Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘definiţie’

“Intenția mea nu este de a expune metoda pe care fiecare ar trebui s-o urmeze pentru a-și călăuzi bine rațiunea, ci doar de a arăta în ce fel mi-am călăuzit-o pe a mea… sper că voi fi util unora și nu voi dăuna nimănui.” – spune  Descartes în “Discurs asupra metodei”, carte ce va deveni fundamentală pentru modelul cartezian de a gândi. Se părea că, plecând de la singurul adevăr absolut și indiscutabil pe care Descartes îl definește, și anume că cel care gândește există;  asigură strădania de a-ți conduce rațiunea  printr-o metodă, ce va ajuta subiectul să limpezească prea multele și prea desele momente de confuzie create  în gândirea coordonată de viziunea unei voințe divine și relevată prin arhetipuri sau simboluri. În fapt, nu era altceva decât încercarea de a înlătura cât mai mulți factori subiectivi dintr-un discurs. Asemeni tuturor gânditorilor de până la Eistein, și Descartes crede în liniaritatea metodei sale; ca atare discursul său pleacă de la un adevăr absolut și caută să atingă un alt adevăr absolut, cele două adevăruri devenind punctele unei axe pe care să se fixeze perechi de coordonate care desemnează un traseu.   Cu vreo trei sute de ani după ce Descartes își elaborează metoda,  Alejo Carpentier publică romanul “Recursul la metodă”, care nu este nimic altceva decât demonstrația că orice metodă poate fi expusă unui recurs, mai mult, că orice metodă transpusă în realitate, prilejuiește apariția unui recurs cu care omenirea se va întâlni, așa cum dovedea lumea americo-latină a acelor vremuri, și pe care marii romancieri ai timpului (Marquez, Carpentier, Sabato, Montalva etc.) o descriu ca pe  un recurs la contemporaneitate. Carpentier nu se sfiește să parodieze discursul filosofului, descriind destinul Dictatorului, odată ajuns în lumea europeană, ca pe o dulce-amară și dezlânată existență, cu totul în afara vreunei metode sau a vreunui recurs la metodă. Nu mai putem vorbi despre un parcurs liniar, cauzele și efectele nu mai au legături, punctuale, atât de definitive sau atât de strânse, iar itinerarul se abate și se transformă într-o spirală pe care punctele se așează unul deasupra altuia fiecare pe o spiră superioară.

Discursul lui Descartes, devenit un model care are la bază rigoarea  metodei, va fi urmat o perioadă și va părea să confirme supremația unui adevăr absolut.  Pentru filosoful francez, raportul dintre rațiune și materia care deține mulțimea de adevăruri ale lumii se stabilește prin metode care se sprijină pe coordonatele unor axe relevate de adevăruri aflate la o oarecare distanță unul de altul. Asta, spre deosebire de Newton, pentru care un adevăr este descoperit de o lege, dacă aceasta este obiectivă, ca atare are capacitatea de a ordona materia ce duce la respectivul adevăr.  „Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea” – spune genialul savant cu puțin înaintea morții. Pentru Newton, adevărul este obiectiv și definibil, dar mai puțin absolut și pentru a-l aduce la suprafața materiei este necesar și suficient să inventezi instrumentele potrivite.

Apariția unui recurs la discursul filosofului francez, relativizează principiul adevărului absolut și inclină balanța, mai degrabă spre concepția lui Newton, iar noua formă  a metodei devine: să gândești nu despre Univers, ci în Univers. Dacă Descartes caută coordonatele capabile să conducă la un adevăr absolut, Newton acceptă existența adevărurilor în ființa fiecăruia dintre noi, iar distanța până la acestea este dată de interesul și capacitatea noastră de a ne crea instrumentele potrivite. Exemplul lui Carpentier fiind edificator; atitudinea lui față de discursul lui Descartes fiind mai degrabă critic, iar instrumentele cu care lucrează pledând pentru un parcurs, mai degrabă lipsit de metodă. Atitudine care se consolidează în zilele noastre, când fiecare discurs despre o metodă este supus unor excursuri care lansează în eter, constelații – mai mult sau mai puțin complicate – de structuri pornite din diferite puncte ale respectivei metode, și care au trasee surprinzătoare. Nici  fragila liniaritate – plecată din supoziția unui adevăr absolut -,  nici conformația pretențioasă a structurilor care dau naștere spiralei, ca expresie a ciclului ce se modifică prin sine, nici  explozivele construcții, care pretind supremația asupra unui spațiu limitat și care provin dintr-un excurs, nu dovedesc altceva decât forța aparenței. Suntem în plină – și deplină – metafizică, în care nimic nu este absolut. Dacă, recursul la discurs era pornit de constrângerile unei particularități sociale, care făcea atrăgatoare nevoia revenirii “într-o contemporaneitate globală”, ce de la distanță părea dulce și promițătoare; excursul la discurs caută să impună o “ contemporaneitate punctuală” (ca atare cu atât mai aparentă), având legături volatile cu realitatea obiectivă ca și cu cea aparentă, legături care se sfărâmă la cea mai slabă oscilație a vreunei valori. Și dacă valoarea discursului consolidează metoda, recursul dă naștere unui model, și astfel facem cunoștință cu oscilația între sisteme de valori, în urma cărora au apărut atitudinile propuse de Marx și Engels (Vestita ecuație a procesului industrial și toată literatura despre sisteme social-ideologice care pornesc de la unele economice ce s-ar opune unul altuia – ceea ce este un fals.); ajungem la excursul discursului ce se desprinde dintr-un punct al metodei și este capabil să deseneze trasee foarte depărtate de adâncimile pe care le găsim în gândirea învățaților tradiționali. Fie discursul, fie recursul sau excursul la metodă sunt sisteme de coordonate ale modelului cartezian, care au o existență ce se izolează, acceptând aparența. Gânditorii de dinaintea lui Descartes, acceptă aparența ca o funcție  a creației divine, menită să fie expresia voinței Creatorului, care propune omenirii relativitatea ca formă de libertate. Absolutul fiind cealaltă variantă a ființării, cea inexorabilă, lipsită cu totul de orice formă a libertății.  Cele două variante sunt, dacă vreți, același joc al discursului și recursului, iar  excursul la metodă, pornește oricând, din orice punct al ființării, pentru a limita evoluția oricărei forme.

Este evident că există diferențe substanțiale între poziția unui eseist sau a unei personalități creative  și cea a unui savant. Eseistul este cel care încearcă să-și subordoneze relațiile dintre atribute, dintre legăturile directe sau complementare, tinzând să pătrundă cât mai adânc în structura  substanței ( vezi chiar atitudinea lui Carpentier). Savantul, în schimb, este preocupat de punctele în care legăturile din structura unei realități se intersectează și produc premisele unor naturi care emit unde morfice. Chiar dacă diferențele dintre poziția eseistului și cea a savantului sunt numeroase și par în multe cazuri ireconciliabile, acțiunile pornite din ambele converg către aceeași realitate și propun aceleași forme de relativitate ale unor naturi generatoare de vibrații cu funcții morfice. Relativitatea care guvernează ființarea naturilor producătoare de vibrații este aceea care stabilește substanțialitatea acestora. Vidul, Nimicul, Haosul, Abisul nu este altceva decât expresia non-spațiului, care devine pe măsură ce numărul  de vibrații crește și se diferențiază făcând posibilă apariția Formei. Vorbim de un proces care parcurge o durată, nu este un proces instantaneu ci unul care se ivește prin adițiune, are un anume sens și o anume substanță. În general, vorbim mereu despre materializare într-un asemenea caz, doar că TOTUL este materie – de la inefabil, la vibrație și Formă, totul este materie. De la Gînd la Produs, parcurgem etape diferite ale substanțialității materiei, ceea ce ar trebui să stabilească  o anume unitate a modului de a gândi care să găzduiască modelele atât de diverse al gândirii, ceea ce ar avea ca rezultat acea libertate deplină pe care o au formele incipiente, cu mult înaintea apariției specializărilor impuse de relațiile specifice cu o realitate, fie ea aparentă sau obiectivă. Savanți ca Jung sau Sheldrake au pătruns într-un astfel de model, și, chiar dacă au primit foarte multe reproșuri din partea adepților modelului de gândire cartezian, se pare că sunt cu mult mai aproape de o astfel de formă de libertate care există doar în durată. Și nu vorbim de durată ca o unitate de timp, ci ca un orizont al existenței în care  “câmpurile morfice” sunt cele care hotărăsc geografia.

