Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘Demers’

Se pare că am ajuns, în acest demers al nostru despre entitatea denumită contemporaneitate, la punctul în care trebuie să acordăm ceva mai multă atenție unor momente ce aparțin trecutului, și unde – cel puțin așa mi se pare mie – lucrurile nu au fost duse până la capăt. Când afirm că nu au fost duse până la capăt, nu mă refer de fel la faptul că m-aș fi așteptat la o rezolvare definitivă a problemei aflate în analiză. Consider că gânditorul a fost interesat să urmeze o demonstrație strict a momentului ce-l interesa, nu și a problemei în întregul ei. Nu putem spune despre toți gânditorii că erau mobilați cu un spirit socratic.

Așadar, mi-ar plăcea foarte mult să ne întoarcem la momentul în care Descartes concluzionează: “ Cogito ergo sum” – “gândesc, deci exist”,  afirmă filosoful, creând a egalitate între existență și rațiune. Atâta vreme cât gândesc, cât rațiunea mea funcționează, înseamnă că exist. Cu alte cuvinte, rațiunea mea mă determină să funcționez, este afirmația pe care Descartes n-a socotit necesar să o mai enunțe. Dar faptul că rațiunea este cea care mă face să funcționez este un lucru extrem de important, însă nu egal cu acela de a ființa, de a exista. A funcționa și a ființa sunt atribute complementare care întregesc ființa și care se impart între doi poli: rațiune și conștiință. Rațiunea este responsabilă de tot ce intră în sfera funcționalului, iar conștiința pentru tot ce ține de ființare. Și rațiunea, și conștiința țin de o esență comună, în consecință, funcționarea și ființarea sunt contrarii ale aceleiași naturi, nu se poate face diferența între funcționare și ființare, pentru că tot ce face parte din Univers există și nu există în același timp. În schimb polii diferă prin gradele prin care se exprimă. Pentru a înțelege această stare de fapt este indicat să recurgem la un exemplu prin care să ne edificăm.

Rațiunea a determinat în trecut o acțiune ce a urmat un model care a avut success. În viitor, pentru realizarea unei acțiuni,  rațiunea va determina să fie urmat același model, sau unul asemănător, tocmai datorită faptului că garantează succesul. Scopul rațiunii este funcționarea, iar pentru a o garanta este nevoie ca acțiunile urmate să-și atingă scopul, ca atare, modelul care funcționează trebuie urmat de fiecare dată.

Conștiința, dacă a întreprins o acțiune urmând un model de succes, în viitor va determina alegerea unui alt model, pentru că în memorie este un model de succes, care garantează un număr de libertăți deja câștigate la care se poate apela pentru realizarea scopului propus. Ființării îi sunt necesare cât mai multe libertăți, care să sporească numărul de forme, ceea ce determină alegerea în permanență a unui model de acțiune nou. Fiecare formă nouă înseamnă o șansă nouă, o existență nouă. Trebuie precizat că, este oarecum impropriu să spunem că rațiunea, ori conștiința întreprind o acțiune, ele sunt doar facultăți ale mentalului care au capacitatea de a sesiza vibrațiile existente și de a le pune în armonie. Rațiunea acționează asupra acelor vibrații care au mai fost în relații, iar conștiința asupra acelora care sunt capabile să dea naștere unor relații. Deplasarea unei anume quante către un anume electron de hidrogen, nu este o întâmplare, ci este răspunsul acesteia la  lungimea de undă a vibrațiilor respectivului electron de hydrogen. Căderea qwuantei, transformate în particulă, pe electron și mărirea masei acestuia, produce un salt pe o orbită superioară, mai apropiată de nucleu, ceea ce are ca efect ruperea legăturii pe care atomul de hidrogen o avea într-o structură și destructurarea acesteia. Procesul de destructurare se datorează relației inițiate de lungimea de undă a unei quante, armonice cu vibrația unei particule. În cele mai multe cazuri un atom de hidrogen, pentru că acesta are un  singur electron deci o legătură mai ușor de rupt. Foarte important este precizarea că, respective quantă – în speță particula devenită captivă în masa electronului -, după un timp va fi expulzată de electron, va redeveni undă și recâștiga o traiectorie. Procesul, pe care am încercat să-l descriu,  are urmări în mediu, urmări care nu se datorează rațiunii sau conștiinței, acestea fiind însă instrumentele care crează condițiile  ce fac posibilă producerea lui. Putem spune că, atât rațiunea, cât și conștiința, sunt mai degrabă beneficiarele efectelor rezultate din proces, fiecare îmbogățindu-și memoria.

