Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘entitate’

Se pare că am ajuns, în acest demers al nostru despre entitatea denumită contemporaneitate, la punctul în care trebuie să acordăm ceva mai multă atenție unor momente ce aparțin trecutului, și unde – cel puțin așa mi se pare mie – lucrurile nu au fost duse până la capăt. Când afirm că nu au fost duse până la capăt, nu mă refer de fel la faptul că m-aș fi așteptat la o rezolvare definitivă a problemei aflate în analiză. Consider că gânditorul a fost interesat să urmeze o demonstrație strict a momentului ce-l interesa, nu și a problemei în întregul ei. Nu putem spune despre toți gânditorii că erau mobilați cu un spirit socratic.

Așadar, mi-ar plăcea foarte mult să ne întoarcem la momentul în care Descartes concluzionează: “ Cogito ergo sum” – “gândesc, deci exist”,  afirmă filosoful, creând a egalitate între existență și rațiune. Atâta vreme cât gândesc, cât rațiunea mea funcționează, înseamnă că exist. Cu alte cuvinte, rațiunea mea mă determină să funcționez, este afirmația pe care Descartes n-a socotit necesar să o mai enunțe. Dar faptul că rațiunea este cea care mă face să funcționez este un lucru extrem de important, însă nu egal cu acela de a ființa, de a exista. A funcționa și a ființa sunt atribute complementare care întregesc ființa și care se impart între doi poli: rațiune și conștiință. Rațiunea este responsabilă de tot ce intră în sfera funcționalului, iar conștiința pentru tot ce ține de ființare. Și rațiunea, și conștiința țin de o esență comună, în consecință, funcționarea și ființarea sunt contrarii ale aceleiași naturi, nu se poate face diferența între funcționare și ființare, pentru că tot ce face parte din Univers există și nu există în același timp. În schimb polii diferă prin gradele prin care se exprimă. Pentru a înțelege această stare de fapt este indicat să recurgem la un exemplu prin care să ne edificăm.

Rațiunea a determinat în trecut o acțiune ce a urmat un model care a avut success. În viitor, pentru realizarea unei acțiuni,  rațiunea va determina să fie urmat același model, sau unul asemănător, tocmai datorită faptului că garantează succesul. Scopul rațiunii este funcționarea, iar pentru a o garanta este nevoie ca acțiunile urmate să-și atingă scopul, ca atare, modelul care funcționează trebuie urmat de fiecare dată.

Conștiința, dacă a întreprins o acțiune urmând un model de succes, în viitor va determina alegerea unui alt model, pentru că în memorie este un model de succes, care garantează un număr de libertăți deja câștigate la care se poate apela pentru realizarea scopului propus. Ființării îi sunt necesare cât mai multe libertăți, care să sporească numărul de forme, ceea ce determină alegerea în permanență a unui model de acțiune nou. Fiecare formă nouă înseamnă o șansă nouă, o existență nouă. Trebuie precizat că, este oarecum impropriu să spunem că rațiunea, ori conștiința întreprind o acțiune, ele sunt doar facultăți ale mentalului care au capacitatea de a sesiza vibrațiile existente și de a le pune în armonie. Rațiunea acționează asupra acelor vibrații care au mai fost în relații, iar conștiința asupra acelora care sunt capabile să dea naștere unor relații. Deplasarea unei anume quante către un anume electron de hidrogen, nu este o întâmplare, ci este răspunsul acesteia la  lungimea de undă a vibrațiilor respectivului electron de hydrogen. Căderea qwuantei, transformate în particulă, pe electron și mărirea masei acestuia, produce un salt pe o orbită superioară, mai apropiată de nucleu, ceea ce are ca efect ruperea legăturii pe care atomul de hidrogen o avea într-o structură și destructurarea acesteia. Procesul de destructurare se datorează relației inițiate de lungimea de undă a unei quante, armonice cu vibrația unei particule. În cele mai multe cazuri un atom de hidrogen, pentru că acesta are un  singur electron deci o legătură mai ușor de rupt. Foarte important este precizarea că, respective quantă – în speță particula devenită captivă în masa electronului -, după un timp va fi expulzată de electron, va redeveni undă și recâștiga o traiectorie. Procesul, pe care am încercat să-l descriu,  are urmări în mediu, urmări care nu se datorează rațiunii sau conștiinței, acestea fiind însă instrumentele care crează condițiile  ce fac posibilă producerea lui. Putem spune că, atât rațiunea, cât și conștiința, sunt mai degrabă beneficiarele efectelor rezultate din proces, fiecare îmbogățindu-și memoria.

Am afirmat ceva mai sus că rațiunea și conștiința reprezintă un binom al aceleiași esențe, și că polii aflați în relație, tind spre stări diferite; rațiunea să îmbunătățească continuu funcționarea unui sistem; conștiința să asigure ființarea acestuia. Acesta este motivul pentru care, atât rațiunea, cât și conștiința înființează funcții diferite; funcții care produc instrumene, metode, tehnici care au rolul de a îmbunătăți continuu sistemul. Fiecare etapă  a unui sistem tinde să devină un sistem, ceea ce face să apară diferențe sesizabile între diferitele etape, adică se produce ceea ce numim noi evoluție. Ea, însă, nu ar fi posibilă fără relația rațiune-conștiință; procesele, acțiunile, determinările, pe  care cei doi poli le provoacă, sunt de fapt momente ale oscilării între cei doi centrii de energii, și devin funcții perisabile ale unei realiltăți. Din această cauză nu depășesc condiția de aparență, natura lor fiind generată de condiția relației dintre cei doi poli. Dacă o realitate ar fi obiectivă și nu aparentă, relația dintre rațiune și conștiință ar suferi grav, întreg procesul s-ar modifica, iar binomul ar risca să se rupă. Abia atunci am putea vorbi despre nașterea a ceea ce numim astăzi în teorie: sistem antagonic, adică un sistem în care elementele sunt distruse, nu evoluează.  Modul de evoluție a relației dintre acești doi poli, se bazează însă pe contrarii; categoriile care adiționează cantitativ, pentru a atinge o calitate nouă, fără ca cele două contrarii să fie distruse. Două adevăruri aparente, dau naștere unui al treilea, la fel de aparent ca și cele din care a fost obținut.

Sunt tot mai tentat să neg cu vehemență faptul că putem împărți Universul, fie în materie, fie în idee, sau să milităm pentru existența mai multor versuri, ori să afirmăm că avem procese care se produc cu contribuția unor dimensiuni. Cred, mai degrabă că Universul, este rezultatul capacității diadei de a se produce continuu din sine, iar această capacitate poate explica multe din modurile în care iau naștere dormele în Univers.

