Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘dovadă’

Nu de multe ori în viață, sau cel puțin nu de atâtea ori pe cât ne-am fi dorit, am trecurt prin momente de o bucurie intensă. O bucurie prilejuită de o anume conjunctură, uneori semnificativă, alte ori venită pe nepusă masă, sau stârnită de te miri ce: Momentul acela de bucurie apare brusc și ne copleșește cu senzaâiile variate și putenice; durează câteva momente, apoi începe să se stingă, de parcă s-ar îndepărta de noi și ar pieri în largul zării. Pentru alte câteva momente, ne simțim de parcă ceva s-ar fi întâmplat, ceva ce a modificat în noi substanțial anumite lucruri. Pe urmă totul reintră în normal, viața se așează pe pilonii cunoscuți, rămâne doar amintirea unor senzații puternice ce au traversat ființa noastră cu câteva clipe în urmă. Suntem ușor dezamăgiți, ne simțim de parcă trăirea aceea ar fi luat ceva din noi și ar fi dispărut cu un bun ce ne aparținea, un bun despre a cărei existență abia atunci am aflat. Cum să vă spun? În fapt se dovedește că bucuria mai mult ne ia decât ne dă.
O să fiți și mai dezamăgiți după ce o să afirm că, bucuria aceea nici nu ne este destinată. Că se întâmplă în noi e o altă poveste. Ea ține însă de ansamblul materiei ce vibrează neobosit în Univers. Pentru a ajunge la o anume vibrație, de o anumită natură, trebuie să ia ființă a structură în care diferite forme ale materiei își armonizează vibrațiile. Atunci când structura a devenit completă, ea va porni să se miște în Univers independentă fiind un timp. Dacă vreți bucuria pe care o resimțim, ne semnalează că a avut loc un Big-Bang și un nou Univers s-a contopit în Universul Universurilor. Bucuria resimțită ar trebui să ne facă să înțelegem că nu există clipă și loc în Univers în care să nu se nască un Univers. Pentru că: “Formele nu sunt cu adevărat distincte de esența lor. Se poate explica că ele sunt o expresie sau o manifestare a acestei esențe, dar ele sunt totuși esența.” (Jean Klein) Prezența acelei bucurii intense ne semnalează faptul că, la rândul nostru, suntem esență, purtând în noi permanent, funcțiile acesteia.

Advertisements

Read Full Post »

În fapt, tot ce a izbutit Orfeu să obțină în peripețiile lui în drumul către Euridice s-a datorat farmecului muzicii sale și nu credinței, inclusiv bunăvoința lui Hades și a Persephonei a venit după ce l-au ascultat pe bard. Hades, în unele variante Persephona, înțeleg să-i impună proba credinței, motiv pentru care Orfeu nu trebuie să privească în urmă, orice s-ar întâmpla, ca să se încredințeze că Euridice este pe urmele lui. Pentru a merita viața Euridicei, eroul trebuie să dovedească tăria credinței sale, aceasta este, în fapt, proba pe care trebuie s-o treacă. Cum justificăm slăbiciunea bardului: încălcarea credinței; nici măcar nu merită pus în discuție.

Când m-am hotărât să pomenesc în această lucrare despre peripețiile lui Orfeu, n-am făcut-o pentru că țin neapărat să vă arăt că mă îndoiesc de calitatea atitudinii celui care a fost considerat cel mai mare poet înaintea lui Homer . Mi s-a părut însă că povestea sa și a soției sale Euridice este mai degrabă o parabolă despre credință decât despre iubire, iar credința face parte din axa de dimensiuni fundamentale după care cei din vechime judecau ființarea; într-un mod cu totul deosebit de judecățile noastre din prezent. Poate doar Heidegger a izbutit să surprindă câte ceva din profundele subtilități ale acelui raport din om și ființare: „«Plutim» în teamă. Sau, mai limpede spus: teama este cea care ne face să plutim, pentru că, prin ea, fiinţarea în întregul ei ajunge să alunece şi să ne scape. Noi înşine, aceşti oameni fiinţători, aşezaţi în mijlocul fiinţării, alunecăm odată cu fiinţarea, pierzându-ne pe noi înşine.”  Pentru antici, mai ales, teama la care se referă filosoful este declanșată tocmai de dimensiunile cu care zeii judecă ființarea muritorilor. Judecățile acestora, ale zeilor, nu sunt subiective, ele se produc în urma faptelor muritorilor, fapte în care trebuie să respecte necondiționat  atributele înscrise pe o axă ce are funcția de a dimensiona fiecare gest al acestora și al armoniza cu dorința. Onoarea este în originea cea mai profundă a acestei axe și este urmată de demnitate, credință, curaj, mândrie, temperanță etc. Toate aceste atribute, și multe altele din această familie,  le regăsim în caracterul eroilor, al semizeilor, al regilor, sau al unor războinici remarcabili. Abaterile de la această axă atrag după sine pedepsirea celui care le încalcă. Chiar dacă pare că o hotărâre sau alta a unui zeu a fost una subiectivă, motivată de  un conflict între acesta și un muritor, nu aceasta e adevărul, ci abaterea, cea care provoacă decăderea și implicit pedeapsa, este adevăratul motiv.

În cazul nostru, pentru că a dovedit că nu are o credință pe măsura dorinței sale, Orfeu este pedepsit de zei, nu numai că o pierde pe Euridice, dar toate eforturile sale devin zadarnice. Practic, Hades și Persephona anulează tot ceea ce Orfeu a întreprins. Este firesc, atunci, ca omul să fie dominat permanent de tema că faptele sale nu se ridică la nivelul așteptărilor unui zeu sau altul. Omul nu se raportează la zeu ca la o entitatea care judecă subiectiv, ci care judecă modul cum el este capabil să armonizeze dorința cu atributul caracterizant al faptei. Undeva mai jos, în cursul acestei lucrări vom încerca să analizăm modul în care Agamemnon este pedepsit pentru faptul că pune dorința, sau mai bines pus: lasă dorința să fie mai presus de nivelul atributului caracterizant. Deocamdată aș vrea să remarc imaginea contemporaneității din acele vechi vremuri, față de cea de astăzi; o imagine care dovedește că aea contemporaneitate avea o suprafață cu mult mai întinsă, dar și mai adâncă decât aceasta pe care o trăim noi. Dacă pentru noi, cei de astăzi, sunt viețuitori care nu ne sunt contemporani, pentru vechile societăți erau oameni morți de o vreme care continuau să fie contemporani. Iată de ce, nici dimensiunile faptelor și nici cele ale staturii nu mai pot fi socotite după cele de astăzi și produc destule nedumeriri, mai ales în ceea ce privește comportamentul și atitudinea față de realitate. Ramarca lui Mircea Eliade referitoare la opoziția dintre istoria modelului și cea  istoricistă îndreptățește nevoia de a încerca să analizez aceste diferențe, pentru că, așa cum remarcă filosoful, trebuie să facem față unei angoase născută din modul în care istoria a înțeles să se comporte, adică să separe divinitatea de acțiunile muritorilor. Acestea, acțiunile muritorilor, sunt analizate în istoriea istoricizată cu totul separat de raportul om-divinitate,  sunt suprapuse într-o structură care încearcă continuu să se explice pe sine, prin sine, și din care au dispărut cu totul atributele capabile să constituie o axă a valorilor, care să devină repere pentru judecata divinității. Ca atare, omul modern s-a trezit dintr-o dată în deplin Neant, într-un spațiu lipsit de repere, unul fără dimensiuni și fără atribute. Într-o asemenea situație este foarte dificil să judeci corect un precept ca cel pe care Confucius l-a cules din înțelepciunea populară și care spune: “ Să respecți mai mult munca decât recompensa” Societatea modernă a impus treptat să fie respectată recompensa, de multe ori cu mult mai intens decât munca. Mircea Eliade remarcă că atitudinea față de muncă se schimbă în societatea modernă odată ce aceasta ajunge să fie vândută. Iar o asemenea situație nu face altceva decât să întrețină și să intensifice angoasa impusă de o realitate anume. În cazul lui Orfeu situația nu diferă foarte mult de cea a omului modern; lipsa credinței poate da naștere unei angoase alimentată fie de neîncrederea în forțele proprii, fie de o prea mare încredere în acestea și în consecință la apariția acelui moment de slăbiciune prin care eroul își pierde soția iubită . Mitul lui Orfeu  poate fi judecat ca fiind o demonstrație a  implicării zeilor în desrtinul muritorilor; Hades și Persephona vor să se asigure că iubirea lui Orfeu este deplină, că, de asemeni, credința sa este desăvârșită, doar așa este justificată revenirea Euridicei în lumea celor vii. De fapt, proba la care este supus poetul, nu este una care i se adresează, ci una care-i asigură pe zei că hotărârea lor este justificată. Relația aceasta dintre zei și muritori  făcea ca axa de valori după care aceștia din urmă să-și cântărească faptele să fie foarte solidă și foarte puternic respectată. Pe măsură ce atitudinea față de divinitate se schimbă, iar interesul acesteia față de faptele muritorilor este mai detașată, axa acestor valori se transform într-un cod moral, cod care în antichitate, de exemplu n-a existat. În acele timpuri, nu raportarea la un cod de valori era modul prin care, o faptă sau alta era judecată, ci modul în care unul dintre zei aprecia abaterea. Sigur, societatea modernă pote iniția discuții aprinse și îndelungate despre cât de justificată era această poziția a zeilor, până unde ar fi avut dreptul aceștia să judece, dacă o asemenea atitudine nu altera condiția de zeu, și multe altele de același gen. Vechile societăți nu puneau nicicum în discuție atitudinea zeilor, ci pe cea a muritorilor. Și nu față de zei și de deciziile lor, ci față de modul în care o faptă sau alta, o acțiune sau alta trebuiau abordate. Orice încălcare, cât de neînsemnată a valorilor din acea axă, atrăgea o reacție a zeilor. Orfeu nu întoarce capul evident, ca să se asigure de prezența Euridicei, ci aruncă pe furiș, cu coada ochiului, o privire, dar gestul este socoti o încălcare și pedepsit ca atare. În relația dintre zei și muritori, nu există compromisuri și nici negociere, în consecință, la rândul lor, muritorii sunt obligați să aibă o atitudine lipsită de compromisuri față de o faptă sau alta, fie a lor, fie a celorlalți. De aceea, contemporaneitatea vechilor societăți are o structură cu totul diferită față de a noastră, relațiile dintre contemporani, raporturile, acțiunile acestora sunt hotărâte într-o foarte mare măsură nu prin aprecieri subiective și poziții față de interese, ci de obligația impusă de valorile axei despre care discutam mai sus. Ceea ce, de multe ori, contemporaneitatea noastră socotește a fi o atitudine nepermis de rigidă, incapabilă de nuanțe,  este  de fapt, impusă de o valoare sau alta a axei respective, valoare care nu poate fi încălcată. Sigur, sunt multe momente când ne înflăcărăm în fața profunzimii unui sentiment sau altul, în atitudinea caracterizată de onoare, de demnitate, de mândrie, de simț al dreptății, și gândim că avem de-a face cu o morală asumată până la ultima consecință, ceea ce nu este nici pe departe adevărat. Avem de-a face cu o poziție de respect față de atitudinea zeilor, de hotărârea acestora și despre relația care trebuie să existe între aceștia și muritori. Ne place, sau nu trebuie să acceptăm că în toată lumea veche nu a existat ceea ce numim noi morală, nici un cod care să stabilească ce este sau nu este moral, ce se cuvine să facem sau nu. Conduita fiecăruia era stabilită prin raportarea la valorile axei de care tot pomenesc, în deplină libertate. Fapte care în lumea modernă sunt condamnate prin codul moral: incestul, homosexualitatea, crima, abuzul etc. sunt extrem de relative în societățile vechi, dar nu același lucru se poate spune despre acelea care ține de alterarea spiritual. „O viaţă nesăbuită nu merită trăită” , afirmă Socrate, referindu-se la cei care nu au capacitatea de a-și conduce spiritul spre tot mai profunde revelații despre lume, pentru că lumea evoluează mereu în contact nemijlocit cu deciziile diverselor spirite, de la cele inferioare, cele care mai pot vizita lumea material, suportând densitatea acesteia, până la cele care au ajuns la forme atât de subtile încât nu mai pot coborî în aceasta. Aș fi foarte bucuros ca cel care citește aceste rânduri să nu caute să înțeleagă și să creadă în modul, să spunem cartezian, materialist. Cele spuse mai sus, e bine să fie constatate doar, și atât. Ele se vor revela atunci când o informație sau alta va produce acel declic de care au nevoie. Să înțelegi afirmația lui Socrate despre o lumea nesăbuită este destul de dificil, pentru că filosoful nu spune lucrurile pe care le spune spre înțelegerea cuiva, ci pentru acele conștiințe care sunt suficient de evoluate pentru a pătrunde subtilitatea vorbelor. Nesăbuința nu este un epitet care-și poate dezvălui cu ușurință conținutul, uneori, în situații diametral opuse, starea sa se modifică substanțial, ca atare abordarea trebuie făcută cu deosebită atenție. Modalitatea aceasta, de a descrie o anume structură în fața unui număr de oameni, de parcă te-ai adresa tuturor, dar conținutul spuselor tale să fie anume gândite doar pentru unii dintre ei, era frecventă la vremea aceea, și era posibilă datorită ritualurilor de inițiere practicate în numeroasele societăți secrete ce existau în Grecia acelor vremi. Sunt ritualuri a căror descriere se găsește frecvent pomenită de autorii vremii; că Socrate a fost sau nu un inițiat n-a fost în stare nimeni să afle. Așa cum nimeni nu a putut să fie categoric în a susține, fie că filosoful s-a sinucis bând sucul de cucută, conștient de răul făcut, fie că a urmat sentința Senatului, pe care public a refuzat-o. Oricare ar fi motivația morții lui Socrate, ea este consecința poziției față de valorile din axa care hotăra relația dintre muritori și zei, fie că filosoful și asumat greșeala, fie că Senatul a judecat cu îndreptățire, important era ca relația cu zeii să nu fie alterată și să atragă pedeapsa acestora. Oricum ar fi, atenianul motivează gestul său prin faptul că el însuși, pe vremea când era senator, a votat pentru o astfel de pedeapsă. În cazul acesta, cele două capete de acuzare: coruperea tinerilor și nerecunoașterea zeilor cetății, sunt dovada clară a nesăbuinței de care a dat dovadă și, conform propriei spuse, viața sa nu  mai “merită trăită”. Oricum ar fi, se dovedește că nu Senatul este cel care a pronunțat o sentință la moarte, sau că hotărârea Senatului nu este importantă, ci faptul că Socrate s-a abătut de la valorile pe care axa relațiilor cu zeii le-a impus. În consecință, prin moartea sa, Socrate absolvă cetatea de vina de a-l proteja și de a atrage mânia zeilor.

