiul mişcării şi al repaosului nu provine nici din afară, nici din voinţă, mişcarea se numeşte naturală. Iar tot ceea ce relatează un relativ sau altul reprezintă o consecinţă, un efect al unei cauze despre care acesta  nu ştie nimic concret sau determinant, caz în care pentru el respectivul obiect se găseşte mai degrabă într-o stare de indeterminare, iar mişcarea sa naturală se datorează probabil stării de indeterminare, cum este la fel de posibil să se datoreze probabil unui anume moment al unei stări de determinare. O astfel de situaţie justifică afirmaţia lui J St. Mill: …probabilitatea unui eveniment nu este o calitate a evenimentului însuşi, ci numai un nume care exprimă gradul de încredere pe care noi sau alţii pot să-l aibă în realizarea lui…

Cazul celor tei co-relativi care observând acelaşi obiect şi: având aptitudinea de a judeca bine şi de a distinge adevărul de fals,…, dar care totuşi ajung la concluzii diferite îndreptăţeşte convingerea că: Probabilitatea unui eveniment nu ar depinde de gradul de desăvârşire al cunoaşterii, ci de condiţiile determinante ale apariţiei fenomenului. (Petre Botezatu), ceea ce aprofundează şi mai mult capacitatea relativităţii de a corela relaţia determinare-indeterminare, şi de a stabili existenţa unor legături dinamice între cele două momene ale evoluţiei. Mai mult, observarea legăturilor dintre determinare şi indeterminare revelă că evoluţia nu se produce într-un câmp care se naşte pe măsura succesiunii de moment, ci într-un spaţiu ce se dezmărgineşte în sensul hotărât de realităţile ce iau naştere din aceste relaţii, şi care impun – la rândul lor – modificări ale structurilor momentelor. În felul acesta, s-ar putea explica de ce raţiunea ajunge să fie puternic influenţată de atribute aduse în realitatea respectivă de către obiectele nou apărute. Fiind acesta un fenomen ce se observă lesne, mai ales după explozia tehnologică; raţiunea ajunge să opereze cu atribute caracterisitce obiectelor tehnice nou inventate şi intră astfel în conflict cu conştiinţa, pentru care aceste atribute ar trebui să rămână doar instrumente operaţionale într-un camp particular. Pentru conştiinţă, legăturile subtile cu zona inefabilă a materiei, sunt fundamentale, pentru că acolo, în acea zonă, indeterminarea întreţine cea mai largă şi profundă capacitate a creativităţii, adică, după spusele lui Hegel: …ideea absolută […] este spirit, şi anume nu spiritual finit cu preocupările lui mărginite, ci spiritual universal, infinit şi absolut, care determină din sine însuşi ceea ce e într-adevăr adevărul. […] Spiritul absolut trebuie totodată conceput şi ca activitate absolută şi, prin aceasta,  ca autodiferenţiere în sine însuşi. […] Însuşi absolutul devine obiect al spiritului, întrucât spiritul păşeşte pe treapta conştiinţei, diferenţiindu-se în sine ca unul care cunoaşte şi, în faţa acestuia, ca obiect absolut al cunoaşterii. Or, toate slăbiciunile, raţiunea le vădeşte în faţa propriei sale fiinţări, prin crearea de legături ne-naturale cu instrumente ce ar trebui să rămână strict ale momentelor particulare determinate. Adică, legături ce dau naştere unor atribute care tind să suprapună o realitate falsă în sinele ei, peste o realitate adevărată în sinele său, şi a cărei dinamică necesită contribuţia substanţială a stării de creativitate din zona inefabilului, altfel devenind victima unor aberaţii care-i modifică nejustificat sinele său universal. Mecanismul care impune în realitate fiinţare aberaţiilor este descris de către Ioan Scotus Eriugena pri secolul al IX-lea după Cristos: Consider că natura se divide în patru forme diferite: prima este cea care creează şi nu este creată; a doua, cea care este creată şi creează; a treia, cea care este creată şi nu creează; a patra, cea care nu crează şi nu este creată. Aceste patru diviziuni se opun câte două; a treia se opune celei dintâi, a patra celei de a doua; dar cea de a patra cade sub imposibilitate, deoarece elemental ei de diferenţiere constă în aceea că nu poate fi. În vremea aceea, diviziunea a patra, cea care nu creează şi nu este creată, friza imposibilitatea, doar că în vremurile acestea existenţa activă a unei forme care nu crează şi nu este creată se dovedeşte nu numai posibilă ci şi cu mult mai durabilă decât diviziunea a doua, adică cea care creează şi este creată. La începutul deceniului opt al secolului trecut, Abraham Moles în cartea sa Artă şi ordinator dovedea cu asupra de măsură faptul că omenirea a intrat în epoca: cea care nu crează şi nu este creată. Computerele şi mijloacele tehnice inteligente  întreţin un climat al lipsei de creativitate, fie că vorbim de a fi creat, sau de a crea, iar principiile non creativităţi au fost preluate cu repeziciune, mai întâi de televiziuni, apoi de tot ceea ce presupune contribuţia IT. În ultimii ani, ne scăldăm în utilizarea prefabricatelor standardizate şi ne îndepărtăm tot mai mult de zona care ar presupune contribuţia spiritului creativ. Mai mult, încetul cu încetul, raţiunea a fost invadată de un metalimbaj care îşi are rădăcinile în relaţiile dintre prefabricatele instrumentelor tehnicii inteligente. Funcţia principală a  acestuia este de a ascunde calea despre care Hegel spunea că: Forma intuiţiei sensibile aparţine artei, întrucât arta înfăţişează pentru conştiinţă adevărul în forma plăsmuirii sensibile, şi anume a unei plăsmuiri sensibile care în însăşi această apariţie a sa posedă un înţeles mai înalt şi o semnificaţie mai adâncă, fără să caute totuşi, cu ajutorul mediului sensibil, să facă sesizabil conceptual ca atare, adică în universalitatea lui;… şi de a stimula cu precădere reţete şi scheme de orientare într-un teritoriu cu desăvârşire prefabricat.

