Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘efort’

Eforturile pe care mari personalități  ale lumii științifice – în frunte cu Eistein – le-au făcut pentru a convinge că, teoriile științifice au un bagaj filosofic mai important, un bagaj capabil să determine stări ale realității încărcate de subtilitate și care conțin informații surprinzătoare, s-au dovedit, de fiecare dată, zadarnice. Există un apetit de nepotolit pentru dezvoltarea sistemelor în care un număr mic de informații se sprijină una pe alta pentru a defini un orizont care se sprijină pe aparența lucrului dovedit, fapt care-l face pe Gaston Bachelard să afirme că: „ În timp ce, prea adesea, în polemicile filosofice, realistul şi raţionalistul nu ajung să vorbească despre acelaşi lucru, în dialogul ştiinţific avem impresia clară şi reconfortantă că cei doi interlocutori vorbesc despre aceeaşi problemă „. Dacă în ceea ce privește filosofia, câmpul nuanțelor și detaliilor unei realități, se dovedește nelimitat, tematica științifică cultivă aparența problemei care poate fi definită precis și temeinic. Doar că, acel om de știință care izbutește să spargă suprafața aparenței, descoperă existența acelei substanțe a materiei pe care filosofia nu se sfiește s-o sondeze în profunzime. Este motivul pentru care Eistein a declarat în mai multe rânduri că Teoria Relativității este mai importantă pentru substanța ei filosofică, decât pentru cea științifică.

Dacă este să așezi față în față două contemporaneități; una dintr-o societate istorică oarecare și cealaltă a zilelor noastre, vei constata cu stupoare lipsa de calități a contemporaneității prezentului, asta în pofida faptului că între cele două entități, cunoașterea s-a îmbogățit continuu. Și totuși, contemporaneitatea prezentului vehiculează doar câteva informații, cu care rațiunea operează conform modelului de gândire modelat cam de o sută de ani încoace; celelalte elemente ale realității, intră într-o nedreaptă uitare și doar din când în când, efemer, devin parte a contemporaneității. Contemporaneitatea istorică, aceea care se sprijină pe capacitatea conștiinței de a folosi forța spiritului, a căutat mereu să folosească cât mai multe dintre elementele realității, inventând mereu sisteme care să îmbine contribuțiile cât mai multor elemente ale realității. Interesant este că neurologia modernă vorbește despre memoria săracă a rațiunii, spre deosebire de memoria conștiinței, mereu capabilă să folosească atributele elementelor de realitate.

Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, Henri Bergson descria că orizontul cunoașterii umane are o geografie care situează în apropierea corpului, obiectele cele mai ușoare, cele pe care omul le folosește cât mai des. Pe măsură ce obiectele devin mai voluminoase, mai grele, mai greu de folosit ele se îndepărtează, astfel că geometria orizontului cunoașterii are un specific anume, în care rațiunea operează , mai ales, cu obiectele uzuale, iar conștiința cu cele care presupun operațiuni mai dificile. “Obiectele care ne înconjoară corpul oglindesc acțiunea posibilă a corpului nostru asupra lor.” – conchide filosoful, și plecând de la această stafre de fapt, formulând două definiții ale realității: “ Astfel – spune el – că vom formula, provizoriu,  următoarele două definiții: numim materie totalitatea imaginilor și percepție a materiei exact aceste imagini raportate la acțiunea posibilă a unei anumite imagini determinate care este corpul nostru.”. Bergson preferă să folosească  noțiunea de imagine pentru a descrie starea  materiei exterioară corpului nostru, care este și el o altă imagine determinată. Dacă, însă, folosim atributele pe care Principiul Corespondenței ni le indică, vom găsi în exteriorul nostru imaginile la care se referă Bergson și care sunt determinate cu ajutorul rațiunii, dar, în interiorul nostru vom regăsi un relief vibrațional pe care conștiința îl determină. Așadar ceea ce ne reprezentăm prin rațiune este, mai degrabă, o anume proporție de realitate, cealaltă proporție ne-o dă conștiința, și astfel se întregește orizontul care va deveni cunoaștere. În consecință, cunoașterea nu este în integralitatea ei un proces conștient; există o proporție pe care rațiunea o transformă în informații utile proceselor de determinare a realității, dar o altă proporție circulă la nivelul conștiinței, constituind instrumentele cu care aceasta (conștiința) determină elementele subtile care circulă sub formă de vibrații. Cercetările, pe care personalități de talia lui Jung, Adler, Sheldrake etc. le-au întreprins lungi perioade de timp, dovedesc faptul că tot ce se referă la evoluție și cunoaștere este deopotrivă de domeniul rațiunii ca și de al conștiinței. Felul în care pe parcursul istoriei am încercat să separăm cele două domenii și să dovedim că există un primat fie al uneia, fie al celeilalte, începe să se dovedească tot mai mult o greșeală. Important este însă, faptul că această greșeală se produce numai la nivelul gândirii teoretice; dezvoltăm felurite teorii, sisteme,  axiome pe care le declarăm fundamentale; și totuși, evoluția are un parcurs al ei, care nu ține cont de ceea ce teoretizăm noi, ci de efectele relației rațiune-conștiință.

Poate că ar fi important să aprofundăm Teoria Morfogeneticii și a undelor de formă, elaborată de Sheldrake pentru a ajunge la detalii revelatorii în ceea ce privește relația conștiință-rațiune și cum funcționează această axă a cunoașterii. Nu știu dacă, păstrând această separație a informațiilor clasificate după rațiune, sau după conștiință, cunoașterea nu va aluneca tot mai mult într-o direcție sau alta, modificând sensuri. Există suficiente elemente, la ora actuală, care ne indică faptul că evoluăm după o traiectorie a abaterilor repetate, ceea ce ne facem să pierdem timp, resurse și efort, mai mult corectând efectele abaterilor, decât adâncind sensul cunoașterii.

Se pare că, modalitatea de a crea un sistem de relații al informațiilor culese exclusiv cu ajutorul rațiunii ne împinge tot mai mult spre o realitate modificată, adică spre o aparență a aparenței.