Cineva își poate pune întrebarea, justificată, sau nu: la ce folosește să depui atâtea eforturi și să consumi atâta energie, pentru a afla detalii despre modul cum funcționa o societate care  s-a transformat repetat, îndepărtându-se de  atitudinile particulare ale unor timpuri despre care, de fapt, știm foarte puține lucruri? Privind lucrurile după un model materialist, în vogă în contemporaneitatea noastră, întrebarea ar părea justificată. Sociatatea modernă, pare a nu mai avea nimic din spiritul acelor timpuri; industrializarea și tehnologizarea au produs modificări atât de  radicale, încât pare că o prăpastie s-a interpus între noi și vechile societăți. Se cheltuiesc sume mari de bani, se consumă o cantitate uriașă de muncă și inteligență, pentru a încerca să refacem imaginea materială a lumilor acelea. Descoperirile, uneori paradoxale, ne fac să creem scenarii capabile să explice momentele de admirabilă performanță din lumea veche, sau, dimpotrivă, să nu găsim nici o explicație acceptabilă pentru o lucrare sau alta. Toate acestea se consumă cu precădere prin aplicarea mentalității și modurilor de a gândi ale lumii moderne în eforturile de a înțelege niște acțiuni care erau rezultatul unor mentalități și modalități de gândire despre care știm foarte puțin. Întrebarea care obseează lumea modern, atunci când se raportează la unele lucrări extreme de spectaculoase ale vechilor societăți, este: “Cum?” Cu ce mijloace, cu ce tehnologie, cu ce utilaje a fost realizată o anume lucrare? Personal cred că întrebarea cea mai îndreptățită și care ne-ar adduce mai aproape de imaginea acelor timpuri ar fi: “De ce?” Atunci când vorbim despre moartea lui Socrate, socotim că filosoful a murit din cauza cucutei, ceea e nu este adevărat decât pe jumătate. Cucuta a fost agentul morții, dar despre cauză ar trebui făcute cercetări foarte serioase, ceea ce nu s-a întâmplat și, probabil, nici n-are să se întâmple, atâta vreme cât păstrăm acest model de gândire. Dacă știm că Socrate a băut o cupă cu suc de cucută, astfel otrăvindu-se, credem că știm totul despre cauza morții. Doar că filosoful nu a murit în clipa când a băut cucuta, moartea lui a început cu mult înainte și din alte cauze. Dacă cineva ar fi dorit ca Socrate să trăiască, ar fi trebuit să intervină eficient în acele momente care preparau moartea acestuia, altminteri totul a fost prea târziu și zadarnic. Cucuta nu are nici un amestec în toată povestea asta a morții filosofului. Ceea ce am afirmat mai sus caută să se apropie oarecum de modul de gândire al omului din acele timpuri, în care inexistentul avea un rol important. Ca să fim drepți, inexistentul are un rol important și acum, doar că aroganța pe care o dovedind, atunci când ne raportăm la el ne produce o orbire substanțială. Teoriile unor oameni ca Freud, Jung sau Sheldrake dovedesc faptul că inexistentul nu este starea unei dispariții și că este în relații foarte active cu existentul. Teoria Relativității, atunci câd este privită ca expresia unei relații filosofice și nu a uneia matematice, susține același lucru. E=MC² nu reprezintă în principal o relație matematică, ci una filosofică exprimată în limbaj matematic pentru concizie. Gândirea epocii moderne și-a modificat mecanismele atât de drastic, încât a ajuns să ne ascundă foarte multe lucruri. Le numim superstiții, prejudecăți, obscurantism etc. și căutăm să le eliminăm din raționamentele noastre, sau pur și simplu lipsa unor informații importante despre realitat. Nu lipsa informațiilor făcea ca anatomia gândirii acelor timpuri vechi să fie atât de deosebită de a noastră, ci modul cum oamenii își organizau relațiile cu interiorul lor. Ei căutau să cunoască realitatea exterioară prin adâncirea continuă a relațiilor cu structura conștientului și subconștientului. Părțile cele mai expuse în contactul cu realitatea exterioară sunt tocmai conștientul și subconștientul, ele sunt cele care produc informații intime despre  relația aceasta, despre modul cum exteriorul tinde să transforme procesele noastre particulare în procese care se armonizează cu vibrațiile universale. Alexandra David-Neel a notat că: „Numeroase contacte de tot felul care au loc permanent în univers şi efectele  la fel de numeroase şi diverse ale acestor contacte formează un alt schimb de energie a cărui influenţă se exercită asupra tuturor fiinţelor şi în toate domeniile.

Şi, pentru a ne apropia şi mai mult de aceste teorii, vom spune că în univers nu se produc propriu-zis contacte. Universul este mişcare şi mişcarea e făcută din contacte. Contactele şi efectele lor sunt Universul.”  În consecință, ar fi mai bine să nu vorbim, în ceea ce ne privește, de un exterior și un interior, pentru că practic, noi suntem cu totul doar interiorul Universului. Denumirea de interior și exterior este practicată doar pentru orientarea geografică asupra ființei noastre, pentru că, în rest: noi suntem Univers, și atât.

Read Full Post »

Fenomenul de dezmărginire a Universului este dovada că procesul Creației este continuu, el nu încetează niciodată. Nu există un moment în care să constatăm că substanța Creației a luat o formă stabilă, definitivă, și acesta este un lucru pe care experimentele fizicienilor care se preocupă de quantică îl dovedesc – cel puțin până în momentul de față – tocmai pentru că nu izbutesc să stabilească o particulă fundamentală, una care să dovedească faptul că de la ea pornește totul. Goethe este cel care și-a imaginat cum se preface mereu substanța Creației:

“Cum toate-n totul se-mpletesc,

        Viiază şi se contopesc!

        Puteri cereşti cum urcă şi coboară

                                      Şi taina una alteia-şi strecoară!

                                     Un svon de-naripate mângâieri

                                     Adie-ntre pământ şi cer

                                    Şi într-a totului vibrare pier!

                                    Spectacol rar dar, vai, nu şi profund!

                                   Natură, taina cum să ţi-o pătrund?

                                  Tu, rodnic sân, izvor de tot ce-i viaţă,

                                 De care atârnă cer, pământ,

                                  Spre care-aleargă sterpul meu avânt,

                                Tâşneşti, adăpi – iar sufleltul mi-ngheaţă !   

