Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘divers’

 

 

 

Doctrina hermetică are la baza construcțiilor sale filosofice  o entitate primordială denumită TOT, a cărei substanță infinită este cea care generează capacitățile din care iau naștere cele mai diverse cauzalități, și datorită acestora puzderia de forme care dau naturile materialitîții Universului. TOT-ul este infinit în spațiu, este etern în timp și veșnic în creație, substanței sale nu-i lipsește nimic, fără toate aceste calități TOT-ul n-ar putea fi TOT. Existența – în condițiile date – a acestor calități sunt posibile datorită unei condiții fundamentale: CONTINUITATEA. Substanța TOT-ului este fundmental continuă, asta însemnând că spațiul său nu are crăpături, fie ele și neînsemnate; timpul său nu are sincope, nici măcar pentru o fracțiune de clipită; iar creativitatea este neîncetată, adică nu cunoaște nici cel mai scurt respiro. Pornind de la această condiție a TOT-ului, puterea sa este infinită și necondiționată, adică absolută, pentru că, nu există nimic din afara lui care să-i limiteze capacitățile.

Pentru un om obișnuit, toate aceste atribute ale TOT-ului, chiar existența acestuia în sine, sunt dificil de acceptat – ba, am putea spune tot mai dificil de acceptat, datorită reducerii permanente a dimensiunilor la care judecăm.  Pentru că ele depășesc copios capacitatea obișnuită de a le imagina mecanica, dar ceea ce este cu adevărat imposibil de acceptat, în afara unei educații specifice, este Continuitatea, chiar dacă forța și eficiența ei ne este dovedită în fiecare moment și în fiecare acțiune a existenței noastre terestre. Vorbind despre TOT, aducem în discuție dimensiuni absolute, dimensiuni pe care spiritul nostru nu le poate controla. Ar fi suficient să permitem gândirii – mai mult, să antrenăm gândirea chiar – să urmărească dimensiunile Continuității, urmând cărările indicate de Zenon din Eleea; am ajunge astfel să putem imagina puterea absolută a Continuități pe care se sprijină TOT-ul, și care face ca substanța sa să fie, la rândul ei absolută. Poate că, în felul acesta s-ar instaura respectul pentru fiecare entitate, atât în sine cât și în totul său, inexplicabilă și necognoscibilă. Toate eforturile făcute de-a lungul timpului de a  limita cunoașterea doar la lucrurile definibile, nu au alt rezultat decât acela de a desființa – la nivel de judecată – continuitatea cunoașterii. Necognoscibilitatea TOT-ului nu are legătură cu procesul cunoașterii,  și nu-l neagă, ci dimpotrivă, instaurează nevoia continuă de a cunoaște. Să legiferezi că un lucru negognoscibil este în afara cunoașterii este o eroare grosolană. Cunoașterea, la rândul ei este necognoscibilă, în sinea ei, fapt pentru care, omenirea trebuie să facă eforturi consistente ca să mențină un anume grad de continuitate în cunoașterea procesului ființării, care, la rândul său, este necognoscibil. Conform Principiului Polarității, care este una dintre cele șapte legi al Universului, necognoscibilității trebuie să i se opună Cunoașterea. : “Teza si antiteza au o natura identica, insa de grade diferite; contrariile sint asemanatoare si nu difera decit prin gradul lor, polii opusi se pot concilia; extremele se ating; Totul este si nu este in acelasi timp; toate adevarurile nu sint decit semiadevaruri; orice adevar este pe jumatate fals; sint doua fete ale aceluiasi lucru etc etc”. Și cunoașterea și necunoașterea sunt aparținătoare aceleiași substanțe, doar că se găsesc pe grade diferite. Sunt procese care dezvoltă propriile axe teleologice, urmând unitatea continuității. Mai mult, pentru hermetici cunoașterea este un proces periculos, el trebuie destinat numai anumitor spirite, altminteri fiind pusă în pericol ordinea universală. Ceea ce a fost dovedit de mai multe ori în lungul evoluției civilizațiilor umane, așa cum o serie de legende moștenite ne descriu. În consecință, învățăturile câștigate prin cunoaștere erau transmise în mare secret, de către un inițiat unui discipol ales cu multă grijă. Valorile aduse prin cunoaștere trebuiau verificate cu răbdare, trebuiau să fie puse în relațe, în primul rând cu sinele lor; în al doilea rând cu substanța lor; și în al treile rând forța vibrațiilor. Societatea modernă nesocotește total și refuză să urmeze un asemenea model de disciplină, clamând drepturile universale ale fiecărui individ. A nu se înțelege cumva că hermeticii refuză cunoașterea,  sau fac din ea o proprietate exclusivistă. Nici pe departe, ei tind doar să instaureze o disciplină care să îngrijească temeinic ca, erori – voluntare, ori nu, ale oamenilor – să nu să fie induse TOT-ului, erori în urma cărora să apară fisuri în substanța acestuia. Asta s-ar putea numi cu adevărat o nenorocire fără leac. “Spiritul, la fel ca metalele si elementele, poate trece de la o stare la o alta stare diferită, de la un grad la altul, de la o condiție la alta, de la un pol la altul, de la o vibrație la alta. Adevarata transmutație hermetică este o artă mentală – spune Kybalionul, iar instrumentele pe care cunoașterea le poate pune la îndemâna spiritelor răuvoitoare, sau inconștiente pot provoca răul cu urmări irevocabile. Forța inestimabilă, pe care o are un adevăr apărținător unnui pol dar care trece pe cealaltă spirală, cea care aparține polului opus, va provoca transmutații cu efect distructiv în câmpul în care acționează. Nu trebuie sub nici o formă să neglijăm interesul tot mai aplicat pe care o mulțime de oameni îl dezvoltă pentru divere forme de manipulare, care, la urma urmei, este un mijloc rudimentar de transmutație. O formă, care, mânuită cu abilitate, pare inocentă și lipsită de pericole. Pe lângă tentația manipulării, există în viața curentă o mulțime de alte tehnici de obținere a unor avantaje față de semenii noștrii, tehnici care dezvoltă diverse soiuri de avataruri asimilate deplin de cei care sunt controlați de orgolii, de vanități, de invidie, de dorinți. Hermeticii nu au încercat niciodată să modifice cursul existenței celor din jur, mai mult chiar, se străduiau să-i ferească pe neștiutori de gesturile nesăbuite care ar fi putut să-i piardă. Pentru ei, nu existau rațiuni superioare ale societății, care să impună modificarea cursului natural al vreounui parcurs existențial.  Făceau aceasta fără ca cei în cauză să știe, fără să modifice atitudinea naturală a acestora față de a o nume realitate. Pornind de la afirmația “Totul este spirit”, hermeticii s-au străduit să creeze și să dezvolte tehnici spirituale care să se sprijine pe continuitatea TOT-ului. Energiile pe care aceștia le căutau existau în curenții întreținuți de continuitate și traversau cele mai diverse naturi ale materiei. Era nevoie de multă clarviziune și luciditate pentru a nu lăsa tentațiile să devină reguli de conduită.  Trebuia ca inițiatul să se distanțeze egal de aparențele dezvoltate de realitatea curentă și să rămână purificat în fața propriului spirit. Astfel putea să lase să se nască noile legături cu esența naturii TOT-ului. Nu puterea era scopul pe care inițiatul o cauta, ci capacitatea de a cunoaște până la limitele necognoscibilului. Această capacitate îi aducea viziunea despre mișcările intime care se cuprindeau în Continuitate. Vorbim despre mișcări subtile, inefabile, cele mai multe necesitând simțuri antrenate prin metode străine unui neofit. Toate acestea erau lucruri ce nu puteau fi descriese, sunt lucruri ce nu pot fi descriese, pentru că și astăzi, inițiații diferitelor doctrine care au la bază informații provenite din hermetism, din esoterism, din occultism etc. caută să-și conducă discipolii spre moduri de a asimila informații dincolo de cuvinte.