Suntem obișnuiți – mai ales conform ultimilor atitudini – să ne reprezentăm  aparența ca fiind  un mijloc de a  înșela, de a atrage într-o capcană, cu alte cuvinte, avem de a face cu un soi de înscenare care are un scop ascuns. Dacă însă, vom reveni la definiția dată de dicționar ( “Care este altfel decât pare la prima vedere, care este doar în aparență așa cum se arată.” ), conținutul noțiunii se dovedește a fi cu mult mai complex, iar sensul principal  definește o realitate derivată, sau mai multe realități derivate. În atari condiții, funcția de falsificare, atribuită aparenței de gândirea comună nu rezistă. Mai degrabă ar trebui să ne gândim la faptul că aparența este rezultatul interferării vibrațiilor, și conform Legii Vibrației (“Nimic nu este în repaos, totul se mișcă, totul vibrează.”), întreg Universul este rezultatul unei structuri vibratorii. Sau, așa cum spune Bergson:“ Ori nici o doctrină filosofică nu contestă faptul că aceleași imagini ar putea intra, în același timp, în două sisteme diferite, unul aparținând științei, și unde fiecare imagine, fiind raportată doar la ea însăși, păstrează o valoare absolută, celălalt aparținând lumii conștiinței, unde toate imaginile se ordonează în funcție de o imagine central, corpul nostrum, căreia ele îi urmează variațiile. ”  După spusele filosofului, aparența este condiția fundamentală a existenței, dependentă de influența subtilă pe care o manifestă polaritate. În consecință, valoarea aparenței nu este fixată de ea însăși, ci de modul în care o percepe un subiect, iar asta ne transportă în esența relativității care este, ea însăși, relativă.

Pe măsură ce modelul de gândire cartezian și-a impus regulile, am devenit tot mai opaci la informațiile pe care conștiința ni le transmite; asta pentru că folosind rațiunea și instrumentele sale  (simțurile, percepțiile, raționamentul, judecata etc. ) reducem tot mai mult conștiința la un atribut al orizontului moral, în consecință un element important al realităților sociale și atât. Poate și pentru faptul că, modul de a funcționa al conștiinței se bazează în cea mai mare parte pe tehnicile de abstractizare.

Dacă ar fi să facem un tablou al modului cum a evoluat esența gândirii de-a lungul timpului, am constata că, din cele mai vechi timpuri până prin secolul al XVII-lea, conștiința era categoria către care se raportau majoritatea valorilor universale. Convingerile gânditorilor vremii au alunecat, încetul cu încetul, spre zona excesului și al incertitudinii.

Odată ce Descartes definește funcțiile rațiunii (Atenție! Descartes a definit, nu a inventat, funcțiile rațiunii), iar relațiile dintre acestea au dovedit că există posibilitatea înființării unor mecanisme care să elimine excesul și care par a se supune voinței umane, modelul propus de filosoful francez s-a dezvoltat cu iuțeală. Modelul de gândire propus de conștiință a fost împins într-un con de umbră, tehnicile și modurile folosite au fost izolate, mai mult, categorisite ca făcând parte din practici incerte, care se slujesc de instrumente și tehnici neortodoxe.

Evoluția, însă, a început să scoată la iveală faptul că se impune tot mai mult folosirea funcțiilor, atât a rațiunii cât și a conștiinței, în diferite proporții, pentru că fiecare moment al ființării este unul particular, iar modul de funcționare este distinct. Poate că ar trebui să ne convingem că e timpul să acordăm mai multă atenție celor șapte principia ale Kybalionului, pe care să le punem în acord cu funcțiile rațiunii.  Asta ar presupune necesitatea educării ambelor organe în egală măsură, în așa fel încât să putem folosi instrumentele lor pentru a ajunge la cunoașterea armonioasă și activă – adică acel model de cunoaștere care rămâne permanent în mișcare, în vibrație. O astfel de cunoaștere nu va presupune sub nici o formă că există adevăruri absolute, că există judecăți definitive, că o entitate, odată în-ființată, va continua ființarea sub aceeași formă. Totul, în Univers se mișcă între doi poli, și fiecare formă a mișcării înseamnă modificări substanțiale sau subtile, dar modificări. Oricât de subtilă ar fi o vibrație a Universului, ea este Univers, în consecință tot ce ia ființă este obligatoriu să evolueze. Toate teoriile care încearcă să explice un fenomen universal sau altul prin faptul că ar exista mai multe versuri diferențiate prin funcții specifice, se lovesc de aceeași problemă, și anume:  tot mai multele dovezi care se adună și care dovedesc că fiecare entitate a Universului este o aparență, o aparență care este Univers, pot presupune că și versurile despre care se face vorbire, sunt aparențe care sunt Univers. Sau, așa cum afirmă un filosof: Universul tinde spre Unu, nu spre unitate. Este foarte probabil ca – dacă vom continua să menținem separația dintre Conștiință și Rațiune – să nu ajungem vreodată să înțelegem ce este Universul și cum funcțonează el, pentru că, atât Conștiința, cât și Rațiunea sunt Univers; împreună sunt Univers, separate sunt tot Univers, ceea ce înseamnă că, oricum ar fi Universul rămâne Univers.

Existența unei contemporaneități care se rupe tot mai mult de informațiile capabile să se cuprindă în abstractizare, nu face altceva decât să devină o enclavizare a spiritului, care, astfel, pierde contactul cu Universul. Nu știu dacă acest lucru este unul pe care să-l regretăm, sau să nu-i acordăm importanță. Și într-un fel și în celălalt Universul va evolua între cei doi poli, iar între polii universali sunt entitățile care evoluează între polii particulari. Omenirea respectă, la rândul ei regula și funcționează între polii ei particulari, care sunt aparențe, pentru că altfel, evoluția noastră ar influența Universul.