Tot astfel cum gândirea  nu ajunge niciodată la o formă definitivă, ci întreține necontenit un proces relaționar, creând legături dinamice între factori, elemente, unități, dovedind astfel că nu avem de-a face cu o stare configurată din forme definitive, ci cu un proces în continuă mișcare, capabil să asimileze elemente noi pe care să le adauge substanței sale; Creația produce interferențe ce devin forme instabile. Acestea se nasc, se dezvoltă, apoi se descompun ieșind din orizontul naturii ce le-a creat. Pe timpul ființării – în natura specifică a nașterii lor – au generat numeroase vibrații care se adaugă celor existente deja, vibrații care se distilează continuu. O parte din ele participă la interferențe care au ca rezultat forme specifice naturii în care se găsesc, o altă parte, ajunse la un stadiu de distilare care neagă natura în care au fost create, trec într- altă natură. Și astfel este alimentat continuu raportul dintre existent și neexistent, termeni care coexistă, asemeni tuturor termenilor care formează substanța ființării. Nu trebuie, sub nici o formă să definim inexistentul, ca fiind  lipsă de ființare, dar nici existentul ca forma stabilă și unică a acesteia. Preocuparea  sensibilă a spiritului pentru determinarea nemuririi, adică a infinitului, ca formă stabilă a ființări nu este altceva decât o formă în care acesta se străduie să se înțeleagă pe sine. Infinitul, ca și nemurirea, fiind o formă care se dezlimitează continuu se pune în situația de a nu se putea defini, deoarece existența unei părți  necognoscibile, cea care nu s-a format încă, dar care există, refuză să participe la procesul de cunoaștere și, implicit, de definire. Toate acestea par a fi doar niște speculații ale unui eseist care caută să inventeze anumite adevăruri pe care o realitate nu le suportă și care nu se pot sprijini pe dovezi. La urma, urmei sunt doar relațiile unor abstracțiuni care pot fi enunțate dar nu și probate. Aceasta este o judecată care cu siguranță că este emisă de un spirit cartezian, captiv al naturii fizice a materiei. Un spirit pentru care teoria relativității generalizate (De exemplu.)  ridică foarte multe semne de întrebare, primele pornind chiar de la enunțul care spune că fiecare corp al universului produce o curbare a spațiului, căreia datorăm forța gravitațională. În consecință, conform acțiunii de curbare a spațiului, Universul funcționează într-o relativitate generalizată, ceea ce implică faptul că, pe lângă natura fizică a materiei, în acest mecanism  sunt implicate și alte naturi ale acesteia. Pornind de la natura fizică ne îndreptăm către naturi din ce în ce mai subtile, care au moduri de manifestare cărora ar trebui să le acordăm o mult mai mare atenție dacă dorim să pătrundem sensurile acestei mecanici lipsite de ceea ce numim limite, și asta datorându-se transmutației. Atunci când o anume acțiune a Universului atinge o limită, se produce o transmutație și acțiunea cu pricina continuă într-o altă natură. Pentru a înțelege, însă, un astfel de comportament, ar trebui să facem eforturi pentru a găsi modalitatea de a ne dezlimita propriul spirit, cel care se manifestă în întregul pe care-l reprezintă ființa noastră. Acordând atenție unei asemenea atitudini, vom constata că definiția dată ființei umane ca fiind o entitate  “erectă, simetric bilateral în lungul unei axe verticale, cu un punct de cunoaștere fix, deasupra unui orizont fix”, nu este tocmai exactă, și nici corectă. Mai trebuie să ținem cont că, datorită acestei definiții, sunt puse în circulație o multitudine de categorii pe care ne sprijinim relațiile și rapoartele cu diferite alte entități, procese, acțiuni etc. Mai mult decât atât, numeroase noțiuni fundamentale își au originea în această definiție și crează legături foarte strânse între  existență și rațiune, dar nu și între rațiune și ființare. Dacă existența este limitată de modurile de a fi ale naturii fizice a materiei, ființarea cuprinde și existențele celorlalte naturi care definesc ființa și care produc transmutații, ceea ce-l face pe Heidegger să afirme: „Dasein-ul se îndrumă pe sine către fiinţarea la care se poate raporta şi către felul în care se poate raporta.” În consecință, putem vorbi despre o limită a existenței, dar nu și de una a ființări. Dacă vreți, în ceea ce privește raportul existență-ființare, ne găsim în miezul aporiei “Săgeata” a lui Zenon; existența fiind unul dintre segmentele, care adiționate ajung la infinit. Astfel existența, fiind un segment, poate fi definită, spre deosebire de ființare, care fiind infinită nu se poate defini. Pentru existență, rațiunea furnizează toate instrumentele de care avem nevoie să o cunoaștem: cunoștințe asimilate prin simțuri, percepții, judecăți etc; pentru ființare însă, conștiința furnizează naturii în care existăm doar o parte dintre informațiile necesare, unele fiind deductibile,  și totuși, mai rămân o parte despre care nu aflăm nimic. Ceea ce face să rămână mereu o parte ascunsă, parte care ne împiedică să cunoaștem procesul în întregimea lui. Este tocmai ceea ce susține Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake. Undele emise de câmpurile de formă pot fi cunoscute doar atunci când au legături cu acțiunile produse în existență, în rest ele se vor propaga în continuare până la momentul în care existența se extinde, printr-o acțiune, care presupune și acea undă. În acel moment are loc un proces de transmutație care preface unda într-o formă anume și o alătură celorlalte forme ale existenței. Este un proces în care conștiința are contribuția ei, fapt pentru care hermeticii numeau transmutația un proces mental și căutau să educe conștiința pentru a extinde acțiunea și asupra formelor deja existente. Fapt care ar fi însemnat că transmutația poate fi exercitată și de către rațiunea care se antrenează în acest sens. Afirmațiile acestea induc o idee neplăcută spiritelor carteziene; și anume faptul că există între conștiință și rațiune relații care pot fi controlate. Se pune problema, atunci: cine controlează aceste relații? Care este funcția sau organul care pot controla legăturile care se formează între conștiință și rațiune, și care dau naștere unor procese altminteri considerate imposibile, mai ales pentru abilitățile limitatea ale omului? Dacă lucrurile sunt judecate după astfel de criterii, și se presupune că între conștiință și rațiune sunt legături care pot produce fenomene interzise în alte condiții, putem considera că; dacă rațiunii am acordat o atenție sporită mai ales în ultimile trei, patru sute de ani, am elaborate metode, tehnici și instrumente de cunoaștere și antrenare a acesteia, conștiința a fost treptat neglijată și am pierdut contactul cu o parte însemnată a calităților acesteia, ceea ce a făcut să fie anulate relații foarte productive cu rațiunea. Mai mult, a făcut să desființăm modul de comunicare cu sistemul de gândire a învățaților  din societățile tradiționale, cauză care a alterat un număr foarte mare de sensuri din comunicare. Consecința – se pare – a fost că tot ce am eșafodat, atât teoretic, cât și practic să se îndepărteze tot mai mult de matricea originară. Entitățile care au mobilat câmpurile de formă au dat naștere unor vibrații care s-au distanțat de origini, iar noi am considerat că rezultatele au revoluționat evoluția. Stadiu la care s-a ajuns în zilele noastre dă naștere însă unor semene de întrebare, unele destul de serioase chiar. Faptul că, la ora actuală, se tinde tot mai impetuos spre o singură contemporaneitate este unul dintre aceste semene de întrebare. Avem de-a face cu o contemporaneitate care crește din vibrațiile acelor forme care sunt rezultatul acțiunilor trecute și care, odată formate, nu se mai supun judecății de valoare și justețe. Or, faptul că nu mai există posibilitatea mai multor contemporaneități, cu alte cuvinte a mai multor câmpuri de forme, cu vibrații diverse, are ca rezultat întărirea unui singur sens al evoluției.

Pentru a înțelege conformația acestei situații, ar fi suficient să acordăm ceva mai multă atenție observațiilor lui Hegel atunci când analizează diferitele principii și concepții ale picturii Evului Mediu : “Însă în cuprinsul dezvoltării  mai libere a picturii italiene trebuie, în al doilea rând să căutăm un alt caracter al artei. […] Dar ceea ce aduce ea ca concepție și elaborare artistică a sferelor subiectelor religioase este îndeosebi realitatea vie a existenței spirituale și corporale, figurile îmbrăcând haina acestei realități sensibile și animate. Principiul fundamental al acestei realități vii îl formează pe latura spiritului acea seninătate naturală, pe latura corporală acea frumusețe corespunzătoare a formei sensibile care, deja ca formă frumoasă, revelează ca atare nevinovăția, bucuria, feciorelnicia, grația naturală a sufletului, noblețe, imaginație și suflet plin de iubire. […] Această interioritate lipsită de conflicte a sufletului și potrivire mai originară a formelor cu acest interior produc limpezimea fermecătoare și plăcerea netulburată pe care ni le oferă operele cu adevărat frumoase ale picturii italiene ” Este de la sine înțeles că această filosofie a artiștilor italieni – dar și a oamenilor de cultură care pun în circulație noțiuni despre legăturile dintre spiritual artistului și realitatea reprezentată – contribuie substanțial la formarea unei anume contemporaneități, modelată după valorile impuse  de spiritele care năzuiesc spre puritate și iubire curată. Avem de-a face cu un anume mod particular de configurare a câmpurilor de formă, vibrațiile generate de acestea vor tinde spre un anume sens, pe care doresc să-l întărească și să-l curețe. Filosoful german ne atrage atenția că, atitudinea artiștilor italieni este de o anume factură, are un specific caracteristic pentru spiritualitatea lor. Artiștii din Germania sau Olanda au orientat pictura religioasă a timpului spre alte valori ale spiritului. “Deosebirea generală față de italieni –afirmă același Hegel – constă aici în faptul că nici germanii și nici olandezii nu vor sau nu pot să ajungă prin sine înșiși la acele forme și moduri de exprimare libere, ideale, cărora le corespunde pe deplin trecerea la frumusețea spirituală, transfigurată. În schimb însă ei dezvoltă, pe de o parte, expresia adâncimii sentimentului și a caracterului subiectiv încheiat al sufletului, pe de altă parte, adaugă la această interioritate a credinței, particularitatea mai larg desfășurată a caracterului individual, care nu manifestă acum numai unica preocupare interioară de interesele credinței și ale mântuirii sufletului, ci arată cum indivizii înfățișați se îngrijesc de interesele profane, luptându-se cu necazurile vieții și  cucerindu-și în cursul acestei munci grele virtuți lumești, fidelitate, perseverență, echitate, fermitate cavalerească și vrednicie cetățenească.”

Prin intermediul spiritului lui Hegel, cunoaștem două contemporaneități specifice, cărora le corespund forme și valori diferite. Nu trebuie să uităm însă faptul că, timpurile la care se referă filosoful cuprindeau un număr mai mare de contemporaneități, fiecare cu specificul ei; Spania de exemplu, zona bizantină, cea a Balcanilor, ca să nu mai vorbim de Rusia pravoslavnică.

Este important să atrag atenția asupra a două aspecte care se degajă din observațiile filosofului german; pe de o parte afirmațiile lui Hegel subliniază cât de importantă  este contribuția artiștilor liberi ca spirit la configurarea câmpurilor de formă și la orientarea viitorului, care – în cazul acesta – nu mai este doar o aglomerare de “întâmplări”; pe de altă parte, diferențele radicale dintre expresiile, atitudinile. mentalitatea celor două contemporaneității dovedesc că tendința actuală de dizolvare a contemporaneităților specifice într-o singură contemporaneitate nu este o soluție tocmai inteligentă.

Toate aceste contemporaneități contribuiau la realizarea unei geografii din care rezulta un peisaj general în care specificitatea fiecărei contemporaneități dezvolta o multitudine de căi spre a ajunge la  câmpuri de forme pe cât de bine definite, pe atât de puternice în a emite vibrații care să poarte valori spirituale capabile să creeze, în timp, serii de forme particulare.  Și nu rațiunea era cea care contribuia în cea mai mare măsură la configurarea acestor câmpuri de formă, ci conștiința, cea care aducea din Marele Tot energiile pure ce contribuiau la configurarea valorilor spirituale ale realităților practice. Fiecare zonă geografică dezvolta un caracter specific al civilizației locale la care contribuiau toate elementle ce compuneau cosmosul zonei, fie el fizic, fie  de altă natură. Rolul rațiunii, în tot acest proces era de a orienta spiritul în multitudinea de forme  ce luau  naștere, de ordonare a relațiilor dintre valori. Cei doi poli, conștiința și rațiunea, căutau să pătrundă dincolo de aparențe și să dezvolte în substanța realității acele relații și raporturi  care ofereau forță spiritului.