Oamenii de știință sunt obligați să adopte, și să respecte, un anume comportament pentru a fi siguri de rezultatele muncii lor, dar și pentru a se păzi de efectele nocive derivate secundar. Adepții tehnicilor spirituale au, la rândul lor obligații pe care trebuie să le respecte, atât în privința comportamentului profesional, cât și în ceea ce privește păstrarea sănătății. Mai mult, pentru că efectele asupra celor din jur pot fi mai puțin vizibile și mai radicale, dar cu acțiuni ireversibile pe perioade foarte lungi, practicanții tehnicilor spirituale sunt obligați să elimine din comportamentul lor tot ceea ce ar produce astfel de efecte nocive.  Obligațiile sunt impuse nu de o legislație rezultată dintr-o cauzalitate socială abstrctă, ci de acele legi ale universului care guvernează o generalitate extinsă. Efectele secundare ale practicilor din tehnicile cotidiene ale industriilor și atitudinilor economice, cu toate că influențează tot mai mult comportamentul asupra relațiilor cu mediul imediat, nu sunt tot atât de periculoase – așa cum se insistă din ce în ce mai documentat – ca vibrațiile care formează câmpuri de formă care emit unde de formă prin care realitatea modifică atitudini și mentalități. Atitudinea și mentalitatea unei contemporaneități pune în formă elemente ale unui sistem de educație din care vor rezulta acele vibrații prin care, la rândul lor, se vor forma alte câmpuri de formă modificate. Elementele care se vor asimila în Continuitatea TOT-ului, vor fi cele ce vor determina mișcări în generalitatea acestuia. Mișcări despre efectele cărora nu vom avea informații de feedback, datorită necognoscibilității TOT-ului. Atunci când cunoașterea va ajunge la nivelul efectelor pe care noi le-am creat, TOT-ul va fi modificat întreg ansamblul Continuității sale.

Fiecare gest a vreunei entități aparținătoare Continuității TOT-ului, reprezintă emisiuni de vibrații care participă la interferențele existente. Fără încetare vibrațiile crează entități armonice care se adaugă Întregului, iar fiecare astfel de entitate, o dată devenită formă va căuta să creeze o structură de relativități, contribuind la întreținerea mișcării universale. Despre toate acestea, cetățenii contemporaneității actuale evită să vorbească, căutând să evidențieze statusul realităților imediate. Abordăm realitatea în care trăim din atitudinea celui care nu vede mai departe de lngul nasului, care, uneori, ni se pare atât de departe încât este imposibil să-l atingi. Să păstrezi tăcerea despre relația dintre realitatea aparențelor și realitatea obiectivă, nu este tocmai o atitudine potrivită. Dar este o atitudine. Una care nu se va modifica prin contribuția unui amărât de eseist.

Advertisements

Read Full Post »

Toţi ne amuzăm când cineva aduce în vorbă pilda cu oul şi găina. Paradoxul acesta, chiar dacă te stârneşte, punându-te în faţa unei situaţii fără soluţie, are în el un mic drăcuşor care mai-mai să te împingă să cauţi un răspuns. În fondul său – al paradoxului – se găseşte imaginea plină de surprize a existenţei diversităţii, dar nu şi al originii, iar în totul său te conduce să înţelegi mai adânc acel principiu zen care spune: „ Înainte de a înţelege marea problemă, mă simţeam ca şi cum mi-aş fi pierdut părinţii. După ce am înţeles marea problemă, mă simţeam ca şi cum mi-aş fi pierdut părinţii.” Universul suprapune cunoaşterea peste necunoaştere, mărindu-şi mereu existenţa proprie, care este identică, fie că înţelegi că oul este principiul lui doi în unu, iar găina cel la multiplului, fie că ignori acest principiu. Sigur, ar fi şi inutil şi caraghios să te aventurezi într-o muncă din care să rezulte ori că avem de-a face cu o problemă simplă, uşor de înţeles, ori că, dimpotrivă, nimeni niciodată nu va găsi un răspuns convenabil. Cred că e destul că ne-am ales cu două biblioteci în  urma paradoxului „Broasca ţestoasă şi Achile cel iute de picior” al lui Zenon, pradox care a fost luat în piept de mulţime de inteligenţe care nu şi-au pus întrebarea: „Oare acesta este scopul respectivului paradox? Să fie posibil, sau nu? Cine a fost întâi: oul sau găina, este o provocare, un paradox, o ghicitoare? Sau poate scopul e altceva?” Nu se poate nega că orice efort s-ar face, orice răspus la orice întrebare, pentru cel care se încumetă încheie în profit truda sa. Nu este nimic mai profitabil pentru înţelepciune decât o călătorie, o aventură, una care te scutură de pojghiţa tot mai necruţătoare a logicii formale. Şi uite aşa descoperim că, vrem nu vrem, am păşit într-un teriotriu ciudat, nefiresc pentru lume în general şi de neconceput pentru lumea modernă. Starea unor astfel de paradoxuri e un soi de sită cu care Universul cerne ceea ce are suficientă vlagă să-i modifice sisteme, să-i schimbe dimensiuni. Câte dimensiuni are un Univers? Câte sisteme pot fi într-un Univers, dar Universuri? Câte Universuri pot fi într-un Univers? Dacă eşti Nichita Stănescu, familiarizat si cu stările Universului, şi cu  formele lui, acelea de dincolo de formă, ţi-e uşor să înţelegi că ceea ce pare o joacă, este de fapt o condiţie: aceea de a fi.  Logica formală este o aprigă provocare la rândul ei; poate deschide poteci subţiri care se strecoară printre subtilităţi, dar – la fel de bine – te poate închide în capcane  în care orizontul e doar vopsit, iar tu descoperi păcăleala tărziu, tărziu tare, atunci când vopseaua prinde a se scoroji. Dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, prefer să mă las azvârlit în toate provocările pe care mi le întinde aporia: „Cine a fost întâi: oul sau găina?” Am eu plăcerea asta, să prefer libertatea deplină pe care mi-o oferă, ca într-o joacă – aci o arată, aci o ascunde – o astfel de provocare. Am preferat întotdeauna o astfel de libertate, celei a logicii formale,  plină de capcane de cele mai multe ori mortale. Un număr mare din prietenii mei, unul şi mai mare de cunoştinţe s-au lăsat ademeniţi şi-au sfârşit prin a nu mai fi în stare să respire aerul curat al spaţiului deschis, acolo unde Universul se află acaă la el. Probabil că locul strâmt în care s-au aciuat persoanele de care vorbeam, nici nu contează pentru Univers, e o problemă care se tot închide în sine, până ajunge să se verse în Nimic. Asta tinde să facă şi lumea noastră de astăzi. Nu-mi place să mă apropii de o astfel de ogradă. Mie îmi place să mă uit peste gard, să mă pot rătăci în câmpul parfumat de câte ori îmi dă inima ghes. Iar o astfel de aporie are în sinele său esenţa libertăţii pe care nu vreau s-o caut, ci să mă cuprindă. Desigur, se poate spune că nu e omenească o astfel de libertate. Dar cui îi pasă dacă e omenească sau nu? În primul rând e cuprinzătoare, în al doilea rând este lipsită de formă, aşa că mi-o pot potrivi cum cred eu că-mi vine mai bine. Pot fi întotdeauna dincolo de lucruri şi de decizii, mai ales de decizii. Pot fi ca o curgere leneşă care antrenează situaţii şi forme, elemente şi îmbinările lor. Ştiţi cum arată un râu de câmpie în curgerea încremenită a unei seri de vară, când oglideşte tot ce-i prins în maluri? Să nu vă lăsaţi păcăliţi, în adâncurile lui nu este nici pe departe calmul toropitor din suprafaţa apei, cu care sufletul tău vibrează. Nici deasupra lui nu este altfel. Dacă ai spiritul lui Mircea Horia Simionescu sau Ion Creangă înţelegi toate astea, şi aporia nu mai este o provocare, ci leagănul cu care te dai de la un capăt la altul al Universului. Poate fi libertate mai deplină?

S-ar putea spune că e o diferenţă de definire a libertăţii între spiritele flămânde de lipsa de formă şi pământeanul ce măsoară câmpul din jurul lui cu rigla. Şi care-şi ţine sufletul între câteva coli de hârtie. Să aibă toate astea vreo legătură cu contemporaneitatea?, adică să fie doar o problemă de aducere în actualitate, sau ne aflăm în faţa unor alunecări prin istorii, şi atunci, atât contemporaneitatea, cât şi aporia sunt teritorii cu geografii stabilite nu în definiţii ci în evoluţii?

Grea misie, cone Fănică! Grea misie!