Dacă ne întoarcem din nou la spusele lui Ioan Scotus Eriugena: Adevărata raţiune ne învaţă tocmai aşa; căci unitatea este cauza tuturor lucrurilor, deoarece ea există ca început al tuturor numerelor şi acestea sunt în ea unul în mod simplu şi nedivizat, adică în mod universal; iar în multiplicitate [ele sunt] doar potrivit cauzei;… starea în care se găseşte astăzi raţiunea presupune o îndepărtare accentuată de starea în care: Ocupându-se cu adevărul ca obiect absolut al conştiinţei, şi arta aparţine sferei absolute a spiritului şi, din acest motiv, ea se află, în ceea ce priveşte conţinutul ei, pe unul şi acelaşi teren cu religia – în sensul mai special al cuvântlui -, precum şi cu filosofia. (Hegel) Practic asistăm la o desprindere a spiritului de esenţa sa, în care scop este folosită raţiunea ca mijloc de orientare într-un teritoriu nou în care prefabricatul imită obiecte ale sensului natural.

Pare că raţiunea se găseşte, după un drum lung şi tulburător, într-un moment în care se pregăteşte să nege cele afirmate de filosoful francez la 1637.

Read Full Post »

26 august, 2014

De cele mai multe ori, atunci când într-o analiză utilizăm noţiunea de „mentalitate”, o facem din dorinţa de a sublinia o tendinţă retrogradă a unui moment istoric. Mentalitatea este percepută ca fiind un factor de încetinire, sau de blocare a unor procese din care, se presupune, ar rezulta o sumă de factori prin care să se accelereze accederea la cunoaştere, recte la forme ale progresului. Poziţia aceasta, în sine, merită o atenţie mult mai mare dar, în ceea ce priveşte interesul din momentul acesta asupra mentalităţii, un anume aspect cred că merită revelat, şi anume faptul că tocmai mentalitatea este cea care provoacă fenomenul de alunecare a unei realităţi pe propria sa condiţie. Prin contribuţia sa directă are loc acel clivaj care provoacă procesul de replicare a realităţii. În genetică, acest proces de replicare – „efectul fermoarului” – stă la baza apariţiei unei noi generaţii de celule, celule care par a fi identice cu cele din care au rezultat, dar care, de fapt, sunt nişte unicităţi menite să diversifice modul de adaptare la mediu. Am putea spune că, şi în cazul realităţii lucrurile stau la fel, doar că această afirmaţiea ar stârni o controversă teribilă, pentru că, în genere, nu ar fi acceptat un astfel de împrumut dintr-un domeniu specific. Şi totuşi, alunecarea ce se produce în fiinţa unei realităţi, are toate atributele unei replicări celulare, doar că procesul implică contribuţia unor nivele mult superioare, care par – repet: care par – a fi incompatibile cu nivelul celulei. O astfel de poziţie a analistului este determinată, mai ales în ştiinţele moderne, de tendinţa de a separa domeniile diferitelor ştiinţe, ba chiar şi sub-domeniile aceleiaşi ştiinţe, a le delimita cu fermitate teritoriile, şi a nu permite folosirea unor modele teoretice şi în alte cazuri decât cele specificate anume. Cei care îndrăznesc să apeleze la paralele, sau chiar suprapuneri între cazuri cu un grad mare de similitudine, dar care aparţin unor domenii ştiinţifice diferite, sunt consideraţi nişte eretici şi trataţi ca atare. Problema ar fi că realităţii nu-i prea pasă de competenţele specialiştilor – care, cel mai adesea se închid în propria lor competenţa ca într-o turelă de tanc – şi aplică un model de fiecare dată când acesta este necesar. Aşadar, modelul replicării celulare este aplicabil – desigur cu adaptările particularizante – în cazul realităţii însăşi, tocmai pentru că rezultatul este obţinerea unor noi unicităţi specifice. Iar mentalitatea este instrumentul care facilitează alunecarea aceasta a realităţii peste propria sa condiţie. Această funcţie a mentalităţii are calitatea de a păstra în condiţii de siguranţă un corp de valori, cu care realitatea a operat până la momentul clivajului, de a permite să se opereze cu ele în continuare, până la eliminarea treptată, în funcţie de pierderea atributelor utile; dar, în egală măsură de intrarea în acţiune a noilor valori ce apar în urma glisării ce a avut loc. În cazul realităţii – spre deosebire de celulă – replicarea se produce urmând trasee aparent neobişnuite, dar care cuprind orizonturile ce interesează în cel mai înalt grad noul corp de valori ce va fi pus în acţiune.

Am folosit această paralelă, încercând să evidenţiez faptul că, în Univers nu există astfel de atitudini care să excludă aplicarea unui model în vreun orizont al său. Toată împărţirea efectuată, toate tablourile concepute şi desemnate, toate noţiunile ce fixează o starea sau alta, sunt de fapt, atribute ale unui spirit al disciplinei şi competenţelor omeneşti. Domeniile ştiinţifice, subdomeniile, clasări, şi ordonări, ierarhii, într-un cuvânt toate invenţiile administrative sunt relative, şi se supun, în fapt, unor scopuri care se definesc în nivele superioare ale Universului. Definirea de „nivel superior” este o altă problemă grozavă pentru spiritul uman, pentru că noi definim „superior”, „inferior”, „sus”, „jos” etc. în funcţie de poziţia noastră faţă de o anumită dimensiune perceptibilă, ceea ce în Univers nu mai este valabil. Mă văd nevoit să recurg din nou la imaginea „Matrioşkăi”, doar că organizarea şirului de păpuşi ar trebui făcută nu după logica unei matrici vectoriale, ci după logica unui spaţiu minkowskian. Poate că astfel am putea înţelege mai uşor poziţia lui „superior” în Univers.

Read Full Post »