Evoluția ultimilor trei, patru sute de ani a alterat foarte puternic modalitatea de structurare a specificității contemporaneităților, fie ele de genul celor din timpurile analizate de Hegel, fie de genuri diferite, configurate după condițiile noi ale realității. Tendința a fost, și a rămas, ca toate aceste contemporaneități particulare să se dizolve în una  singură, ceea ce a generat dispariția multora dintre acele elemente specifice a căror lipsă o resimțim foarte mult astăzi, dar pe care continuăm să le înlăturăm din viața noastră spirituală. Rezultatul fiind deformarea legăturilor dintre conștiință și rațiune, și, de ce nu, modificarea configurației celor doi poli care  contribuie la așezarea noastră în substanța complexă a realității obiective.

Read Full Post »

Eforturile pe care mari personalități  ale lumii științifice – în frunte cu Eistein – le-au făcut pentru a convinge că, teoriile științifice au un bagaj filosofic mai important, un bagaj capabil să determine stări ale realității încărcate de subtilitate și care conțin informații surprinzătoare, s-au dovedit, de fiecare dată, zadarnice. Există un apetit de nepotolit pentru dezvoltarea sistemelor în care un număr mic de informații se sprijină una pe alta pentru a defini un orizont care se sprijină pe aparența lucrului dovedit, fapt care-l face pe Gaston Bachelard să afirme că: „ În timp ce, prea adesea, în polemicile filosofice, realistul şi raţionalistul nu ajung să vorbească despre acelaşi lucru, în dialogul ştiinţific avem impresia clară şi reconfortantă că cei doi interlocutori vorbesc despre aceeaşi problemă „. Dacă în ceea ce privește filosofia, câmpul nuanțelor și detaliilor unei realități, se dovedește nelimitat, tematica științifică cultivă aparența problemei care poate fi definită precis și temeinic. Doar că, acel om de știință care izbutește să spargă suprafața aparenței, descoperă existența acelei substanțe a materiei pe care filosofia nu se sfiește s-o sondeze în profunzime. Este motivul pentru care Eistein a declarat în mai multe rânduri că Teoria Relativității este mai importantă pentru substanța ei filosofică, decât pentru cea științifică.

Dacă este să așezi față în față două contemporaneități; una dintr-o societate istorică oarecare și cealaltă a zilelor noastre, vei constata cu stupoare lipsa de calități a contemporaneității prezentului, asta în pofida faptului că între cele două entități, cunoașterea s-a îmbogățit continuu. Și totuși, contemporaneitatea prezentului vehiculează doar câteva informații, cu care rațiunea operează conform modelului de gândire modelat cam de o sută de ani încoace; celelalte elemente ale realității, intră într-o nedreaptă uitare și doar din când în când, efemer, devin parte a contemporaneității. Contemporaneitatea istorică, aceea care se sprijină pe capacitatea conștiinței de a folosi forța spiritului, a căutat mereu să folosească cât mai multe dintre elementele realității, inventând mereu sisteme care să îmbine contribuțiile cât mai multor elemente ale realității. Interesant este că neurologia modernă vorbește despre memoria săracă a rațiunii, spre deosebire de memoria conștiinței, mereu capabilă să folosească atributele elementelor de realitate.

Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, Henri Bergson descria că orizontul cunoașterii umane are o geografie care situează în apropierea corpului, obiectele cele mai ușoare, cele pe care omul le folosește cât mai des. Pe măsură ce obiectele devin mai voluminoase, mai grele, mai greu de folosit ele se îndepărtează, astfel că geometria orizontului cunoașterii are un specific anume, în care rațiunea operează , mai ales, cu obiectele uzuale, iar conștiința cu cele care presupun operațiuni mai dificile. “Obiectele care ne înconjoară corpul oglindesc acțiunea posibilă a corpului nostru asupra lor.” – conchide filosoful, și plecând de la această stafre de fapt, formulând două definiții ale realității: “ Astfel – spune el – că vom formula, provizoriu,  următoarele două definiții: numim materie totalitatea imaginilor și percepție a materiei exact aceste imagini raportate la acțiunea posibilă a unei anumite imagini determinate care este corpul nostru.”. Bergson preferă să folosească  noțiunea de imagine pentru a descrie starea  materiei exterioară corpului nostru, care este și el o altă imagine determinată. Dacă, însă, folosim atributele pe care Principiul Corespondenței ni le indică, vom găsi în exteriorul nostru imaginile la care se referă Bergson și care sunt determinate cu ajutorul rațiunii, dar, în interiorul nostru vom regăsi un relief vibrațional pe care conștiința îl determină. Așadar ceea ce ne reprezentăm prin rațiune este, mai degrabă, o anume proporție de realitate, cealaltă proporție ne-o dă conștiința, și astfel se întregește orizontul care va deveni cunoaștere. În consecință, cunoașterea nu este în integralitatea ei un proces conștient; există o proporție pe care rațiunea o transformă în informații utile proceselor de determinare a realității, dar o altă proporție circulă la nivelul conștiinței, constituind instrumentele cu care aceasta (conștiința) determină elementele subtile care circulă sub formă de vibrații. Cercetările, pe care personalități de talia lui Jung, Adler, Sheldrake etc. le-au întreprins lungi perioade de timp, dovedesc faptul că tot ce se referă la evoluție și cunoaștere este deopotrivă de domeniul rațiunii ca și de al conștiinței. Felul în care pe parcursul istoriei am încercat să separăm cele două domenii și să dovedim că există un primat fie al uneia, fie al celeilalte, începe să se dovedească tot mai mult o greșeală. Important este însă, faptul că această greșeală se produce numai la nivelul gândirii teoretice; dezvoltăm felurite teorii, sisteme,  axiome pe care le declarăm fundamentale; și totuși, evoluția are un parcurs al ei, care nu ține cont de ceea ce teoretizăm noi, ci de efectele relației rațiune-conștiință.

Poate că ar fi important să aprofundăm Teoria Morfogeneticii și a undelor de formă, elaborată de Sheldrake pentru a ajunge la detalii revelatorii în ceea ce privește relația conștiință-rațiune și cum funcționează această axă a cunoașterii. Nu știu dacă, păstrând această separație a informațiilor clasificate după rațiune, sau după conștiință, cunoașterea nu va aluneca tot mai mult într-o direcție sau alta, modificând sensuri. Există suficiente elemente, la ora actuală, care ne indică faptul că evoluăm după o traiectorie a abaterilor repetate, ceea ce ne facem să pierdem timp, resurse și efort, mai mult corectând efectele abaterilor, decât adâncind sensul cunoașterii.

Se pare că, modalitatea de a crea un sistem de relații al informațiilor culese exclusiv cu ajutorul rațiunii ne împinge tot mai mult spre o realitate modificată, adică spre o aparență a aparenței.

Suntem obișnuiți – mai ales conform ultimilor atitudini – să ne reprezentăm  aparența ca fiind  un mijloc de a  înșela, de a atrage într-o capcană, cu alte cuvinte, avem de a face cu un soi de înscenare care are un scop ascuns. Dacă însă, vom reveni la definiția dată de dicționar ( “Care este altfel decât pare la prima vedere, care este doar în aparență așa cum se arată.” ), conținutul noțiunii se dovedește a fi cu mult mai complex, iar sensul principal  definește o realitate derivată, sau mai multe realități derivate. În atari condiții, funcția de falsificare, atribuită aparenței de gândirea comună nu rezistă. Mai degrabă ar trebui să ne gândim la faptul că aparența este rezultatul interferării vibrațiilor, și conform Legii Vibrației (“Nimic nu este în repaos, totul se mișcă, totul vibrează.”), întreg Universul este rezultatul unei structuri vibratorii. Sau, așa cum spune Bergson:“ Ori nici o doctrină filosofică nu contestă faptul că aceleași imagini ar putea intra, în același timp, în două sisteme diferite, unul aparținând științei, și unde fiecare imagine, fiind raportată doar la ea însăși, păstrează o valoare absolută, celălalt aparținând lumii conștiinței, unde toate imaginile se ordonează în funcție de o imagine central, corpul nostrum, căreia ele îi urmează variațiile. ”  După spusele filosofului, aparența este condiția fundamentală a existenței, dependentă de influența subtilă pe care o manifestă polaritate. În consecință, valoarea aparenței nu este fixată de ea însăși, ci de modul în care o percepe un subiect, iar asta ne transportă în esența relativității care este, ea însăși, relativă.

Pe măsură ce modelul de gândire cartezian și-a impus regulile, am devenit tot mai opaci la informațiile pe care conștiința ni le transmite; asta pentru că folosind rațiunea și instrumentele sale  (simțurile, percepțiile, raționamentul, judecata etc. ) reducem tot mai mult conștiința la un atribut al orizontului moral, în consecință un element important al realităților sociale și atât. Poate și pentru faptul că, modul de a funcționa al conștiinței se bazează în cea mai mare parte pe tehnicile de abstractizare.

Dacă ar fi să facem un tablou al modului cum a evoluat esența gândirii de-a lungul timpului, am constata că, din cele mai vechi timpuri până prin secolul al XVII-lea, conștiința era categoria către care se raportau majoritatea valorilor universale. Convingerile gânditorilor vremii au alunecat, încetul cu încetul, spre zona excesului și al incertitudinii.

Odată ce Descartes definește funcțiile rațiunii (Atenție! Descartes a definit, nu a inventat, funcțiile rațiunii), iar relațiile dintre acestea au dovedit că există posibilitatea înființării unor mecanisme care să elimine excesul și care par a se supune voinței umane, modelul propus de filosoful francez s-a dezvoltat cu iuțeală. Modelul de gândire propus de conștiință a fost împins într-un con de umbră, tehnicile și modurile folosite au fost izolate, mai mult, categorisite ca făcând parte din practici incerte, care se slujesc de instrumente și tehnici neortodoxe.

Evoluția, însă, a început să scoată la iveală faptul că se impune tot mai mult folosirea funcțiilor, atât a rațiunii cât și a conștiinței, în diferite proporții, pentru că fiecare moment al ființării este unul particular, iar modul de funcționare este distinct. Poate că ar trebui să ne convingem că e timpul să acordăm mai multă atenție celor șapte principia ale Kybalionului, pe care să le punem în acord cu funcțiile rațiunii.  Asta ar presupune necesitatea educării ambelor organe în egală măsură, în așa fel încât să putem folosi instrumentele lor pentru a ajunge la cunoașterea armonioasă și activă – adică acel model de cunoaștere care rămâne permanent în mișcare, în vibrație. O astfel de cunoaștere nu va presupune sub nici o formă că există adevăruri absolute, că există judecăți definitive, că o entitate, odată în-ființată, va continua ființarea sub aceeași formă. Totul, în Univers se mișcă între doi poli, și fiecare formă a mișcării înseamnă modificări substanțiale sau subtile, dar modificări. Oricât de subtilă ar fi o vibrație a Universului, ea este Univers, în consecință tot ce ia ființă este obligatoriu să evolueze. Toate teoriile care încearcă să explice un fenomen universal sau altul prin faptul că ar exista mai multe versuri diferențiate prin funcții specifice, se lovesc de aceeași problemă, și anume:  tot mai multele dovezi care se adună și care dovedesc că fiecare entitate a Universului este o aparență, o aparență care este Univers, pot presupune că și versurile despre care se face vorbire, sunt aparențe care sunt Univers. Sau, așa cum afirmă un filosof: Universul tinde spre Unu, nu spre unitate. Este foarte probabil ca – dacă vom continua să menținem separația dintre Conștiință și Rațiune – să nu ajungem vreodată să înțelegem ce este Universul și cum funcțonează el, pentru că, atât Conștiința, cât și Rațiunea sunt Univers; împreună sunt Univers, separate sunt tot Univers, ceea ce înseamnă că, oricum ar fi Universul rămâne Univers.