Advertisements

Read Full Post »

21 martie. 2015

Undeva prin luna mai se împlinesc douăzeci de ani de când m-am despărţit de sistemul instituţional bugetat. Am făcut-o fără să regret, chiar dacă acest sistem este, în fapt, coloana vertebrală a unei societăţi; chiar dacă sunt tot mai conştient că pentru refacerea lui ar trebui să depunem eforturi cu mult mai substanţiale decât o facem. Vorbim zi de zi,  despre un sistem administrativ care ar trebui să fie osatura, scheletul sănătos al societăţii pe care ne-o dorim şi, fireşte, celui în funcţie îi găsim hibe de neiertat, pe care le amendăm extrem de vocal. Întindem degetul, foarte încordat, şi arătăm abateri grave, potlogării, furtişaguri, rătăciri etc. iar comentariile se fac din interiorul unor gândiri radicale, care ar trebui hotărât aplicate, după părerea celui ce se exprimă. O gândire lipită de întâmplarea zilei, asemeni mărcii de scrisoare. Ea, biata marcă, habar n-are cum arată plicul, darămite să-i treacă prin minte ce fel de veste poartă el: or fi cuvinte de iubire înăuntru?, ori amare vorbe de reproş?; poate că sunt plânse literele triste, şterse sub lacrimi… Dar marca nu ştie toate acestea, şi nici nu se frământă pentru asta. Este suficient – i se pare ei – să judece toate adevărurile tehnice care întreţin această relaţie obligatorie; că nu e suficient clei, s-o ţină prinsă, că hârtia plicului nu e gândită pentru o lipitură corectă, că manevrantul nu se îngrijeşte de  circulaţia corectă a scrisorii, că drumul e prea lung, şi caii de poştă prea graşi şi prea leneşi, etc. etc. etc.. Realităţile de sub toate aceste adevăruri directe nu există  pentru marca despre care facem vorbire, şi – bineânţeles – nici cele ce se vor naşte atunci când scrisoarea va fi deschisă; când rolul mărcii îşi va arăta cu adevărat importanţa.  Nici drumul plicului, cu toate întâmplările lui nu există. Toate sunt cu hotărâre nesocotite de marca pentru care doar aderenţa, doar strânsoarea cleiului şi hârtia de plic fac realitatea vie. Nici momentul deschiderii, nici hârtia care se iveşte şi-i justifică existenţa; chiar clipa când  apar  în deplin funcţiile ei fundamentale, nu există. Ea nu ştie cum a înlesnit ca vorbele să ajungă la cine trebuie. Realitatea ei este peticul de hârtie de cărea stă prinsă. Nimic din toată bogaţia de evenimente cu rost, sau fără, nu există pentru marca strâns lipită de hârtia unui plic de duzină. Şi toate astea au fost denumite: „a trăi în prezent”.

Mi s-a părut că această parabolă ne-ar putea lumina asupra faptului că ar trebui să fim preocupaţi mai degrabă de realităţile ce se ascund pe sub aparenţe, pe sub săltăreţele întâmplări care ne sar în ochi şi ne provoacă orbirea. Mai sigur, însă, cred că mă înşel, şi nu despre orbire ar fi vorba – decât într-o mică măsură – ci, poate că ne ademeneşte plăcerea simţită când ştim că putem deveni importanţi în proprii noştri ochi; când ne putem creşte statura, de-un deget, de-un cot, de-un stânjen.

Mai sugestivă decât poveste mărcii, se poate a fi ideea unui râu liniştit, care alunecă la vale ţinând la vedere o imagine răsturnată a malului. Pluteşte, sau nu, imaginea aceea, cu toate detaliile, înşirându-se de-alungul vadului? Din nou nimic despre ceea ce nu se vede, ce se întâmplă în ape şi este bine ascuns şi ferit. Cu toţii ştim că  ar trebui să gândim că, viaţa noastră curge pe sub imaginea aceea nelămurită, ea – viaţa noastră –  este acolo, în adâncuri, şi nici vorbă să aibă legătură cu fotografia  de primă vedere. Mi-a trebuit multă vreme să înţeleg că ceea ce ne fură este iluzia chipului fiecăruia amestecat printre acele toate vedenii reflectate de ape. Este senzaţia falsă că suntem în lumea corectă şi adevărată. O senzaţie pe care o plătim scump şi nedrept – poate – pentru că apele adâncului au dus viaţa noastră reală de mult, şi-au rupt-o de sinele nostru captiv.

M-am despărţit de sistem de douăzeci de ani – chiar dacă şi astăzi cred în importanţa sa -,  prima dată atras de  idei în care se ridica o lume ce părea că vrea să se nască naturală din propria ei fiinţare, amânată atât vreme; i-a urmat nevoia de a aduce în faţa acestei lumi instabile, îndemnurile şi puterile Faptei care să se ridice din luciditate; iar la final a fost doar îndârjirea de a nu mă lăsa sugrumat. Sunt douăzeci de ani de când port o singură grijă: să nu mă las scos din dimensiunile mele. Dimensiuni pe care le drămuiesc de când mă ştiu, şi pentru care a trebuit să plătesc preţuri grele – mai ales după părerea celor din jur. Personal nu ştiu ce înseamnă să plăteşti „preţuri grele”, ştiu doar că dacă eşti ademenit în afara dimensiunilor tale te afli mereu într-o mare primejdie.

Pentru că, vedeţi Dumneavoastră, dacă m-aş lăsa scos din dimensiunile ce-mi vin ca turnate, ce sunt chiar formele fiinţei mele, aş mai putea să văd realităţile de sub hârtia plicului? Aş mai putea să-mi văd existenţa ascunsă de apele râului? Aş mai putea vorbi eu despre toate acestea? Mă tem că nu. Tare mă tem, că nu. Şi, credeţi-mă este  greu, şi uneori frustrant, să nu te laşi amăgit de jocul caleidoscopic al unor realităţi care nu există. E tare greu să stai într-o lume care nu mai are nici un fel de legături cu ea însăşi, să trăieşti alături de oameni care se vând mereu ca sclavi lor înşişi, crezând c-au pus mâna pe un imperiu, dar, de fapt, pierzând sensuri definite din nevoia de libertate, şi, mai ales…pierzând contactul cu plicul care le-a fost destinat. Oameni cărora poţi să le vorbeşti despre orice – dacă le spui doar cuvintele pe care le-au învăţat;  poţi să le arăţi orice – dacă sunt formele ce zac în mintea lor;  poţi să le stârneşti visuri – dacă sunt cele de la genunchiul broaştei.