Am afirmat ceva mai sus că rațiunea și conștiința reprezintă un binom al aceleiași esențe, și că polii aflați în relație, tind spre stări diferite; rațiunea să îmbunătățească continuu funcționarea unui sistem; conștiința să asigure ființarea acestuia. Acesta este motivul pentru care, atât rațiunea, cât și conștiința înființează funcții diferite; funcții care produc instrumene, metode, tehnici care au rolul de a îmbunătăți continuu sistemul. Fiecare etapă  a unui sistem tinde să devină un sistem, ceea ce face să apară diferențe sesizabile între diferitele etape, adică se produce ceea ce numim noi evoluție. Ea, însă, nu ar fi posibilă fără relația rațiune-conștiință; procesele, acțiunile, determinările, pe  care cei doi poli le provoacă, sunt de fapt momente ale oscilării între cei doi centrii de energii, și devin funcții perisabile ale unei realiltăți. Din această cauză nu depășesc condiția de aparență, natura lor fiind generată de condiția relației dintre cei doi poli. Dacă o realitate ar fi obiectivă și nu aparentă, relația dintre rațiune și conștiință ar suferi grav, întreg procesul s-ar modifica, iar binomul ar risca să se rupă. Abia atunci am putea vorbi despre nașterea a ceea ce numim astăzi în teorie: sistem antagonic, adică un sistem în care elementele sunt distruse, nu evoluează.  Modul de evoluție a relației dintre acești doi poli, se bazează însă pe contrarii; categoriile care adiționează cantitativ, pentru a atinge o calitate nouă, fără ca cele două contrarii să fie distruse. Două adevăruri aparente, dau naștere unui al treilea, la fel de aparent ca și cele din care a fost obținut.

Sunt tot mai tentat să neg cu vehemență faptul că putem împărți Universul, fie în materie, fie în idee, sau să milităm pentru existența mai multor versuri, ori să afirmăm că avem procese care se produc cu contribuția unor dimensiuni. Cred, mai degrabă că Universul, este rezultatul capacității diadei de a se produce continuu din sine, iar această capacitate poate explica multe din modurile în care iau naștere dormele în Univers.

Quanta de care vorbeam mai sus este o entitate care face parte dintr-un spectru, dar la semnalul emis de electronul de hidrogen, ea singură răspunde și inițiază procesul care se transform într-o existență aparentă. Aparența consistând din faptul că, la un moment dat, electronul de hidrogen va expulza particular străină, care va redeveni quantă. Întrebarea firească este: particular captivă electronului de hidrogen, redevenind quantă, se va întoarce la condița sa inițială, sau aceasta va fi modificată de experiența pe care a traversat-o. Răspunsul la această întrebare – din punct de vedere uman – este unul doar subiectiv. Subiectul este determinat să răspundă la această întrebare de felul în care înțelege lumea, iar ăsta nu este un lucru simplu. Spre deosebire de subiectul format la un model cartezian de educație, va răspunde probabil că nu. Va răspunde că avem de-a face cu o entitate fizică ce nu cunoaște decât stările primare ale acestui gen de materie. Un alt subiect, format la modul de educație al religiei și filosofiei budhiste, va trebui să mediteze temeinic asupra răspunsului. Din punctul de vedere al religiei și fiolosofiei budhiste, în care Universul este guvernat de iubire și compasiune, lucrurile nu sunt de loc simple. Cartezianul va observa cu certitudine că nu se poate vorbi de iubire și compasiune în procesul ce are loc între o quantă și un electron, care sunt entități ale materiei fizice. Dar, dacă mai analizăm încă o dată procesul, intrând mai adânc în detaliile sale, apar anumite umbre care nuanțează situația.