Quanta de care vorbeam mai sus este o entitate care face parte dintr-un spectru, dar la semnalul emis de electronul de hidrogen, ea singură răspunde și inițiază procesul care se transform într-o existență aparentă. Aparența consistând din faptul că, la un moment dat, electronul de hidrogen va expulza particular străină, care va redeveni quantă. Întrebarea firească este: particular captivă electronului de hidrogen, redevenind quantă, se va întoarce la condița sa inițială, sau aceasta va fi modificată de experiența pe care a traversat-o. Răspunsul la această întrebare – din punct de vedere uman – este unul doar subiectiv. Subiectul este determinat să răspundă la această întrebare de felul în care înțelege lumea, iar ăsta nu este un lucru simplu. Spre deosebire de subiectul format la un model cartezian de educație, va răspunde probabil că nu. Va răspunde că avem de-a face cu o entitate fizică ce nu cunoaște decât stările primare ale acestui gen de materie. Un alt subiect, format la modul de educație al religiei și filosofiei budhiste, va trebui să mediteze temeinic asupra răspunsului. Din punctul de vedere al religiei și fiolosofiei budhiste, în care Universul este guvernat de iubire și compasiune, lucrurile nu sunt de loc simple. Cartezianul va observa cu certitudine că nu se poate vorbi de iubire și compasiune în procesul ce are loc între o quantă și un electron, care sunt entități ale materiei fizice. Dar, dacă mai analizăm încă o dată procesul, intrând mai adânc în detaliile sale, apar anumite umbre care nuanțează situația.

O quantă – care aparține unui fascicol, la rîndul său integrat  spectrului  luminii primește un semnal specific de la un electron, un semnal care semnalează un dezechilibru. (Fie un dezechilibru în care este implicat electronul, fie unul care este creat de acesta.) Semnalul este recepționat doar de quanta despre care vorbim, sau se poate să fie recepționat de mai multe, dar doar această quantă iese din fascicol și pornește spre electron unde inițiază procesul descris mai sus; în apropierea electronului se transform în particulă, cade pe electron, îi crește masa, și-l obligă să facă un salt pe o orbită superioară, din care cauză pierde legătura cu restul structurii, care suferă astfel anumite modificări. După un timp, electronul expulzează particula, revine la masa inițială și recâștigă orbita, particula expulzată redevine quantă și ia o traiectorie oarecare, despre care nu știm nimic. Dar nici despre quantă, în sine, nu știm mai mult; nu știm dacă vorbim despre quanta inițială sau despre o altă quantă, pentru că lungimea de undă de după expulzare este mai mare decât cea de impact.

Oricum ar fi din punct de vedere al cercetării fizice, acest proces sugerează contribuția compasiunii și iubirii în Univers, și indică faptul că învățații orientali s-au lăsat conduși de vibrațiile subtile ale morfismului în devenirea lui. Tot ce este legat de formă devine determinat și determinant, abia atunci când procesul de apariție a acesteia s-a încheiat. Atunci când forma s-a născut,  a devenit o realitate, putem spune că ea și-a încheiat existența, a devenit un dat care nu mai contribuie tot atât de activ la a furniza informații. Ca și celelalte procese universale, totul pornește de la expresia cea mai simplă posibilă, și devine – orizont cu orizont – tot mai complex, și aparent, tot mai îndepărtat de forma inițială. Fapt care-l îndreptățește pe Henri Bergson, ca prin anii optzeci ai secolului al XIX-lea să se întrebe: “ Cum se poate ca aceleași imagini să intre, în același timp, în două sisteme diferite, unul în care fiecare imagine se modifică pentru ea însăși și în măsura bine definită în care ea suportă acțiunea reală  a imaginilor înconjurătoare, altul în care toate imaginile se modifică pentru una singură și asta în măsura variabilă în care ele reflectă acțiunea posibilă a acestei imagini privilegiate?”

Atât experimentele lui Arthur Holly Compton, cât și cercetările lui Eistein sau observațiile lui Bergson susțin regulile derivate din Principiul Polarității, și avem întotdeauna de-a face cu o dualitate în care elementele caută să cuprindă o substanță cât mai generoasă dintre cei doi poli, o substanță care să emită vibrații cât mai variate. Pentru Univers nu există vibrații inutile, care să “nu folosească”, cid oar unde care formează un spectru din care vor lua naștere viitoarele forme, deci viitoarele existențe. Acestea, inițial nu trebuie să fie altceva decât vibrații, pentru ca astfel să poată interfera în vederea unui scop care apare dintr-o lipsă, oricare ar fi aceea.

Advertisements

Read Full Post »