Faptul că, eliminând treptat alte formne, modelul de gândire cartezian s-a impus în conștiința omenirii ca fiind “cel adevărat”, a generat o anume formă de comoditate ce ne îndepărtează tot mai evident de impulsurile pe care existența le imprimă prin libertate. Singurul rezultat evident este că oamenii devin din ce în ce mai captivi acțiunilor și efectelor acestei comodități și se îndepărterază de existența liberă, reducând agresiv formele de aparență ce constituie substanța ființări. Se poate spune că formele aparenței, hotărăsc soartea omenirii, asemeni formelor deveite existență. Ne îngrijorăm, pe măsură ce forme concrete de existență dispar, și asta doar pentru că au o substațialitate ușor perceptibilă, dar nu băgăm de seamă, cu nici un chip, dispariția formelor de aparență de o substanțialitate subtilă; adică acea substanțialitate capabilă să întrețină relațiile cu câmpurile și undele morfice ce constituie ființarea însăși. Trebuie ca nivelul morfic să  devină perceptibil prin mijloacele pe care le putem educa cu o anume ușurință  – este vorba de simțuri, de rațiune, de conștiință etc. – pentru ca să acceptăm existența unor relații. Pentru celelalte relații, cele ce pot fi sesizate cu mijloace subtile, preferăm să apelăm la persone care sunt înzestrate și nu facem nici un efort pentru a ne educa să înțelegem modalitatea de comunicare specifică a acestora.

Advertisements

Read Full Post »

Nu mă pot împiedica să simt, aşa un soi de satisfacţie secretă, una care de multă vreme se zvârcoleşte în cotloanele spiritului meu. A venit timpul să scriu despre o temă la care tânjesc, cu un soi de furie ţinută în frâu, strunită.  Aş scrie despre asta în fiecare zi, aş face-o de mai multe ori pe zi, doar că efectele nu pot fi nici pe departe cele scontate. Este vorba despre ceea ce, pentru mine, s-ar putea numi trădarea intelectualilor. Pe măsură ce lumea izbuteşte să definească cu o mai mare precizie şi claritate  detaliile evoluţiei, devine limpede că nu orice persoană care lucrează cu intelectul este un intelectual. Stadiul evoluţiei – cel care desenează o geografie a câmpului morfic din zilele noastre -, prezenţa tot mai activă a tehnologiei inteligente sunt elemente care indică, încă destul de subtil, dar deja vizibil, faptul că sunt mai multe categorii de oameni care au ajuns să lucreze cu intelectul, să facă o profesie din folosirea intelectului. Nu toţi aceştia sunt intelectuali; folosirea intelectului, fie cu un anume grad de preponderenţă, fie total în profesiunea exercitată s-a schimbat substanţial în ultima vreme, poate prea rapid pentru a deveni conştienţi de diferenţele dintre stadiile  folosirii intelectului. Pentru a fi intelectual, dincolo de intelect, îţi mai trebuie ceva, şi anume acea inteligenţă a subtilităţii relaţiilor dintre diferitele corpuri ale materiei. Doar ea îţi permite să gestionezi structura unei realităţi pentru a ajunge la o viziune, sau foarte aproape de aceasta. Or, simţul acesta este o calitate indubitabilă a intelectualilor. Inteligenţa subtilităţii determină această categorie de oameni să stabilească cu mare exactitate proporţiile elementelor care crează relaţii într-o realitate, ca şi modul cum vor evolua acestea în viitor. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi dintre ei sunt posesori ai unor viziuni, iar unii dintre ei creatori ai acestora. Problema asta a intelectului a fost una care – probabil – s-a născut odată cu lumea.  Este foarte posibil – dacă nu sigur – că ăsta a fost păcatul originar, pentru care am fost alungaţi din Eden. Cu siguranţă că problema a făcut să existe arhetipurile şi simbolurile ei specifice, pe care le-am rătăcit doar, în noianul de categorii pe care le-am definit de-a lungul timpului, pentru ca unii dintre creatori să încerce să le redefinească. Goethe, de exemplu, Brâncuşi, Cehov, Beckett, Ionescu, Tzara, şi alţi câţiva. Să nu ne pripim şi să considerăm că un creator, este neapărat şi un intelectual, nu este neapărat o condiţie fundamentală, ba de multe ori tentaţia intelectualismului face rău.  Creatorul are ceva ce, cel mai adesea lipseşte intelectualului: sufletul, spiritul. Odată cu această categorie, intrăm într-o dispută veche  şi care, cel mai probabil nu se va termina niciodată. Ce este mai important pentru omeire, spiritul sau intelectul? Aristotel încearcă să se ţină departe de o dispută de acest gen şi preferă să-i lase pe cei mai vechi s-o limpezească. „Din spusele păstrate de la pythagorei, se pare că şi ei gândeau la fel. Căci unii dintre ei spuneau că sufletul este identic firelor de praf din aer, pe cînd alţii spuneau că el le pune în mişcare. Despre ele se spune că par să realizeze o mişcare continuă, chiar dacă întreaga <atmosferă> este liniştită. La aceeaşi concluzie ajung şi cei care susţin că sufletul se mişcă pe sine însuşi. Toţi aceştia par să presupună că mişcarea îi este cea mai proprie sufletului, iar toate celelalte sînt mişcate de suflet, pe cînd el se mişcă pc sine, iar aceasta pentru că ei nu văd  nici un motor care să nu se mişte si pe sine.” Oricum ar fi, pentru o astfel de categorie de gânditori, spiritul este cel care întreţine mişcarea, căruia îi datorăm configurarea realităţilor cu care luptăm de-a lungul existenţei noastre. „Tot aşa spune şi Anaxagoras, că sufletul este cel  care pune în mişcare, precum şi oricine ar susţine că intelectul pune universul în mişcare, dar nu chiar aşa ca  Democrit, care spunea că, în general, sufletul este identic intelectului.” Este o dispută dificilă asta cu sufletul şi intelectul, o dispută care nu s-a terminat, şi care, probabil, nu se va termina niciodată, ba se bucură de forme noi, de nuanţe pline de mustoase teme. Tot aici putem înscrie  şi o altă dispută – o dispută care s-a desprins din corpul principal  şi a generat o puzderie de subiecte acerb susţinute şi întoarse pe toate feţele, şi anume : cine să fie piua-ntâi, creatorul sau intelectualul.