O quantă – care aparține unui fascicol, la rîndul său integrat  spectrului  luminii primește un semnal specific de la un electron, un semnal care semnalează un dezechilibru. (Fie un dezechilibru în care este implicat electronul, fie unul care este creat de acesta.) Semnalul este recepționat doar de quanta despre care vorbim, sau se poate să fie recepționat de mai multe, dar doar această quantă iese din fascicol și pornește spre electron unde inițiază procesul descris mai sus; în apropierea electronului se transform în particulă, cade pe electron, îi crește masa, și-l obligă să facă un salt pe o orbită superioară, din care cauză pierde legătura cu restul structurii, care suferă astfel anumite modificări. După un timp, electronul expulzează particula, revine la masa inițială și recâștigă orbita, particula expulzată redevine quantă și ia o traiectorie oarecare, despre care nu știm nimic. Dar nici despre quantă, în sine, nu știm mai mult; nu știm dacă vorbim despre quanta inițială sau despre o altă quantă, pentru că lungimea de undă de după expulzare este mai mare decât cea de impact.

Oricum ar fi din punct de vedere al cercetării fizice, acest proces sugerează contribuția compasiunii și iubirii în Univers, și indică faptul că învățații orientali s-au lăsat conduși de vibrațiile subtile ale morfismului în devenirea lui. Tot ce este legat de formă devine determinat și determinant, abia atunci când procesul de apariție a acesteia s-a încheiat. Atunci când forma s-a născut,  a devenit o realitate, putem spune că ea și-a încheiat existența, a devenit un dat care nu mai contribuie tot atât de activ la a furniza informații. Ca și celelalte procese universale, totul pornește de la expresia cea mai simplă posibilă, și devine – orizont cu orizont – tot mai complex, și aparent, tot mai îndepărtat de forma inițială. Fapt care-l îndreptățește pe Henri Bergson, ca prin anii optzeci ai secolului al XIX-lea să se întrebe: “ Cum se poate ca aceleași imagini să intre, în același timp, în două sisteme diferite, unul în care fiecare imagine se modifică pentru ea însăși și în măsura bine definită în care ea suportă acțiunea reală  a imaginilor înconjurătoare, altul în care toate imaginile se modifică pentru una singură și asta în măsura variabilă în care ele reflectă acțiunea posibilă a acestei imagini privilegiate?”

Atât experimentele lui Arthur Holly Compton, cât și cercetările lui Eistein sau observațiile lui Bergson susțin regulile derivate din Principiul Polarității, și avem întotdeauna de-a face cu o dualitate în care elementele caută să cuprindă o substanță cât mai generoasă dintre cei doi poli, o substanță care să emită vibrații cât mai variate. Pentru Univers nu există vibrații inutile, care să “nu folosească”, cid oar unde care formează un spectru din care vor lua naștere viitoarele forme, deci viitoarele existențe. Acestea, inițial nu trebuie să fie altceva decât vibrații, pentru ca astfel să poată interfera în vederea unui scop care apare dintr-o lipsă, oricare ar fi aceea.

Read Full Post »

22 august, 2014

Nu ştiu dacă  e vorba de aroganţă, sau dacă  asistăm la un moment de orbire, atunci când gândirea modernă afirmă că marele beneficiu al Raţionalismului, ca sistem filosofic, este că înlocuieşte o „raţiune” cu o „o raţiune mai bună” , fiind singurul sistem filosofic ce abordează o astfel de conduită. Exemplele ce sunt date pentru susţinerea respectivei afirmaţii vin toate din domeniul tehnologiilor din orice domeniu, sau din domeniul cercetărilor tehnico-ştiinţifice. Datorită sistemului Raţionalist – susţin înfocaţii partizani ai respectivului model teoretic – nu s-a pus niciodată problema înlocuirii  unei tehnologii cu una inferioară, de fiecare dată o anume tehnologie a fost înlocuită de una superioară, ceea ce a făcut ca omenirea să se îndepărteze de modurile de a imagina omul ca fiind o fiinţă singulară, o conştiinţă izolată, care trebuie să piardă totul în mod conştient, înainte de a ajunge la un sistem superior. Raţionaliştii afirmă că acesta a fost modelul după care metafizicienii au elaborat sistemele gândirii lor, mai degrabă ca nişte utopii care trebuiau demolate integral pentru a fi înlocuite cu altele. Toate exemplele cu care raţionaliştii îşi susţin afirmaţiile sunt foarte puternice, în primul rând prin modul clar definit  în care există în realitate. Este la fel de adevărat că, privind – în evoluţia lor – diferenţele între o etapă sau alta a progresului tehnic sau ştiinţific, pare a fi cu totul justificat să gândeşti că Raţioalismul a impus un model de gândire ce se preocupă preponderent de instalarea unei gramatici limpezi a progresului. Pare ca toată logica acestui sistem de gândire se concentrează pe o evoluţie articulată după reguli care să permită accesul oricărui individ la logica evenimentului urmând traseul de la o „raţiune” la „o raţiune mai bună”.