Nu cred că e o aniversare prea veselă, sau cel puţin aşa pare. Nici nu cred că ar avea cum. Trăiesc senzaţii contrarii, pentru că tăria de a  nu-mi fi pierdut dimensiunile şi sensurile, îmi stârneşte un fior de bucurie care însă nu e deplin. Mă voi duce în moarte cu propria mea fiinţă, nemodificată, nepângărită, nemutilată, dar ce folos… Mă voi duce în moarte lăsând în urmă ceea ce mi-am dorit, o sumă de mărturii: spectacole, cărţi, sisteme, metode etc.  dar ce folos…  Mă voi duce în moarte singur şi neregretat, aşa cum trebuie,…dar ce folos…

Acum douăzeci de ani am crezut că voi face parte dintr-un grup care va porni o aventură suculentă. O aventură pe care o pornisem singur, şi care mi-a fost confiscată. O aventură delicioasă în tărâmul realităţilor pe care nu le vedem, care ne sunt ascunse… de hârtia plicului, de apele râului, de…

Doar că tovarăşii mei au fost fermecaţi de frumuseţea mărcii…, de tulburătoarea imagine de pe suprafaţa apelor…, de cuvintele pe care le-au învăţat mult prea repede, şi le-au pierdut conţinutul…Şi fiecare a rămas pe un petic de mal, în aşteptarea vieţii care pluteşte cu mult înaintea lor. Stau şi privesc, cu nesaţ şi speranţă, în zdreanţa chipului reflectat, pe care-l tulbură când peştii hulpavi, când efemeridele zvăpăiate, când valul ce-aduce cu sine ropot de… Vedeţi astea-s lucruri care-mi întunecă moartea, şi moartea – împotriva a tot ceea ce se spune – este momentul solemn în care devii întru totul Univers, când îţi recapeţi dimensiunile fireşti. E caraghios, dară, să-mi pătez clipa aceea înălţătoare cu teama că n-o să-mi pot regăsi tovarăşii, pentru că ei vor fi mereu în aşteptarea vieţii care le pluteşte înainte.

E plin văzduhul de poveşti despre cum trebuie să trăim câte unul, aceasta fiind suprema dovadă a libertăţii venite din  inima umanităţii supreme. Cu mâna pe inimă pot să vă spun că nu există prostie mai mare; prostie scornită de izmenarii ce stau pitiţi în locuri umbrite, gata să ia gâtul oricui. Izmenarii care ne-au pândit cu răbdare şi care au prăpădit destui dintre noi, şi care răpun tot ce prind, tot ce mişcă, fără cruţare. O specie urâtă şi rea, şi foarte puioasă. De iei capul unuia, alţii o sută se ivesc din niciunde… Sunt puioşi şi fără strop de sânge în vine; de sus până jos sunt plini doar de sperma cu care-şi leapădă odraslele prin lume. Jegoasă specie, izmenarii. Jivinele acestea ar trebui mistuite, ţinute în frâu, şi asta nu se poate face decât dacă ne ţinem legaţi de viaţa noastră, aceea din adâncuri, aceea de care marca nu are habar. E greu, e aproape imposibil. Pare a fi atât de în afara firii…

Greu e doar să-ţi iei ochii de pe chipul tău ce se iţeşte din ape ca o arătare. De fapt nici nu e chipul tău.

El, chipul adevărat pluteşte-n adâncuri şi se poate scurge într-o clipită, lăsându-te pustiit.

Read Full Post »