O bună bucată din istorie, intelectualul a izbutit să izoleze creatorul într-o lume care să nu se bucure de avantajele pe care societatea ştia să le creeze pentru sine. Apoi lucrurile s-au agitat dintr-o dată, şi a ieşit la iveală că creaţia are în sine un sâmbure din care se ivesc neaşteptate elemente pe care nimeni nu le bănuia, ceea ce a determinat intelectualul să devină atent. Mai mult, să incite creatorul, să-l descoase, căutând  cam pe unde s-ar afla izvorul temeiurilor acestor elemente. A fost o perioadă al naibii de fertilă; armonia dintre intelectual şi creator a adus mult bine omenirii, pentru că, aşa cum spune stagiritul: „Insă cei care iau în considerare cunoaşterea si simţirea realităţilor, spun că sufletul se identifică cu  principiile.” Toată această perioadă a avut un avantaj de neprecupeţit; a ţinut intelectualul aproape de suflet care, nu-i aşa, pune totul în mişcare. «  Cei care consideră că sînt mai multe principii, <spun că sufletul> este acestea, iar cei care consideră că există unul singur, <îl identifică> cu acesta. De exemplu, Empedocle susţine că <sufletul> constă din toate elementele si că fiecare dintre ele este suflet, spunînd: “noi vedem pămîntul prin pămînt, apa prin apă, divinul eter prin eter, iar focul mistuitor prin foc, iubirea prin iubire şi ura prin jalnica ură”» Toate acestea se regăseau în ceea ce creatorul aducea în faţa lumii, iar intelectualul se lăsa absorbit în bogăţia de sensuri care îi erau teribil de necesare pentru a hrăni viziunile fără de care nu-şi găsea echilibrul. Părea că legătura dintre creator şi intelectual se va adânci pentru spiritualizarea continuă şi purificatoare a omenirii. N-a fost să fie, însă. Pe la mijlocul perioadei dintre cele două războaie mondiale, a avut loc un clivaj şi unii intelectuali au descoperit că viziunile pot produce viziuni şi că n-ar mai fi nevoie de un creator pentru a da naştere unor elemente active. Ba, dimpotrivă că, ei intelectualii ar putea să fixeze temeiuri creative. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, seamănă a aroganţă. Cum de s-a întâmplat o asemenea nefăcută este foarte greu de explicat, cauzele fiind adânci şi  subtile. Eu nu mă amestec într-o asemenea ciorbă. Mi-e destul că m-am aventurat până aici, şi asta am făcut-o deoarece îmi şade la lingurică paradoxul intelectualului cu care împart epoca; pe de o parte capacitatea viziunii este necesară şi fertilă, pe de altă parte din această capacitate au crescut buruieni şi bălării care năclăiesc totul. Intelectualul prezentului se bucură mult să-şi mângâie vanitatea, iar tu să-i scarpini orgoliul, să-i hăuleşti necontenit despre adâncimea viziunii sale, sunt bunurile lui la care nu renunţă cu nici un chip.

Ei, bine, toate astea formează ceea ce am numit mai sus: trădarea intelectualului.

Bate câmpii, în ultima vreme, distinsul intelectual, urmărind viziunea, viziunii, viziunii lui. Calităţile sale ne sunt necesare, de multe ori ele mai străbat prin stratul gros al turbăriei în care se îneacă necontenit şi ne fac să regretăm neputincioşi rătăcirea, ne fac să ne întrebăm când o izbuti să se scuture de astfel de apucături. Personal tânjesc, mi-e dor de intelectual pe care-l întâlnesc în vechile epoci istorice, cel care era strunit straşnic de suflet. Nu de sufletul său, acesta având limitele sale, abaterile sale omeneşti, ci de sufletul  care hotăra că: „…lucrurile provin din principii.”, aşa cum afirmă Platon. Şi anume din acele principii ce se regăsesc în infeabilul firii, în acea parte a Universului în care Kant descoperă mai târziu puritatea. Erau multe temeiurile care-l ţineau pe intelectual într-o zonă a raţiunii, şi care nu-i permiteau să rătăcească – asemeni unui copil de orăşean – pe coclaurii sălbatici de care nu are habar în ce boclucuri îl pot zvârli. Acela era un intelectual cu frica lui Dumnezeu – oriunde s-ar afla acesta, şi oricum ar arăta el. Uneori avea puterea chiar să se ia în piept cu Divinul, şi nu-i stătea rău (vezi cazul lui Voltaire şi nu numai). Ajunseseră aceştia să ştie că Dumnezeu nu este doar Hotărâtorul-de-canoane, ci că aşteaptă ca Creaţia lui să arate că ştie să se aşeze temeinic în Univers. Da, da, tânjesc după asemenea imagini de intelectuali, a căror statură te umple, în egală măsură de fiori, dar şi de bucuria că au generoziatea să-ţi arate că, oriunde te-ai afla, în faţa ta se deschide o cale, şi eşti obligat să înveţi s-o vezi. Şi nu te obligă vanitatea, nici orgoliul, nici mândria fadă, ci felul în care Universul se naşte din sine. Dar dacă o să continui aşa, vom ajunge din nou la tentaţia acelor subtilităţi ce nu sunt de nasul meu şi unde pot fi uşor şi muşcat de grumaz.

Mi-e destul că se va stârni furtună destul printre ce ce vor ajunge să citească aceste rânduri. Norocul meu e că nu sunt mulţi, altminteri n-aş mai putea scoate capul în lume. Nu că aş muri de nerăbdare să mă întâlnesc în toată minuta cu lumea, ba, dimpotrivă. Mi-e bine aşa în dimineţile de primăvară, cu mierlele întrecându-se în cântec, cu graurii care dijmuiesc cireşii sau cu vrăbiile care s-au obrăznicit într-atât, încât ţi-ar lua dumicatul din mână. Lumea nu ştie că mai sunt unghere, unde aşa ceva  este încă posibil pe viu, şi nu simulat într-o lucrare 3D. Sunt unghere pe care le apăr cu îndârjire pentru că, au legături strânse cu spiritul acelor intelectuali despre care vă vorbeam mai sus – acei din vechime – şi care se naşteau din astfel de temeiuri  şi nu din simulări mâncate de virtualitate.

Viaţa se plămădeşte, mai degrabă aşa cum o descrie Goethe:

“Cum toate-n totul se-mpletesc,

Viiază şi se contopesc!

Puteri cereşti cum urcă şi coboară

Şi taina una alteia-şi strecoară!

Un svon de-naripate mângâieri

Adie-ntre pământ şi cer

Şi într-a totului vibrare pier!

Spectacol rar dar, vai, nu şi profund!

Natură, taina cum să ţi-o pătrund?

Tu, rodnic sân, izvor de tot ce-i viaţă,

De care atârnă cer, pământ,

Spre care-aleargă sterpul meu avânt,

Tâşneşti, adăpi – iar sufleltul mi-ngheaţă ! ʺ

Cu intelectualii contemporani m-am încăierat nu odată. O făceam în vremurile în care mai credeam că  este o datorie să cauţi ca o parte din contemporanietate să dea naştere unui model care nu are încă fiinţare. A fost destul de greu să înţeleg că destinul acestei contemporaneităţi s-a hotărât cu mult înainte, undeva în timpul ce-l socotim trecut. Deh !, mintea a proastă. Astăzi, mai degrabă caut să înţeleg cât din timpul trecut este astăzi miezul unui prezent îngâmfat şi plin de greşelile strămoşilor, dar şi ale noastre. Ocazie cu care observ că avem parte de o contemporanietate care alunecă pe ea însăşi şi se separă în prea multe orizonturi ca să-mi fie şi mie pe plac.