Existența unei contemporaneități care se rupe tot mai mult de informațiile capabile să se cuprindă în abstractizare, nu face altceva decât să devină o enclavizare a spiritului, care, astfel, pierde contactul cu Universul. Nu știu dacă acest lucru este unul pe care să-l regretăm, sau să nu-i acordăm importanță. Și într-un fel și în celălalt Universul va evolua între cei doi poli, iar între polii universali sunt entitățile care evoluează între polii particulari. Omenirea respectă, la rândul ei regula și funcționează între polii ei particulari, care sunt aparențe, pentru că altfel, evoluția noastră ar influența Universul.

Read Full Post »

Am repetat în câteva rânduri că termenul: Noțiune – merită ceva mai multă atenție și că, modul în care este tratat produce o sumă de distorsiuni ( de la cele mai subtile, până la cele efectiv brutale) care nu se datorează termenului în sine, ci modului cum interpretăm semnele emise de acesta. Acestor interpretări datorăm conduita contradictorie în relație cu relieful realității prezente, în cele mai multe cazuri această conduită depinde de pornirile subiective individuale, pe care adesea, conștiința  le transformăîntr-un soi de axiome ce sunt apoi împărtășite apoi prin contaminare la nivel de rațiune.  Noțiunea este o formă a materiei care, chiar dacă aparent se adresează simțurilor, nu este percepută de acestea, ci este ridicată la nivelul conștiinței de unde, conținutul ei indică simțurilor prezența unei, sau unor forme subtile, pe care experiențele eminamente empirice nu le pot revela și nici caracteriza. De regulă, gândim că informațiile pe care o Noțiune le propagă, trebuie să fi compacte, legate direct de valorile unui corp. Astfel, imaginea pe care vom avea despre corpul respectiv va fi – credem noi – cât mai exactă, ca și raporturile acestuia cu alte corpuri. Cu toate că, de când e lumea, lume, s-a dovedit că, în Univers lucrurile nu stau de loc așa, și că Principiul Polarității, precum și Principiul Vibrației dovedesc că; Noțiunea poartă o anume cantitate de informații subtile, foarte sensibile și foarte fertile, informații ce devin active sub amprenta specifică a particularului, contribuind substanțial la îmbogațărea câmpurilor morfice. Aceste informații morfice, pe care Noțiunea le poartă comportându-se ca un vector-suport, se datorează relației acesteia cu obiectele cu care crează o polaritate. Ea evoluează în același sens, și în același ritm, cu obiectul de care este legată prin relația de polaritate, doar că emite altă varietate de informații. Unele dintre ele sunt cele care păstrează elemente despre imaginea obiectului de care este legată; altele însă îndeamnă la evadări în teritoriile vecine. În consecință, nu putem caracteriza obiectele aflate în stadii primare, ca fiind capabile să emită noțiuni bogate în informații. Mulțumindu-ne  să acceptăm pentru Noțiune  o funcție denominativă,  există riscul să pierdem întreg spectrul de informații care există între aceasta și obiectul în sine. Iată de ce, pentru persoanele care au înclinat spre a defini Noțiunea, ca și multe dintre operațiunile pe care i le datorăm, ca operând într-un câmp al Ideii. Ceea ced înseamnă – spun aceștia – că nu avem de-a face cu elemente materiale, iar cei care operează cu astel de termeni rămân în afara lumii materiale. Doar că, Universul, în totul lui este material, și chiar dacă Principiul Mentalismului afirmă că: “Totul e spirit; Universul este mental.” – asta nu neagă existența materială a Universului. Universul însă există doar între limitele capacității mele de a cunoaște. Tot ce nu este cuprins între aceste limite, nu există.

Ca să înțelegem mai bine acestă stare de fapt, e bine să aruncăm o privirea asupra mitului lui Prometeu, eroul care a furat focul. Mitul are două nivele: unul cel al Focului, simbolul Spiritului, o esență cu care poți cuceri stările subtile ale Universului și pe care doar cei harăziți o pot gestiona; și stânca, simbolul materiei, cea care face captivi întru suferință. Cei care pot gestional Focul (Spiritul) sunt cei care se desprind de captivitatea materiei. Soluția, ne îndeamnă mitul, este nu să furăm Focul ci să-l câștigăm, să ajungem demni pentru a fi însușiți și eliberați în esență. Stânca (Materia) este cea care ne face captivi și ne hărăzește suferinței și ignoranței, pentru că lupta continua cu suferința ne orbește, ne limitează la a repeta continuu aceleași gesturi și aceleași greșeli. Din punctul de vedere al unei gândiri reducționiste cum este cea materialistă, desigur Prometeu este un erou și gestul său este o jertfă, dar din punctul de vedere al unei gândiri ermetice lucrurile nu mai sunt la fel de, iar poziția lui Prometeu este mai degrabă cea a unui nesăbuit, din cauza căruia s-ar fi putut pierde procesul subtil care pune în circulație suma de informații generate de tandemul Noțiune – Obiect, care funcționează după regulile emise de Principiul Polarității ( „Totul e dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul și neasemănătorul au aceeași semnificație; polii opuși au o natură identică însă de gradde diferite; extremele se atind; toate adevărurile nu sunt decât neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate”) – pe care ermeticii l-au enunțat -, ca atare Noțiunea se comportă ca o jumătate de polaritate și funcționează ca un spectru, facilitând astfel cunoașterea în întregul ei. Cealaltă jumătate este Obiectul în sine, Forma de masă, cu toate calitățile și atributele sale. Ca să avem o imagine materială a unei asemenea polarități putem să ne amintim formele desenate de pilitura de fier într-un câmp magnetic, acolo unde, undele emise de  cei doi poli organizează metalul după o formă ce tinde spre simetrie și ne ajută să vizualizăm existența  unor formațiuni non-materiale care provin dintr-un obiect material. De fapt vorbim de un obiect Material (magnetul) tocmai datorită undelor emise, altminteri am avea un obiect de masă.

Faptul că Noțiunea nu poate fi percepută direct prin simțuri, o face să aibă cu formele de masă relații sensibile și instabile. Se poate spune că, Noțiunea este capabilă să lămurească ordinea  relației: Noțiune – Formă de masă în diferite structuri, oferind-o gradual cunoașterii, tot atât de bine cum poate să și adâncească – la fel de gradual – starea de confuzie. Nu putem vorbi de confuzie, eroare sau trădare ca de ceva ce Noțiunea face programatic, urmărind anumite scopuri, ci ca despre ceva ce un alt principiu Hermetic definește: Principiul Karmei, sau principiul cauză-efect ne spune că fiecărei cauze corespunde un anume efect, ori, lanțul acesta odată inițiat nu mai poate fi oprit până la consumarea definitivă. Și, iată cum, ceea ce părea a fi rezultatul logicii unei filosofii esoterice se dovedește a fi o regulă fundamentală a stării primordiale a materiei: “Când schimbi modul în care te uiţi la lucruri, lucrurile la care te uiţi se schimbă!”  (Wayne Dyer)   Și astfel, putem afirma că trădarea nu pornește de la Noțiune, ci de la opțiune, cea cu care am hotărât o anume conduită nouă; iar modul cum arată noua stare a relației Noțiune – Formă de masă nu se datorează nici magiei, nu este nici vreun episod mistic, ci doar o cale pentru care am optat și în care materia se comportă ca atare. Dar, ceea ce este foarte important, probează faptul că Noțiunea este o formă materială. Cred că ar fi interesant să urmărim schema pe care au sugerat-o anticii filosofi, căutând să înțeleagă mecanica subtilă care o guvernează. Pornind de la Marele Tot (Eterul sau Akasa, Haosul Primordial din Mitologie) din care s-a decantat materia și apoi Dumnezeu Creatorul, cel ce  a dat naștere lumii noastre în forma ei arhetipală.  Pentru un anume timde mitologie este o lume care s-a născut dintr-o nevoie divină, anume aceea a  Dumnezeului Creator, care a legat Noțiunea de fiecare formă și a hotărât ca ele să evolueze împreună, fără, însă, să aibă un destin comun. Pentru spiritele care nu cred în acestă forță divină, cum este și al meu – Nevoia este cea care pune în mișcare procesele finalizate cu elemente ce aparțin lumii. După părerea mea, trebuie să acordăm în egală măsură atenție și mitologiei care susține că Totul este o entitate în care se cuprind toate celelalte entități, obligate fiind să coexiste într-o eternă relație, cauză pentru care cunoașterea este numai particulară. Nu poate exista o cunoaștere a generalului, adică a Totului, ci doar una punctuală și din cauza acestui fapt, în cunoaștere nu contează adâncimea – pentru că ea va fi întotdeauna în raport direct cu momentul – ci sensul. Cunoașterea este corectă dacă sensul e corect și în raport direct cu sensul evoluției care este unisensuală.

Atunci când acceptăm că Totul este o realitate substanțială, trebuie să-i acordăm și Noțiunii același statut, pentru că face parte din aceeași familie, ca atare și Totul și Noțiunea sunt stări ale materiei.