Ce poate arunca o umbră, chiar o umbră puternică se poate spune, este faptul că toate, dar absolut toate exemplele cu care raţionaliştii îşi susţin demersurile, vin din lumea tehnicii sau a ştiinţelor industriale. Or fi fiind ele teribil de convingătoare – mai ales prim modul cum organizează viaţa reală -, dar nu pot împiedica un spirit ”mai liberal” (să spunem) să fie lovit de schematismul argumentaţiei, care la o analiză  atentă se dovedeşte a fi chiar scheletic rău. Viaţa este departe de a  se supune, în întregul ei, principiilor pe care progresul tehnologic le invocă, sau schemelor logice ale acestora; ba am putea spune că, de multe, de foarte multe ori, viaţa şi principiile tehnologiei intră în conflicte extrem de dure, ceea ce te poate duce cu gândul la faptul că, modul acesta reducţionist de a aborda Realitatea a Raţionalismului se poate dovedi a fi şubred, şi că gândirea metafizică, departe de a se izola în conştiinţe singulare, viza zone ale generalităţii,  cu mult mai profunde şi mai apropiate de starea inefabilă a existenţei.

Cred că un fragment din Imn către zeul-Soare ar putea să ne edifice asupra acestei stări de fapt:

Când arma ta nu mai are scăpare.

                        La judecata sa, tatăl lui nu poate interveni pentru el;

                        La cuvântul judecătorului, chiar fraţii nu răspund;

                        De către o cursă de bronz el va fi prins fără de veste.

                        Tu distrugi cornul celui care unelteşte răul.

                        Pe cel ce urzeşte viclenia, îşi va pierde temelia,

                        Pe judecătorul necinstit, tu-l vei face să vadă închisoarea,

                        Pe primitorul de mită, ce înşeală justiţia, tu-l vei face să sufere pedeapsa.

                        Cel care nu primeşte mita, dar intervine pentru cel slab,

                        Este plăcut lui Şamaş (şi) va trăi mult. (Gândirea asiro-babiloniană în texte)

Doar un mic fragment din acest imn poate fi folosit pentru a evidenţia faptul că logica unei „raţiuni” înlocuite cu „o raţiune mai bună” se exprimă în cele mai variate feluri, ceea ce ne-ar putea face să devenim mai atenţi la  expresiile pe care respectiva logică le are în diferitele etape istorice ale literaturii de toate felurile şi din toate culturile. Desigur, o atitudine partizană hotărăşte cu multă tărie în disputa pe care un sistem de gândire o are cu un altul. Problema care se pune ar fi, dacă partizanatul nu este trădat, şi, la rândul lui nu ne trădează, atunci când depăşeşte anumite hotare. Iată de ce, personal aş fi foarte atent atunci când aş auzi, sau citi o astfel de afirmaţie: Trebuie să cazi drept în mijlocul raţiunii şi să i te dăruieşti. (Charles Renouvier)

Read Full Post »

 

  1. 1.      Cu bună ştiinţă

 

În mod normal un astfel de demers nu ar fi trebuit să folosescă internetul pentru a fi lansat. Uzanţele academice impun folosirea canalelor care au suficientă autoritate pentru a atesta că materialul provine dintr-o sursă demnă de încredere, sau recomandate sunt, desigur,  canalele oficiale pentru a putea provoca reacţii ale autorităţilor.

Cu bună ştiinţă vreau să folosesc internetul la difuzarea acestui material, ţinând cont tocmai de spiritul extrem de frivol al acestui canal de propagare. Dacă televiziunea se dovedeşte a fi cea mai superficială formă de jurnalism, internetul întrece, cu largheţe,  măsura oferită de aceasta consumatorilor săi.  Credem, aşadar, că reacţiile faţă de acest Apel ne vor da o anume imagine al coeficientului de luciditate din societatea contemporană. Desigur nu cea mai exactă, desigur nu cea mai precisă.