Sunt om bătrân, şi parcă nu mă mai atrage să mă vântur aşa prin fiinţare.

Read Full Post »

“Cine se indreapta spre sine insusi risca sa se intalneasca cu sine insusi.” – spune Jung, şi iată că avem definită esenţa contemporaneităţii, din care surprindem faptul că, actualitatea are graniţe fragile, extrem de fragile, şi că – ceea ce este cu adevărat important – depinde într-o proporţie substanţială de tradiţie. Dicţionarul ne spune că actualul este acel ceva “care are importanţă pentru vremea de faţă”, dar rădăcinile actualului se dovedesc a fi adânc înfipte într-o realitate care s-a consumat deja de mai multă, sau mai puţină vreme. Conjunctura însă, a adus un fragment şi la investit cu importanţă pentru vremea de faţă, l-a transformat în actualitate. Să fie asta expresia completă a contemporaneităţii? Cum ne comportam în cazul acesta în contemporaneitatea pe care am dori s-o ştim născându-se din germenii realităţii care ne include? Nu este zi lăsată de la Dumnezeu să nu auzim că trebuie să aducem o situaţie sau alta în actualitate, ceea ce dovedeşte că percepem actualitatea în funcţie ca prelungire  a uneia care, în mod natural, ar fi trebuit să se fi consumat deja. Considerăm că, o parte din noi resimţim lipsa unei actualităţi de facto, una care să se armonizeze cu aspiraţiile noastre. Starea evoluţiei din societatea omenească face ca diferenţa de potenţial dintre existent şi aspiraţie să fie din ce în ce mai mult marcată de subiectiv, ca atare să se lărgească considerabil. Omenirea nu mai exersează posibilităţi de armonizare a realităţii cu nevoia, ci caută să aşeze în prim plan aspiraţia subiectivă pe care îşi doreşte s-o rupă de realitate, să o clădească din structuri marcate de particular. Ajungem astfel să suportăm efectele unor anomalii care tulbură serios procesele actualităţii. Asistăm la clivaje care transformă actualitatea în actualităţi care se separă şi se îndepărtează unele de altele. Cum este firesc, contemporaneitatea se transformă dintr-o unitate, într-o structură de unităţi,  în care relaţiile dintre diferiţii centri nu mai ajung să se maturizeze; procesul de apariţie-dispariţie a acestora seamănă cu un joc surprinzător şi menţine realitatea într-un continuu dezechilibru. Singurul factor care creează o oarecare undă de coerenţă în realitatea pe care o traversăm, rămâne subconştientul colectiv a cărui umbră decide asupra multora dintre acţiunile prezentului. Vom fi capabili să traversăm această perioadă de clivaje? Vom avea destulă forţă să aducem realitatea la rearmonizarea dintre actualitate şi contemporaneitate? Sau acesta este începutul unei epoci noi, despre care nu ştim nimic, nu avem nici o informaţie demnă de luat în seamă? Istoria, mitologia, folclorul nu pomenesc nimic despre asemenea atitudini ale realităţii. În toate aceste domenii pomenite mai sus, actualitatea este compactă; are funcţii precis determinate, are un comportament în care sunt precizate cu claritate, atât relaţiile orizontale  cu funcţii ale istoriei (multe dintre ele rezultate din aboliri), ale mitologiei, sau ale folclorului, relaţii care au instaurat permanent o ordine nouă, mai ales din momentele abolite ale istoriei şi timpului, dar şi o atitudine nouă. Sunt detaliate şi relaţiile verticale: cu timpul, sensul evoluţiei, nivele de aspiraţii etc..

Nu cred că e cazul să mă aventurez în aprecieri sau scenarii despre sensul şi condiţia evoluţiei în atari condiţii. Sigur, e un teritoriu tentant, unul care oferă libertăţi ademenitoare, din care se pot izbuti scenarii dintre cele mai catastrofice şi mai spectaculoase. Dar, poziţia care mi se pare cea mai reznoabilă este aceea de a accepta evoluţia în fiinţarea ei, şi a lăsa să se gândească la legături logice, la scenarii, şi alte asemenea, generaţiile care vor avea suficiente semne despre sensul şi relieful unui traseu presupus.

Pentru mine devine din ce în ce în ce mai greu de înţeles cum pot fi contemporan, într-o epocă în care nu avem o contemporaneitate definită? Nu avem o actualitate cu subiect şi predicat? În care, atât parcursul istoriei, cât şi al timpului au fie momente abolite, fie momente acceptate, iar tradiţia este, fie invocată în exces, fie ignorată complet. Tot ce realizez din această epocă este dezordinea. Sau, poate, o nouă formă de ordine?

Dacă ne întoarcem la afirmaţia lui Jung, cu care am început aceste rânduri, am putea spune că acum ne aflăm în momentul în care omenirea s-a întâlnit cu ea însăşi. Abia în astfel de condiţii aflăm câtă dezordine s-a consumat în tot acest timp istoric ce a trecut de la Facerea Lumii. Dacă încă mai găsim o asemenea neorânduială în omenire la momentul de faţă, câtă trebuie să fi fost ea la începuturile lumii? Întrebarea poate fi pusă şi altfel: cum a făcut omenirea să pornească de la starea de armonie din momentul Facerii Lumii, şi să ajungă la momentul acesata de neorânduială cronică în care ne găsim? Oricum am pune întrebarea, şi oricum am accepta evoluţia unui traseu sau altul, nu putem evita să ajungem să ne amintim că în scrierile cele vechi, vechi se vorbeşte despre o lume care a existat înainte de naşterea lumii noastre, o lume în care armonia era un proces natural.  Să fi fost acea lumea cea care ne-a furnizat arhetipurile? Toate scenariile care au fost imaginate despre acea lume, ori despre lumea aceasta, tot ce s-a aşezat în orizonturi teoretice, tot ce a generat apariţia unor categorii care să ne sprijine înţelegerea, sunt elementele unor realităţi care se produc, se consumă şi se dizolvă în propriile lor fiinţări. E normal, e un proces firesc să se modifice totul după un traseu pe care îl putem sugera doar până la un punct, iar restul să ne surprindă. Cu cât ne afundăm mai mult în cunoaştere, cu atât înţelegem  că orice entitate din Univers nu face decât să alunece permanent prin jocul etern al inefabilului, şi este mereu permisivă la re-formare. E, la urma urmei, un proces de adaptabilitate cu care atât omenirea cât şi celelalte forme ale Universului se obişnuiesc