Ieșind din societatea tradițională și acceptând mentalitatea  pornită din  principiile create de corifeii Industrialismului – principii ce-și au rădăcinile în modelul ecuației economiei și a bogatei literaturi născute din diferitele interpretări ale acesteia -, o mulțime de ideologii și doctrine au căutat și continuă să caute eliminarea dualiltății energie-masă, tratând materia ca pe un material, ori Noțiunea reprezintă partea de creativitate a masei. Ea este cea care inițiază unda de formă și o preface continuu în relație directă cu condițiile realității. Ca atare, Noțiunea este acea stare a materiei formată din două paliere: Noțunea-pură și Noțiunea-practică, așa cum energia în sine are două nivele: cel pur și cel practic. Domnnul Immanuel Kant a definit aceste paliere și a enunțat funcții ale lor . Când vorbim de puritatea Noțiunii nu facem referire la gradul ei de curățenie, ci la faptul că în ea sunt cuprinse toate variabilele prezente, ca și cele  presupuse ale rațiunii practice. Starea de puritate, este acea stare care presupune  absolut toate formele posibile – posibile sau probabile; virtuale sau reale; aparținând devenirii sau nu – ale unei etități. Vorbim de un spectru în care vibrațiile alcătuiesc fascicole ce vor deveni energii practice și vor crea funcții pentru entitate cu ale cărei vibrații, fascicolul se află în armonie. Modelul ecuației propusă de filosofii materialismului-dialectic reprezintă  descrierea unui proces și nu sinteza acestuia, ca atare termenii săi nu sunt simboluri care să permită abstractizarea acțiunilor ci denumiri ale unor operațiuni, desfășurate într-o anumită ordine. Respectiva egalitate, care are pretenția de a reprezenta baza ideologică a unui anume segment de organizare socială, ne propune două sisteme utopice. Atât Capitalismul cât și Comunismul sunt rezultatul unor propuneri teoretice utopice, derivate dintr-o egalitate care a extras din realitate prin recucere un număr de termeni pe care i-au pus într-o relație de egalitate. Așadar, din spectrul universalității – cu toate semnificațiile generalității – au fost alese câteva fascicole particulare, apoi investite cu funcții de generalitate. Modelul acesta se dovedește că nu rezistă probei celei mai importante: abstractizarea; el nu se poate abstractiza, rămâne în limitele particularității și accelerează procesul reducționist. La ora actuală, cele două sisteme au ajuns să funcționeze ca niște micro-climate închise în niște baloane.  Un numă foarte mare de Noțiuni caracterizante pentru starea de evoluție a materiei nu pot fi folosite pentru a opera în sistemele propuse de cei doi filosofi, ceea ce dă naștere unor tulburări de percepție cu efecte grave asupra sensului cunoașterii. Pentru o scurtă perioadă de timp în istorie, modelul propus a dat senzația că va putea asimila rând pe rând, sub alte condiții, Noțiunile aflate în circulație în societatea tradițională, cele care au întreținut – cu toate funcțiile sale – abstractizarea. S-a dovedit destul de repede, faptul că, într-un sistem particular ce nu permite abstractizarea, Noțiunile respective nu pot iniția funcții, ba – ceea ce este suficient de nociv – vor continua să impulsioneze evoluția funcțiilor universale, agravând starea de confuzie. Procesele care nu vor fi recunoscute ca fiind “materiale”, adică cele care  nu aparțin unui perimetru stabilit pornind de la egalitatea propusă de Marx și Engels, fie vor fi ignorate, fie vor fi declarate ca făcând parte din sferele unor sisteme catalogate ca “obscurantiste”, adică ermetice, ocultiste, mistice etc. Ideologii acestui model au întrebuințat metode de cele mai multe ori cinice în ceea ce privește procesele care nu puteau fi înghesuite în modelul  “materialist”, deformând lanțul cauză-efect pentru a dovedi lipsa de materialitate a noțiunilor, a conceptelor sau a categoriilor cu care se opera. Noțiunile cu care s-a operat și cu care continuă să se opereze induc concepția reducționistă că în Univers entitățile se impart în: materiale, adică entități care se bucură de o existență autonomă determinată de materialitate și “idealiste” adică cele care nu se pot bucura de o astfel de existență, ele fiind doar creația unor imaginații mai mult sau mai puțin educate. Un exemplu edificator ar fi relația dintre Legea Atracției Universale a lui Newton și legea Gravitației sau Legea Relativității Universale a lui Eisten. Legea Atracției Universale a lui Newton stabilește că între corpurile punctiforme funcționează o atracție univesală. Din această lege, Newton extrage Legea gravitației care stipulează ca un corp mai mare atrage un corp mai mic pe care-l ține captiv. Atributele corpurilor punctiforme sunt în relație directă cu dimensiunile, volumul, densitatea etc. iar relațiile dintre acestea dau naștere acelor calități pe care le putem percepe prin simțurile noastre și le putem transforma prin simboluri matematice în relații logice, cu care stabilim nivelul evoluției. Legile lui Eistein,  în schimb stabilesc că relațiile dintre corpuri nu sunt generate de atributele caracteristice acestora, ci mai degrabă de  cauze relative. Astfel, Eistein susține – fără să încerce să anuleze Legea gravitației a lui Newton – că în cazul gravitației, nu este vorba despre atracție ci despre curbarea spațiului ca efect al greutăți corpurilor. Spațiul se curbează direct proporțional cu greutatea corpurilor, în consecință nu calitățile corpului crează gravitația prin relații directe cu un alt corp, ci acțiunea acestuia asupra spațiului care va stabili regulile specifice ale unei relativități particulare.

Read Full Post »

Toate afirmaţiile mele de până aici pot fi acuzate că sunt doar speculaţiile superficiale ale cuiva care caută cu orice chip originalitate. Caută să dovedească că există teorii ce pot ieși din matca trasată de  logica fermă, sprijinită și probată cu irefutabilele dovezi  materiale.   ( O întrebare interesantă s-ar cuveni a se pune: Știm oare cu precizie să definim materia  și s-o separăm în forme componenete ale Universului?, și care ar fi acestea? Dacă acestea există.) Oricui îi este foarte uşor să dezvolte o samă de construcţii logice, sprijinit fiind de litera scripturilor larg acceptate, folosind termenii consacrați în istorie, care să convingă că – în această scriere – nu avem de-a face, până la momentul acesta, decât cu un discurs  pornit dintr-un miez metafizic speculativ, dintr-o supra-generalitate care practic nu poate fi măsurată și nici clasificată cumva. Adică, ne aflăm dicolo de granița cea mai extinsă a lumii fizice; într-o lume  a cărei generalitate nu poate fi probată cu dovezi care să aparțină “concretului”.  Suntem într-un teritoriu propice speculațiilor, așa cum personalități ca Hermes Trismegistul, Pitagora, Platon, Zalmoxis, Zenon, Leibnitz, Sheldrake etc. s-au aflat la timpurile lor. Se ridică alte  întrebări din raportul acesta: Ce este concretul? Dar care este raportul dintre concret și lumea materiei fizice de care ne folosim cel mai frecvent? Dacă există un astfel de raport, atunci înseamnă că există raporturi de diferite naturi și între concret și toate celelalte forme materiale, pe care le folosim în activitățile noastre? Toate eforturile noastre întru cunoaștere pornesc de la faptul că aceasta există și trebuie să-i definim formele?, sau avem de-a face cu un orizont care se lărgește pe măsură ce i se adugă forme noi. Există o teorie – Morfogenetica – ale cărei instrumente tind să dovedească faptul că materia ar fi ceva mai deosebit decât credem noi. Teoria pretinde că materia nu ține atât de masă și energie, cât de formă și energie ale cărei unde sunt purtăroare de informații care se combină în continuu.   Câte forme materiale există în Univers? Conform morfogeneticii există o singură formă,  care se modifică permanent în funcție de armonia pe care undele de formă o nasc în activitatea lor combinatorie. Masa (o formă a formei), care la rândul ei se exprimă într-o plajă practic fără sfârșit  – de la gând la obiectele unei realități sau alteia  – este cea care determină forma să funcționeze în anumiti parametrii. Scopul acestor existențe este să formeze și să pună în circulație informații. Practic, în Univers, cunoașterea este într-o continuă expansiune, devenind tot mai inexprimabilă pe măsură ce se adaugă noi informații. Afirmația vechilor învățați că, Universul se află scufundat într-un ocean de cunoaștere, pare a nu fi nejustificată. Procesul de expansiune are funcția de a face posibilă armonia din care se nasc forme materiale. Fiecare informație definită, contribuie  la nuanțarea mișcării prin noile unde de formă care încep să participe la jocul ce sfârșește cu apariția unei forme noi. Astfel, fiecare natură a Universului se îmbogățește și întreține dezechilibrul care e baza evoluției.  Două lucruri importante se cuvine să reținem. Unul  este faptul că există diferențe între formele de comunicare; în vechime, comunicarea, mai ales pentru informațiile importante care trebuiau să reziste în timp, folosea alegoria, spre deosebire de comunicarea contemporaneității. Alegoria făcea să existe o comunicare tot mai nuanțată, pe măsură ce se îmbogațea cu elemente noi, din care se puteau contura termenii care să producă noi unde de formă. Asta, spre deosebire de comunicarea lumii moderne ce tinde spre mijloace carteziene, mai coerente și mai limpezi dar mai lipsite de mijloacele de a crea relații noi, ceea ce face ca libertatea termenilor să fie tot mai limitată, iar ei să-și piardă capacitatea de a contribui la extinderea comunicării. Cel de al doilea lucru ține de evoluția noțiunii, fapt despre care voi vorbi ceva mai târziu. Este firesc atunci să apară conflicte și confuzii între formele de comunicare ale celor două perioade istorice. Dar, mai ales, să se piardă sau să se modifice o sumă importantă de sensuri și comunicarea să-și modifice parcursul.

La nivelul cunoașterii, expansiunea este produsul unui joc al undelor de formă, care ori dau naștere noilor armonii – și în consecință  unor  noi forme  materiale, ori descompun armonii revenind la memorii originare  dar îmbogățite cu informții noi. Morfogenetica este o știință foarte veche, a avut o existență foarte bogată, răspândind de-a lungul veacurilor  alegorii care au structurat mitologia omenirii plămădind  arhetipurile și simbolurile către forme familiare a informației, și aceasta să ajungă mai aproape de percepția umană. Revitalizată de Rupert Sheldrake – care nu s-a ales decât cu o lungă serie de necazuri și acuze, mergându-se până la a fi învinuit de erezie – morfogenetica a rezistat tuturor probelor la care savanții au supus-o făcând să planeze asupra multor teorii propuse de ea, umbra îndoielilor.

Iată, că dintr-o dată toată ordinea pe care ne bazam s-a spulberat.  Se pare că materia nu e chiar ceea ce credem,  și că Universul nu se comportă chiar așa cum îl descriem noi.