10 ianuarie, 2014

De regulă, atunci când ne referim la categoria natură, includem în orizontul ei obiectele şi fenomenele care pot fi reprezentate material, oricât de laborioase ar fi tehnicile de definire ale acestor forme. Elementele geografiei ( inclusiv a celei cosmice), ale geometriei câmpului sau spaţiului, fie el rustic sau urban, fie el moştenit sau proaspăt făcut de mâna omului; elemente pe care ne sprijinim activităţile sociale într-un anume timp, sunt cuprinse în categoria generică de natură. Dar refuzăm să lăsăm a fi cuprinse şi acele obiecte care provin din procesele  psihice care se produc şi cu care ne definim individualitatea. Astfel de elemente sunt de regulă socotite ca fiind rezultatul unor activităţi ce ne privesc direct şi singular: deprinderi, educaţie, rutine etc. Şi totuşi, cele mai multe dintre ele – să nu fim categorici şi să spunem: toate –  derivă din relaţia nemijlocită între specificul construcţiei eu-lui nostru şi mediul natural în care vieţuim, legătură produsă în afara raţiunii, despre care – ne place să spunem – că s-ar afla în totalul nostru control şi şi-ar iniţia activităţile în afara sferei „naturalului”. Prin astfel de acţiuni căutăm să perfecţionăm neîncetat modul de valorificare a elementelor ce ne înconjoară întru propriu folos. Desigur, pe cele care ne înconjoară, pentru că, oricât de ambiţioşi am fi, este greu de imaginat că putem să planificăm acţiuni ale folosului, întrebuinţând şi alte elemente decât cele ce se găsesc în sfera contactelor perceptibile. Dacă un astfel de proces ar fi posibil, atunci configuraţia geometriei spaţiului nostru perceptibil ar arăta şi ar funcţiona după cu totul alte legi. Ca să nu mai vorbim despre limitele capacităţilor noastre, care practic ar deveni infinite şi de negândit, ceea ce ar face să vorbim de o cu totul altă fiinţă. Legăturile dintre straturile  subtile ale fiinţei noastre şi elementele naturale – despre multe dintre ele fără să avem cunoştinţe concrete într-un moment sau altul – stau la baza unei anume atitudini căreia îi suntem cel mai adesea subordonaţi într-un mod necondiţionat. Ea, atitudinea, este hotărâtă la un nivel sensibil al structurii fiinţei şi construită prin contribuţia fiecărui agregat din care suntem alcătuiţi. Ca atare, în esenţă, ceea ce se petrece în straturile sensibile ale fiinţei noastre,  poate fi înscris în categoria naturii, şi doar nivelul comportamental ar rămâne să fie un atribut al raţiunii degajate de calităţile noastre particulare. Ştiinţele sociale ale zilelor noastre încercă din răsputeri să creeze anumite protocoale prin care să ne convingă de superioritatea derivaţilor raţional ai comportamentului individual, comportament care trebuie armonizat cu acela colectiv, ceea ce ar conduce – se crede – la dezvoltarea unei atitudini paralele cu evoluţia naturală, şi care ar avea resurse deosebite de eficienţă şi progres. Doar că, realitatea pune cel mai adesea într-o situaţie de criză o