„Temeiul oricărui lucru este necreat, necompus, independent, dincolo de conceptele mentale şi de definiţia verbală” – spune un principiu al Doctrinelor Secrete.  Această carte într-un astfel de temei este scrisă şi de aceea ea poate fi receptată  numai după gradul de libertate al celui care o citeşte. Eu nu pot s-o ac, nici să-ţi ofere libertate. Nici să-ţi ia din ea. Întotdeauna va fi atâta libertate cât este în tine. Atâta ai să descoperi şi-n cartea asta. De altminteri, tot ce am scris până la ora asta respectă un astfel de temei, şi dacă nu-mi ia Dumnezeu minţile, sper că tot ce voi scrie să nu se abată de la principiul care să stârnească, nu raţiunea, nu plăcerea, nu aprobarea, ci simţul libertăţii spiritului acestuia. Cine crede că are brăcinarii legaţi bine şi băierile inimii tari, să se arunce într-o astfel de aventură. Ea duce  direct în propria libertate şi ăsta poate fi un pericol, ca şi o neţărmurită bucurie. Când aspiri după ceva libertate ţi se pare un lucrur atât de îndepărtat încât stai îndelung şi judeci dacă eşti în stare sau nu să te arunci într-un asemenea efort. Dar, atunci când libertatea s-a revărsat peste tine, totul devine confuz, totul trebuie redefinit şi constaţi că trebuie, eşti obligat să renunţi la aproape toate lucrurile cu care erai obişnuit şi pe care si fi vrut să la păstrezi. Totul se reduce, însă, la o singură obţiune: tot ce-ai avut, sau libertatea cu ale ei. Nu poţi ţine doi pepeni într-o mână şi nu te poţi juca de-a compromisul. Libertatea înseamnă, în primul rând, înfiorătoarea povară de a fi obligat fără o obligaţie definită. Eşti mereu pus în situaţia de a renunţa. Nu-i uşor lucru pentru un muritor;  aşa că, avertismentul meu nu este în van. Cea mai mare povară pentru un muritor care vrea să-şi asume libertatea, este că trebuie să înveţe abilităţile pe care le are un derviş, de a trăi cu doar ce are în desagă (Tu, de multe ori nu te descurci nici cu ce are pămânntul în întregul său). Eşti tu risipitor, e el zgârcit? Unde e oul, sau găina?

Iată, cum, dintr-o dată ne trezim pe un alt versant al acestui munte. Cum să te descurci acuma? Totul se schimbă, totul îşi modifică relieful, se schimbă natura primejdiei. Eşti tu risipitor?, e el un zgârcit? Ce pot însemna toate astea? Şi, mai ales, care e poziţia existenţei în noua geografie. Ar ajunge două biblioteci ca să lămurim asta? Ar fi destul cîteva rînduri? Ar trebui să se nască o nouă istorie? Una care să se compună după cele ce a reţinut „Preţioasa Rugăciune”:

„Cea mai mare bogăţie constă în a fi milos

Şi cea mai mare fericire este de a avea linişte în spirit.

Experienţa este cea mai mare podoabă

Şi cel mai bun tovarăş este acela care este fără dorinţe.” (Stanţa 134)

Poţi găsi astfel acea libertate care să te lase să duci cu tine toate bunurile dervişului? Şi să  socoteşti în adâncul minţii că ai totuşi prea multe ? Sau rămânem totuşi în miezul paradoxului: „Cine a fost întâi: oul sau găina?”, de la care pornesc toate nelămuririle noastre.

Înţelegi, acum de ce răspunsurile tale nu se află în cartea asta? În ea doar aşez imaginile pe care le-am adus de prin diversele  drumeţii, făcute pe când stăteai închis în ograda în care erai captiv. Iar imaginile sunt ale mele, mă reprezintă pe mine, iar eu încerc să le reprezint pe ele, mai stângaci, mai dibaci. Întotdeauna fidele spiritului meu. De asta te tot îndemn să cauţi răspunsurile în propriul tău spirit. Cartea asta e ca un soi de hartă a unei comori pierdute şi desenate din memorie. Cine garantează că memoria nu ne înşeală pe amândoi? Cine a fost întâi: oul sau găina? Dar, pe măsură ce îţi pui răbdarea la încercare, în tine se desenează o hartă gravată chiar în miezul existenţei. Devine fiindul firii tale.

Iar restul e o problemă de noroc şi de dibăcie.

Read Full Post »