Dorința de a crea o  altfel de imagine  despre contemporaneitate și despre cauzele acțiunilor ei; despre relațiile ce pot fi înființate între un subiect oarecare, specific însă, izvorât din aceasta și corpul compact formator de realitate al ei, nu este tocmai o întreprindere lesne de dus la bun sfârșit. Dar nici modul cum se prezintă contemporaneitatea în zilele noastre nu pare a fi satisfăcător. Dacă te folosești de mijloace speculative și păstrezi  logica aparenței; te duce lesne gândul la convingerea că orice subiect specific ivit din contemporaneitate nu poate fi decât o construcţie care  folosește doar  instrumente ale sociologiei, sau cele derivate din acestea,  pentru că imaginea globală nu te lasă să admiți ca tema să aibă altfel decât slabe relaţii cu domenii controlate de alte ştiinţe, ale căror activități produc  instrumente menite unor domenii adiacente, și cunoscute de un număr foarte restrâns de oameni. De altfel, modul cum au evoluat relațiile dintre diversele științe, a determinat apariția unor granițe foarte ferme între acestea și au impus credința că fiecare acționează în teritorii individuale.  S-a instaurat o regulă în practica curentă; toate judecăţile care se fac despre un termen trebuie să relaționeze cu o structură  de relații care conduc – în întregul lor –  către un scop precis, și doar acela; definibile în limitele acestuia și  sprijinite, de argumente ce provin dintr-o axiomatică larg accepta; de cele mai multe ori caracterizabile în baza unei axiomatici sofisticate. Când vorbim de contemporaneitate, majoritatea dintre noi ne gândim la un orizont căruia îi oferim o omogenitate aproape ideală, căutând în felul acesta să izolăm contemporaneitatea “ noastră” de celelalte contemporaneități pe care le-a cunoascut istoria. Spun că îi oferim, pentru că noi suntem cei care definim o atitudine sau alta, noi o declarăm dominantă și noi suntem cei care căutăm să impunem respectarea ei. Practic, avem de a face cu o omogenitate care se naște prin contribuția decisivă a unor generații care acceptă anumite condiții pe care le consideră, și în consecință la declară, dominante. Dacă această dominație este corectă, sau nu, e o altă poveste.  Pe de altă parte – că dorim asta, sau nu –  în contemporaneitate există forțe care stabilesc anumite trasee de conduită de la care este foarte dificil (sau așa pare) să te abați. Funcționează în aceste trasee mecanisme care produc un soi de organe tot mai specializate prin care tindem ca, pe măsură ce evoluăm,  să ne dorim o contemporaneitate  și mai  compactă  atât în comportament, cât şi în evoluție, ca atare regulile după care aceasta funcţionează se supun Legii, care: „fie că este fizică, socială sau morală este, pentru marea majoritate un comandament.” – aşa după cum spune Bergson. Interveția Legii deschide calea spre compactizarea contemporaneității, compactizare care nu se face uniform, ci pe grupuri, poate și pentru faptul că alegoria a căpătat forme tot mai frivole.  Termenul curent de contemporaneitate urmărește să indice activitatea omogenă necesară pentru a  caracteriza un  mod de organizare a societăţii umane moderne, ai cărei membrii își restrâng câmpul libertăților individuale în favoarea unei iluzorii preluării, de către colectivitate, a responsabilităților, mai ales a celor care crează presiuni. Situație  care   confirmă   o altă afirmaţie a lui Bergson: „Atunci când nimeni nu ştie despre un lucru că este, e ca şi cum n-ar fi cu adevărat.” –  o afirmație care funcţionează atât în termenii definiţi cât şi în cei presupuşi. Contemporanii societății moderne au deprins cu iuțeală să adopte atitudinea sesizată de Bergson – fie că e cu adevărat un factor de realitate, fie că e doar pretins factor. A contribuit la aceasta și moștenirea bogată de unde de formă care aveau nevoie doar de conjuncturi favorabile pentru a da naștere unor entități capabile să modifice într-un fel sau altul actualitatea.  Rezultatul este apariţia unor sofisticate proceduri cu rădăcini în matematică, mai ales în aceea formală, prin care să poată fi controlată temeinic structura de relaţii care stabileşte raporturi între diferitele segmente ale acestui orizont, pe care-l denumim contemporaneitate. Aparent, vorbind despre contemporaneitatea prezentă, avem de-a face cu un orizont  care refuză să urmeze tradiția celorlalte și declară o mișcare independentă faţă de acestea, justificată fiind de noile condiții pe care industrializarea și tehnologizarea le-a creat. Modelul evolutiv general al tuturor celorlalte, aşezându-se oarecum în oglindă; prezentând un fundal care a căpătat o tentă opacă, iar din alegoriile, mitologia sau folclorul creat, construcțiile aspiraționale  au rămas doar o serie de realități ale unor atitudini scoase din uz. Unele care ne  fac să realizăm  existența  unor diferențe consistente între noțiune și ea însăși în lungul istoriei.  De cele mai multe ori nu știm nici dacă noțiunea mai definește ce ar trbui să definească, nici dacă obiectul este la momentul pe care i-l atribuim. Toate aceste nuanțe care se pierd, ne fac să considerăm mai degrabă noțiunea o parte de vorbire – cu funcțiile și atributele ei – și nu o formă materială care evoluează odată cu forma fizică pe care o definește, în consecință raportul dintre noțiune și obiect devine tot  mai dificil de gestionat. Raportul despre care vorbim, acela dintre noțiune și obiect, nu se modifică doar la nivelul comunicări între subiect-receptor, ci și la nivelul subiect-subiect. Ceea ce face ca procesul, în întregul său să devină o trădare; practic ceea ce gândim, nu e ceea ce comunicăm, iar ceea ce gândim nici măcar nu există. Avem de-a face cu o trădare deplină, o trădare pe care nu o putem  controla. Exemplul cel mai simplu este imaginea pe care o conferim atomului de hidrogen. În toate formulările teoretice despre electronul de hidrogen ne referim la acesta ca la o entitate punctiformă, condiție impusă de formulele matematice sau chimice pe care le folosim pentru a descrie relațiile acestuia. În realitate însă, comportamentul electronului este asemănător unui “nor”, iar orbita acestuia este un segment și nu o linie continuă. Stare valabilă, de altfel și pentru nucleu. Noțiunea “electron” respectă condiția generală, impusă de exprimarea teoretică, ca atare avem de-a face cu electronul – entitate punctiformă.  Situația devine cu mult mai dramatică atunci când vorbim despre atomii care au un număr mai mare de electroni și unde generalitatea este cu mult mai complexă. Dar, generalitatea este un factor de coeziune și nu unul de existență, care este generată de particularitate.  Raportul dintre generalitate și particularitate face ca trădarea să evolueze în funcție de gradul de subiectivitate și este cu mult mai instabilă și mai greu de definit. Meritul lui Eistein este acela de a fi găsit expresia  matematică care să arate starea posibilă, ca și noțiunea justă care să-o facă recognoscibilă în majoritatea stărilor ei: relativitatea.  Iată de ce, pesonal cred, că Platon are dreptate, și realitatea nu există decât la nivel de idee. Evoluția ei  se produce în cu totul alt mod decât presupune starea de fapt a materiei. Realitatea devine o imagine subiectivă cu reguli de funcționare stabilite de comportamentul contemporaneității, adică a unui cosmos armonic al unor unde de formă generate undeva în trecut, care nu depind – așa cum lasă aparența să se înțeleagă –  de mișcări ale realității căreia aparține o contemporaneitate și de subiectivitatea acesteia, ci de diferența de potențial declanșată de opțiune, undeva în trecut.  Dar și aceasta doar atunci când există o relație nemijlocită între realitate și reflectarea ei  în idee. Toată această zonă – extrem de sensibilă – întreține un proces conflictual între subiect și receptor, proces care era cu mult atenuat atunci când era folosit pentru comunicare alegorică, și asta  pentru că toată zona definițiilor era mult mai aproape de general, de abstract. Un general în care era conținut și termenul care definea obiectul realității, sau, dacă vreți, un infinit împărțit la infinit. Sigur, pentru a finaliza un proces de definire, poate că nu era procedeul cel mai fidel, dar pentru cunoaștere era un procedeu potrivit, tocmai datorită generalității care silea atât subiectul, cât și receptorul să caute așezarea   cât mai armonioasă a termenului în raport cu toate celelalte obiecte ale orizontului, fapt care antrena atât resorturile imaginației, cât și capacitatea de abstractizare. Din nefericire, Marea Industrializare și impunerea filosofiei materialist-dialectice cu sistemul ei de cunoștere așa zis “obiectiv” a dus la dispariția alegoriei ca tehnică de comuicare, iar evenimentele care se produc în paralel cu acțiunea principală nu mai sunt băgate în seamă. Așa se face că o operație matematică de tipul: 1+1=2 a pierdut aproape toate atributele simbolice și se limitează doar la definirea unei forme, pentru că nimic din calitățile pe care Pitagora le atribuia numerelor nu mai este în funcție. Atributele monadei sau diadei, ca și relațiile alegorice dintre aceste entități, sau dintre ele și celelalte obiecte ale unui orizont particular, mai funcționează doar în ocultism, dar ele aveau un rol în deschiderea spre detaliile geografiei respectivului orizont. Încercările lui Liebinitz de a  dovedi că monada stă la baza substanței  Universului și că își are originea în voința lui Dumnezeu au contribuit și mai mult la separarea contribuției metafizicii de realitatea reprezentată prin formele fizice ale materiei, cea  pe care astăzi o lăsăm să ne copleșească atât rațiunea cât și conștiința. În felul acesta, la ora actuală suntem dominați de definiții raducționise, și pierdem cea mai mare parte din zonele pe care armonia relațiilor dintre undele de formă le poartă în Univers. Am condamnat la dispariție acele calități ale simțurilor care ne puneau în contact și cu astfel de atribute ale materiei. Așa se face că, deși pentru elementele primordiale recunoaștem calitatea de a fi undă sau particulă, atunci când vorbim despre obiecte compuse această calitate este eliminată. Comportamentul electronului – de exemplu –  este defit într-un fel în fizica clasică și altfel în mecanica quantică, creând practic două științe, dar care nici una nu definește acest coportament cu exactitate.

Read Full Post »

Nu sunt puţini, cei care mă tot întreabă dacă am vreun folos din lucrările mele. Ceea ce dovedeşte că ei n-ar avea nici un folos dacă ar citi ceea ce scriu, şi că înţelept ar fi să se abţină. Şi mai dovedeşte că venim din lumi care nu se pot recunoaşte, lumi în care realitatea se măsoară cu unităţi diferite. Uneori mă întreb, dacă n-ar fi bine să privim cu atenţie în jur, şi cu încăpăţânată ambiţie de a înţelege. Nu ordinea în care se desfăşoară momentele care alcătuiesc viaţa noastră, asta e uşor de înţeles. Mai mult, sunt cohorte întregi de specialişti care au studiat în detaliu cum se leagă un moment de altul, şi care explică răbdători şi doct ce trebuie şi ce nu trebuie să facem pentru ca ordinea să nu se strice, chiar dacă ceva a început să şchioapete grav în desfăşurarea evenimentelor. Pe mine asta mă miră: dacă lucrurile încep să arate că nu mai funcţionează, de ce trabuie să mai păstrăm această ordine? Se cheltuiesc resurse peste măsură pentru a ţine în funcţie o ordine care gâfâie din ce în ce mai rău, şi arată galbenă ca turta de ceară, semn clar că e aproape să-şi dea obştescul sfârşit. De ce tot facem injecţii piciorului de lemn? Deja sunt alte sisteme care funcţionează în paralel, şi care – poate – ar trebui investite cu mai multă atenţie; aşa cum – poate – se va dovedi că sunt îmbătrânite înainte de vreme. Sunt sisteme care propun alte configuraţii ale contemporaneităţii, mai vii, mai elastice şi mai împlântate în realitate. Vorbim mereu, şi explicăm savant, că realitatea e un proces. Totul este în regulă până la momentul în care trebuie să găsim armonia cu etapa la care realitatea a ajuns deja.  Dacă realitatea e un proces, atunci ea însăşi se des-fiinţează pe ea, pentru a-şi da naştere. Iar noi, pare că am fi obligaţi să ţinem cont de lucrul acesta şi să renunţăm la automatismele pe care le-am moştenit şi pe care ambiţionăm să le lăsăm la rândul noastru moştenire. Sunt în funcţiune mulţime de sisteme pe care le întreţinem ca pe moaştele Sfântului Grigorie, şi ne mirăm că nu suntem în stare să ne mai înţelegem propria contemporaneitate. Inventăm cu hărnicie instrumente, tehnici şi procedee birocratice care – cel puţin aşa credem – ar trebui să strunească vigoarea ordinii în care ne aflăm. Doar că ea e moartă de mult, săraca! Ordinea, nu vigoarea. Sau, mai bine zis: şi ordinea şi vigoarea. În fiecare clipă recunoaştem că suntem în impas, că sunt vremuri complicate, că se produc fenomene ciudate. Îi punem pe savanţi să cerceteze, aceştia îşi fac treaba şi ne explică şi cauzele, precizeză şi efectele. Noi ascultăm cumiţi şi facem după ureche ceea ce ştim: năravurile vechi. Continuăm să menţinem o altă formă de contemporaneitate care a ordonat elementele realităţii după principii ce vin din alte nevoi ale fiindului, nevoi pe care le-a împlinit de mult şi cu asupra de măsură. Obişnuinţele păstrate se lovesc ca nuca-n perete. Realitatea face semne disperate că are nevoie de oameni vii care să aibă destulă vigoare pentru a orândui un nou parcurs, iar noi o hrănim cu un set proaspăt de indicaţii birocratice.