La fel de cu bună ştiinţă putem afirma că aşteptările ca reacţiile să fie bogate nu sunt foarte optimiste, pentru că cei mai mulţi internauţi nu vor avea curiozitatea să citească materialul; o altă largă categorie va citi primele rânduri, şi atît; apoi sunt cei care vor frunzări, ici, colo,  şi-şi vor întări vechile convingeri; rămâne doar un coeficient neglijabil care îi vor da atenţia cuvenită, şi la urmă vor ofta neputincioşi. În sfârşit vor fi şi unele reacţii, cele mai multe paradoxale. La asta ne referim mai ales când vorbim despre luciditate.

 

2. Evenimentele

În cercuri de specialişti se vorbea de mai multă vreme despre o revenire a crizei economice şi financiare. Se prevedea că undeva în primăvara anului viitor (2012) vor apărea primele semne. Dar iată că recidiva a explodat neaşteptat de repede şi de violent. Evenimentele care au debutat nu sunt decât începutul a ceva ce nu poate fi nici prevăzut şi nici evitat. Desigur, oficialii trebuie să evite panica şi atunci ne sunt prezentate scenarii în care situaţia este sub control. Doar că nimeni nu mai crede în aceste situaţii controlate, dar, pentru că aşa se obişnuieşte, fiecare îşi bagă capul în nisip, cu speranţa că năpasta va trece fără să-l facă să sufere prea mult. Doar că de data aceasta sunt serioase semne de întrebare, şi, după cum arată,  se pare că lucrurile nu vor sta deloc aşa. Ne simţim obligaţi să  vă atragem atenţia că nu mai vorbim despre evenimente care se vor petrece cândva,  undeva în viitor, că nu ne vor privi, că ar trebui să ne gândim la cei ce vin după noi etc.,  că alte generaţii vor trebui să facă faţă problematicii. Nu, de data asta vorbim despre lucruri copleşitor de grave care se vor petrece în prezent, ne vor privi în mod nemijlocit, şi noi vom fi cei care vom plăti nota de plată, care poate fi şi ultima. Nu luaţi aceste afirmaţii ca pe o figură de stil, ci gândiţi-vă că, dacă acum câţiva ani am realizat că stăm pe un butoi cu pulbere, acum am aprins şi fitilul.

În scenariile prezentate public se vorbeşte despre o perioadă dificilă de aproximativ zece ani. Toate evită să pomenească de varianta ca în aproximativ trei, cinci ani, odată cu adâncirea fără precedent a efectelor crizei, situaţia să scape cu totul de sub control, şi pământul să fie cuprins de cele mai distructive forme ale violenţei.  ( Oare când, în istorie, omenirea a arătat luciditate în perioadele grave de criză?!) Pentru că o scânteie este suficientă să inflameze până la distrugere o situaţie tot mai tensionată. Şi noi către asta ne îndreptăm, după cum ne-o arată evenimentele ce se produc cu o frecvenţă îngrijorătoare.

Şi mai lipseşte un lucru din scenariile prezentate: nevoia contribuţiei noastre active, creative, contribuţia oamenilor de rând în găsirea unor soluţii. Oficialii ne prezintă soluţiile de la vârf, din birourile elegante, ni se cere doar să le finanţăm.  Soluţiile acestea sunt tot mai scumpe şi mai nesigure, efectele lor sunt tot mai neimportante, dar costă tot mai mult; în toate planurile, sub toate formele.

Ne tot întrebăm de ce n-am putea contribui şi noi la identificarea unor soluţii. E adevărat, asta, abia asta, ar fi o noutate în istoria omenirii. Şi totuşi, schemele evoluţiei cosmice arată că soluţiile adevărate ale unui proces stau în materia invizibilă, impalpabilă.

 

 

 

3.Istorie

Nici pe departe nu am vrea să acredităm ideea ca oficialii nu sunt competenţi şi de bună credinţă. Sunt competenţi, şi sunt de bună credinţă, doar că sunt cuprinşi în rigorile scorţoase ale unor principii eronate şi depăşite, principii care îi obligă să nu privească niciunde în altă parte decât în interiorul sistemului. Un sistem ce se află acum în agonie profundă, trage să moară, un sistem care dovedeşte că este mai periculos, mai scump şi mai nerentabil, să fie salvat, decât să fie lăsat să dispară. Doar că oficialii nu-şi pot permite asta, lor le-a fost încredinţat spre bună gestionare.

Ei nu-şi pot permite, dar noi da.