Nu asta este menit să ne tulbure, sau, cel puţin pe mine, nu asta mă tulbură, ci umbra unui regret pe care-l găsesc neobişnuit de viu şi prezent în relaţia mea cu actualitatea timpului. Şi anume, modificarea anatomiei imaginaţiei umane. Nu-mi pică bine această modificare, n-o găsesc firească, nu pare să vină din Sinele său. Pare mai degrabă o invenţie care s-a instalat dintr-o toană, dintr-un obicei prost care a devenit obişnuinţă din lipsa educaţiei şi a voinţei. Are darul, această modificare de anatomie a imaginaţiei, să sublinieze clivajele din actualitate, să pună degetul şi să arate că între actualitate şi contemporaneitate au apărut diferenţe ce par inexplicabile şi au origini necunoscute. Eu cel puţin, mă simt şi mai dezorientat, despărţit fiind de esenţe pe care le-am considerat naturale şi de neînlocuit. Doar că, acum mă lovesc de felurite forme care înlocuiesc tot mai mult din ceea ce – prin tradiţie – era condiţia naturalului. E ca şi cum ai da drumul în lume unui om căruia i-ai înlocuit mai toate organele cu altele din materiale diferite, cu funcţiuni modificate, cu cerinţe străine cu totul regnului din care omul face parte. Îi dai drumul, cum spuneam, şi pretinzi  lumii să se facă a nu observa arătarea. Pretinzi că el e semenul tău făcut din lutul peste care Dumnezeu a suflat. Unde mai pui că vine cineva şi-l prezintă: François Villon, sau Rabelaise, Brâncuşi, Gaudi, Rimbaud, Esenin. Nu cred să te aranjeze chestia asta, o iei mai degrabă ca un atentat la inteligenţa ta. Uite de asta  mă tulbură această schimbare a anatomiei imaginaţiei. Doar că, fiind o problemă personală, fără discuţie subiectivitatea este pe măsură. Ca atare sunt obligat să rămân la problema de fond, şi anume, aceea a clivajelor care separă actualitatea în felii inegale. Procesul acesta a început să aibă un ritm alert, care face contemporaneitatea să pară o lucrare care a îmbătrânit peste măsură, a devenit inutilă, un moft fără sare şi piper. E din ce în ce mai greu să armonizezi ritmul dintre actualitate şi contemporaneitate, aşa că sunt foarte rari cei care găsesc că ar mai fi ceva de interes pentru vremea de faţă.  Şi tot mai mulţi cred că, orice termen ai folosi, fie el actualitate, fie contemporaneitate, nu interesul pentru vremea de faţă e important, ci pentru raportul strict dintre aspiraţie şi lipsa de obiectivitate.

Uneori noaptea, mă trezesc şi aud pocnete seci, semn că actualitatea continuă să se separe de sine. Fiecare nouă falie apărută, ia şi o sumă de spirite. Lumea se separă, se rupe, se împarte fără răgaz şi rămânem câte  tot mai puţini. Nu mai poţi să vorbeşti de contemporaneitate – în sensul ei tradiţional – când lângă tine mai sunt doar câteva suflete ce par destul de amărâte. Îi priveşti şi ştii că, o parte din ei rătăceşte prin nimic, căutând în zadar spiritele de care erau legaţi, parcă mai ieri.

N-a fost, cred, o idee bună, ca lumea să-şi doreasacă să se întâlnească pe sine.

Read Full Post »

30 iunie 2015

De o bună bucată de vreme, din lumea ştiinţei şi tehnologiei vin nişte declaraţii tăioase şi defel încurajatoare despre viitorul speciei. Savaţii şi tehnologii prevăd o cădere necondiţionată a omului în faţa maşinăriilor inteligente, care, spun ei, vor domina lumea. Ca de fiecare dată când sunt definite probleme serioase şi extrem de profunde, modul de receptare în societate se face după tipicul de acuma cunoscut. Spiritele lucrative văd imediat că e rost de ceva parale şi dau drumul în  piaţă la tot felul de  nerozii cu maşini revoltate care-şi pun în minte – pardon: în circuite – să distrugă specia umană. Maşinăriile sunt teribil de inventive, scornesc stări de criză: taie curentul, gazul, apa, benzina, şi tot ce ar mai putea fi tăiat; răspândesc viruşi mici şi agresivi; inventează arme care arată ca dracu’, şi care ar trebui să te sperie numai când le vezi. Ei bine, toate astea doar pentru că un robot oarecare s-a supărat fără vreun motiv clar, bine precizat. Robotul cu pricina, fie că e vreo maşinărie inutilă care arată ca muntele Negoiu pe vreme înnourată, fie vreun program în care s-a strecurat o greşeală de programare, o ţin una şi bună: omul trebuie să dispară, sau – pentru că este şi o variantă mai omenoasă – să accepte să devină sclav  ruginiturilor de roboţi. Nu mai continui cu panoplia de eroi umani care se nasc, de femei care îşi pun nurii în pericol mai ceva ca în cazul unor creme expirate, cu poveştile de dragoste pe timp de criză şi cu toate tâmpeniile care dau în happyend.

O altă parte din cetăţenii planetei propun să ne spiritualizăm peste poate, să ne facem creştini fundamentalişti, mahomedani fundamentalişti, budhişti fundamentalişti, mozaici fundamentalişti, şi, mă rog, ce alte religii or mai fi, numai fundamentalişti să fie. Nu mai mergem la servici, nu mai primim nevestele în pat decât după un program riguros în care să fie precizate în clar, scopul şi durata vizitei, nu mai mâncăm carne, nu mai bem vin, nu mai înjurăm ziua în amiaza mare, nu ne mai ştergem la nas şi nici în altă parte, nu ne mai spălăm în zilele cu lună plină, nu mai râvnim la femeia altuia, la bunurile lui, la postul de la firmă… şi lista ar fi mai lungă dar nu pot s-o reproduc pe toată aici.  În rest stăm în biserici, smeriţi, cu ochii daţi peste cap şi cu banii la vedere. Nu contează modalitatea de plată, dar e de preferat să fie cash, pentru că banul trebuie să circule liber, să poată fi sub atenţia preamilostivă a Celui de sus şi în administrarea deplină a slujitorului său. Aşa spiritualizaţi am putea avea o şansă…, dacă Cel de sus se milostiveşte. Altminteri, tehnologia ne va cânta prohodul.

Ei, bine, toate aceste propuneri care cunosc fie variantele radicale, fie cele ce lasă loc unor compromisuri mai mici, sau mai mari, nu-i împiedică pe savanţi să repete periodic frazele alea care ne dau fiori. O fac cu atâta răceală, cu atâta indiferenţă de parcă ar fi vorba despre extincţia gândacului de colorado, şi nu despre noi, oamenii, fraţii şi bravii camarazi ai lor. Da’, de la ce să fi pornit, frate, tot paraponul? Ce avem noi de împărţit cu tehnologia? Noi o respectăm şi o iubim, şi, la urma, urmei împărţim aceeaşi planetă. Se poate aşa ceva? Şi, aşa dintr-o dată?, că până mai ieri, tehnologia ne ciugulea din palmă. Să răstoarne ea situaţia pe nepusă masă? Da’ de la ce i se trage, fratele meu şi om bun?

Mai există şi o a treia categorie de oameni, aceia care rămân indiferenţi şi nepăsători la declaraţiile savanţilor. Oamenii aceştia, semeni ai noştrii, nu sunt trecuţi de fioruri reci pe şira spinării, ei îşi văd liniştiţi de bucuriile lor care vin odată cu noile produse furnizate de tehnologie. Fie că sunt automobile, telefoane, tablete, laptopuri, râşniţe, cafetiere, storcătoare, maşini de spălat: rufe, vase, geamuri, copii. A!, nu, stai că ăştia se spală cu mâna… Încă.  Fie el orice produs al tehnologiei, dacă e inteligent trebuie achiziţionat şi pus la treabă. Trebuie pus să facă treaba în locul meu, pentru ca eu să mă… Ei, aici e o problemă: ce fac eu în timpul ăsta?, şi de aici se poate scrie o bibliotecă despre cum poţi să-ţi pierzi timpul fără să faci nimic, şi să ţi se pară că eşti creativ. E o competiţie fără precedent  să ajungi primul – la primul produs dintr-o nouă serie de năzdrăvănii inteligente, care pot ele să facă ceea ce în trecut era de datoria omului.