Cum să explic eu unui astfel de spirit, mai convingător, faptul că folosul – cel mai important folos – pe care-l am este şansa de a înţelege, de a scoate la  suprafaţă embrionul acela dosit sub aparenţe. O şansă care-mi înfige în fire obligaţia de a încerca să lămuresc ceea ce vad, să descriu. Atât. Se poate să nu fieu în stare de un astfel de folos, se poate să fiu orbit de comportamentul iraţionalului colectiv. ( Citiţi „iraţionalului” în sensul termenului: „în afara raţiunii” )  Dacă aş fi un deştept, aş îndrăzni mai mult – să propun, poate, să înlocuiesc lucrurile între ele, sau mai ştiu eu ce altceva -, dar eu nu sunt un deştept. Trebuie să mă mulţumesc cu puţinul ce mi-a fost hărăzit. Găsesc că e destulă răsplată, e destul folos. Despre celelalte foloase, ele sunt strict dependente de capacitatea, şi de forţa,  societăţii de a ţine în merit rele apucături.  În faţa mea, contemporaneitatea glisează pe ea însăşi: o parte stă în puterea semenilor, iar cealaltă a luat-o razna. La mijloc, eu nu ştiu ce să fac, aşa că am decis să nu fiu contemporan. Iată o decizie greu de înţeles, cum greu de înţeles  e: cum să poţi să nu fii contemporan?

Greu e doar la început, ai tendinţa să faci, din reflex, ori un lucru, ori altul. E greu să te abţii. E greu până înţelegi că e important să-ţi stăpâneşti firea, să laşi lucrurile să evolueze sub ochii tăi şi să aştepţi să te lămureşti. E adevărat, nu ai prea mult timp la dispoziţie; nemurirea vine repede, e nerăbdătoare. Este firesc şi îndreptăţit ca unii cititori ai acestor rânduri să se întrebe nedumeriţi: la ce foloseşte să întorci pe toate feţele un termen atât de simplu, cum este contemporaneitatea? Contemporaneitatea  este o expresie adâncă a firescului, a normalului de lângă tine, cel din vecinătatea ta, cel cu care împărtăşeşti izvoarele realităţii, toate acestea sunt factori ai contemporaneităţii, caracterizează legăturile care se fac şi se desfac între diferitele elemente ale perceptibilului; de aici vine coeziunea a ceea ce îndobşte numim fiindul unui moment istoric. Cum altfel am mai putea percepe  determinarea a ceea ce numim societate,  cum să-i fixăm nişte limite pentru a ne putea orienta? Contemporaneitatea se cuprinde în toate reflexele unui moment istoric, şi trebuie respectată ca atare. Ce rost are atunci să scormoneşti în hăul  ce se deschide sub conţinutul termenului? Noi suntem muritori, şi rostul noastru este să ne adaptăm până la confundare cu specificul timpurilor în care trăim. Asta este ceea ce se crede şi se afirmă îndeobşte. Oricum ar fi, odată cu trecerea noastră, timpurile îşi schimbă înfăţişarea, aşa cum şi-au schimbat înfăţişarea timpurile pe care strămoşii noştri ni le-au lăsat. Au fost momente, în timpul existenţei noastre, când chiar am înţeles că au apus vremi, că s-au petrecut epoci, că ne adăpăm la un alt soi de vigoare istorică. Poate că, unii dintre noi au fost chiar mândri de noua condiţiei, deveneam diferiţi, simţeam că, în sfârşit timpurile ne aparţin. Alţii s-au zgribulit, pentru că nu simţeau gustul lăsat de seva timpului istoric, sau nu era pe placul lor acest gust. Cine ştie?

La ce bun să crezi că o contemporaneitate poate să însemne şi altceva? Că poate ascunde lucruri care să se consume într-un dat paralel cu al nostru? Să se consume în ascuns. Avem destule griji, din ce în ce mai multe griji, cu evenimentele care se bulucesc în contemporaneitatea ştiută. Abia izbutim – din ce în ce mai anevoios – să le facem faţă.

Ei, bine, personal cred că aici se găseşte esenţa cestiunii, tot chichirezul ei, în mulţimea problemelor care se bulucesc în contemporaneitatea perceptibilă. Şi mai cred că, foarte multe dintre aceste probleme nu se datorează contemporaneităţii, felului cum ea a evoluat. Ci modului cum noi am neglijat restul, cum ne-am încăpăţânat să ne concentrăm pe anumite gesturi sau acţiuni care se găseau sub nasul nostru şi pe celelalte aflate ceva mai departe le-am neglijat, ne-am făcut că nu le vedem. Ba, de multe, de prea multe ori, ne prefăceam că nu există. Ne comportam asemeni acelui agricultor care împrăştie ierbicide şi crede că buruienile nu mai există, dar uită condamnabil că – de fapt – îşi otrăveşte bucatele, iar buruienile îşi reinventează existenţa, apar pe neaşteptate arătând pilduitor că există şi o altă contemporaneitate de care trebuie ţinut cont.

N-am considerat niciodată că trebuie să insist şi să-i conving pe convivi de gustul altor bucate. Nici contemporanii mei nu cred că trebuie să se îndepărteze de credinţele lor. Fiecare dintre noi avem funcţii de care suntem, sau  nu conştienţi. Putem fi subiecţii funcţiilor noastre, sau putem să ne trezim şi să alegem modul în care să împlinim funcţia. Scopul însă rămâne acelaşi, şi nu ne aparţine decât într-o foarte mică măsură. Atunci de ce să nu încercăm să aruncăm o privire în teritoriile ascunse ale existenţei? Împotriva faptului că noi suntem muritori, existenţa, în sine, este veşnică şi  este rezultatul informaţiei care se adaugă. Ar merita să ne facem o bucurie şi să deschidem uşa odăii interzise, pe care Împăratul vrea s-o ţină încuiată tot timpul, aşa cum se întâmplă în nemuritoarele basme. Depide numai de curajul şi curiozitatea noastră să încălcăm interdicţia. Avem acest curaj? Aveam această curiozitate? Sau ne mulţumim să dam târcoale cămarei, doar, doar s-o întâmpla vreo minune?

Mai mult, în ultima perioadă a istoriei se dezvoltă o formă de analfabetism, care devine aproape spectaculos şi ne ţine la respect în relaţie cu interdicţia . Ştim să citim, dar nu ştim ce citim; forma cuvântului ne este cunoascută, dar conţinutul lui este un mister pe care căutăm să-l dezlegăm pe pipăite, adică trunchiat, fragmentar şi, ceea ce este cel mai nefolositor, izolat de conţinutul pe care-l percepe vecinul. Nu mai este nevoie ca Împăratul să-şi păzească secretul, am ridicat singuri ziduri trainice, şi continuăm să ridicăm. Se dovedeşte că forma aceasta de contemporaneitate este o aparenţă, lipseşte din ea partea cea mai consistentă.

Legea Atracţiei Universale a lui Newuton, Teoria gravitaţiei a lui Eistein, Teoria subconştientului a lui Jung, Teoria Morfogentică a lui Shaldreke sau teoria lui Worringer despre evoluţie, reprezentate grafic sugerează că existenţa este asigurată de evoluţia unei duble spirale. Modelul firului  ADN  este, de asemeni reprezentat de o dublă spirală. Pentru unii dintre noi acestea sunt suficiente dovezi că existentul este complet prin schimbul de informaţii ce au loc între cele două fire ale spiralei. Shaldreke, are curajul să afirme chiar că, ADN-ul nu este un depozit de informaţii ci  funcţionează ca un receptor radio care  foloseşte informaţiile care îşi au existenţa în inefabil.   În consecinţă, contemporaneitatea, la rândul ei, devine completă atunci când este slujită de ambele forme ale sale, alminteri din contemporani ne transformăm în captivi. Toate teoriile pe care le-am citat mai sus, ca şi multe altele din formele existentului, vorbesc despre tentaţia libertăţii. Complementaritatea celor două spirale care funcţionează împreună este instrumentul cel mai important al libertăţii. Un instrument prin care formele îşi asigură libertatea, mai mult, caută ca aceasta să devină deplină, să nu existe în legături de dependenţă, ci de armonie. Probabil că acesta este şi motivul pentru care în filosofiile orientale, iubirea este esenţa tuturor formelor compuse. Doar că nouă ne place nespus de mult să vorbim, să visăm şi să ne lăsăm ademeniţi de iubirea pământeană, cea care are o doză variabilă de egoism. E componenta cealaltă a iubirii, aşa cum se află în toate lucrurile. Sunt situaţii când uităm totul şi transformăm acest gen de iubire într-un duşman înverşunat. Nu vă gândiţi doar la persoana care poate deveni, în egală măsură, subiectul şi obiectul iubirii. Ar fi prea simplu. Ar fi aproape picant, ar fi stropul exotic care colorează o contemporaneitate care  ce se defăşoară în jurul nostru fără surprize notabile. Existenţa strecoară în fiindul nostru o varietate nebănuită de lucruri care sunt transformate în obiectul şi subiectul iubirii, în toate inimaginabilele forme pe care realitatea ştie să le scoată la suprafaţă. În fond, iubirea pământească în esenţa ei se supune regulii unice a  iubirii universale. Doar noi nu ştim cum funcţionează cu adevărat, noi ne aventurăm în încercări care mai de care mai deocheate. Numim asta normalitate a timpului în care ne găsim, şi avem tot felul de expresii caracterizante, cu care justificăm de ce ne ancorăm atât de solid în ceva care nu există de fapt. Justificăm consumul exagerat de efort şi resurse pentru a întreţine un proces care nici măcar nu face parte din contemporaneitatea pe care o povestim cu plăcere tuturor celor care nu văd nici urmă de  aşa ceva. Suntem mândri de ceea ce suntem în stare să povestim, considerăm că este un talent pe care ni l-a dat Dumnezeu. Da, da, de la el vine talentul ăsta. Şi cu toate că nu ştim cine e Dumnezeu portretizăm neîncetat, fără odihnă, adunăm caracteristici dintre cele mai misterioase şi inimaginabile. Facem asta până uităm cu totul că realitatea este cea mai profundă expresie a simplităţii. Tot uitând adevărul acesta primordial, ne-am trezit că, dintr-o dată, cerul existenţei s-a acoperit de un plafon gros de nori care ne împiedică să-l vedem.  Ştim că el este acolo unde e locul lui, că nu va pieri şi nu se va schimba, dar putem povesti doar din amintiri despre „un cer”. Sunt generaţii întregi care vorbesc despre el din relatări, şi trudesc cu sârguinţă să îngroaşe stratul de nori, tot sperând că – într-o formă sau alta – vor izbuti să facă vizibil ceva ce s-a transformat în mit.

Aşa se face că ne-am ales cu o armată de experiţi în lucruri care nu există şi care s-au născut din mărturii relatate cândva de cineva. Să nu credeţi cumva că lucrurile care nu există nu i-au formă. Ba, tocmai acestea sunt cele care o fac cel mai uşor. Iar experţii noştri sunt oameni oneşti, sîrguincioşi, tot ce ei produc sunt rezultatul trudei de  a oferi temeiuri unor forme. E şi asta un mod de a fi lume,  în omenire, de a face istorie. Una paralelă cu un proces la care nu mai avem acces decât trunchiat, mai degrabă ne mulţumim cu un soi de folclor care s-a aşezat în straturi subţiri şi suprapuse în care – cândva – vom fi găsiţi sub forma unor amprente neclare.

Folosul acesta e greu de văzut, e greu de acceptat. Nu poţi să spui folos – cred mulţi dintre contemporani – la ceea ce nu zornăie, nu are zimţi, nu poate fu pus în cămară sau beci. În cazul acesta nu văd decât o singură soluţie: să nu-i spunem.

Pur şi simplu să nu-i spunem nicicum.

Read Full Post »

Older Posts »