astfel de atitudine, care încearcă să se sustragă stării de armonie dintre elementul natural al cosmosului şi cel al particularităţii unei forme sau alta, fapt care reprezintă tocmai esenţa relativităţii. Modul de comportare al materiei în Univers este decis de forme de comunicare ce fac să existe continuu informaţii fundamentale despre modificările care se produc mai ales în stratul sensibil al fiecărei forme materiale. Astfel de informaţii decid reacţiile produse în materia universală; ca atare este greu să mai afirmăm, la acest moment, că ar exista un comportament al naturii, şi unul la nivelul proceselor particulare ce au loc în straturile sensibile ale formelor individuale şi ar evolua paralel şi independent. Se pare, însă, că este încă prea devreme să pretindem ca omul să înţeleagă, şi mai ales, să accepte, faptul că existenţa sa  şi a Universului, depind în totalitate de modul în care va deprinde să devină atent la energiile formate în straturile inefabile al fiinţării.

Read Full Post »

                Se fac ani buni de când, cel care are suficientă răbdare şi nervii tari, poate urmării cum contemporanii risipesc energii importante pentru a convinge – dar mai ales a se convinge – că pot lega creativitatea de realitatea curentă. La început părea o toană a unor spirite tinere scapăte din frâu. Şi pentru că se întâmpla într-un loc unde se dezvoltase cu eforturi şi abnegaţie un învăţâmânt artistic solid, totul era trecut cu vederea. Dar fenomenul a găsit susţinerea unor amărâţi de teoreticieni, nu foarte dotaţi şi nici daţi afară din ei  de prea multă carte; nişte femei frustrate şi oţetite de neştiinţa în ale murăturilor, bărbaţi ce-şi căutau justificarea nădragilor şi râvnind la binemerite sociale; androgini care se mirau continuu că au un singur sex, când ei ştiu de două, s-au pornit să chirăie, cu dor şi alean, despre importanţa realităţii imediate în artă, şi ce teritoriu fertil oferă creativităţii. Toate clişeele ideologiei – de la naşterea acesteia până la secunda ce tocmai s-a scurs – au fost puse în forme noi şi răspândite în popor. Culmea e că se folosea prilejul şi pentru un jihad cu o ideologie proaspăt alungată, dar mai ales cu cei care trăseseră oarece foloase. Atmosfera era destul de colorată şi părea un fel de război de mahala, cu larmă multă, cu ţipete şi chiuituri, dar fără victime. Doar că, încetul cu încetul, toată tevatura a prins cheag, şi ne-am pricopsit cu o şleahtă de teoreticieni ai nimicului: nimic nu ştiu, nimic nu pricep, nimic nu sunt în stare să limpezească, nimic nou nu vor să afle. Din nefericire, oamenii serioşi, s-au retras cu totul din peisaj, lăsând oportuniştilor câmp deschis. Aşa se face că – văzând că e rost de un ciolan – au schimbat macazul şi au descoperit calităţile nimicului. Să vezi atunci culmi ale nevăzutului, ale necunoscutului, ale neîntâmplatului şi ale nefăcutului. Nimic şi nimeni nu i-a mai putut opri din drumul spre gloria eternă, doar că…