Ei, bine, asta nu ne spun savanţii: că ne aflăm în plin proces de  subordonare a omului de către tehnologie. Nu în viitor va fi subordonată omenirea de elementele robotizate ale unei tehnologii care tinde tot mai sofisticat să se re-producă din propriile ei resurse, ci omenirea este în plin proces de  abandon. Rezultatele încep să fie din ce în ce mai vizibile, şi fiecare nouă generaţie se izolează de lanţul celor care au evoluat până la ea. Nu se mai fac raportări la părinţi, bunici, stră-bunici stră-stră-bunici şi aşa mai departe până la Adam şi Eva; raportările se fac acum la modelul de inteligenţă a artefactului folosit; care cu cât va şti să mă suplinească mai bine cu atât îmi va atenua funcţiile inteligenţei naturale, ce devin nefolositoare. Ca atare, dispariţia funcţiilor inteligenţei umane – la care fac mereu referinţă savanţii – nu se datorează unor factori naturali, ci unui abandon impus de raţiune… Şi aici ajungem de fapt la esenţa problemei.

Spiritul uman funcţionează pe două paliere fundamentale: Conştiinţa şi Raţiunea. Între aceste două paliere trebuie să existe un raport de echilibru care să asigure armonia legăturilor cu mediul, fie el natural, fie el fabricat. Dacă unul dintre paliere începe să se dezvolte în dauna celuilalt, lucrurile nu mai sunt în regulă şi apar anomalii dintre cele mai neaşteptate şi mai greu de înlăturat. Putem să citim în istorie despre rezultatele pe care le-a avut exacerbarea funcţiilor Conştiinţei la începuturile erei creştine. A trebuit să treacă mai bine de zece secole, au trebuit gesturi eroice ale unor bărbaţi dedicaţi, dar şi contribuţia unor minţi ca cea a lui Descartes, Leibnitz, Newton, pentru ca Raţiunii să-i fie recunoscute calităţile incontestabile. Omenirea a cuoscut, mai apoi, o perioadă de armonie, perioadă în care contribuţia armonioasă a Conştiinţei şi Raţiunii la configurarea sistemelor de valori a avut ca rezultat dezvoltarea spectaculoasă a speciei umane şi – mai ales – a stimulării funcţiilor inteligenţei. Mărturii despre rezultatele spectaculoase a acestei situaţii găsiţi dumneavoastră, stimaţi concetăţei, în toate cărţile de istorie, pe care este suficient să le deschideţi – la orice pagină doriţi –  pentru a afla că tot ce alunecă acum spre a vă desfiinţa funcţiile inteligenţei s-a născut în această perioadă. O perioadă de armonie între Conştiinţă şi Raţiune.

Se pare că ne îndreptăm spre o epocă, în care Raţiunea va deveni piua-ntâi în existenţa noastră, cum în mare măsură a şi devenit, că funcţiile Conştiinţei vor fi, pentru mult timp, transformate în nişte paragrafe de cod administrativ, cum ar fi: Codul familiei, Codul de morală şi etică, Codul juridic, şi alte coduri pe care le vom inventa din raţiuni…ale Raţiunii. Doar că, Conştiinţa nu este doar atât, şi simplificarea contribuţiei ei la configurarea sistemelor de valori şi a legăturilor cu mediul, nu va avea rezultatele cele mai fericite. Ba, s-ar putea spune că vor contribui la situaţia despre care pomenesc savanţii şi tehnologii, şi anume, dispariţia multora dintre funcţiile inteligenţei, funcţii ce vor fi transferate, în formele lor prefabricate, productelor tehnologice. Cu alte cuvinte, ce s-o mai dăm pe după prun: va duce la tâmpirea omului de către om. Situaţie din care vor avea de câştigat roboţii. Care roboţi, habar n-au ce câştig au, ei îşi fac treaba, îşi iau tainul şi noi vom da din prostie în prostie vreme îndelungată, până când femei cu simţul răspunderii, ori definitiv inconştiente, vor naşte nişte spirite ca Giordano Bruno, Galileo Galilei, doar că dotate cu simţul Conştiinţei nu al Raţiunii.

Ceea ce vreau eu să le spun savanţilor este că nu trebuie să privească în viitor pentru a vedea faptele pe care zic ei, le prevestesc. Nu, nu, să se uite în jur la cum evoluează situaţia pe frontul progresului la care contribuie şi ei. Vor vedea că nu este roz situaţia asta, ba aş putea spune că este gri spre negru.

Ca atare, fiindcă nu ştiu cum vor evolua lucrurile pe termen scurt, şi având în vedere ce s-a întâmplat în trecut, aş vrea să vă asigur cu toată sinceritatea, că nu eu am scris rândurile astea. De fapt, habar n-am cine le-a scris.

Poate vreun răuvoitor.

Read Full Post »

9 ianuarie, 2015

Dacă ne imaginăm că suntem pe o suprafață suficient de plană încât să avem o perspectivă largă, ceea ce ne va atrage atenția în primul rând este linia orizontului. Undeva, la o distanță respectabilă, cerul se unește cu pământul și o linie continuă formează un cerc de jur-împrejurul nostru. În interiorul acestei suprafețe, primul sentiment plenar care se impune la început  este singurătatea. Mai apoi, încetul cu încetul, începem să realizăm faptul că în spațiul acela al nostru se găsesc obiecte – fie ele fizice, obiective, fie subiective cu care putem împărți singurătatea și atenua sentimentul captivității. Linia orizontului, ce pare atât de categorică în încercarea ei de a ne izola, își datorează de fapt forța mai ales limitelor noastre. Această linie este un indicator material al nivelului până la care poate funcționa percepția. Este rezultatul capacităților de cunoaștere ale unui punct fix, asupra unui orizont fix, și se datorează poziției noastre erecte. Punctul de cunoaștere fix este cel care determină, în primul rând, dimensiunile și noțiunile de direcție ale câmpului în care ne găsim. Dacă de la picioarele noastre ridicăm o verticală, câmpul se transformă într-un spațiu, și capătă forma unei jumătăți de sferă. Jumătate de sferă ale cărei dimensiuni depind de înălțimea la care se găsește punctul de cunoaștere fix, față de suprafața pe care stăm. Chiar dacă ar părea neglijabilă, diferența de înălțime a punctelor de cunoaștere fixe este cea care marchează diferențele de percepție, pentru că, două puncte de cunoaștere fixe, aflate la înălțimi diferite produc o diferență de spațiu în plan. În acest câmp al diferenței există obiecte care pot marca deosebiri substanțiale în percepție. Lucrul este valabil și în spațiu. Definiția oferită ființei umane: omul este o ființă erectă, simetric bilateral, cu un punct de cunoaștere fix, asupra unui orizont fix. Ne ajută și mai mult să înțelegem mecanismul percepției oferit prin punctul de cunoaștere fix. Primele concepte care ni se impun sunt acelea de direcție, concepte care vor forma perechile ce evoluează mai apoi într-un proces de generalizare, apoi de abstractizare, ca într-un final să cuprindă familii de noțiuni cu un conținut modificat și cu sensuri tot mai îndepărtate de origine. Dacă simetria noastră ar fi orizontală, punctul de cunoaștere fix ar avea o cu totul altă perspectivă asupra realității care și-ar modifica radical procesul de producere a conceptelor. Nu știm cum ar arăta lumea noastră dacă am fi simetrici pe orizontală, și chiar dacă mijloacele unei tehnologii moderne ne-ar putea simula o astfel de realitate, este greu de crezut că am putea reface un proces de generalizare și abstractizare care s-a produs lent și a depins de o sumă de factori despre care, la ora actuală, nu mai avem nici un fel de informații. Din perechile de direcție: Sus-jos; înainte-înapoi; stânga-dreapta – au derivat concepte ce s-au încărcat cu sensuri care au dus la nașterea unor valori importante ale moralei, justiției, filosofiei, religiei etc. Din drept – cu sensul de direcție – și drept – cu sensul de corect – au derivat nenumăratele valori cu care izbutim să marcăm evoluția noastră. Oricât de mult și-a modificat sensul ulterior, conceptul de drept nu a pierdut cu totul semnificația sa originară de direcție, care, la momentul inițial indica un sens bun, promițător, curajos, cuvenit, demn etc. Toate noțiunile derivate din această categorie mențin valori care indică o evoluție ce oferă speranță. Spre deosebire de stâng, care impune categorii aflate la polul opus, și care determină nevoia de a evita apropierea  de situații generate de astfel de concepte.