Profesorul era pur şi simplu furios. Abia acum pricepea că Angela fusese un profesionist practic de neînlocuit. Plecase pe neaşteptate, în zilele cînd era concentrat pentru a fi ales rector, şi n-a avut timp să bage de seamă. Semnase demisia absent, fără să-l intereseze; la urma urmei nici nu avea de ce să fie interesat: pleca o funcţionară. Câte funcţionare nu pleacă de la locurile lor de muncă din diverse motive? Despre postul liber aflase un coleg de partid, pe care-l folosea adesea la treburile mai delicate. Şi aşa ajunsese să-i angajeze nepoata, de care acum nu mai putea scăpa. Era o fiinţă infernală această nepoată. Îngrozitor de leneşă – dar o lene foarte spectaculoasă -, o vedeai mereu pregătindu-se să facă ceva, ceva ce nu începea vreodată, drept care n-aveai nici o şansă să înţelegi ce anume ar urma să se întâmple. Ţinea în mână tot felul de instrumente şi părea continuu gata de o acţiune importantă. Şi cam atât. Nimeni nu pricepea cu ce-şi umplea ea cele opt ore de serviciu. În secretariat s-a instalat încetul cu încetul o dezordine mortală, încurcăturile apăreau în avalanşă, şi peste toate astea te umpleau de uimire răspunsurile senine ale tinerei care ţinea mereu să dovedească faptul că tot ceea ce se întâmpla în Universitate n-o atingea. Acolo avea un serviciu, iar prezenţa ei era suficientă, justifica din plin salariu pe care-l lua. Peste toate acestea era de-o obrăznicie dârză, şi nu voia cu nici un chip să înţeleagă cuvântul subordonare, dar nici disciplină. Ignora orice fel de dispoziţie, orice fel de cerere, făcea doar ce-i trecea prin cap, senină, dezinvoltă, fără cel mai mic efort de a se apropia cât de cât de regulile instituţiei. Era o adevărată pacoste, dar cel mai mult îl irita pe Profesor senzaţia de neputinţă. Sub nici un chip nu putea s-o dea afară şi să evite tot lungul şir de ponoase pe care birocraţia le inventase, dar şi mai grav era faptul că era nepoata cui era. Omul ăla ştia foarte multe treburi ce nu trebuiau să se afle, spălase multe rufe murdare şi ceva dovezi rămâneau întotdeauna. Ele puteau fi scoase la iveală, puteau transpira către presă. Ce să mai vorbim, nu se putea pune problema concedierii. A trebuit să facă eforturi consistente ca să mai inventeze un post în care să aducă o altă funcţionară şi să pună treburile cât de cât în ordine. Dar ca să aducă secretariatul Universităţii la normalitate a mai angajat încă o funcţionară, şi pe nepoata colegului său a făcut-o şefă, rupând-o cu totul de treburile concrete. Trei femei abia dacă izbuteau să realizeze şaizeci la sută din munca făcută altă dată de Angela. Abia acum înţelegea că femeia aia fusese pasionată de munca ei, că încercase continuu să le uşureze viaţa, că trudise cu modestie, dar mai ales cu o mare putere de a prevedea. Îşi iubise meseria Angela, o iubise ca un profesionist: lucid, pătimaş, vizionar. Acum, abia acum înţelegea asta Profesorul, şi un amestec de admiraţie şi ură îl măcina de fiecare dată când muierile din secretariat mai făceau o boacănă. Despre fosta secretară auzise că lucra într-o firmă de traduceri, undeva într-un fel de baracă din tablă. Patru femei înghesuite la birouri minuscule traduceau tot felul de acte oficiale sau documentaţii tehnice într-o atmosferă mizerabilă. Îşi dădea seama că se întâmplase ceva grav cu Angela dacă-şi părăsise biroul ei elegant şi postul cu destule avantaje pentru a lucra în magherniţa aia. Studenţii se duceau la ea de câte ori aveau nevoie de ceva şi ea îi trata cu aceeaşi atenţie, mereu prevenitoare, mereu dovedind că înţelege rapid esenţa problemei. Niciodată nu cerea informaţii despre viaţa din Universitate şi dacă studenţii încercau să povestească îi descuraja elegant, abătând discuţia în vreun fel oarecare. Meregeau la ea şi unii dintre profesori, pentru că Angela traducea în trei limbi, şi-o făcea foarte bine. Ani de zile, Universitatea îi folosise talentul ca pe ceva firesc, de la sine înţeles. Acum se treziseră că o mulţime de documentaţii importante zac prin sertare nebăgate în seamă, pur şi simplu aruncate. Încă din prima zi a mandatul său de rector, Profesorul se hotărâse să facă ordine în această instituţie. La avizier începuseră să apară hotărâri şi decizii ale rectoratului cu proceduri stricte care trebuiau respectate de către toată lumea, trebuiau urmate protocoale detaliate, conforme legilor universitare şi celor ale Republicii. Totul trebuia să fie legal, totul trebuia să respecte politica rectoratului. În senat avea o grupare puternică care-i susţinea strategia, o formase în perioada de campanie şi, firesc, oamenii fideli fuseseră aşezaţi în funcţiile importante. Timp de două mandate, cât avea dreptul legal, Profesorul era hotărât să impună o disciplină draconică, prin care să poată controla totul. Nici un mijloc nu era de neglijat pentru a atinge un asemenea obiectiv. Totul trebuia raportat în scris, înregistrat şi îndosariat. Imaginase un circuit al hârtiilor care, fiecare, trebuia să treacă prin minimum trei puncte în care erau verificate de oamenii săi. Aceştia îi raportau imediat orice abatere de la disciplina asumată. Ştia, simţea acum că a devenit o persoană puternică. În această Universitate totul depindea de el: carierele, destinele, viaţa de zi cu zi, visele, aspiraţiile. Totul. Totul trebuia să fie, într-un fel sau altul, hotărât de el, cu îngăduinţă sau cu forţa. Pe măsură ce oamenii erau măcinaţi în maşinăria pe care o pornise şi pe care o simţea cum funcţionează, ar fi trebuit să se bucure, ar fi trebuit să se lase dus de frenezia pe care trebuie să ţi-o dea puterea, atunci când o simţi din plin. Dar Profesorului nu-i era dată o astfel de bucurie, nu simţea altceva decât o sete neostoită de a inventa alte şi alte modalităţi de a supune. I se părea că doar etapa ce va urma avea să-i aducă liniştea, mereu etapa ce va urma. Dar totul era o zbatere oarbă până la urmă, o zbatere cu care, pe măsură ce îmbătrânea, începea să se obişnuiască. Singurul lucru care mai conta era sentimentul puterii. Toţi oamenii aceia erau obligaţi să i se supună, erau obligaţi de un mecanism pe care nu-l inventase el, dar pe care, prin forţa împrejurărilor ajunsese să-l folosească. Aceasta era singura satisfacţie de care Profesorul se putea bucura cât de cât. Dar care era mereu umbrită din cauza imaginilor obsedante ale celor două femei pe care le văzuse la televizor într-un reportaj banal de la o emisiune de ştiri; fiica şi fosta sa amantă. Amintirea acelor imagini îl sâcâia dureros, pentru că ştia, era limpede faptul că ascundea în fundul subconştientului ceva, ceva la care nici măcar nu voia să se gândească, darămite să încerce a lămuri. Trecuse vreme de atunci, de la interviul acela nefericit, dar chipurile şi vorbele lor, relaxate, simple, fireşti, modeste îi umpleau în permanenţă mintea. Orice ar fi făcut, că era conştient, că era doar un reflex al zilei, se raporta la aceste două femei, la atitudinea lor. De fapt de ce ar fi trebuit să-l preocupe faima lor, atenţia ce li se acorda, prezenţa lor în viaţa publică? Ce erau ele, în fond? Două muieri pe care ar fi putut să le spulbere oricând, dacă ar fi ajuns în teritoriul lui. Cu condiţia aceasta doar. Din nefericire nu le putea atinge, fiind ele în altă lume. Frustrant era că nici măcar nu-şi putea permite să încerce oarece aluzii, oarece insinuari, care să pună lumea pe gânduri. Cu toate că nu voia să recunoască sub nici o formă, toată lista asta de interdicţii privindu-le pe muierile cele două, se datora spaimei de reacţia Adinei. Ştia foarte bine că poate fi de-o violenţă vulcanică, şi dacă se gândea bine, faptul că nici măcar o secundă nu încercase să se interseze de soarta unui copil despre care ştia şi care era al lui, n-ar fi dat bine de loc într-o dezbatere publică. Adina l-ar fi terfelit fără milă, cu cele mai neomenoase mijloace, fără nici un fel de circumstanţe atenuante. Se amăgea mereu că nu i se puteau asemui, pentru că oricum ar fi fost, tot fragile erau, tot lipsite de ceea ce el avea din plin: puterea! La câteva zile de la reportajul acela a încercat s-o contacteze pe fosta lui amantă. Pe mama fetii. A aflat numărul telefonului, a sunat şi a încercat să aibă o primă discuţie relaxată. „Ai aflat, ăăă!!!