„Inscripţia de pe vălul lui Isis: «Eu sunt ce-a fost, este şi va fi: şi nici un muritor nu mi-a ridicat văul», se topeşte în faţa gândului.” – ne spune Hegel. Şi asemeni vălului zeiţei, creativitatea s-a topit ca suflată de-o boare fierbinte. Nimeni nu s-a gândit că realitatea existentă nu poate fi creată, pentru că ea este deja creaţie şi că creativitatea  izvorăşte dintr-o alt fel de realitate unde „… frumosul artistic nu e nici ideea logică, cugetul absolut aşa cum se dezvoltă acesta în elementul pur al gândirii, şi, invers, nu este nici ideea naturală, ci frumosul artei aparţine domeniului spiritului, fără ca, totuşi, să se oprească la cunoştinţele şi faptele spiritului finit. Împărăţia artelor frumoase este imperiul spiritului absolut.” (Hegel) Spiritul creativităţii nu-l poţi găsi în realitatea curentă, nu poţi imita momentele şi nici obiectele unei realităţi în opera artistică: “Artistul face deci în opera lui experienţa că el nu a produs o esenţă identică lui. (Hegel) Dar, Doamne!, acestea sunt lucruri care nici cu gândul nu pot fi gândite atunci când eşti un ucenic al realităţii ce se petrece odată cu tine, când baţi apa în piuă şi cauţi să te descotoroseşti de tot ce presupune ne-gând al gândirii.  O baltă mare şi stătută s-a întins peste viaţa noastră, pe malurile ei zac tot felul de broscoi râioşi, pe care abia acum îi descoperim de-a binelea. Orăcăiala asurzitoare ne lasă să pricepem răguşeala cronică şi lipsa de minte, de inteligenţă. Sunt ipocriţi până la ultima consecinţă şi fie orice anotimp anunţă venirea primăverii, te fac responsabil pentru orice şi ei dispar sub undele murdare. Reapar după un timp, cu acelaşi refren, un soi de flaşnetă fără noimă.

„Dar, după cum arta, în natură şi în domeniile finite ale vieţii, are ceva ce o precede, tot astfel există şi ceva ce vine după ea, adică o sferă care, la rândul ei, depăşeşte modul de a concepe şi de a reprezenta absolutul pe care-l posedă arta;  deoarece arta are încă în sine, însăşi o limită, şi de aceea ea trece în forme mai înalte ale conştiinţei.” (Hegel). Asta este nădejdea unor oameni ca mine, care au trăit momente de adâncă împlinire şi care au înţeles că: „Opera este realitatea pe care şi-o dă conştiinţa; ea este aceea în care individul este pentru sine ceea ce el este   în sine şi în felul că conştiinţa pentru care el devine în operă nu este conştiinţa particulară, ci conştiinţa universală; el s-a plasaat în operă, în genere, în elementul universalităţii, în spaţiul lipsit de determinaţii ale fiinţei. Conştiinţa care se întoarce din opera sa este de fapt conştiinţa universală.” (Hegel) O astfel de operă nu poate veni din realitatea curentă, acţiunile şi obiectele unei astfel de realităţi trebuie să fie proiectate la limita inefabilului , acolo unde: „Numai gândul, intelectul poate face deosebiri fixe: numai spiritul, fiindcă este spirit, poate produce opere conforme acestor distincţii riguroase. Operele datorate artei sau ştiinţei sunt atât de abstracte şi esenţial individualizate, încât ele rămân credincioase determinării lor individuale şi nu amestecă într-însele deosebiri de esenţă.” (Hegel)

Când vă veţi obişnui să faceţi din nou astfel de eforturi aveţi să vă puteţi descotorosi de toate jivinele care poartă blănuri de împrumut cu neobrăzare şi aroganţă.