25 februarie, 2015
Obişnuim, atunci când ne referim la spirit, să vorbim despe unitatea acestuia, şi de cât de importantă este această unitate în atingerea unor performanţe care să ne releve manifestări subtile ale lumii, ale Universului îndeosebi. Stările emoţionale, care aduc cu sine clarificări neaşteptate; furiile, care învălmăşesc mişcări violente de stări, în jurul unei idei centrale, singulare şi obsedante; duioşiile, care parcă încetinesc curgerea timpului şi ne îndeamnă să contemplăm nesăţios fragmente de realitate care au ajuns la o anume conformaţie, parcă destinată nouă; încăpăţânările, care ascund detalii importante, ce apar mai târziu, uneori prea târziu, şi răstoarnă întreaga construcţie, toate acestea par a fi mişcări unitare ale spiritului nostru pe care ne-am străduit multă vreme să-l înţelegem, şi care ne răsplăteşte, într-un fel al său particular, pentru toate acele eforturi. Raţiunea devine dintr-o dată harnică, şi eşafodează strucutri menite să ne scutească de rătăciri sterile. Sigur că eşti tentat, într-o atari situaţie specială, să te fixezi trainic în spaţiul care s-a format şi care pare a conţine tot ce e necesar pentru ca tu să-ţi consideri viaţa împlinită. Încetul cu încetul ridici în jurul tău bariere menite să facă selecţii severe, ale elementelor ce tind să pătrundă în spaţiul tău atât de armonios echilibrat. Ca să nu mai vorbim despre faptul, că raţiunea a acţionat înţelept, şi a asigurat totul cu reacţii reflexe care acţionează rapid şi brutal, risipind elementele prea insistente.
Ceea ce este cel mai important, însă, e că permanent veghează conştienţa raţiunii. Fiecare moment al evoluţiilor ce se iniţiază în raţiune consituie o imagine a conştienţei, iar asta sporeşte şi mai mult sentimentul siguranţei. Conştienţa raţiunii este un soi de supraveghetor atent al mişcărilor care se produc şi a reacţiilor ce trebuiesc abordate. Fireşte, ni se pare că datorăm conştienţei atitudinea dinamică, logică şi eficientă a raţiunii, iar – cu siguranţă – spiritul nostru intră astfel în rândul celor superioare. Vorbim despre asta, scriem cărţi despre asta, întindem pe suprafeţe generoase tabloul legăturilor pe care mişcările raţiunii trebuie să le respecte pentru a ajunge la astfel de rezultate spectaculoase. Ne mândrim şi căutăm podoabe cu care să ne împăunăm pentru asta. Spiritul nostru a găsit o cale sigură şi de invidiat către izbutită, către realizarea visurilor, chiar dacă ele nu mai sunt cele ale unei tinereţi timpurii. Dar, ce ştiam noi atunci? Eram nişte copii.
Privită din afară, imaginea noastră robotind în existenţă sub impulsul raţiunii, se arată ca o sumă de baloane frumos colorate, care plutesc dezordonat, împinse încolo şi-ncoace de curenţii instabili – stârniţi de balansările pitoreştilor corpuri plutitoare – într-o atmosferă despre care am vrea să ştim mai multe. În interiorul balonului, abia întrezărit prin peretele subţire, un ins cu alură de meşteşugar, şurubăreşte aplecat peste o lucrare. Nenumărate astfel de figurine par a dansa într-o deplină singurătate, într-o izolare inconştientă şi nemeritată.
Cel din afara acestei lumi pricepe. Culoarea, transparenţa şi forma fiecărui balon sunt atribute ale conştienţei raţiunii. Nu seamănă-ntre ele, două baloane; nu seamănă-ntre ele două figurine, şi atmosfera, în sine, este tensionată, este stăpânită de o emoţie surdă şi greu stăpânită. Mişcarea dezordonată a nenumăratelor corpuri, nu rezultă din întâmplare, este un joc probabilistic, menit să pună capăt acestui moment de indeterminare a materiei. Mişcările vor decinde cine începe balul; în fiecare moment se poate întâmpla, dar, la fel de bine se poate întâmpla cândva. Când primul balon se va sparge se va crea o dezodine cumplită. O reacţie în lanţ va arunca în realitate un număr imens de figurine, şi truda lor, sterilă până atunci, va începe să producă efecte. Conştienţa raţiunii va dispare ca suflată de vânt şi nenumărate efecte aleatorii vor domni pentru o vreme, apoi lanţurile cauzale vor desena noi structuri, ce vor deveni tot mai organizate, corelativii vor prinde să ţeasă relaţii între diferitele spaţii. Timid, va reapare şi conştienţa care va forma câmpuri tot mai largi raţiunii.
Am descris un joc care se petrece regulat în existenţa Universului, un joc care păstrează prospeţimea acestei entităţi. Un joc ce sugerează că – în instanţa sa ultimă, Universul este unul singur -; până la această ultimă instanţă putem să ne întâlnim cu nenumărate forme, putem să le numim după vrerea şi capacitatea noastră de a percepe, dar ele rămân forme care se cuprind într-un întreg. Aşa cum toate acele baloane, toate acele figurine sunt cumpuşii unui aparţinător. Nici o formă, închisă fiind, sau scăpată din limitele unui spaţiu, nu se poate lipsi de un aparţinător. În Univers, nu poate exista o formă care să rămână propriul său aparţinător şi atât; fiecare aparţinător devine un aparţinut, iar jocul acesta nu are sfârşit pentru că se reinveteză mereu din propriul sine. Nu Universul este cel care impune regula jocului, ci jocul, regula lui, impune existenţa Universului. Sigur, pare a nu fi firesc, pare a fi imposibil. Cu poate o regulă să facă reguli? – se naşte întrebarea. O regulă are nevoie, mai întâi de forme cărora să le facă reguli. Doar că asta este părearea unei forme – şi o formă nu poate concepe nimic fără formă. Tocmai de aceea însăşi raţiunea nu poate exista în afara conştienţei, care-i confirmă forma. Totul este real, e pipăibil, e construibil şi demontabil, totul prinde să se compună şi descompună într-o ordine a legităţii elementelor. Da, aşa este în lumea noastră; cea a formelor. Doar că lumea noastră este cuprinsă în jocul universal al lumilor, un joc care depăşeşte cu mult capacitatea Universului de a-l stăpâni, de a-i stabiliza capriciile. Noi, oamenii, am dori să ştim amănunte despre această alcătuire, dar noi ştim foarte puţine despre lumea noastră, şi aproape nimic despre faptul că ar exista şi alte lumi, şi nici pe departe nu mă refer la lumi ale formelor. Personal cred că este lipsit de importanţă dacă există un singur univers sau nenumărate universuri. Atâta vreme cât există lipsa de formă, nu există imaginaţie să poată prevedea modalităţile lui a fi, şi nici matematică să poată sugera o relaţie despre o modalitate posibilă.
Din toate descrierea, lipseşte un element, un element fundamental, pe care intenţionat nu l-am menţionat. Este un element care ar putea să aibă acces la un spaţiu inaccesibil altminteri, unul care ar putea şti o cale, un drum, o portiţă; doar că, de când e omenirea, omenire şi universul, univers n-a vrut să arate deschis, n-a vrut să lase vreun semn, măcar o şaradă. Am putea gândi că a lăsat, şi noi nu am fost în stare să citim semnul său. Am putea gândi, dar ar fi fals. Pur şi simplu ceva se întâmplă şi elementul acela refuză să lase semnul izbăvitor.
Se prea poate ca noi să nu fim încă pregătiţi pentru a face faţă unui astfel de semn. Mai cu seamă că devine din ce în ce mai evident că pierdem conştienţa acestui element. Da, se pare că pierdem încet, şi sigur, conştienţa conştiinţei, elementul care poate citi în alte lumi.