…? Ai aflat că fiica ta este un artist celebru, şi mai ales foarte bine plătit? Ce ţi-ai zis tu: e rost de ceva aliş-veriş. Ascultă, pulică, dacă nu-ţi bagi minţile-n cap, te fac una cu pământul, cu toate funcţiile şi relaţiile tale…” Şi Adina a trântit telefonul. Vocea i se schimbase, se cunoştea din plin trecerea anilor, dar acelaşi fior de teamă l-a străbătut din cap până-n picioare. Şi-a adus aminte de seara când i-a spus că-i gravidă. O seară pe care se străduise s-o uite. Pe care şi-a dorit s-o uite, şi ani de zile chiar izbutise. Dar atunci când i venea în minte întâmplarea, îşi amintea neobişnuit de multe amănunte din seara cu pricina, îl străfulgerau brusc, nepermis de viu, mirosuri, culori, gesturi, nuanţe ale vocilor, gânduri fulgurante. L-a primit în camera inundată de podoabe şi ornamente, cu o masă aranjată ca pentru o mare, o strălucitoare sărbătoare. Cel mai viu îşi aminea de crenguţele de cetină pe care erau aşezate cu grijă cele două tacâmuri. Adina era îmbrăcată într-o rochie neagră, dintr-un material moale care cădea pe fiecare cută a corpului său voluptuos. Era foarte posibil să nu fi avut nici un fel de lenjerie, şi gândul aceta îl excitase teribil. Atunci când femeia se mişca, rochia aluneca promiţând mereu, întinzându-se ca o a doua piele mult mai senzuală şi mai ademenitoare decât cea adevărată. Era deosebit de drăgăstoasă Adina, toată sera l-a făcut să simtă bucuriile bărbăţiei; grija, afecţiunea din gesturi, modul prevenitor cum anticipa dorinţele, totul era ca un imn în cinstea bărbatului. Dar mai ales promisiunile! Promisiunile dezmăţului ce va urma. Se gândea cu neruşinare la ce-i va face, la ce-şi va permite în seara aceasta, lucruri pe care nu i le făcuse niciodată, pentru că o anume decenţă l-a împiedicat, dar acum nu vor mai exista nici un fel de bariere. I se aprindeau fantezii dintre cele mai deşuchiate şi fiecare clipă a serii care amâna momentele de desfătare îl făcea tot mai îndrăzneţ. După cina mustind de mirodeniile afrodisiace, când el aştepta semnele dezmierdărilor promise, Adina îi turnase un pahar de alcool, îl îndemnase să se desfete cu băutura veche şi rafinată. „E o seară pe care nu vreau s-o uităm vreodată, dragul meu – îi spusese. E seara unei veşti importante, deosebit de importante. Unică! Da, da, chiar unică. E nu se va repeta în existenţa aceasta, şi nu ştiu dacă alţi muritori au trecut printr-o astfel de seară. Poate ca da, poate că şi alte femei au făcut o astfel de slujbă pentru bărbatul ales. Tu eşti bărbatul ales, te-am ales cu grijă, te-am vânat multă vreme. Nu am de unde să ştiu cum au procedat alte femei în situaţia mea, şi nici nu cred că mă interesează. Eu am făcut-o pentru tine, ca semn de apreciere, pentru că am o veste foarte importantă, fundamental de importantă: sunt gravidă. În sfârşit, după trei luni de zile sunt gravidă. Ai izbutit! Cu scula ta mică şi neîndemânatică ai izbutit. Începusem să mă îndoiesc că maţul ăla scurt, subţire şi moale va fi în stare să poarte ceva sămânţă fertilă. Acum ştiu de ce eşti atât de lipsit de forţă. Dumnezeu ţi-a dat multă dorinţă dar nu şi instrument. Toată viaţa ai să alergi să găseşti ceva ce nu-şi are locul în tine. Dar ţine minte ce-ţi spun acum: ceea ce nu este în tine, nu poate exista nici în afara ta. Bine măcar că te comporţi cum spune chinezul: bărbatul care are zece degete şi-o limbă nu poate lăsa o femeie nesatisfăcută. Pe mine însă nu m-a interesat tehnica ta în ale amorului, ci doar sămânţa ta, şi m-am străduit să nu risipesc nici o picătură. Am pus ochii pe tine, pentru că fizic eşti foarte sănătos şi arăţi bine, bine de tot. Falnic! Ambalajul este de toată frumuseţea. Mă rog lui Dumnezeu, însă, să nu-i dea copilului meu mintea şi caracterul tău. Am să fac tot ce pot ca să-l feresc să ajungă ca tine. Cina asta a fost una de despărţire, dragul meu, cina în care îţi spun că n-o să ne mai vedem niciodată în felul acesta intim. Rolul tău s-a terminat. Ca doi oameni civilizaţi o să stabilim un contract, unul verbal, dar pe care te voi sili să-l respecţi. Mi-ai făcut un copil, şi când spun mi-ai făcut, tu să înţelegi asta exact. Te-am suportat trei luni doar pentru sperma ta, restul fiinţei nu mă interesează. Şi bagă la cap: copilul e al meu, nu are nici o legătură cu tine. Mata îţi iei catrafusele şi dispari în clipa asta. Adio, şi-un praz verde, dulce prinţ!” Adina a început să strângă masa ostentativ, iar Profesorul a rămas un timp ţintuit în scaun. Pe măsură ce gândea, însă, realiza că a fost un mare norocos. Plăcinta asta cu plodul putea să fie una foarte dureroasă. Muierea putea să pretindă ca el să recunoască progenitura, să aducă zvon de clopot şi de pirostrii. Gestul Adinei i se părea o minune, el va fi un om liber, nu va trebui să schimbe scutece şi să aducă salariul în casă. S-a ridicat iute şi a părăsit locuiţa femeii. Pe stradă se chinuia să nu ţipe de bucurie, să nu urle, atât de mare i se păruse primejdia prin care trecuse. Ani de zile nici măcar nu s-a gândit la copilul accela. N-a ştiut dacă era băiat sau fată. N-a vrut să ştie, nu s-a interesat, n-a fost curios. Ba, am putea spune că îşi formase un fel de superstiţie: el nu trebuia să ştie nimic, dar absolut nimic despre copil. Totul până în seara când a aflat de la televizor că fiica lui este o pictoriţă celebră. Atunci situaţia s-a schimbat din rădăcini. Un vierme a început să-l muşte tot mai scormonitor, tot mai dureros. Faima fiicei sale, din care el nu putea să capete nimic nu-i dădea pace. I se părea firesc ca ea să plătească întâiul tribut către el, să-i închine lui tot ceea ce primeşte de la alţii. În fond lui îi datora existenţa, era sânge din sângele lui. Dacă n-ar fi fost harpia de Adina cu metodele ei surprinzătoare, cu tenacitatea ieşită din comun, ar fi pus lucrurile în ordinea lor firească. Nu ar fi ezitat nici o clipă, dar se ştia vulnerabil în faţa insolitului, în faţa lucrurilor care nu sunt rezultatul unei ordini pe care o întreţine tradiţia, obişnuinţa. Lui îi plăcea să facă totul în deplină siguranţă şi pentru asta avea nevoie ca totul să fi fost verificat şi răsverificat de alţii. Pe el îl interesa doar să conceapă o nouă ordine, o nouă combinaţie a lucrurilor verificate, pe care să le prezinte într-un înveliş de cuvinte înflăcărate dar departe de adevaratul scop. Învăţase de-a lungul vieţii să-şi creeze perdele din cuvinte după care să-şi ascundă intenţiile. Avea mereu grijă să nu creeze un stereotip, o schemă precisă. Era musai să fie inovativ cu fiecare situaţie. Asta era talentul său cel adevărat, de care în sinea sa era mândru şi despre care nu vorbea niciodată, pentru că trebuia să ducă secretul cu el în mormânt. Frustrarea, pe care gloria fiicei sale i-o săpa în suflet, îl făcea să inventeze instrumente şi mecanisme tot mai rafinate pentru a-i supune pe subordonaţii săi. Toate vieţile alea cuprinse în organigramă erau supuse lui şi trebuiau să respecte asta până la ultima consecinţă. Nimeni, absolut nimeni, nu ar fi avut de ce să se abata de la o astfel de conduită. Fiecare fărâmă de succes trebuia să-i fie dedicat. Toate eforturile trebuiau să-i slăvească personalitatea. Un singur om în universitatea aceea trebuia să se bucure de toate, dar absolut toate privilegiile: Rectorul, iar rectorul era el. Nu-şi permitea nici o slăbiciune, era mereu concentrat pentru a perfecţiona mecanismul de control asupra oamenilor şi situaţiilor. Cam într-un an de zile eforturile sale au început să dea roade, fiecare om fusese cuprins în mecanismul imaginat şi după valul de plecări precipitate ale celor care nu au acceptat condiţia instituţiei, au fost angajaţi oameni atent aleşi. O dată pe lună era organizată o adunare generală în care se citeau rapoarte care vorbeau meşteşugit despre succesele din ce în ce mai impunătoare ale instituţiei, despre realizările mandatului său, despre eforturile sale de a îmbunătăţi procesul de învăţământ şi de a forma artişti bine educaţi. În arhiva instituţiei se adunau dosare groase cu materiale care vorbeau despre ingeniozitatea modalităţilor de educaţie datorate eforturilor sale. Totul era ştampilat, parafat şi plin de paragrafe de lege la care se făceau referinţe pentru a evidenţia grija pentru respectarea ordinii juridice. Totul trebuia să respecte Legea, să nu se abată sub nici o formă de la ceea ce stabilise legiuitorul, care este tatăl nostru suprem, cel care stabileşte limpede ce avem şi ce nu avem voie. În exterior, imaginea Universităţii aproape că dispăruse, rar apărea în presă câte o ştire măruntă, în care se pomenea despre absurdităţile din acea instituţie. Ştiri care de fiecare dată treceau neobservate. Doar Profesorul le aduna cu atenţie, se interesa cine le-a scris şi avea, mai apoi, o discuţie lungă la telefon cu patronul publicaţiei, oricare ar fi fost acesta. Studenţii nu prea mai participau la confruntările naţionale sau internaţionale, fie pentru că se afla prea târziu, fie pentru că mereu nu se găseau banii trebuincioşi. Aparatul administrativ se concentra mereu pe găsirea căilor juridice de a mări beneficiile tuturor salariaţilor. Din punctul acesta de vedere, oamenii erau foarte mulţumiţi, aflau destul de des că se pot bucura de un nou beneficiu, un beneficiu legal, un drept al lor de care a avut grijă Rectorul. Se plătea bine în universitatea lui. Din nefericire, banii pentru procesul educativ al studenţilor erau tot mai puţini şi asta stârnea îngrijorare, vorbeau mereu despre faptul că statul ar fi trebuit să facă un efort mai consistent pentru susţinerea educării studentului. Se instala tot mai deplin credinţa că dacă Universitatea ar fi avut mai mulţi bani pentru studenţi, rezultatele ar fi fost spectaculoase pentru că ei nu precupeţesc nici un efort. Din nefericire statul nu găsea mijloacele de a finanţa cum se cade sistemul de învăţământ. Şi era păcat, mare păcat de abnegaţia lor.