Read Full Post »

 

 

Începe să fie din ce în ce mai evidentă accentuarea unui fenomen care va lăsa urme adânci în modul cum va arăta viitorul: abolirea trecutului. Nu mă refer la trecutul istoric, acesta a ajuns de suficientă vreme doar un teritoriu propice pentru cele mai grosolane matrapazlâcuri ideologice; în consecinţă purtăm cu noi un trecut istoric plin de cinism. Nu, nu la trecutul istoric mă refer, ci la cel imediat, la cel de ieri, de alaltăieri, de săptămâna sau de anul trecut. Se maifestă, din ce în ce mai  organică şi mai temeinică, această nevoie de abolire a trecutului imediat, desigur nu fără cuvenitele consecinţe. Prima, şi cea mai demnă de a fi  remarcată, dintre aceste consecinţe, ar fi pierderea memoriei sociale. Se pare că societatea contemporană nu mai simte nevoia să aibă o memorie colectivă, cu rolul, desigur, de a-i consolida coeziunea,  nu mai crede în raportarea la experieneţele consumate. Mişcarea în lungul timpului a memoriei colective, instaurează şi întreţine tradiţia, care multe mii de ani a sprijinit fiiindul colectivităţii. Ori, în momentul de faţă, se pare, nu mai găsim cu cale să apelăm la un astfel de suport. Din nefericire, faptul că nu mai suntem în stare să ne raportăm la memoria trecutului colectiv, ne privează şi de posibilitatea proiecţiei în viitor. Cele două exerciţii au fost, şi sunt neîndoielnic, strîns legate. Astăzi, considerăm că  este suficientă o înşurubarea temeinică într-un prezent care să se consume pe sine, şi atât. Societatea omenească simte tot mai acut nevoia să-şi despoaie fiindul de trecut şi de viitor, ca atare, nu trebuie de fel să ne mirăm că îi vine tot mai greu să se sprijine pe repere temeinice. Nu trebuie să ne mirăm că totul începe să se reducă la consumarea doar empirică a fiindului. Mircea Eliade,  Pierre Francastel, sau Abraham Moles au remarcat cu ani în urmă apariţia în sufletul oamenilor a tentaţiei de a aboli trecutul, şi nu au fost singurii. Ca nişte oameni de ştiinţă adevăraţi, au remarcat ispita şi au aşteptat să vadă care vor fi consecinţele; noi suntem în stare astăzi să vorbim despre oarecari consecinţe ce nu s-au manifestat pe timpul lor. Este foarte adevărat că un astfel de fenomen are nevoie de un anume timp ca să se facă remarcat în întregul său, în deplinătatea consecinţelor sale. Nici o formă a fiindului, chiar (sau mai ales) şi una colectivă, nu poate exista în afara unei forme de memorie, şi până în prezent fiinţa umană, fie ea singulară, fie ea colectivă,  a simţit nevoia să-şi cultive memoria istorică până în preajma unui illo tempore în care să-şi găsească sămânţa.  Se pare, însă, că omul tinde să experimenteze acestă stare derivată din abolirea  trecutului. Simte oare acesată nevoie, sau ea se instalează printr-un  reflex de proastă creştere, ca să spunem aşa? Este mai puţin important să răspundem la o astfel de întrebare, important ar fi să remarcăm că abolirea trecutului imediat, cu toate consecinţele sale, crează distorsiuni destul de grave în destinul speciei. În primul rând, această abolire instalează o anulare a scalei de valori morale. Codul valorilor morale nu poate exista în lipsa unei permanente raportări la experienţele consumate ale trecutului, ele sunt punctele de sprijin ale acestuia. Ca să nu mai spunem că astfel îşi întăreşte, îşi slăbeşte, sau îşi modifică conţinutul, prin directă legătură cu mişcările subtile pornite din experienţele consumate şi din proiectarea acestora într-un viitor. Ceea ce se produce prin abolirea trecutului, prin instaurarea compromisului şi a concesiei ne îndepărtează  tot mai mult de legăturile inefabile cu esenţa fiindului, fie el individual, fie colectiv, esenţă care constituie, de fapt, condiţia exsitenţei pentru fiinţa umană.

Abolirea trecutului produce un efect care ne obligă să ne gândim la:”Exemplul clasic oferit de textele budiste e cel al carului format dintr-o îmbinare de roţi – cu spiţele şi butucul lor -, oişte etc., sau exemplul casei care constă într-o şarpantă facută din grinzi, bârne, ascoperiş etc.

 Dar carul în sine, casa în sine, unde sunt?

Şi tot aşa, dacă omului îi dăm la o parte forma fizică, simţurile, activitatea mentală, conştiinţa-cunoaştere, ce mai rămâne? Unde găsim omul existând prin el însuşi în afara corporalităţii şi a gândirii?.” (Alexandra David-Neel, Tainele învăţăturii tibetane.)

 

Read Full Post »