Read Full Post »

18 octombrie, 2014

Se pare că, eforturile îndelungi ale unor gânditori importanţi – pornind de la Aristotel şi sfârşind cu Noica – de a dovedi că Universul nu este o singură realitate, şi că fiecare realitate evoluează într-o complexă relativitate de orizonturi, ceea ce impune proliferarea unor mulţimi de obiecte – diferite ca gen, ca specie, ca clasă, dar care, în totalitatea lor, a comportamentului şi a relaţiilor lor, sunt realitatea în sine  -, au un destin ciudat. Marile teorii ştiinţifice ale tuturor timpurilor – inclusiv cele mai recente – dovedesc justeţea construcţiilor teoretice ale acestor minţi. Mai mult, se sprijină pe structurile imaginate şi pe relaţiile definite între diversele genuri de obiecte ale acestora. Şi totuşi, adevărurile istorice nu împiedică mentalitatea contemporană să anuleze eforturile despre care pomeneam, şi să impună un spirit reducţionist, ce transformă totul într-un peisaj al fragmentelor ce caută să se îndepărteze unele de altele. Aplicarea fără discernământ a metodei de studiere a unei entităţi prin separarea din realitatea ei firească, se dovedeşte a fi incompletă şi îndoielnică, chiar şi în cazul fizicii quantice. Ce să mai vorbim despre izolarea unor părţi de realitate din întregul care-i justifică existenţa. În momentul de faţă, un noian de stări, reguli, definiţii, axiome ale fragmentului sunt prezentate ca fiind dimensiuni sau atribute ale unei realităţi, ceea ce, nu numai că e fals, dar este, de cele mai multe ori, contra naturii acelei realităţi. Toate aceste deşănţate elucubraţii sunt sprijinite prin comportamentul unor creaţii ale tehnologiei, creaţii menite tocmai să slujească un fragment şi nu un întreg. Structra mentalităţii s-a modificat atât de adânc într-un timp atât de scurt, încât de cele mai multe ori izbuteşte să nu se recunoască nici pe sine, ceea ce adânceşte confuzia şi mai abitir. Iar pentru un observator din exteriorul fenomenului, o situaţie teribil de hilară i se arată: cu toate că se bucură de toate previlegiile tehnologiei, pământeanul contemporan nu este departe de mentalitatea aborigenului din adâncurile Amazoniei, şi doar obiectele prin care-şi defineşte mentalitatea fac deosebirea.

O dihotomie ce se adânceşte, şi care manifestă atribute din ce în ce mai periculoase prin noutatea lor, se instalează între lumea ştiinţifică – care tinde să devină din ce în ce mai coerentă – şi cea socială – care pare a nu se mai recunoaşte pe sine, în consecinţă tinzând să se depărteze de valorile care i-au fixat axele în lungul istoriei. Acestei dihotomii se pare că datorăm faptul că tehnologia propagă în lumea civilă efecte contrarii. Coeziunea valorilor existente în gândirea ştiinţifică, face ca fiecare moment tehnologic să fie încărcat cu funcţii care nu mai pot fi recunoscute în construcţiile sociale. Ca atare li se atribuie funcţii noi derivate din spaţiul pe care construcţiile sociale îl definesc, funcţii care nu folosesc obiectele tehnologiei în accepţiunea lor conceptuală, ci derivate ale acestora care pot fi acordate cu sistemele ideologice. Dihotomia despre care vorbesc, se adânceşte cu fiecare etapă, devine mai radicală şi tot mai greu de strunit din punct social de vedere. S-ar putea spune că – la ora actuală – un singur atribut mai face legătura între esenţa tehnologică şi cea socială: confortul.

Toată cacofonia care creşte, creşte, creşte, care se dezvoltă din sine spre a Sinelui definire, nu poate fi nici ostoită prin creaţia tehnologică, dar nici adusă într-o matcă, între reguli ale Fiinţării, pentru că tocmi aceste reguli au fost abolite. Ei îi datorăm vacarmul şi dizarmonia care s-a instaurat din dorinţa aprigă a pământenilor de a găsi sursa dereglării sistemului, şi e greu de crezut că prea curând, sau cândva, aceştia vor mai putea scrie rânduri asemănătoare celor ce au fost cioplite spre cinstirea faraonului Merenptah: „Ah, cât e de plăcut să şezi la sfat! Ah, să poţi cutreiera drumurile fără temă în inimă. Fortăreţele sunt părăsite, puţurile au fost din nou deschise, pregătite iarăşi  pentru soli; meterezele zidurilor sunt liniştite şi doar soarele îi trezeşte pe străjeri. Paznicii s-au culcat şi dorm. Iscoadele sunt acum pe ogoare, [umblând] după pofta inimii. Pe pajişti vitele pasc în tihnă, fără păstori şi trec [singure] râul prin vad. Nici o chemare,  nici un strigăt în noapte: «Stai! Vine cineva care vorbeşte graiul altor oameni.». Lumea merge cântând, şi nu se mai aude nici o jeluire. Oraşele sunt din nou locuite, iar cel care-şi ară ogorul ca să aibe roade şi le va mânca singur.” (Civilizaţia Egiptului Antic, Bucureşti,  Editura Minerva,1987)

Read Full Post »

 

 

 

 

Există o taină în Univers, o foarte frumoasă Taină, despre care Învăţaţii au vorbit, într-un fel sau altul, la care s-au raportat, despre care ar fi vrut să ştie mai mult, şi au făcut eforturi în sensul acesta. În lumea raţionalistă nu mai vorbim despre ea, încercăm să ne facem că nu există, de parcă Universul ar fi interesat de sensibilităţile noastre. Taina despre care vorbesc se exprimă printr-un circuit care-şi are izvorele în nivelul profund şi inefabil al emoţiilor pure, acolo unde se nasc energiile iubirii care sprijină apoi Conştiinţa să-şi lărgească orizontul Cunoaşterii. În orizontul acesta, care se restructurează cu totul la fiecare nouă modificare de limită, vor lua fiinţă energii noi care călăuzesc Eu-l pe calea Bunăstării şi-i oferă bucuria recunoaşterii operei sale. Astfel se întrupează energii finale care se varsă în nivelul emoţiilor pure. Circuitul acesta funcţionează după modelul propus de Worringer, şi anume o spirală. Dacă o apeşi, cercurile spiralei îşi suprapun punctele, dar  respectă continuu superioritatea următorului nivel. Spiritele raţionale vor refuza încăpăţânat existenţa unei astfel de Taine. Şi de ce ar fi o Taină?, se pot întreba. La urma, urmei, poate fi un proces care se desfăşoară după reguli ce pot fi stabilite şi copiate, pentru a crea un model. Odată ce avem modelul, îl vom putea folosi pentru a obţine foloase. Ei, bine, de asta este o Taină, pentru că sub nici un chip spirala aceasta ce pare atât de simplă nu poate deveni şablonul unui model. Ea funcţionează o singură dată într-o anumită formă, repetarea aduce modificări ce pornesc din izvoarele ei, adică din emoţiile pure. Kant s-a străduit mult să înţeleagă felul în care funcţionează aceasta Taină. O!, nu, nu pentru a construi vreun model, ci pentru a se bucura de bogaţiile pe care le poartă în sine, dar le şi răsădeşte în mediul pe care-l irigă.