Profesorul era pur şi simplu furios. Abia acum pricepea că Angela fusese un profesionist practic de neînlocuit. Plecase pe neaşteptate, în zilele cînd era concentrat pentru a fi ales rector, şi n-a avut timp să bage de seamă. Semnase demisia absent, fără să-l intereseze; la urma urmei nici nu avea de ce să fie interesat: pleca o funcţionară. Câte funcţionare nu pleacă de la locurile lor de muncă din diverse motive? Despre postul liber aflase un coleg de partid, pe care-l folosea adesea la treburile mai delicate. Şi aşa ajunsese să-i angajeze nepoata, de care acum nu mai putea scăpa. Era o fiinţă infernală această nepoată. Îngrozitor de leneşă – dar o lene foarte spectaculoasă -, o vedeai mereu pregătindu-se să facă ceva, ceva ce nu începea vreodată, drept care n-aveai nici o şansă să înţelegi ce anume ar urma să se întâmple. Ţinea în mână tot felul de instrumente şi părea continuu gata de o acţiune importantă. Şi cam atât. Nimeni nu pricepea cu ce-şi umplea ea cele opt ore de serviciu. În secretariat s-a instalat încetul cu încetul o dezordine mortală, încurcăturile apăreau în avalanşă, şi peste toate astea te umpleau de uimire răspunsurile senine ale tinerei care ţinea mereu să dovedească faptul că tot ceea ce se întâmpla în Universitate n-o atingea. Acolo avea un serviciu, iar prezenţa ei era suficientă, justifica din plin salariu pe care-l lua. Peste toate acestea era de-o obrăznicie dârză, şi nu voia cu nici un chip să înţeleagă cuvântul subordonare, dar nici disciplină. Ignora orice fel de dispoziţie, orice fel de cerere, făcea doar ce-i trecea prin cap, senină, dezinvoltă, fără cel mai mic efort de a se apropia cât de cât de regulile instituţiei. Era o adevărată pacoste, dar cel mai mult îl irita pe Profesor senzaţia de neputinţă. Sub nici un chip nu putea s-o dea afară şi să evite tot lungul şir de ponoase pe care birocraţia le inventase, dar şi mai grav era faptul că era nepoata cui era. Omul ăla ştia foarte multe treburi ce nu trebuiau să se afle, spălase multe rufe murdare şi ceva dovezi rămâneau întotdeauna. Ele puteau fi scoase la iveală, puteau transpira către presă. Ce să mai vorbim, nu se putea pune problema concedierii. A trebuit să facă eforturi consistente ca să mai inventeze un post în care să aducă o altă funcţionară şi să pună treburile cât de cât în ordine. Dar ca să aducă secretariatul Universităţii la normalitate a mai angajat încă o funcţionară, şi pe nepoata colegului său a făcut-o şefă, rupând-o cu totul de treburile concrete. Trei femei abia dacă izbuteau să realizeze şaizeci la sută din munca făcută altă dată de Angela. Abia acum înţelegea că femeia aia fusese pasionată de munca ei, că încercase continuu să le uşureze viaţa, că trudise cu modestie, dar mai ales cu o mare putere de a prevedea. Îşi iubise meseria Angela, o iubise ca un profesionist: lucid, pătimaş, vizionar. Acum, abia acum înţelegea asta Profesorul, şi un amestec de admiraţie şi ură îl măcina de fiecare dată când muierile din secretariat mai făceau o boacănă. Despre fosta secretară auzise că lucra într-o firmă de traduceri, undeva într-un fel de baracă din tablă. Patru femei înghesuite la birouri minuscule traduceau tot felul de acte oficiale sau documentaţii tehnice într-o atmosferă mizerabilă. Îşi dădea seama că se întâmplase ceva grav cu Angela dacă-şi părăsise biroul ei elegant şi postul cu destule avantaje pentru a lucra în magherniţa aia. Studenţii se duceau la ea de câte ori aveau nevoie de ceva şi ea îi trata cu aceeaşi atenţie, mereu prevenitoare, mereu dovedind că înţelege rapid esenţa problemei. Niciodată nu cerea informaţii despre viaţa din Universitate şi dacă studenţii încercau să povestească îi descuraja elegant, abătând discuţia în vreun fel oarecare. Meregeau la ea şi unii dintre profesori, pentru că Angela traducea în trei limbi, şi-o făcea foarte bine. Ani de zile, Universitatea îi folosise talentul ca pe ceva firesc, de la sine înţeles. Acum se treziseră că o mulţime de documentaţii importante zac prin sertare nebăgate în seamă, pur şi simplu aruncate. Încă din prima zi a mandatul său de rector, Profesorul se hotărâse să facă ordine în această instituţie. La avizier începuseră să apară hotărâri şi decizii ale rectoratului cu proceduri stricte care trebuiau respectate de către toată lumea, trebuiau urmate protocoale detaliate, conforme legilor universitare şi celor ale Republicii. Totul trebuia să fie legal, totul trebuia să respecte politica rectoratului. În senat avea o grupare puternică care-i susţinea strategia, o formase în perioada de campanie şi, firesc, oamenii fideli fuseseră aşezaţi în funcţiile importante. Timp de două mandate, cât avea dreptul legal, Profesorul era hotărât să impună o disciplină draconică, prin care să poată controla totul. Nici un mijloc nu era de neglijat pentru a atinge un asemenea obiectiv. Totul trebuia raportat în scris, înregistrat şi îndosariat. Imaginase un circuit al hârtiilor care, fiecare, trebuia să treacă prin minimum trei puncte în care erau verificate de oamenii săi. Aceştia îi raportau imediat orice abatere de la disciplina asumată. Ştia, simţea acum că a devenit o persoană puternică. În această Universitate totul depindea de el: carierele, destinele, viaţa de zi cu zi, visele, aspiraţiile. Totul. Totul trebuia să fie, într-un fel sau altul, hotărât de el, cu îngăduinţă sau cu forţa. Pe măsură ce oamenii erau măcinaţi în maşinăria pe care o pornise şi pe care o simţea cum funcţionează, ar fi trebuit să se bucure, ar fi trebuit să se lase dus de frenezia pe care trebuie să ţi-o dea puterea, atunci când o simţi din plin. Dar Profesorului nu-i era dată o astfel de bucurie, nu simţea altceva decât o sete neostoită de a inventa alte şi alte modalităţi de a supune. I se părea că doar etapa ce va urma avea să-i aducă liniştea, mereu etapa ce va urma. Dar totul era o zbatere oarbă până la urmă, o zbatere cu care, pe măsură ce îmbătrânea, începea să se obişnuiască. Singurul lucru care mai conta era sentimentul puterii. Toţi oamenii aceia erau obligaţi să i se supună, erau obligaţi de un mecanism pe care nu-l inventase el, dar pe care, prin forţa împrejurărilor ajunsese să-l folosească. Aceasta era singura satisfacţie de care Profesorul se putea bucura cât de cât. Dar care era mereu umbrită din cauza imaginilor obsedante ale celor două femei pe care le văzuse la televizor într-un reportaj banal de la o emisiune de ştiri; fiica şi fosta sa amantă. Amintirea acelor imagini îl sâcâia dureros, pentru că ştia, era limpede faptul că ascundea în fundul subconştientului ceva, ceva la care nici măcar nu voia să se gândească, darămite să încerce a lămuri. Trecuse vreme de atunci, de la interviul acela nefericit, dar chipurile şi vorbele lor, relaxate, simple, fireşti, modeste îi umpleau în permanenţă mintea. Orice ar fi făcut, că era conştient, că era doar un reflex al zilei, se raporta la aceste două femei, la atitudinea lor. De fapt de ce ar fi trebuit să-l preocupe faima lor, atenţia ce li se acorda, prezenţa lor în viaţa publică? Ce erau ele, în fond? Două muieri pe care ar fi putut să le spulbere oricând, dacă ar fi ajuns în teritoriul lui. Cu condiţia aceasta doar. Din nefericire nu le putea atinge, fiind ele în altă lume. Frustrant era că nici măcar nu-şi putea permite să încerce oarece aluzii, oarece insinuari, care să pună lumea pe gânduri. Cu toate că nu voia să recunoască sub nici o formă, toată lista asta de interdicţii privindu-le pe muierile cele două, se datora spaimei de reacţia Adinei. Ştia foarte bine că poate fi de-o violenţă vulcanică, şi dacă se gândea bine, faptul că nici măcar o secundă nu încercase să se interseze de soarta unui copil despre care ştia şi care era al lui, n-ar fi dat bine de loc într-o dezbatere publică. Adina l-ar fi terfelit fără milă, cu cele mai neomenoase mijloace, fără nici un fel de circumstanţe atenuante. Se amăgea mereu că nu i se puteau asemui, pentru că oricum ar fi fost, tot fragile erau, tot lipsite de ceea ce el avea din plin: puterea! La câteva zile de la reportajul acela a încercat s-o contacteze pe fosta lui amantă. Pe mama fetii. A aflat numărul telefonului, a sunat şi a încercat să aibă o primă discuţie relaxată. „Ai aflat, ăăă!!!