Întreaga noastră existență este marcată de poziția pe care o avem noi în acest câmp care constituie orizontul în care – într-un anume sens – suntem captivi. Chiar dacă spațiul delimitat de orizont este mobilat – și noi nu mai avem posibilitatea să rămânem conectați la acel cerc ce-l delimitează – multitudinea de concepte în funcție de care ne slujim în relațiile noastre cu realitatea sunt derivate de existența acestui spațiu.

Nu știu dacă modificările radicale, pe care noua poziție impusă de instrumentele tehnologice, sunt bune, sau rele; ceea ce știu este că, obiectele pe care aceste instrumente le ridică între noi și spațiul delimitat de orizontul hărăzit, ascund sensurile originare. Treptat, fără legătura cu acel conținut al originii, perechile de concepte își modifică sensurile, îndepărtându-se de substanța cosmică a acesteia, a originii. După dovezile pe care toate științele ni le pun la îndemână, o astfel de situație nu este de fel rodul plămădit de frământările progresului, ci dimpotrivă; și, în cea mai mare măsură, este datorată unor caractere ce ar trebui împiedicate să ajungă în poziții de relații directe cu astfel de categorii. Din nefericire, până la ora actuală omenirea nu a găsit mijloacele naturale pentru a realiza o astfel de acțiune; toate cele propuse de-a lungul istoriei, fiind administrative, au făcut mai mult rău. Poate că astfel de mijloace nu există, poate că ele sunt atât de subtile încât mintea omenească, mai ales modificată de instrumentele tehnologice, nu izbutește să le sesizeze; ceea ce rămâne – cu amenințarea subînțeleasă a unui grav pericol – este nevoia regăsirii legăturilor cu substața originii sensurilor, și eliminarea atitudinii care caută să desființeze fiecare element ce mai păstrează indicii ale contctului nemijlocit între un Sine și orizontul acestuia.

Desigur există nenumărate motivații încărcate cu cele mai nobile și mai înălțătoare justificări, dar ele sunt doar indicii clare și evidente ale neputinței în forma ei cea mai drastică. Mai sunt și semnele unor interese scăpate de sub controlul rațiunii, ca și evidente dovezi că se pierd legăturile cu Conștiința, acea funcție a Spiritului care gestionează relația cu formele subtile ale materiei. Acestor legături sunt preferate instrumente care să ascundă importanța covârșitoare a subtilelor acțiuni pe care Conștiința știa să le ofere Spiritului. Ne mulțumim să împingem cu violență Conștiința în lumea Moralei, s-o închidem într-un soi de castel fantomă, un castel pe care-l inventăm, și reinventăm la un număr de ani, cu principii tot mai vagi și mai lesne de înlăturat.

Sigur că, în tot acest timp procesul evolutiv al materiei subtile continuă să rămână productiv. Întrebarea care s-ar cuveni să se pună, ar fi: oare sensurile lumii subtile străbat și ființa umană, oferindu-i șansa de a rămâne un element al Universului? A acestui Univers.

Read Full Post »

21 noiembrie, 2014

Oare nu s-ar cuveni să definim ca fiind o dramă a cunoaşterii efortul zadarnic,  pe care străluciţi savanţi ai lumii l-au făcut să convingă opinia publică de o realitate teribil de simplă, şi anume că: diversele ecuaţii cu care îşi rezumau lucrări de ani de zile, nu sunt decât expresii cantitative ale unei realităţi calitative, care ar ar merita o temeinică atitudine filosofică. Eistein, spre exemplu, a atras atenţia în repetate rânduri că: E=mc² este o expresie cantitativă a teoriei relativităţii restrânse, dar că această realitate nu trebuie redusă doar la un  moment cantitativ, şi că – pentru a înţelege în profunzime  efectele relaţiei de echivalenţă între materie şi energie – este nevoie de o atitudine calitativă. Din nefericire ecuaţia eisteiniană a căpătat o valoare axiomatică care a blocat pur şi simplu tentaţia unor analize calitative. Nu putem şti dacă s-au pierdut valori ale cunoaşterii, dar cu siguranţă  nu s-au câştigat unele ce ar fi putut deschide drumuri spre orizonturi noi, mobilate cu obiecte menite să limpezească multitudinea de provocatoare necunoscute apărute odată cu renumita teorie. Aventuri ca cea a lui Zenon care a fost tentat să anuleze rigiditatea unor expresii cantitative, tinzând mereu să atingă o dinamică a procesului calitativ, se pare că nu mai sunt permise astăzi. Întrebarea ar fi: cine blochează o astfel de atitudine? Ce fenomen ciudat se petrece ca, pe măsură ce inventăm instrumente de cunoaştere mai profunde şi mai sofisticate, să anulăm interesul şi îndrăzneala? Privită din afară, cumularea aporturilor, pe care fiecare instrument de cunoaştere inventat şi adăugat capacităţilor dobândite, ar trebui să creeze cel puţin o anume sumă de tentaţii, de curiozităţi, care să îmboldească spiritul. Din defericire, ele există însă într-un spaţiu extrem de redus, de izolat; încât sunt foarte departe de a contamina o colectivitate, aşa cum se întâmpla altă dată. Se pare că există un soi de blocaj al instrumentelor de comunicare, care, pe măsură ce s-au specializat au pierdut din capacităţi. În epoca lui Libnitz, Descartes, Voltaire, chiar dacă din punct de vedere tehnologic instrumentele de comunicare şi cunoaştere erau primitive, din punct de vedere spiritual, ele erau net superioare celor pe care le folosim astăzi. Ca să nu  mai vorbim de timpurile lui Aristotel, Platon sau Pitagora, faţă de care instrumentele nostre spirituale se dovedesc de-a dreptul rudimentare. Probabil că pierderii calităţilor spirituale ale instrumentelor noastre de comunicare datoram şi indiferenţa ( sau resemnarea!?!) cu care acceptam mai degrabă o poziţie cantitativă, faţă de una calitativă, în modul de a vedea realitatea. Practic – cam de jumătate de secol – am pierdut capacitatea de a vedea realitatea în forma ei spirituală, fapt pe care Abraham Moles l-a descris cu precizie pe la începutul anilor ‚70 ai secolului trecut: Caracterul esenţial al procesului de comunicare este reprezentat de mesaj şi această teorie implică ideea că el conţine o cantitate măsurabilă matematic: informaţia. Această cantitate care caracterizează mesajul – definit ca o secvenţă de semne elementare – este legată de lungimea sa, de dimensiunile în spaţiu şi timp ale suportului său sau ale canalului său de transfer (durata cuvântului, suprafaţa unui disc, a unui tablou, numărul de semne imprimate), dar mai ales de improbabilitatea ocurenţei sale, adică de combinaţia pe care o realizează. Într-un astfel de climat, în care expresia cantitativă a devenit elementul primordial al comunicării este foarte greu de aşteptat revelaţia unei atitudini calitative. Nădejdea savanţilor, fie ei din trecutul nostru, fie contemporani, ca tentaţia calitativă să renască, şi lucrările lor să fie îmbogăţite – de ce nu înnobilate! – cu adâncimi surprinzătoare, aduse de aventura propusă de spirit, este tot mai improbabilă. Pentru că: O voinţă intelectuală specială aduce şi menţine o idee raţională în câmpul de activitate raţională care caracterizează un domeniu de raţionalitate (Gaston Bachelard). Ori, o astfel de atitudine evidenţiază că: Există fără îndoială şi multe alte idei prezente, eminamente prezente: intuiţionismele, existenţialismele, fenomenologismele ştiu mai bine decât orice altă filosofie  să trăiască în prezentul gândirii, Dar acest prezent al gândirii le este oferit tocmai ca un „prezent” (Gaston Bachelard) .