Toate astea par vorbele unui nesăbuit, unul care a pierdut contactul cu Realitatea şi nu se mai descurcă în mulţimea de elemente pe care aceasta a ajuns să le întindă unei singure fiinţe. Nu vă aşteptaţi să mă apuc a construi demonstraţii lungi, din care să reiasă că am dreptate, şi că Taina există. Nu mi se pare interesant, nu mi se pare nici fertil. Nici existenţa, sau inexistenţa Tainei, nici dreptatea sau ne-dreptatea mea n-ar fi vreun subiect demn de discutat. Ci legăturile dintre Conştiinţa care prilejuieşte Cunoaşterea şi Raţiunea care eşafodează Informarea, de acolo ar pleca nişte înţelesuri particulare. Ne-am făcut un obicei din a amesteca instrumentele Informării cu cele ale Cunoaşterii, ceea ce a impus gândirii noastre nişte struţo-cămile, şi rezultatul este o răsucire oarbă dinspre Nimic, spre Nimic. Cei care s-au bucurat de efectele Tainei, au învăţat că e musai să-ţi faci instrumente adecvate, să le foloseşti cu temei şi să priveşti cu atenţie spre a vedea Calea. Acum totul în lume pare aruncat cu furca, doar pentru că e „super”, e „trend”; viaţa se desfăşoară ca-ntr-o pădure defrişată de furtună: nici pe pământ, nici în copaci, nici în aer. Oamenii au început şi ei să semene mediului pe care singuri l-au creat. Se învârt într-un spaţiu, fără să ştie de ce, se motivează cu ceea ce văd, ce simt, şi de nicăieri nu se zăreşte vreo Cale. Dacă aş încerca să demonstrez existenţa Tainei despre care vorbesec ar fi o grosolănie fără margini. Ar trebui să am răbdare, ca ei să ajungă la a înţelege ceva din dezordinea cu care s-au înconjurat, abia apoi…

Dar eu nu am atâta răbdare.

Read Full Post »

            S-au făcut eforturi deosebite, s-au scris munţi de cărţi, s-au dedicat vieţi pentru ca tot ce închide în ea Tradiţia să fie ferit de efectul subiectivităţii, dar, în egală măsură, şi pentru a nega funcţiile acesteia, urmând a fi înlocuite cu altele cu mult mai operative. O mare nevoie  – justificată dealtminteri –  impune ca ceea ce ajunge la noi prin tradiţie să nu fie supus alienării. Nevoie din care se desprind două atitudini radicale: una de negare totală, şi cea de a doua de abandon în faţa certitudinilor pe care le presupune. O a treia tendinţă însă, în întregimea ei ambiguă şi plină de compromisuri, din care rezultă suficiente expresii alienate produse prin contaminarea dintre o valoare tradiţională şi o aspiraţie a timpului, imprimă caracterul de versatilitate al Tradiţiei. Oricare ar fi tendinţa pe care o abordează Tradiţia, o etapă este obligatoriu de parcurs şi ea se datorează faptului că, oricum ar fi, Tradiţia rămâne o categorie ale cărei calităţi, într-o primă fază, se păstrează printr-o oralitate mai degrabă anecdotică. Abia atunci când  respectivele calităţi s-au stabilizat, s-au dovedit certitudini, abia atunci vor fi analizate prin sisteme fie ele ştiinţifice, fie doar paleative. Caz în care fiecare tendinţă a Tradiţiei poate fi argumentată şi susţinută cu dovezi culese dintr-o realitate. Această stare de fapt face ca Tradiţia să fie , mereu vulnerabilă şi versatilă. Pare un paradox, Tradiţia prin însăşi definiţia ei ar trebui să nu poată fi nici vulnerabilă şi nici versatilă. Şi o întreagă cohortă de  aparenţe caută să dovedească faptul că  aşa este. Asta pentru că în fondul ei Tradiţia ne propune  de cele mai multe ori valori cu statut de axiomă, doar că acestea, valorile, provin din acţiuni de contaminare consumate, în care unele atribute au rezistat probei timpului şi  s-au adăugat fondului axiomatic trecând prin perioade lungi de istorie.  Ajungând la noi caută a impune o samă de adevăruri bazate pe certitudini foarte greu de contestat în contextual axiomatic în care sunt folosite. Comportamentul axiomatic al Tradiţiei determină ca procesele de contaminare consumate în trecutul istoric să fie trecute în uitare şi, oadată cu ele, şi caracterul versatil al Tradiţiei. Proba  istoricizării a fost trecută prin contaminări care au născut compuşi şi recompuşi, din care Tradiţia s-a desprins întotdeauna şi a tins spre o revenire în matca ei de origine, care să-i justifice acţiunile  pe care nu ezită să le comită. O memorie a stării de origine, acţionează întotdeauna asupra Tradiţiei, cu efecte asupra fiecărui act consumat Aceste acte dovedesc faptul că valorile care se adaugă Tradiţiei în procesul de istoricizare pe care-l consumă, nu sunt nişte constante ale unei axe precise, ci sunt  vectori care operează fiecare în  câmpuri specifice. Iată de ce atributele Tradiţiei pot fi folositoare în absolut orice situaţie pentru obţinerea unui proces inovator, în egală măsură fiind tot atâţia factori de inhibare a unui proces de inovare. De la această observaţie se poate afirma că în Tradiţie există un continuu proces de segregare a atributelor. Vorbim de un proces teribil de ciudat, pentru că segregarea la care ne referim nu acţionează doar asupra unor categorii anumite de atribute din Tradiţie, folosindu-le pe toate celelalte pentru a obţine un corp stabil şi lesene de caracterizat. În cazul Tradiţiei, segregarea este exercitată asupra tuturor atributelor, în funcţie de specificul procesului de contaminare în care este implicată, ceea ce determină ca  acţiunea de  segregare să nu ocolească nici unul dintre atribute, totul depinzând de tendinţele reclamate în  relaţia de contaminare. Expresia vectorială a atributelor provoacă apariţia de forme ce se dezvoltă între anumite limite, ceea ce îndeobşte numim matricii, matricii ale căror variabile se vor dezvolta în tot atâtea destine. Iar Tradiţia va continua existenţa ei paradoxală impunând perechi de vectori inhibitori şi  de inovare în egală măsură. Contactul cu valorile cuprinse în Tradiţie este ab initio şi provocator, dar şi inhibitor, mai ales datorită forţei pe care fiecare valoare din corpul acesteia o conţine intrinsic. Fiecare acţiune de contaminare necesită, fie o calitate deosebită a creativităţii, fie o anume abilitate a obedienţei, procese menite să producă valori care iniţial fac parte doar din anecdotica oralităţii, dar care au suficientă forţă să se supună unui parcurs de istoricizare. Odată ce respectivele valori au fost produse, Tradiţia tinde spre recâştigarea normalităţii poziţiei sale, capabilă să aştepte consumarea istoricizării valorilor nou create. Astfel, de-a lungul istoriei, vom constata că aparenţa unor violente confruntări din procesele de contaminare, a sfârşit producând valori ce se regăsesc într-o deplină armonie odată ce au fost integrate de Tradiţie.