 

4. Greşeli

Greşelile nu au început de ieri, de alaltăieri, au început de mult, cam imediat după terminarea celui de al doilea război mondial, când au fost puse în mişcare principii care atunci păreau fertile şi, mai ales,  funcţionau. Acum însă, ne costă foarte scump să le mai ţinem active, ne costă atât de scump, încât foarte curând vom asista neputincioşi la părăduirea ultimilor rezerve. Din nefericire, un sistem social nu poate fi schimbat aşa cum schimbi o locuinţă. El se schimbă prin contribuţia celor care încep să pună în mişcare mecanisme noi, mecanisme care fac să apară funcţii noi, şi principii noi.

De asta este nevoie de luciditate.  De luciditate şi de credinţă, ceea ce – în perioade istorice ca aceea prin care trecem – sunt cele mai evitate trăsături morale. Şi mai este evitat un factor fundamental al fiinţei sociale: binele general. Toate acţiunile sunt trecute prin filtrul binelui individual, din care cauză toate, dar absolut toate, poartă pecetea distrugerii, însingurării şi suferinţei. Pe această planetă şi cel mai firav fir de apă îşi duce obolul în oceanul planetar, care, la rândul său îi asigură supravieţuirea. Circuitul funcţionează atâta vreme cât fiecare parte are credinţă, şi se  lasă în seama celeilalte.

 

 

 

 

5. Soluţii

Pentru că trăim în vâltoarea aceasta şi suntem dependenţi de ea, nu putem găsi noi soluţii de salvare din perioada tristă pe care ne e dat s-o străbatem. Putem căuta şi găsi soluţii de evitare a momentelor cruciale, de ameliorare a unor efecte degajate din cauze pe care nu le-am controlat la vreme. Nu putem folosi panacee, ci doar pune cataplasme, dar este oricum mai bine decât să asistăm la cum suntem târâţi către o situaţie fără ieşire. Or, pentru asta ar trebui să ne impunem o gândire care să aibă în centru imaginea binelui general, acel bine care mă cuprinde straşnic, care mă protejează şi-mi aisgură viitorul. Ca să gândeşti la binele general este musai să realizezi că starea ta cea mai adecvată este iniţiativa. Fie că este scornită şi cultivată de tine, fie că este una la care participi, iniţiativa pune în valoare efecte desprinse direct dintr-o realitate nemijlocită. În această stare empirică vom găsi soluţii pentru viitorul noastru, cel adevărat, nu cel prezentat pe hârtie, într-un scenariu scrobit şi tributar tuturor viciilor politice şi diplomatice.

Acesta nu este un  material de promovare şi ca atare vă rugăm să iertaţi toate clişeele pe care le-aţi regăsit în el. Am crezut de cuviinţă să nu evităm aceste clişee, atâta vreme cât ele definesc exact ceea ce ne dorim să comunicăm.

 

6. De ce: NOI?

Noi, pentru am încercat să păşim dincolo de vorbe şi, la Iaşi trudim să ia fiinţă o iniţiativă care să folosească luciditatea noastră aşa cum este ea la momentul actual. Este vorba de o ascoiaţie economică: CENTRU PENTRU PROMOVAREA ECONOMIEI LOCALE REGIONALE ŞI INTERREGIONALE. O asociaţie care aşteaptă spiritele ce cred că pot să-şi depăşească  limitele, inerţiile şi, mai ales, îi aşteaptă pe cei care au atâta curaj, încât au devenit conştienţi că e musai să scormonim după noi soluţii.

 

De crezi că poţi să te laşi atras într-o astfel de aventură ne poţi contacta:

Ion Mânzatu

imanzatu@gmail.com

GSM: 0740-508345

Dar gândeşte-te bine, începuturile presupun abnegaţie şi credinţă, presupun altruism şi trudă. De simţi mai degrabă aplecări către curiozitate şi interes, cel mai bine este să stai acasa, aşa cum o vor face şi ceilalţi semeni ai tăi.

Dar un gest tot poţi să faci: să pui în circulaţie acest material.

 

Read Full Post »

Din primele rânduri, trebuie să recunosc că nu sunt un adept al modelului Liiceanu. Cred că Domnul Gabriel Liiceanu a fost şi rămâne captiv într-un proiect ofilit chiar din momentul în care a ajuns la cunoştinţa noastră, iar încercările autorului de a-l resuscita prin afirmaţii paradoxale sau extremiste sunt destul de stângace. Dar nu despre modelul Liiceanu va fi vorba în demersul meu, ci despre o stare de fapt care a devenit oarecum explozivă, în urma unei afirmaţii a acestuia.

