Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘contaminare’

Am repetat în câteva rânduri că termenul: Noțiune – merită ceva mai multă atenție și că, modul în care este tratat produce o sumă de distorsiuni ( de la cele mai subtile, până la cele efectiv brutale) care nu se datorează termenului în sine, ci modului cum interpretăm semnele emise de acesta. Acestor interpretări datorăm conduita contradictorie în relație cu relieful realității prezente, în cele mai multe cazuri această conduită depinde de pornirile subiective individuale, pe care adesea, conștiința  le transformăîntr-un soi de axiome ce sunt apoi împărtășite apoi prin contaminare la nivel de rațiune.  Noțiunea este o formă a materiei care, chiar dacă aparent se adresează simțurilor, nu este percepută de acestea, ci este ridicată la nivelul conștiinței de unde, conținutul ei indică simțurilor prezența unei, sau unor forme subtile, pe care experiențele eminamente empirice nu le pot revela și nici caracteriza. De regulă, gândim că informațiile pe care o Noțiune le propagă, trebuie să fi compacte, legate direct de valorile unui corp. Astfel, imaginea pe care vom avea despre corpul respectiv va fi – credem noi – cât mai exactă, ca și raporturile acestuia cu alte corpuri. Cu toate că, de când e lumea, lume, s-a dovedit că, în Univers lucrurile nu stau de loc așa, și că Principiul Polarității, precum și Principiul Vibrației dovedesc că; Noțiunea poartă o anume cantitate de informații subtile, foarte sensibile și foarte fertile, informații ce devin active sub amprenta specifică a particularului, contribuind substanțial la îmbogațărea câmpurilor morfice. Aceste informații morfice, pe care Noțiunea le poartă comportându-se ca un vector-suport, se datorează relației acesteia cu obiectele cu care crează o polaritate. Ea evoluează în același sens, și în același ritm, cu obiectul de care este legată prin relația de polaritate, doar că emite altă varietate de informații. Unele dintre ele sunt cele care păstrează elemente despre imaginea obiectului de care este legată; altele însă îndeamnă la evadări în teritoriile vecine. În consecință, nu putem caracteriza obiectele aflate în stadii primare, ca fiind capabile să emită noțiuni bogate în informații. Mulțumindu-ne  să acceptăm pentru Noțiune  o funcție denominativă,  există riscul să pierdem întreg spectrul de informații care există între aceasta și obiectul în sine. Iată de ce, pentru persoanele care au înclinat spre a defini Noțiunea, ca și multe dintre operațiunile pe care i le datorăm, ca operând într-un câmp al Ideii. Ceea ced înseamnă – spun aceștia – că nu avem de-a face cu elemente materiale, iar cei care operează cu astel de termeni rămân în afara lumii materiale. Doar că, Universul, în totul lui este material, și chiar dacă Principiul Mentalismului afirmă că: “Totul e spirit; Universul este mental.” – asta nu neagă existența materială a Universului. Universul însă există doar între limitele capacității mele de a cunoaște. Tot ce nu este cuprins între aceste limite, nu există.

Ca să înțelegem mai bine acestă stare de fapt, e bine să aruncăm o privirea asupra mitului lui Prometeu, eroul care a furat focul. Mitul are două nivele: unul cel al Focului, simbolul Spiritului, o esență cu care poți cuceri stările subtile ale Universului și pe care doar cei harăziți o pot gestiona; și stânca, simbolul materiei, cea care face captivi întru suferință. Cei care pot gestional Focul (Spiritul) sunt cei care se desprind de captivitatea materiei. Soluția, ne îndeamnă mitul, este nu să furăm Focul ci să-l câștigăm, să ajungem demni pentru a fi însușiți și eliberați în esență. Stânca (Materia) este cea care ne face captivi și ne hărăzește suferinței și ignoranței, pentru că lupta continua cu suferința ne orbește, ne limitează la a repeta continuu aceleași gesturi și aceleași greșeli. Din punctul de vedere al unei gândiri reducționiste cum este cea materialistă, desigur Prometeu este un erou și gestul său este o jertfă, dar din punctul de vedere al unei gândiri ermetice lucrurile nu mai sunt la fel de, iar poziția lui Prometeu este mai degrabă cea a unui nesăbuit, din cauza căruia s-ar fi putut pierde procesul subtil care pune în circulație suma de informații generate de tandemul Noțiune – Obiect, care funcționează după regulile emise de Principiul Polarității ( „Totul e dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul și neasemănătorul au aceeași semnificație; polii opuși au o natură identică însă de gradde diferite; extremele se atind; toate adevărurile nu sunt decât neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate”) – pe care ermeticii l-au enunțat -, ca atare Noțiunea se comportă ca o jumătate de polaritate și funcționează ca un spectru, facilitând astfel cunoașterea în întregul ei. Cealaltă jumătate este Obiectul în sine, Forma de masă, cu toate calitățile și atributele sale. Ca să avem o imagine materială a unei asemenea polarități putem să ne amintim formele desenate de pilitura de fier într-un câmp magnetic, acolo unde, undele emise de  cei doi poli organizează metalul după o formă ce tinde spre simetrie și ne ajută să vizualizăm existența  unor formațiuni non-materiale care provin dintr-un obiect material. De fapt vorbim de un obiect Material (magnetul) tocmai datorită undelor emise, altminteri am avea un obiect de masă.