…? Ai aflat că fiica ta este un artist celebru, şi mai ales foarte bine plătit? Ce ţi-ai zis tu: e rost de ceva aliş-veriş. Ascultă, pulică, dacă nu-ţi bagi minţile-n cap, te fac una cu pământul, cu toate funcţiile şi relaţiile tale…” Şi Adina a trântit telefonul. Vocea i se schimbase, se cunoştea din plin trecerea anilor, dar acelaşi fior de teamă l-a străbătut din cap până-n picioare. Şi-a adus aminte de seara când i-a spus că-i gravidă. O seară pe care se străduise s-o uite. Pe care şi-a dorit s-o uite, şi ani de zile chiar izbutise. Dar atunci când i venea în minte întâmplarea, îşi amintea neobişnuit de multe amănunte din seara cu pricina, îl străfulgerau brusc, nepermis de viu, mirosuri, culori, gesturi, nuanţe ale vocilor, gânduri fulgurante. L-a primit în camera inundată de podoabe şi ornamente, cu o masă aranjată ca pentru o mare, o strălucitoare sărbătoare. Cel mai viu îşi aminea de crenguţele de cetină pe care erau aşezate cu grijă cele două tacâmuri. Adina era îmbrăcată într-o rochie neagră, dintr-un material moale care cădea pe fiecare cută a corpului său voluptuos. Era foarte posibil să nu fi avut nici un fel de lenjerie, şi gândul aceta îl excitase teribil. Atunci când femeia se mişca, rochia aluneca promiţând mereu, întinzându-se ca o a doua piele mult mai senzuală şi mai ademenitoare decât cea adevărată. Era deosebit de drăgăstoasă Adina, toată sera l-a făcut să simtă bucuriile bărbăţiei; grija, afecţiunea din gesturi, modul prevenitor cum anticipa dorinţele, totul era ca un imn în cinstea bărbatului. Dar mai ales promisiunile! Promisiunile dezmăţului ce va urma. Se gândea cu neruşinare la ce-i va face, la ce-şi va permite în seara aceasta, lucruri pe care nu i le făcuse niciodată, pentru că o anume decenţă l-a împiedicat, dar acum nu vor mai exista nici un fel de bariere. I se aprindeau fantezii dintre cele mai deşuchiate şi fiecare clipă a serii care amâna momentele de desfătare îl făcea tot mai îndrăzneţ. După cina mustind de mirodeniile afrodisiace, când el aştepta semnele dezmierdărilor promise, Adina îi turnase un pahar de alcool, îl îndemnase să se desfete cu băutura veche şi rafinată. „E o seară pe care nu vreau s-o uităm vreodată, dragul meu – îi spusese. E seara unei veşti importante, deosebit de importante. Unică! Da, da, chiar unică. E nu se va repeta în existenţa aceasta, şi nu ştiu dacă alţi muritori au trecut printr-o astfel de seară. Poate ca da, poate că şi alte femei au făcut o astfel de slujbă pentru bărbatul ales. Tu eşti bărbatul ales, te-am ales cu grijă, te-am vânat multă vreme. Nu am de unde să ştiu cum au procedat alte femei în situaţia mea, şi nici nu cred că mă interesează. Eu am făcut-o pentru tine, ca semn de apreciere, pentru că am o veste foarte importantă, fundamental de importantă: sunt gravidă. În sfârşit, după trei luni de zile sunt gravidă. Ai izbutit! Cu scula ta mică şi neîndemânatică ai izbutit. Începusem să mă îndoiesc că maţul ăla scurt, subţire şi moale va fi în stare să poarte ceva sămânţă fertilă. Acum ştiu de ce eşti atât de lipsit de forţă. Dumnezeu ţi-a dat multă dorinţă dar nu şi instrument. Toată viaţa ai să alergi să găseşti ceva ce nu-şi are locul în tine. Dar ţine minte ce-ţi spun acum: ceea ce nu este în tine, nu poate exista nici în afara ta. Bine măcar că te comporţi cum spune chinezul: bărbatul care are zece degete şi-o limbă nu poate lăsa o femeie nesatisfăcută. Pe mine însă nu m-a interesat tehnica ta în ale amorului, ci doar sămânţa ta, şi m-am străduit să nu risipesc nici o picătură. Am pus ochii pe tine, pentru că fizic eşti foarte sănătos şi arăţi bine, bine de tot. Falnic! Ambalajul este de toată frumuseţea. Mă rog lui Dumnezeu, însă, să nu-i dea copilului meu mintea şi caracterul tău. Am să fac tot ce pot ca să-l feresc să ajungă ca tine. Cina asta a fost una de despărţire, dragul meu, cina în care îţi spun că n-o să ne mai vedem niciodată în felul acesta intim. Rolul tău s-a terminat. Ca doi oameni civilizaţi o să stabilim un contract, unul verbal, dar pe care te voi sili să-l respecţi. Mi-ai făcut un copil, şi când spun mi-ai făcut, tu să înţelegi asta exact. Te-am suportat trei luni doar pentru sperma ta, restul fiinţei nu mă interesează. Şi bagă la cap: copilul e al meu, nu are nici o legătură cu tine. Mata îţi iei catrafusele şi dispari în clipa asta. Adio, şi-un praz verde, dulce prinţ!” Adina a început să strângă masa ostentativ, iar Profesorul a rămas un timp ţintuit în scaun. Pe măsură ce gândea, însă, realiza că a fost un mare norocos. Plăcinta asta cu plodul putea să fie una foarte dureroasă. Muierea putea să pretindă ca el să recunoască progenitura, să aducă zvon de clopot şi de pirostrii. Gestul Adinei i se părea o minune, el va fi un om liber, nu va trebui să schimbe scutece şi să aducă salariul în casă. S-a ridicat iute şi a părăsit locuiţa femeii. Pe stradă se chinuia să nu ţipe de bucurie, să nu urle, atât de mare i se păruse primejdia prin care trecuse. Ani de zile nici măcar nu s-a gândit la copilul accela. N-a ştiut dacă era băiat sau fată. N-a vrut să ştie, nu s-a interesat, n-a fost curios. Ba, am putea spune că îşi formase un fel de superstiţie: el nu trebuia să ştie nimic, dar absolut nimic despre copil. Totul până în seara când a aflat de la televizor că fiica lui este o pictoriţă celebră. Atunci situaţia s-a schimbat din rădăcini. Un vierme a început să-l muşte tot mai scormonitor, tot mai dureros. Faima fiicei sale, din care el nu putea să capete nimic nu-i dădea pace. I se părea firesc ca ea să plătească întâiul tribut către el, să-i închine lui tot ceea ce primeşte de la alţii. În fond lui îi datora existenţa, era sânge din sângele lui. Dacă n-ar fi fost harpia de Adina cu metodele ei surprinzătoare, cu tenacitatea ieşită din comun, ar fi pus lucrurile în ordinea lor firească. Nu ar fi ezitat nici o clipă, dar se ştia vulnerabil în faţa insolitului, în faţa lucrurilor care nu sunt rezultatul unei ordini pe care o întreţine tradiţia, obişnuinţa. Lui îi plăcea să facă totul în deplină siguranţă şi pentru asta avea nevoie ca totul să fi fost verificat şi răsverificat de alţii. Pe el îl interesa doar să conceapă o nouă ordine, o nouă combinaţie a lucrurilor verificate, pe care să le prezinte într-un înveliş de cuvinte înflăcărate dar departe de adevaratul scop. Învăţase de-a lungul vieţii să-şi creeze perdele din cuvinte după care să-şi ascundă intenţiile. Avea mereu grijă să nu creeze un stereotip, o schemă precisă. Era musai să fie inovativ cu fiecare situaţie. Asta era talentul său cel adevărat, de care în sinea sa era mândru şi despre care nu vorbea niciodată, pentru că trebuia să ducă secretul cu el în mormânt. Frustrarea, pe care gloria fiicei sale i-o săpa în suflet, îl făcea să inventeze instrumente şi mecanisme tot mai rafinate pentru a-i supune pe subordonaţii săi. Toate vieţile alea cuprinse în organigramă erau supuse lui şi trebuiau să respecte asta până la ultima consecinţă. Nimeni, absolut nimeni, nu ar fi avut de ce să se abata de la o astfel de conduită. Fiecare fărâmă de succes trebuia să-i fie dedicat. Toate eforturile trebuiau să-i slăvească personalitatea. Un singur om în universitatea aceea trebuia să se bucure de toate, dar absolut toate privilegiile: Rectorul, iar rectorul era el. Nu-şi permitea nici o slăbiciune, era mereu concentrat pentru a perfecţiona mecanismul de control asupra oamenilor şi situaţiilor. Cam într-un an de zile eforturile sale au început să dea roade, fiecare om fusese cuprins în mecanismul imaginat şi după valul de plecări precipitate ale celor care nu au acceptat condiţia instituţiei, au fost angajaţi oameni atent aleşi. O dată pe lună era organizată o adunare generală în care se citeau rapoarte care vorbeau meşteşugit despre succesele din ce în ce mai impunătoare ale instituţiei, despre realizările mandatului său, despre eforturile sale de a îmbunătăţi procesul de învăţământ şi de a forma artişti bine educaţi. În arhiva instituţiei se adunau dosare groase cu materiale care vorbeau despre ingeniozitatea modalităţilor de educaţie datorate eforturilor sale. Totul era ştampilat, parafat şi plin de paragrafe de lege la care se făceau referinţe pentru a evidenţia grija pentru respectarea ordinii juridice. Totul trebuia să respecte Legea, să nu se abată sub nici o formă de la ceea ce stabilise legiuitorul, care este tatăl nostru suprem, cel care stabileşte limpede ce avem şi ce nu avem voie. În exterior, imaginea Universităţii aproape că dispăruse, rar apărea în presă câte o ştire măruntă, în care se pomenea despre absurdităţile din acea instituţie. Ştiri care de fiecare dată treceau neobservate. Doar Profesorul le aduna cu atenţie, se interesa cine le-a scris şi avea, mai apoi, o discuţie lungă la telefon cu patronul publicaţiei, oricare ar fi fost acesta. Studenţii nu prea mai participau la confruntările naţionale sau internaţionale, fie pentru că se afla prea târziu, fie pentru că mereu nu se găseau banii trebuincioşi. Aparatul administrativ se concentra mereu pe găsirea căilor juridice de a mări beneficiile tuturor salariaţilor. Din punctul acesta de vedere, oamenii erau foarte mulţumiţi, aflau destul de des că se pot bucura de un nou beneficiu, un beneficiu legal, un drept al lor de care a avut grijă Rectorul. Se plătea bine în universitatea lui. Din nefericire, banii pentru procesul educativ al studenţilor erau tot mai puţini şi asta stârnea îngrijorare, vorbeau mereu despre faptul că statul ar fi trebuit să facă un efort mai consistent pentru susţinerea educării studentului. Se instala tot mai deplin credinţa că dacă Universitatea ar fi avut mai mulţi bani pentru studenţi, rezultatele ar fi fost spectaculoase pentru că ei nu precupeţesc nici un efort. Din nefericire statul nu găsea mijloacele de a finanţa cum se cade sistemul de învăţământ. Şi era păcat, mare păcat de abnegaţia lor.