Conștiința  este cosmosul care cultivă cu precădere relațiile dintre funcțiile subtile, înființate de legăturile din amorfia existenței universale, legături care devin progresiv forme raportate la relațiile  din stractura morfogenetică după modelul descris de Kant: “Dacă în dispoziţiile naturale ale unei fiinţe organizate, adică ale unei fiinţe adaptate util vieţii, admitem ca principiu că orice organ pentru un scop oarecare, care ar putea fi întâlnit în ea, trebuie să fie cel mai potrivit şi cel mai adecvat scopului ei. La o fiinţă care are raţiune şi o voinţă, scopul propriu-zis al naturii ar fi fost conservarea, bunăstarea, într-un cuvânt fericirea ei, natura ar fi nimerit-o foarte rău cu organizarea, alegând raţiunea creaturii ca executoare a acestei intenţii.” Dacă alăturăm această judecată a marelui filosof, la ceea ce spune Lucian Blaga despre raportarea ființei vii la condițiile date ale mediului, o să putem înțelege mai bine că tot ce este în Univers este relativ, și că fiecare entitate trebuie să aibă un centru energetic răspunzător de asemenea relații. Ca atare, putem afirma cu destulă siguranță:  conștiința,  rezonează la modelele  cosmice și fiecare încercare de  a-i impune o formă de determinare ce vine de dinafara acestor modele, crează reacții neașteptate; conștiința este organul care întreține relațiile omului cu “realitatea pură” (Kant), în consecință “realitatea pură” este în mare măsură conformă conștiinței particulare și nu unei generalități abstracte, iar legăturile ei au forme particulare specifice, de la care pornesc tendințele “realității practice” (Kant). Când vorbește despre relativitate, Eistein se gândește mai puțin la celebra sa ecuație și mai mult la spectrul care  conține maximumul de fertilitate pentru nașterea Formei. Pentru Formă nu există Spațiu, Timp, Mișcare, există doar momentul când un proces se declanșează devenind un parcurs care se încarcă de alte momente fertile și se afârșește cu Forma pură, ca expresie a inutilității.  Despre amorfie, morfogeneză, morfologie, undă de formă și alte asemenea noțiuni, ne ferim să vorbimîn aceste zile, pentru că procesele ce stau la baza evoluției lor sunt teribil de subtile și lasă în urmă  puține dovezi “practice” care să încurajeze o judecată empirică. Iar omul  contemporan, sau cel care-și  dorește să judece o  situație relaționară,  preferă astfel de judecăți pentru că ele îl feresc –  cel puțin așa crede el – de conflicte dezagrebile cu axiomatica acceptată în societatea contemporană, fapt care îl poate așeza în poziții defavorabile. Omul modern a ieșit cu totul – ajutat de Industrialism – din fascinația armoniei, pe care acum o înțelege ca pe o satisfacție venită prin acord, ceea ce este profund fals. Tot ce spun în această carte este foarte departe de organele actuale de înțelegere ale omului modern, pentru că, pentru el este cu mult mai important să se situeze într-un mediu care să-i devină favorabil prin limitele sale precise și care să-i aducă în existență forme satisfăcătoare, definite prin termeni irevocabili; decât să acceadă la ritmul existenței care se naște și piere aproape instantaneu, fiind extrem de volatil. De aici se naște drama Noțiunii despre care vorbesc mereu și căreia îi voi dedica un spațiu mai amplu. Inclusiv Relativitatea pe care Eistein a definit-o prin E=mc² se încercă a fi redusă la relația celor trei termeni și doar atât. Doar că cei trei termeni nu sunt nimic altceva decât trei simboluri prin care a fost înființată o relație matematică despre un Univers posibil; expresia matematică nu știe despre ce Univers vorbim, nu-l personalizează. Important este Universul posibil și tot ansamblul său de relații armonice pe care le presupune, și nu expresia matematică în sine. Pentru asta Teoria Relativități, fie ea Restrânsă sau Generalizată, este o teorie foarte greu de imaginat. Este foarte dificil, aproape de neimaginat să poți da expresie concretă ecuației lui Eistein, datorită termenilor ei abstracți. Termenii sunt aproape iposibili spre deosebire de relație, care devine evidentă, indicând posibilitatea unei astfel de entități, și aceasta este diferența dintre această ecuație și cea propusă,  de Marx și Engels, care poate căpăta oricând o expresie concretă, quantificând o realitate și dovedindu-și caracterul vulgar.

Efortul făcut de cei doi filosofi de a “îngheța” un moment de realitate pentru, a-l face perceptibil prin rațiune, aducându-l la o stare comună, ucide – cu un oarecare sadism – frumusețea pe care realitatea o înființează continuu prin mișcare perpetuă. Este aidoma unui caleidoscop blocat, ce ne arată o singură imagine și ne silește să rămânem doar la expresia ei. Prin conduita propusă de părinții materialismului-dialectic, mentalitatea “înghețării în imaginar”  a fost extinsă asupra întregii Ființări, practic silind-o să ascundă tot ce este prin sine expresia Sinelui. Toate teoriile fundamentale ale oamenirii, cele care au deschis orizonturi largi spre Neființă, sunt expresii ale inimaginabilului; Teoria Relativității este inimaginabilă; dimensiunile ei depășesc capacitatea reprezentării (este teribil de greu să-ți imaginezi curbarea spațiului); același lucru se poate spune despre numerologia lui Pitagora, despre filosofia lui Platon despre teoria Monadei a lui Leibnitz, despre Legea Atracției Universale a lui Newton, despre aporiile lui Zenon, ca și despre multe alte momente ale gândirii care își trag seva din inimaginabil. Dacă vreți, aceasta este diferența dintre inefabil și vulgaritate. Esența gândirii materialist-dialectice devine din formele ce stau la baza Industrialismului, plasat  în miezul unui teritoriu de vulgarități, și  nu poate realiza faptul că Inefabilul este componenta dominantă a Universului. Pentru mentalitatea înființată de Industrialism, afirmația înțeleptului budist: Mă aflu pe pod şi – minune! – nu râul curge, ci podul înaintează pe torent.” – este cu totul lipsită de conținut, iar tratatul lui Edmund Burke (Despre sublim și frumos) este într-o proporție foarte mare format de noțiuni care nu pot atribui calități unor categorii decât în condițiile subiectivității. O astfel de mentalitate nu va accepta niciodată că sublimul sau frumosul, măreția sau urâtul sunt atribute obiective cărora le datorăm capacitatea noastră de a stabili:Cauza unui gust greşit este un defect de judecată.” – cum afirmă filosoful, sau că: „Una este să exprimi clar o idee şi alta s-o determini să afecteze imaginaţia.”

În societatea tradițională, în efortul lor, cei care se dedicau analizei proceselor subtile ale ființării erau convinși de faptul că acestea nu încetează să producă acțiuni din care rezultă aspecte noi ale realității, mai cu seamă ale aceleiași realități. Ceea ce semnifica faptul că o realitate a ființării rezultă în egală măsură, atât din generalitatea ei, care caracterizează relațiile și raporturile dintre entități, dar mai cu seamă din apariția permanentă de noi elemente cu semnificații subtile care vor intra în componența unor viitoare unde de formă. Mințile învățaților exersau să pătrundă în mecanica realității pentru a desprinde subtilitățile ființării, iar operele lor constituiau strădanii de a descrie și aprecia aceste subtilități. Cel din viitorime, care avea curiozitate și tăria de a parcurge scrierile moștenite, înțelegea lesne că realitatea se comportă ca un spectru și intimitatea ei nu e de loc aidoma cu ceea ce pare a fi de la suprafață, conduită  pe care Industrialismul a desființat-o. Pentru forma aceasta de organizare economică, s-au instaurat metodologiile bazate pe proceduri, metodologii care aleg căile scurte și standardizate. Dispar formele spectrale, dispar variabilele, dispar elementele subtile care să alimenteze viitoare unde de formă. Ceea ce se numește progres devine rezultatul planificării și standardizării, adică instaurarea unui cerc ce se dovedește vicios chiar din primele sale acțiuni. Practic, ceea ce Industrialismul numește progres este un proces opus; pe nesimțite întreg spectul realității aflate sub incidența acesuiaajunge la un deplin regres.