Este de notorietate, de-acum, faptul că Domnul Liiceanu s-a îndoit public de îndreptăţirea şi posibilităţile urbei noastre de a candida la rangul de „Capitală Culturală” a Europei, undeva în viitor. Iar o parte din lumea subţire s-a inflamat, s-a inflamat rău. Din nefericire pentru mine, trebuie să fiu cu toul de acord cu Domnul Liiceanu, chiar dacă motivaţia mea – localnic fiind – este cu totul alta. În primul rând, eu cred că problema principală nu este dacă Iaşul este îndreptăţit sau nu să candideze la o astfel de sforăitoare cinste, ci la ce i-ar folosi? Ce ghişeft ar avea oraşul de pe urma unei astfel de cinstiri? Ce ar avea de câştigat în strategia (?!?!) sa privind viitorul? Să nu-mi spuneţi gogoriţa cu investitorii care ar veni mai apoi; o gogoriţă în care nimeni nu crede. Pentru că investiorii vin acolo unde există un sistem economic, sistem care le oferă posibilitatea să întrevadă mecanisme  în stare să asigure o circulaţie a investiţiei spre profit, şi nu atraşi de o anume titulatură, fie ea cât de mult râvnită. Or pentru asta trebuie să existe o anume mentalitate, o mentalitate care să treacă dincolo de cea a micului grup de interese guvernat de o lege teribilă, esenţială: discreţia. Un grup de interese nu-şi poate atinge obiectivele decât dacă este învăluit într-o discreţie proteguitoare.

Imagine ar fi de câştigat?, vizibiltate? A ce şi a cui? Şi-n folosul cărui specific? Ce anume din ceea ce producem noi ar trebui să i-a drumul mapamondului şi are nevoie de o imagine spectaculoasă, bine strunită?

Apoi: ar fi în stare oraşul să ducă o astfel de povară? Nu s-ar prăbuşi el sub apăsarea responsabilităţilor, şi nu din punct de vedere financiar vorbim acum, ci profesional. Are oraşul instituţii capabile să poarte o astfel de uriaşă responsabiltate la nivelul unei calităţii a elitei? Şi la ce i-ar trebui atâta strădanie dacă rezultatele vizează îndrăzneţ genunchiul boaştei?

O altă categorie de întrebări -ce mi se par importante în a fi lămurite – este dacă cetăţenii oraşului ar putea face faţă unei astfel de obositoare corvezi. O astfel de ocazie trebuie să pună în mişcare un mecanism al unei economii de moment care să asigure confortul, bunăstarea, nevoia de inedit şi de consum al celor care vor fi atraşi către evenimentele create.

O!, doamne: evenimentele!!! Care să fie acestea, cine să vegheze la calitatea deosebită a acestora?, dar mai ales la anvergura şi managementul economic atât de necesare la un astfel de nivel. Se aduce mereu în discuţie Programul „Iaşi-600”, şi asta dovedeşte clar că habar nu avem ce înseamnă: Anvergură. Stimaţi concetăţeni, e bine să nu ne minţim: Programul „Iaşi-600” n-a fost decât un eşec costisitor, care n-a folosit la nimic. Nimic n-a rămas de pe urma acelui program. Praful. Pulberea. Şi o invocare stângace atunci când dorim să ne justificăm neputinţa.

Nu mai sunt o persoană publică de mult, nu pot să mă aventurez şi să încerc să răspund la astfel de întrebări, n-am informaţiile necesare. Din ceea ce transpare cu greu dincolo de grija grupurilor de care vorbeam mai sus, constat că oraşul se chinuie să consume o samă de monstruozităţi pe care timpul şi voinţa noastră le-a aşezat în straturi groase şi trainice peste viaţa cetăţii. Monstruozităţile cu pricina sunt bine înfipte în mentalul comunităţii, sunt de lungă durată şi, aş îndrăzni să spun: paralizante. Cam acestea ar fi unele dintre motivele care mă fac să fiu de acord cu Domnul Liiceanu.