Read Full Post »

08 septembrie, 2014

Existenţa fiecăruia dintre noi, reprezentată grafic, arată ca un orizont care delimitează o suprafaţă în care se pot vedea diverse obiecte, în diverse poziţii şi distanţe faţă de un subiect. Toate aceste obiecte aparţin respectivei existenţe, dar să nu vă imaginaţi că ele au fost dăurite sau impuse de cinva, sau că  întâmplarea le-a părăsit pe locurile în care se găsesec. Nu, ele sunt obiectele pe care subiectivisamul  le construieşte cu migală. La sfârşitul vieţii, un martor va putea număra o mulţime de obiecte finalizate, unele incipiente şi, în sfârşit, altele care sunt în stadii diferite de înfăptuire. Tocmai despre asta vorbim, despre obiectele pe care le înfăptuim în timpul unei existenţe limitate. Din nou ar trebui să nu vă imaginaţi respectivele obiecte fiind  materiale. Cele mai multe dintre ele nu sunt materiale, dar toate au  o condiţie comună: sunt supuse percepţiei, în consecinţă şi diferitor  forme de cunoaştere. Şi mai este un lucru foarte important pe care nu trebuie să vi-l imaginaţi, şi anume: că toate aceste obiecte ne-a sprijinit sau înnobilat existenţa. Dimpotrivă, cele mai multe dintre ele sunt obiecte cu care subiectivismul caracteristic a limtat existenţa.

Cum este şi firesc pentru reprezentarea unui orizont, poziţia subiectului este în centrul suprafeţei. Toate obiectele se dispun la diferite distanţe şi poziţii faţă de respectivul subiect. Fiind obligat mereu să se afle în centrul suprafeţei, subiectul va avea posibilitatea să cunoască geografia acesteia în funcţie de contactele pe care le va  avea cu permisiunea obiectelor celor mai apropiate. Cu cât obiectele apropiate sunt mai masive şi mai opace, cu atât un segment mai mare al orizontului va rămâne necunoscut, iar tot ceea ce este aparţinător acestui segment nu va exista pentru subiect, inclusiv obiectele pe care acesta le-a construit înaintea obiectului apropiat, acestea au dispărut, s-au pierdut, şi, odată cu ele, toate seturile de informaţii pe care le deţineau. Tentaţia individului, a fiecărui individ, este să construiască în apropierea sa cele mai masive şi mai opace obiecte, acestea fiind cele care  măresc senzaţia de siguranţă, care dau sentimentul plenar al protecţiei. Dar, odată ce respectivele obiecte au fost construite, insul va constata că din bagajul său de valori a dispărut un număr important dintre acestea şi, culmea!, erau valorile pe care se sprijinea cel mai mult. Tentaţia de a te înconjura cu obiecte care par a asigura o protecţie completă, se dovedeşte, până la urmă a nu fi altceva decât modul de te lipsi de accesul la valorile active care îţi măreau capacitatea de adaptare la situaţiile conjuncturale. Aceste valori nu funcţionează decât în măsura în care pot influenţa, într-un fel sau altul, percepţia, pentru că sunt într-un continu proces de transformare, ca răspuns la stimulii ce evoluează în orizontul de care aparţin. Procesele acestea de transformare sunt cele care generează informaţiile active de care percepţia are nevoie pentru a stabili coordonatele corecte ale unui obiect sau altul. Nimic din ceea ce există într-un orizont existenţial nu se comportă ca o stare de fapt, ci sunt procese care au ritmuri evolutive diferite şi comportamente diferite. Ca atare este neapărată nevoie de un contact permaent între subiect şi valorile active aflate în diferitele obiecte care mobilează acel orizont. Altminteri, singurul rezultat concret este că subiectul devine prizonierul propriei sale subiectivităţi, în baza căreia a construit toate acele obiecte din proximitate, iar consecinţa dramatică este că, practic, orizontul a dispărut odată cu valorile pe care le conţinea. Nu mai putem vorbi despre un orizont care poate dezvolta seturi de aşteptări, în numele cărora să se dea naştere unor serii de activităţi, sau ale altora, ci despre o disperată nevoie de a conserva obiectele proximităţii care au anulat valorile care asigurau o structură a cunoaşterii. Dintr-o dată, dintr-un orizont care promitea, avem un orizont care impune; dintr-un orizont care funcţiona în baza unor procese stimulate de lanţuri de variabile, avem un orizont care este strict limitat de determinările unor constante. Într-o exprimare plastică, putem spune că orizontul nostru s-a „zbârcit” şi şi-a pierdut relativitatea, adică tocmai motorul evoluţiei.

Read Full Post »