Între industrie și Industrialism legăturile se rup, pentru că industria mai este de interes pentru sistem, doar  pentru producție, pentru fabricat, așa că sistemele educaționale sunt modificate drastic. Alte multe domenii, care au doar slabe legături cu realitatea, au fost înființate de către Industrialism, doar pentru a putea întreține sistemul în funcție. Fiind înființate pentru scopuri precis limitate, aceste domenii nu pot reacționa la categorii ca inimaginabil, sublim, inefabil, necuprins, inexprimabil etc. Și tocmai aceste categorii, care sunt covârșitoare în raport cu ceea ce acumulăm prin conștiință, sunt cele care fundamentează metodele și instrumentele progresului.

În aceiași societate tradițională, contemporaneitatea era un teritoriu aerisit, astfel individul își putea permite să respire valorile care se ridicau din adâncurile trecutului istoric. Așa se face că în istoria medie și recentă au mai existat spirite care au avut accea la subtilități din care au fost definite anumite adevăruri importante. Pe măsură ce Industrialismul și-a impus tehnicile, metodele și instrumentele, contemporaneitatea a devenit tot mai compactă, piezând astfel pșosibilitatea de a păstra o obișnuință, și anume, aceea de a aspira la valori din perioadele arhetipale ale gândirii. Ba, mai mult, am ajuns la faza în care contemporaneitatea se raportează la ea însăși, piezând chiar sensul noțiunii de verticală.

În perioada revoluției industriale conștiința umană a primit o lovitură extrem de dură, și anume, înlocuirea, impusă de nevoile industrializării, a sistemului formator  cultivat prin inițiere, un sistem  rafinat și șlefuit timp îndelungat, cu sistemul vulgar al reținerii. Industrializarea nu-și putea permite să acorde timpi îndelungați formării, și nici metode sofisticate, mai ales că exista riscul ca, formarea prin inițiere să nu aducă rezultatele cu efecte repetitive, pe care le-a adus aceea prin reținere. Inițierea nu propune modele statice, ci caută să conducă învățăcelul spre o autonomie a metodei de cunoaștere, o autonomie care să permită accesul la sisteme de relații cât mai extinse. Este o metodă care adaugă valori importante Noțiunii care, de multe ori, pare a pătrunde în domenii esoterice. Acesta este motivul pentru care, pentru inițiere, cunoașterea nu are nici limite și nici sisteme fixe de relații. Inițiatul pătrude în teritorii adânc nuanțate ale adevărurilor, acolo unde descoperă valori sensibile și subtile.  Lumea modernă, însă, privește inițierea din două unghiuri; fie, ca fiind ceremonia de accedere într-o stare comunitară nouă; fie, ca fiind procesul în care celui ce va fi inițiat i se prezintă etapele ce trebuiesc respectate în timpul procesului. Mai degrabă, vorbim despre o altă stare a modelului reținerii, una  care să devină atât de atractivă, încât să impună statutul său celui ce se dorește accederea.  Ambele ipostaze sunt doar părțile vizibile, spectaculare, sunt niște imitații care copie momente superficiale ale unui proces migălos, trudnic și extrem de dur, adică adevărata inițiere. În cazul acesteia, nu vorbim despre o metodă adresată rațiunii, ca cea propusă de Descartes, ci un  proces care pornește de la conduită și țintește să formeaze conduite. Umberto Eco a fost semiotician, așa că toată opera sa  are trimiteri înspre modalități de comunicare și relații de transmitere a sensurilor profunde, dincolo de aparențele  ce le ascund, transpare lucrurl acesta în “Numele Trandafirului”care este un roman ce mustește de problematica conduitei unui inițiat convins de responsabilitatea misiunii sale. Adevărata temă – ce se devoalează discret – a romanului este de fapt: până unde trebuie  să meargă sacrificiul inițiatului pentru ca misiunea lui să reziste în fața liberalismului.

Industrialismul nu are nevoie de astfel de atitudini, de conduite care să respecte armonia pe care se bazează Universul. Nu are nevoie de inițiați ci de ceea Marx și Engels au denumit “forță de muncă” și care trebuie să rețină  doar informațiile importante din segmentul lor de producție. Această atitudine, justificată de specificul economiei politice promovate de industrialism a adus după sine o avalanșă de transformări, creând un cosmos paralel care s-a dezvoltat după alte principii. Efectul noilor mentalități s-a răsfrânt într-o proporție important asupra structurii contemporaneității, care s-a stratificat în blocuri compacte și subțiri  care nu au relații profunde între  ele. În ceea ce privește legăturile vertical care să urce din straturi profunde, situație este mult mai dramatic, pentru că acestea aproape au dispărut. Mai mult, în încercarea de a reface – sub influența unor factori subiectivi – anumite legături particulare, cu ceea ce se presupune că ar conține vertical abordată, ia naștere un folclor golit de valori, care să organizeze acțiunile grupului interesat în funcție de  informațiile extrase din respectivul folclor, cele pe care realitatea în desfășurare  nu le poate confirma și nici susține. Vorbim despre legături cu un trecut care nu există în forma pretinsă și pe care realitatea prezentă le solicită. Ceea ce,  de cele mai multe ori, lipsită de un fenomen esențial cu care să fie relativă, provoacă abateri substanțiale.