Ba, aş merge mai departe şi aş afirma că Iaşul nu trebuie târât într-o astfel de aventură. Trebuie să lăsăm timpul şi voinţa oamenilor, întâi să-l cureţe de toate relele instalate temeinic în viaţa sa, abia apoi să încercăm a ne gândi la proiecte ambiţioase. Îm pare tare rău pentru persoanele care s-a inflamat atât de tare la afirmaţia Domnului Liiceanu, îmi pare rău pentru că sunt oameni de toată isprava, care, se pare, iubesc demnitatea şi mândria de a fi cetăţean. Care îşi doresc ce e mai bine pentru comunitatea lor, dar totul este o problemă de posibilităţi, de ştiinţă, de temperament, nu numai de voinţă.

Hai să ne facem că nu s-a pus în discuţie chestia cu „Capitala Culturală”. Cred că e mult mai bine.

Ion Mânzatu Iaşi,

20 april. 2011

Post scriptum

Am să pun în circulaţie acestă scrisoare aşa cum mă pricep. M-ar bucura dacă aţi folosi prilejul spre a arunca fiecare o raza de lumină peste acestă problemă spinoasă, grea, teribil de grea, mai ales dacă vă uitaţi fiecare în propria conştiinţă.

Mulţumesc!

Read Full Post »

 

            Cumplit este sentimental acesta de inutilitate a demersului. Îmi este tot mai greu să ţin pasul cu ceea ce bunul simţ îmi cere. Îmi este tot mai greu să nu strig, să nu înjur, să nu urlu trivial peste o lume care se autodistruge cu atâta seninătate. Am ajuns să realizez că luciditatea nu este un dar de la dumnezeu. Nu, de fel. Este o aspră pedeapsă, pentru că îţi ia şansa inconştienţei, pe care o vezi atât de manifestă în jurul tău. Îţi ia şansa de a spune în cor cu ceilalţi că nu faci decât să te adaptezi,  atunci când adaptarea este de fapt o sinucidere lentă şi sigură. Ei, veseli şi sprinţari, se îndreaptă spre groapă, dar te târăsc şi pe tine, cel care vezi de departe capătul drumului. Toate zbaterile tale sunt inutile, nu poţi nicidecum să faci faţă şuvoiului năvalnic. Dar ăsta nu este cel mai grav lucru. Nici pe departe cel mai grav. Cu adevărat grav este conştienţa faptului că totul este lipsit de demnitate. Nu eşti de loc în poziţia condamnatului la moarte care se prăpădeşte odată cu adevărul lui, în toată fiinţa acestui adevăr, care-l protejează, care-i păzeşte memoria. Nu. Tu eşti cel care mori departe de adevărul tău. De cele mai multe ori abia dacă poţi să-l mai atingi, ascuns, murdărit, mototolit.

            De când mă ştiu nu am avut dreptate atunci când am afirmat ceva. Niciodată n-am apucat să fiu contemporan cu miezul afirmaţiilor mele. Mereu am avut dreptate la mult timp după ce nu se mai putea face nimic. Iar atunci, ca un cuţit răsucit adânc în rană, eram întrebat senin: Dar tu de unde ştiai?  Semn clar că ar fi trebuit să-mi aduc nişte martori care să-mi întărească spusele, să mi le susţină. Doar că martorii aceia existau, erau de jur împrejur, erau de fiecare dată lângă noi. Doar trebuiau observaţi, doar trebuia să credem în spusele lor nepuse în cuvinte, ci în realităţi care se impuneau conştiinţelor noastre. De foarte multă veme nu mai vreau să am dreptate, nu mai vreau să se confirme cee ce gândesc sau afirm. Aş dori de fiecare dată să mă înşel. Şi de fiecare dată realitatea se aşează în urma mea într-un parcurs evident, previzibil, uşor de citit. Doar un strop de efort de se face, doar o clipă de răgaz să-ţi iei şi să pui întrebarea. Răspunsul vine firesc, natural şi calea de urmat se deschide ca-n Biblie, carte pe care cei mai mulţi o invocă fără să ştie de ce.

            Cu timpul am început să vorbesc tot mai puţin, am înercat să mă fac nevăzut. Să păstrez un cumpăt al meu, al faptelor mele. Dar fac parte dintr-un sistem natural; fiorul primejdiei, nădejdea soluţiei mă împing mereu, mă îmboldesc.

            O!, de-aş avea tăria să nu mai ţin cont de toate astea şi să dispar absorbit în armonioasa Realitate.

            Da, dar copiii nasc copii, şi la rândul lor or să aibă parte de-o lume, iar blestemele lor sunt grele, şi memoria lor mereu trează, mereu veşnică.

Read Full Post »