Read Full Post »

 

 

                Nu cred că vom găsi – ori câte eforturi am face – o altă valoare morală care să fi avut , în evoluţia societăţii omeneşti, un traseu atât de spectaculos contradictoriu, ca cel al Credinţei.

Pe de o parte, ea, Credinţa, a fost cea care a sprijinit eforturile, de multe ori disperate, ale unor spirite vizionare în calea lor spre o noutate sau alta, menită să-i ajute pe semeni. Era, şi va fi fără tăgadă, valoarea care lumina o nouă cale spre un miez ce fusese refuzat, un miez ce avea să se transforme în materia bogată a făptuirilor viitoare. Era sprijinul, ultimul sprijin, al spiritului care se legase temeinic de un adevăr evident, dar pe care mentalitatea zilei nu voia sî-l accepte. Ei, bine, da, Credinţa a fost totdeauna cea care a înfruntat mentalitatea, şi de fiecare dată a învins-o, fără să ţină seama de jertfiri. Lungul şir de exemple istorice sunt tot atâtea jaloane evidente  şi importante, sunt tot atâtea mărturii ale iubirii pe care Credinţa o are pentru adevărul pur. Credinţa se desprinde pur şi simplu dintr-un adevăr pur, şi îndeamnă să fie găsită calea unei replicări a acestuia către un adevăr practic. Infinite sunt posibilităţile ca un adevăr pur să devină în parte o formă a unui adevăr practic, dar nici una dintre aceste posibilităţi nu se poate naşte fără Credinţă.

Pe altă parte, în numele Credinţei, istoria a fost presărată cu oribile crime absurde. Este presărată cu crime absurde. Nu din Credinţa pură proveneau crimele pe care omenirea le-a suportat şi le-a descris minuţios, parcă dorind să prelungească o plăcere agonică. Nu dintr-o astfel de Credinţă, ci din abjecta dorinţă de a administra Credinţa. Pentru că, dorinţa de a administra Credinţa nu este decât abjectă. Dintr-o dată, Credinţa devine o marfă rară, un produs exotic în posesia cuiva, care nu va obosi s-o păzească cu străşnicie, inventând cele mai odioase instrumente cu care doreşte să-şi impresioneze spectatorii. Şi toate astea se vor întâmpla până ce, cei din jur vor obosi, se vor plictisi să se agite zadarnic şi fără speranţă. Atunci, un lucru îngrozitor se petrece, oamenii nu mai vor Credinţă; n-o uită, n-o părăsesc, n-o contestă. Nu o mai vor. Şi viaţa intră într-un fel de letargie, într-un fel de somnambulism ce nu se mai afârşeşte. În astfel de perioade totul devine monoton, fără culoare, fără gust, fără sens. Viaţa este redusă la un fel de traseu pentru orbi, şi cineva instalează un şir lung de jaloane, printre care să te strecori căutând să nu le loveşti. N-are nimic spectaculos o astfel de viaţă, nimic suculent, e un fel de otreapă care te amăgeşte cu vagi mirosuri despre lucruri cunoscute, definite de altcineva. Povestite de o persoană mai în vârstă, mai cu experienţă. Nimic nu-i cu adevărat al tău, cu toate că te înfrunţi în fiecare zi, crâncen te înfrunţi să capeţi, să ai, să posezi. Ce scofală o fi,  dacă vei fi şi tu un acela care posedă un lucru din milioanele de lucruri la fel, leite, aidoma. Ce e important în asta? Un astfel de gest defineşte o posesie, nu o proprietate. Pentru că o proprietate te diferenţiază de altcineva, îţi desenează propria personalitate, propriul tău destin. Deasupra ta, zgomotoşi şi disperaţi, cei care încă îşi imaginează că administrează Credinţa, varsă peste tine sloganuri răsuflate, lozinci care şi-au pierdut sensul, ameninţări, profeţii, promisiuni, şi viaţa se scurge într-o existenţă făcută numai din vorbe.

E stranie o astfel de lume. Noroc că oamenii, între ei,  nu se pot vedea cu adevărat, aşa cum sunt văzuţi dinafară. Mare noroc. Se vor târâ aşa, generaţie după generaţie, până, de undeva, dintre ei desigur, va apare o Credinţă proaspătă şi fără administrator.

Read Full Post »

Older Posts »