Industria a avut nevoie de mai puține de elemente ale cunoașterii cu rădăcini în trecut, mai ales  după generalizarea folosirii utilajelor mecanice în procesul de fabricare. Important a devenit formarea și întreținerea unor nevoi, cu ajutorul cărora să se  impună  sisteme și gesturi care să permită autoîntreținerea. O autoîntreținere care funcționa la o scară redusă, și pe care Industrialismul a dorit s-o impună la scară și termeni extrem de largi, pentru a materializa o altă formă de utopie, și anume crearea de plus valoare atât de îndestulătoare încât să mențină și forța Capitalui ( pentru a asigura impulsurile periodice de care ciclul de producție avea nevoie), dar bunăstarea Forței de Muncă   pentru că ea, industria, funcționează în baza regulii fundamentale  a unui perpetum mobile; ca atare trebuiesc asimilate acțiunile care stimulează momentele de minim din sistem. Se dovedește că, pe măsură ce sistemul devine mai complex, varietățile tot mai numeroase ale responsabilităților făceau ca realitatea industrială să  prezinte o geografie din ce în ce mai accidentată.    Lucrul pare a fi pe deplin lămurit, mai ales pentru cel care socoteşte că lumea – şi cea universală, dar şi cea particulară a noastră, a oamenilor – se află într-un Univers organizat ca o structură de entităţi  în mare parte independente, puse în raporturi mai mult sau mai puţin directe, menite să dea naștere unei coeziuni generale. Sunt folosite teorii matematice,  fizice, biologice pentru a susţine această logică a raporturilor de organizare între sisteme, teorii care se bazează pe o axiomatică luxuriantă. Doar că, se pare, fiecare gest pe care l-am făcut de la începutul Marii Industrializări, a condus la eșafodarea și închiderea unei capcane. Nu industria a fost capcana, ci acomodarea la ritmul, genul, stilul și tehnicile de suprafață prin care am construit sistemul.  Toate cele enumerate mai sus au modificat drastic anatomia modului de a gândi; chiar dacă există alte teorii care găsesc că raporturile și relațiile  par numai a fi  între entități de naturi diferite, și că ar trebui deschise orizonturi de cercetare pentru a înțelege ce se întâmplă de fapt sub aparențe –  punându-se sub semnul îndoielii o parte din termenii degajați din axiomatica existentă – sub presiunea aparențelor,  se preferă  negarea acestora sau ignorarea lor.  Dacă Zenon nu ar fi avut curajul să împartă infinitul la infinit, poate că Aristotel nu ar fi remarcat: „Lucrurile cele mai generale sunt, putem spune, şi cele mai greu de cunoscut omului, pentru că sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri.” Ori, aporia lui Zenon ne arată că infinitul este o categorie substanţială şi omogenă care poate fi cunoascută prin elementele sale materiale produse  din propria sa substanţă, elemente  care urmează reguli morfice, și fundamental respectă principiul hermetic al corespondenței ( ” Ceea ce este sus este ca și ceea ce este jos; ceea ce este jos, este ca și ceea ce este sus.“),  ca atare poate fi cunoscut prin divizare;  ori asta  aruncă o umbră de îndoială asupra  propunerii de a privi Universul ca o structură de naturi diferite și fundamental independente, aflate doar în relații perisabile. Situație în care ar exista posibilitatea creării mai multor cosmosuri cu evoluții separate, ceea ce sistemul industrial și reușește să realizeze.  Pe măsură ce ne-am îndepărtat de învățăturile fundamentale, învățături care erau cuprinse în sisteme prime ( Hermetica, Esoterismul, Alchimia, Ocultismul etc.), și am acceptat principiile științelor derivate din sistemele prime, iar, mai apoi, cele ale, științelor derivate din științele derivate, am început să operăm cu categorii separate de sistemele prime. Secole întregi, metode ale esoterismului au contribuit la apropiere spiretelor de cunoaștere, apropiind conștiința de mișcările subtile ale realității.  Cel mai edificator exemplu ar fi cel al Alchimiei din care Paracelsus a separat chimia, deschizând calea pentru ca mai apoi să apară toate științele care s-au desprins din  chimie. Faptul că, din natura Alchimiei s-a născut chimia – ce de la un punct începe să fie o natură diferită, și contribuie la dezvoltarea instinctului de a da naștere altor științe  -, face parte din  procesul ce întreține expansiunea Universului, și poate fi declarat un atribut al evoluției. Dar modul în care treptat Alchimia a fost împinsă în derizoriu, învăluită în lipsă de cunoaștere prin speculații mai mult sau mai puțin ale unei filosofii de natură spiritualistă, se datorează unor cauze ce țin, în mare măsură, de modul în care raportul cu Noțiunea. Nu noțiunea de Alchimie, ci Noțiunea în sine, ca element material.

Read Full Post »

Logica firii împiedică entităţile Universului să-şi aleagă contemporanii. De neimaginat este haosul fără de sfârşit ce s-ar crea dacă opţiunea alegerii s-ar fi strecurat între regulile existenţei. Să vezi râul de magmă incandescentă care curge lent prin faţa intrării în bloc, iar dimineaţa, la ora şapte precis, un dinozaur cu geanta diplomat sub braţ, îşi caută înfrigurat cheile de la maşină în buzunarele costumului Armani. O muieruşcă aţâţătoare saltă pe tocurile subţiri, grăbită să ajungă la metrou, prin galeria căruia, vântul năprasnic al hipersaţiului suflă, spulberând firele materiei. Dacă vrei să traversezi bulevardul larg, eşti nevoit să străbaţi un labirint nevăzut, şi te loveşti mereu de grupuri compacte de elemente primordiale care au socotelile lor. Nu-i este dat minţii să poată imagina dintr-o dată toate situaţiile năstruşnice, ce s-ar crea, dar cea mai anapoda stare a unei astfel de realităţi ar fi totala lipsă de ordine, aşa cum ştim s-o judecăm noi. Doi şi cu doi ar face tot timpul cât vrea întâmplarea, cât vrea starea cifrei în momentul acela. Ca să nu mai gândim că situaţia nu ar mai căpăta curs sub nici o formă, pentru că fiecare entitate ar aduce în existent contemporanii care i-ar conveni, fără nici o explicaţie, în afară de propria ei subiectivitate, şi asta mereu, pentru eternitate. Totul ar depinde doar de amintiri şi de dorinţă. Seara te-ai culca într-o lume, ca să te trezeşti dimineaţa într-o răvăşeală, şi-o lipsă de noimă de neimaginat. Sigur, toată această lipsă a ordinii cunoscute, nu se poate să nu creeze o ordine specifică, una cu reguli ce nu încap în modul noastru de a gândi. „Căci, adminţând că orice naştere şi pieire se petrece într-un substrat, fie că acesta e unul sau mai multe ca număr se pune întrebarea: De ce se întâmplă aceste procese şi care e pricina lor? Căci doar substratul în sine produce această schimbare a sa. Vreau să zic, de pildă, că nici lemnul, nici arama nu explică schimbarea fiecăruia din aceste lucruri, adică nici lemnul singur nu făureşte patul şi nici arama nu făureşte statuia, ci altă cată să fie cauza schimbării lor.”- ne spune Aristotel fără să ne îndemne însă, în mod expres, să cautăm aceste cauze, dacă efectele lor se dovedesc a fi folositoare. Mai mult, asta înseammnă că o astfel de lume, a unor astfel de cauze, nu-i făcută pentru noi; ea poate să existe bine mersi unde-o vrea ea, poate exista şi contemporană cu mine, cu condiţia să  nu  mă cuprindă, să n-o pot percepe. Ceea ce e sigur, este faptul că o asemenea ordine a firii poate exista şi nu poate exista, în egală măsură, fără ca eu să devin conştient de adevărata dimensiune a ei.