Este un caz, care pentru un observator străin de fenomen şi de cazuistică, ar fi, pe bună dreptate, doar o stranie dihotomie ivită aparent fără vreun motiv temeinic. Un accident, s-ar putea spune, ca atare o dihotomie care are gradul ei de umor involuntar.

Din nefericire, noi putem vorbi mai degrabă de o dramă a cunoaşterii care trece prin momente ale căror efecte şi consecinţe nu le poate prevedea. Şi, chiar dacă minţi lucide au încercat să pună în lumina corectă cauze, să descrie o sumă de efecte de loc încurajatoare, mulţimea de „idei prezente” au astupat totul sub tumultul unei cacofonii vândute ca un spectacol al viitorului.

Read Full Post »

12 septembrie, 2014

Există în gândirea teoretică, fie ea filosofică, tehnică sau ştiinţifică, o categorie care pare a nu accepta să se supună unei logici a realităţii. Vorbim despre Nimic. Adică despre categoria care însoţeşte oricare altă categorie teoretică, dar care refuză să se definească în virtutea unui raport, aşa cum fac toate celelalte categorii. Aparent Nimicul ar trebui să fie cu totul lipsit de vreo valoare, numai că lucruruile nu prea stau aşa. Ar trebui, de asemeni, să poată fi neglijat ca o inexistenţă, ceea ce iar se dovedeşte a nu fi posibil. Nimicul, oricum am trata o asemenea categorie, defineşte un teritoriu şi un conţinut. Paradoxal, pentru că Nimicul nu ar trebui să conţină ceva. În teoria mulţimilor, există o definiţie extrem de interesantă care ne-ar putea ajuta să înţelegem mecanismul în virtutea căruia Nimicul funcţionează: este vorba despre mulţimea vidă; definiţia spune: O mulţime se numeşte vidă, dacă, şi numai dacă, nu conţine nici un element. Iată o definiţie extrem de interesantă, pentru că atunci când vorbim de element, vorbim despre o entitate formală. Ca atare, o mulţime vidă nu conţine nici o entitate formală,  vorbim în consecinţă despre o mulţime care este cu totul lipsită de elemente ce pot fi determinate, ceea ce nu înseamnă că mulţimea în sinea ei este lipsită de determinări.  Elementul, fie că este component al unei structuri, fie că el însuşi este o structură primară, se determina ca formă. În cazul Nimicului avem de-a face cu un spaţiu  al lipsei de formă, şi, ca atare, nu se poate defini prin determinări.  Mulţimile formale, însă,  se pot defini prin raportare la Nimic, sau şi mai bine: se definesc cu precizie prin raportare la Nimic, obţinând astfel, determinări caracterizante. Tot ceea ce are formă are nevoie periodic de o trecere prin spaţiul Nimicului, a lipsei de formă, pentru a-şi actualiza determinările. Ceea ce dovedeşte că, departe de a fi o categorie lipsită de valoare şi importanţă, Nimicul este esenţial pentru viaţa şi evoluţia formei, în orice mod s-ar exprima. Istoriceşte vorbind, toate încercările de reducere la Nimic – vezi aporiile lui Zenon, teoremele lui Euclid, filosofia lui Pitagora etc. – sunt cele care au avut rolul de a clarifica statutul unei determinări sau alteia. Aporiile lui Zenon – de exemplu – prin împărţirea la infinit, definesc deopotrivă: tentaţia oricărei mulţimi de a deveni cardinală; dar şi tentaţia Nimicului de a descuraja oricare mulţime să devină cardinală, iar lucrul acesta poate fi evidenţiat prin prezenţa continuă a Nimicului în fiecare stare a  mulţimilor  de elemente ce se crează prin operaţiunea de împărţire; fiecare nouă mulţime obţinută fiind dominată de aceeaşi tentaţie de a deveni cardinală. Prezenţa continuă şi deplină a Nimicului, prin lipsa sa de formă, este cea care oferă capacitatea formei de a-şi determina atributele, de a le particulariza şi singulariza, după caz. Iată că, privit din unghiul acesta de vedere, Nimicul devine o categorie importantă în înţelegerea mecanismelor existenţei conştientă-de-sine (Hegel); raportarea determinărilor către lipsa de formă, determină nevoia continuă de modificare a formei pentru obţinerea acelui exemplar care ar exclude lipsa de formă şi care, astfel, s-ar putea transforma într-o cardinală. În egală măsură, Nimicul dovedeşte că acest lucru nu este permis, pentru că orice mulţime, de orice natură, devenind cardinală ar bloca modalităţile de dezlimitare a Universului, ceea ce ar anula unicitatea formei, adică principiul fundamental de existenţă universală. În felul acesta, Nimicul dovedeşte că expansiunea Univesului este un proces care nu se opreşte nici o clipă, şi că, doar încăpăţânarea noastră de a ne orienta cu ajutorul dimensiunilor ne împiedică să observăm că tot ceea ce este în jurul nostru este supus expansiunii. În Univers nu există două momente ale aceleiaşi clipe, aşa cum nu există nici aceeaşi clipă a clipei, iar distanţa dintre fiecare moment, nu este altceva decât o altă etapă a unui Univers care nu poate fi sub nici o formă egal cu el însuşi. Lamasii spun: Înaintea mea, în spatele meu, în cele zece direcţii, oriunde privesc, văd “însăşi existenţa”, or, existenţa este un proces, şi ca atare se supune principiilor care determină evoluţia. Limitările nu aparţin procesului ci formelor care contribuie la întreţinerea acestui. Nu procesul este perisabil, ci formele lui, care sunt compuse şi care sunt dominate de memoria originii.

Read Full Post »

Older Posts »