Imaginile derivate dintr-o astfel de ordine, fac ca ceea ce se întâmplă în ordinea realităţii noastre, şi noi numim îndeobşte dezordine, să devină dintr-o dată acţiuni care au o cauză ce poate fi definită şi cunoscută. Nu ies din graniţile realităţii, nu-şi schimbă sistemul de dimensiuni, ca atare au un status pe care-l putem cracteriza şi cunoaşte. Rămâne doar ca voinţa noastră să oblige aceste cauze să producă efectele pe care ni le dorim. Arseniev caută să ne convingă de lucrul acesta: „Puţini sunt cei care reuşesc să pătrundă până în adâncul taigalei. E mult prea afund. Un călător pe aceste drumeaguri are de luptat cu reale forţe stihinice ale naturii vegetale. Taigaua poartă în ea, ca într-un suflet de om, atâtea taine şi enigme! Şi nu le dezvăluie, le apără cu străşnicie în faţa atacurilor omului, nu se lasă cunoscută. Pare ursuză şi necomunicativă. Asta e prima impresie. Cine a avut însă prilejul s-o cunoască mai îndeaproape, acela prinde drag de ea şi după o mai îndelungă despărţire rămâne cu nostalgia codrilor ei. Numai privită din exterior taigaua pare neînsufleţită; în fapt pulsează într-însa o frenetică viaţă.” – şi el ştie ce spune, pentru  că ani buni a trăit în realitatea taigalei. Putem socoti asta ca orice experienţă nouă pe care o realitate o conţine, şi care impune o anume conduită specifică pe care trebuie s-o asimilezi, sau să o repudiezi, refuzând în egală măsură şi realitatea respectivă. Experienţa aparţine necondiţionat realităţii, este parte din ea, spiritul nostru are doar posibilitatea să o cunoască, fără însă să poată urmări şi ramificaţiile ei într-un alt nivel de realitate, ci doar ceea ce e accesibil intuiţiei şi reflectării să refacă element cu element. Căile spre un alt nivel de realitate sunt permise doar dacă intuiţia şi reflectarea au depăşit o anume condiţie.  Şi în privinţa asta tot Arseniev ne lămureşte: „Dersu şedea la foc cu faţa spre mine. Alături de el, pe pământ, toporul şi carabina. Într-o mână avea un cuţit. Cioplea un beţişor proptit în piept şi cânta încetişor un cântec monoton, trist, de jale. Nu ducea cioplitura până la capăt. Aşchiile se îndoiau una după alta, formând un fel de umbrelă. Ţinând beţişorul în mâna dreaptă şi oprindu-se din cântare, punea din când în când câte o întrebare cuiva aflat în spaţiul nemărginit şi apoi asculta, asculta cu încordare, dar nu-i venea nici un răspuns. Atunci arunca beţişorul în foc şi se apuca să cioplească altul. După un timp, scoase o căniţă, turnă în ea vodcă din sticlă, îşi udă degetul arătător în băutură şi stropi pământul în patru părţi. Strigă din nou ceva şi ciuli urechea. Din depărtări se auzi strigătul unei păsări de noapte. Dersu sări în picioare.

Reluă acelaşi cântec cu glas tare şi turnă tot spirtul în foc. Pentru o clipă focul se înteţi, arzând cu o flacără vie albastră, apoi omul aruncă în vâlvătaie foi de tutun, peşte uscat, carne, sare, ciumiză, orez, o bucată de pânză albastră, o pereche de încălţăminte nouă chinezească, cutii de chibrituri şi, în sfârşit, sticla goală. Se opri din cântat. Se aşeză pe jos, lăsă capul în piept şi căzu pe gânduri.

M-am hotărât atunci să mă apropii, dar am coborât dintr-adins pe prundişul de pe mal, ca să-mi audă paşii. Bătrânul săltă capul şi mă privi cu nişte ochi în care se citea o tristeţe nemărginită. L-am întrebat  de ce se îndepărtase atât de mult de fanză şi-i spuse-i că mă temusem pentru el. Nu-mi răspunse nimic. M-am, aşezat în faţa lui la foc. Stăturăm vreo cinci minute fără să vorbim. Deodată, însă, se auzi din nou strigătul păsării de noapte. Dersu se sculă în grabă şi, întorcându-se cu faţa în partea de unde venise ţipătul, strigă ceva cu glas tare, în care se simţeau note de tristeţe, de teamă şi de bucurie. Apoi liniştea cuprinse din nou toate întinsurile. Dersu se lăsă încetişor pe locul lui şi înteţi focul. Sticla încălzită la roşu, plesni şi începu să se topească.

Nu-l întrebai ce însemnau toate acestea, fiindcă ştiam că o să-mi spună singur, şi nu m-am înşelat.

– Acolo oameni mulţi, începu el. Chinezi, soldaţi… Nu este înţelege, râde, la mine încurcă.

Nu-l întrerupsei; îmi povesti că în noaptea trecută avusese un vis rău. Văzuse o iurtă veche, dărâmată, iar într-însa se afla familia lui în groaznică sărăcie. Nevasta şi copii tremurau de frig şi erau flămânzi. L-au rugat să le aducă lemne şi să le trimită haine călduroase, încălţăminte, mâncare şi chibrituri. Ceea ce pusese pe foc era o ofrandă trimisă în lumea de dincolo, alor săi, care în închipuirea lui Dersu trăiau acolo ca şi aici pe pământ. Îl întrebai cu sfială ce înţeles puteau să aibă strigătele păsării de noapte căreia îi răspunsese.

Este haniala, spuse Dersu. La mine gândeşte era nevasta mea. Acum ea toate primeşte. La  noi poate merge la fanză.”

Dersu, bătrâna călăuză, cunoştea realitatea pe mai multe nivele, cunoştea şi căile prin care putea comunica cu entităţi dintr-un alt nivel. Nu era nevoie ca acestea să folosească limbajul îndeobşte acceptat de oameni.

Întrebarea pe care mi-o pun ar fi: Acestor entităţi cu care intuiţia stabileşte legături le putem spune contemporani? Arseniev, la rândul lui, era contemporan cu Dersu, lipsit fiind de capacitatea de a stabili legături cu astfel de entităţi?, dar, mai ales, era contemporan şi el cu acele entităţi pe care le cunoaşte prin intermediul călăuzei? Mai bine zis, inteligenţa sa le cunoşte; iar raţiunea judecă, încercând să stabilească un coeficient acceptabil de  credibilitate. Ce înseamnă să accepţi existenţa unor astfel de entităţi, dacă tu nu ai – şi nici n-ai avut vreodată – legături cu astfel de forme? Sunt ele puncte de coordonare ale unui spaţiu minkowskian?, timpul stabilind poziţia concretă a acestora? Sau, pur şi simplu sunt doar manifestări ale subiectivităţii care le acceptă în oricare lipsă de formă s-ar manifesta ele. Dacă ar fi să-l credem pe René Berger: „În locul unei lumi care, până nu demult, se baza, pe de o parte, pe percepţia lucrurilor,  pe prezenţa lor directă, pe contactul unic cu ele, iar pe de alta, pe primatul conceptului care asigură o împărţire în obiecte regulate, distincte, în idei şi categorii, îşi face din ce în ce mai mult loc un câmp de schimburi permanente care ne scapă, cu atât mai mult cu cât nici nu avem termeni ca să-i desemnăm.” Ce facem atunci cu atitudinea lui Dersu?, care dovedeşte că între realitatea percepută direct, nemijlocit, şi anumite nivele ale aceleiaşi realităţi, care ies de sub controlul percepţiei, se puteau stabili contacte cu anume forme de concreteţe, ce impuneau o anumită atitudine cu gesturi exact definite, cu acţiuni coerente? Dar mai ales, întrebarea cea mai complicată ar fi: Cum stabilim atunci nivelele de contemporaneitate? Pare, din cele spuse de martorii pe care i-am citat, că nu există un singur nivel de contemporaneitate. Şi atunci, cum stabilim poziţiile contemporanilor?

Nu e mai justă oare judecata lui Apollinaire?:

„Eu cuget asupra acestei dispute lungi. Aspura

tradiţiei şi inovaţiei,

Aupra Ordinei şi Aventurii,

Voi, a căror gură e făcută după chipul

gurii lui Dumnezeu,

Gură care este ordinea însăşi,

Fiţi înţelegători când ne comparaţi

Cu cei ce-au fost desăvârşirea ordinei,

Pe noi care umblăm pretutindeni după aventură.

 

Noi nu vă suntem duşmani,

Noi vrem să vă dăruim domenii întinse şi ciudate,

În  care misterul în floare se dă cui îl culege,

Acolo-s focuri noi şi culori nemaivăzute,

Mii de vedenii uşoare ca visul,

Care cer întruchipare,

Noi  vrem să cercetăm bunătatea, ţinut întins

În care totul tace… „

Read Full Post »

22 decembrie, 2014

Personal nu cred să cunosc un concept mai fragil şi mai alunecos decât cel de libertate. Conţinutul conceptului se structurează pe două spaţii cu  dezvoltări paralele, dar şi suficiente intersectări, care crează destule situaţii conflictuale şi acţiuni de abolire a unor legături cu realitatea imediată. Sunt importante amândouă, cele două spaţii care se redefinesc continuu, chiar dacă, libertatea individuală şi libertatea colectivă – căci despre ele vorbim – se aşează într-un raport în care fiecare tinde să anuleze modul de fiinţare a celuilalt. Cu cât societatea tinde să dezvolte relaţii de conservare a unor mecanisme de libertate colectivă, şi devine mai complicată în expresii sociale, dă naştere şi dezvoltă relaţii de interdependenţă prin care crează coeziuni de grup; coeziuni suficiente să iniţieze iluzia unor libertăţii colective care tind să acopere câmpul de exprimare a libertăţii individuale, invadând fiinţarea firească a acesteia. Încetul cu încetul, categorii importante, ce odată erau capabile să înfiinţeze sau să desfiinţeze acţiuni profund caracterisitce libertăţii individuale, sunt golite de valorile ce hotărau sensul unui moment, dar şi al direcţei evoluţiei. Este un temei, care afectează substanţial şi definitiv relaţia dintre un subiect şi realitatea în care se găseşte şi acţionează. Fără să fie expresia unei voinţe definibile, sau a tendinţei rezultate din relaţiile diferiţilor factori ai structurii pe care o reprezintă, libertatea colectivă anulează capacitatea condiţiei de libertate individuală să rămână aptă pentru a iniţia acţiuni ale căror sensuri să se definească în sinele ei. Ca atare, asistăm la o alterare a modului de fiinţare a acestei categorii prin pierderea unor atribute care, chiar şi în momentul, sau mai ales în momentul, dispariţie par a fi esenţiale pentru condiţia spirituală a unei entităţi particulare. Mai mult, respectivele atribute îşi relevă într-un astfel de moment unicitatea, şi fiecare detaliu particular care dispare subliniază drama respective dispariţii. Desigur că se simte nevoia unei analize mai profunde a mecanismelor pe care cele două spaţii ale libertăţii le întreţin şi le dezvoltă, fiecare încercând să redefinească starea sinelui său. Vorbim despre o redefinire ce se face prin introducerea în conţinutul de definit a unor valori şi termeni care să stabilizeze sensul spre, şi temeiul în care evoluează relaţia cu mişcările realităţii. De regulă, majoritatea mişcărilor iniţiate în fiinţarea libertăţii colective sunt hotărâte de atribute artificiale degajate de relaţii conjuncturale. Viaţa unor astfel de mişcări este efemeră, dar au capacitatea de a marca existenţa unor grupuri, influenţându-le, până la un punct, mentalitatea. Nefiind capabile să stabilizeze valorile pe care le introduc în circulaţia comunitară, respectivele mişcări, odată devenite trecut, rămân pentru un timp mărci specifice ale unor momente istorice consummate, apoi, fie se pierd în inexistent, fie sunt adiţionate în memoria colectivă. Există însă posibilitatea ca unele dintre valorile puse în circulaţie printr-o astfel de mişcare să aibă influenţă asupra modului cum se structurează sinele libertăţii individuale, subliniind unele atribute particulare. Situaţia valorilor, care formează structura sinelui libertăţii individuale – fie ele provenite din datele particulare ale bagajului genetic, fie asimilate din mişcările libertăţii colective -, este una complicată, mai ales din cauza conflictului specific între raţiune şi conştiinţă. Cele două orizonturi ale personalităţii individuale sunt într-un permanent conflict pentru stabilirea modalităţilor de abordare a proceselor ce se consumă într-o realitate. Raţiunea caută continuu să delimiteze şi să cunoască determinările realităţii, rezumând acţiunile şi abilităţile  adaptării la determinarea cea mai complexă şi influentă în realitate. Conştiinţa iniţiază acţiuni ale unor instrumente specifice, prin care condiţiile determinate ale realităţii să fie folosite spre conservarea şi extinderea indeterminării, prin acţiuni particulare, într-un viitor cât mai îndepărtat. Pentru conştiinţă, spre deosebire de raţiune, viitorul este mai degrabă un teritoriu în care indeterminarea îşi poate extinde exercitarea libertăţilor. Raţiunea caută continuu să stabilească relaţii între obiecele unei realităţi prezente. Raportul între situaţiile propuse, atât de raţiune cât şi de conştiinţă, fixează un anume coeficient al libertăţii individuale şi impun genul de acţiuni care să genereze adaptarea la realitate. Toate instrumentele ce sunt folosite poartă încărcătura specificităţii particularului, fapt pentru care libertatea individuală poate fi definită în termeni atât de concreţi, spre deosebire de cea colectivă. Probabil acesta este factorul care determină ca cele mai multe definiţii ale libertăţii să sugereze un compromis între cele două stări ale acesteia, chiar dacă este evident că apariţia compromisului stânjeneşte atât libertatea individuală cât şi cea colectivă. Instrumentele pe care conştiinţa le foloseşte pentru a menţine starea pură a libertăţii individuale sunt atât de profund intime, încât particularitatea lor este aproape inexprimabilă, uneori chiar şi pentru raţiunea celui care este subiectul definirii. Acesta este unul dintre factorii esenţiali ai fragilităţii acestei categorii, şi chiar dacă librtatea individual pare a fi uşor definibilă, sensurile sinelui său rămân extreme de alunecoase şi tind mai degrabă spre armonie cu timpul trecut şi aspiraţie către timpul viitor, negând poziţia prezentului.

Read Full Post »

05 septembrie, 2014

Poate că ar trebui să ne obişnuim să privim din alte unghiuri funcţiile pe care le-am atribuit dimensiunilor. Poate că li s-au atribuit funcţii cu valoari axiomatice ce se dovedesc a nu putea fi verificate şi care nu răspund pe deplin relaţiilor dintr-o realitate sau alta. Fundamental, dimensiunile au rolul de a ne orienta într-o realitate. Pornind de la definiţia fiinţei umane ( Omul este o fiinţă erectă, simetric bilateral, cu un punct de cunoaştere fix, deasupra unui orizont fix.), dimensiunile au derivat din perechile categoriilor de direcţie  pe care „punctul fix” al cunoaşterii le-a stabilit ( sus-joS, stânga-dreapta, înainte-înapoi). Punctul acesta fix, aflat la capătul axei erecte a stabilit numărul şi sensul categoriilor de direcţie. Nimeni nu ştie cum ar fi arătat Universul omenesc dacă eram fiinţe simetric-orizontal, sau asimetric-orizontal. În momentul acela dimensiunile ar fi avut funcţii pe care din poziţia noastră de acum este greu să ni le imaginăm. Însăşi imaginea spaţiului euclidian – cu cele trei dimensiuni ale sale – este o derivată din perechile categoriilor de direcţie despre care vorbeam mai sus. Continuând nevoia de orientare, căutând să detaliem poziţia, calităţile şi cantitatea obiectelor pe care un spaţiu  le conţine, categoriile dimensiunilor s-au nuanţat şi au devenit dominante. Dar,  însemnă oare că ele pot stabili relaţii general-valabile în Univers, aşa cum încercăm să impunem? Pot ele reflecta momente ale realităţii şi pentru celelalte entităţi ale Universului? De cele mai multe ori, răspunsul pare a fi negativ, mai mult, pare tot mai evident faptul că, dimensiunile sunt cele ce ne ascund existenţa multora dintre entităţile care ar putea să ne lumineze mecanica unor relaţii, mai ales cu noi înşine. Dominaţia relaţiilor pe care dimensiunile le impun în cunoaştere, este un factor care perturbă  puternic înţelegerea profundă a rolului pe care Inefabilul îl are în dezvoltarea capacităţii de adapatare la propriul său Fiind a realităţii. Mecanismul de adaptare a unei realităţi la propriul său Fiind este, în fapt, însăşi esenţa Universului. Un astfel de mecanism nu este dependent de dimensiuni, ba, s-ar putea spune, este împotriva dimensiunilor, pentru că practică  trecerea prin Inefabil. Deşi în istorie au fost momente când Inefabilului i s-a acordat o atenţie deosebită, el nu a putut fi definit în termeni care să-l ferească de o anumită mistică care l-a împodobit cu o aură mai degrabă poetică, decât logică.

Sigur, atunci când vorbim de matematică, fizică şi alte ştiinţe care operează cu funcţii ale dimensiunilor, acestea devin însăşi materia respectivei ştiinţe, şi cu ajutorul lor pot fi definite adevăruri ce aparţin unei realităţi sau alteia. Dar e greu de crezut că realităţile respective funcţionează în interiorul unor limite impuse de dimensiuni. De foarte multe ori, experienţele de laborator, sau cu un pronunţat caracter empiric au fost bulversate de relaţiile realităţii pe care dimensiunile le-au propus. Poate fi acesta un semn că dimensiunile ar trebui  redefinite şi conţinutul unor adevăruri derivate din relaţiile dimensiunilor, reevaluat? Ar fi acesta un pas înainte în cunoaştere? Sigur, este foarte greu – din poziţia pe care o avem astăzi – să ne imaginăm cum ar arăta, într-o definiţie, Universul, lipsit de dimensiunile cu care ne-am obişnuit să operăm. Sau cum ar arăta relaţiile dintre diferite realităţ,i pe care suntem siguri că le-am definit cu exactitate cu ajutorul dimensiunilor. Se pare că subiectul acestor relaţii este definit corect cu ajutorul dimensiunilor, dar oare, obiectul relaţiilor este la fel de bine definit? Sunt momente în care apar tulburări ce par a infirma corectitudinea funcţiilor realităţii pe care dimensiunile o stabileşte. Că anumite orizonturi ale realităţilor au nevoie de dimensiuni este neîndoielnic, dar de la mecanica newtoniană încoace, când s-a stabilit că tot ce funcţionează în Univers este de fapt un proces şi nu o stare de fapt, se dovedeşte că dimensiunile întreţin momente de inerţie deosebit de mari, care se potrivesc mai degrabă stării de fapt, decât unui proces.

Read Full Post »