Faptul că Noțiunea nu poate fi percepută direct prin simțuri, o face să aibă cu formele de masă relații sensibile și instabile. Se poate spune că, Noțiunea este capabilă să lămurească ordinea  relației: Noțiune – Formă de masă în diferite structuri, oferind-o gradual cunoașterii, tot atât de bine cum poate să și adâncească – la fel de gradual – starea de confuzie. Nu putem vorbi de confuzie, eroare sau trădare ca de ceva ce Noțiunea face programatic, urmărind anumite scopuri, ci ca despre ceva ce un alt principiu Hermetic definește: Principiul Karmei, sau principiul cauză-efect ne spune că fiecărei cauze corespunde un anume efect, ori, lanțul acesta odată inițiat nu mai poate fi oprit până la consumarea definitivă. Și, iată cum, ceea ce părea a fi rezultatul logicii unei filosofii esoterice se dovedește a fi o regulă fundamentală a stării primordiale a materiei: “Când schimbi modul în care te uiţi la lucruri, lucrurile la care te uiţi se schimbă!”  (Wayne Dyer)   Și astfel, putem afirma că trădarea nu pornește de la Noțiune, ci de la opțiune, cea cu care am hotărât o anume conduită nouă; iar modul cum arată noua stare a relației Noțiune – Formă de masă nu se datorează nici magiei, nu este nici vreun episod mistic, ci doar o cale pentru care am optat și în care materia se comportă ca atare. Dar, ceea ce este foarte important, probează faptul că Noțiunea este o formă materială. Cred că ar fi interesant să urmărim schema pe care au sugerat-o anticii filosofi, căutând să înțeleagă mecanica subtilă care o guvernează. Pornind de la Marele Tot (Eterul sau Akasa, Haosul Primordial din Mitologie) din care s-a decantat materia și apoi Dumnezeu Creatorul, cel ce  a dat naștere lumii noastre în forma ei arhetipală.  Pentru un anume timde mitologie este o lume care s-a născut dintr-o nevoie divină, anume aceea a  Dumnezeului Creator, care a legat Noțiunea de fiecare formă și a hotărât ca ele să evolueze împreună, fără, însă, să aibă un destin comun. Pentru spiritele care nu cred în acestă forță divină, cum este și al meu – Nevoia este cea care pune în mișcare procesele finalizate cu elemente ce aparțin lumii. După părerea mea, trebuie să acordăm în egală măsură atenție și mitologiei care susține că Totul este o entitate în care se cuprind toate celelalte entități, obligate fiind să coexiste într-o eternă relație, cauză pentru care cunoașterea este numai particulară. Nu poate exista o cunoaștere a generalului, adică a Totului, ci doar una punctuală și din cauza acestui fapt, în cunoaștere nu contează adâncimea – pentru că ea va fi întotdeauna în raport direct cu momentul – ci sensul. Cunoașterea este corectă dacă sensul e corect și în raport direct cu sensul evoluției care este unisensuală.

Atunci când acceptăm că Totul este o realitate substanțială, trebuie să-i acordăm și Noțiunii același statut, pentru că face parte din aceeași familie, ca atare și Totul și Noțiunea sunt stări ale materiei.

Ieșind din societatea tradițională și acceptând mentalitatea  pornită din  principiile create de corifeii Industrialismului – principii ce-și au rădăcinile în modelul ecuației economiei și a bogatei literaturi născute din diferitele interpretări ale acesteia -, o mulțime de ideologii și doctrine au căutat și continuă să caute eliminarea dualiltății energie-masă, tratând materia ca pe un material, ori Noțiunea reprezintă partea de creativitate a masei. Ea este cea care inițiază unda de formă și o preface continuu în relație directă cu condițiile realității. Ca atare, Noțiunea este acea stare a materiei formată din două paliere: Noțunea-pură și Noțiunea-practică, așa cum energia în sine are două nivele: cel pur și cel practic. Domnnul Immanuel Kant a definit aceste paliere și a enunțat funcții ale lor . Când vorbim de puritatea Noțiunii nu facem referire la gradul ei de curățenie, ci la faptul că în ea sunt cuprinse toate variabilele prezente, ca și cele  presupuse ale rațiunii practice. Starea de puritate, este acea stare care presupune  absolut toate formele posibile – posibile sau probabile; virtuale sau reale; aparținând devenirii sau nu – ale unei etități. Vorbim de un spectru în care vibrațiile alcătuiesc fascicole ce vor deveni energii practice și vor crea funcții pentru entitate cu ale cărei vibrații, fascicolul se află în armonie. Modelul ecuației propusă de filosofii materialismului-dialectic reprezintă  descrierea unui proces și nu sinteza acestuia, ca atare termenii săi nu sunt simboluri care să permită abstractizarea acțiunilor ci denumiri ale unor operațiuni, desfășurate într-o anumită ordine. Respectiva egalitate, care are pretenția de a reprezenta baza ideologică a unui anume segment de organizare socială, ne propune două sisteme utopice. Atât Capitalismul cât și Comunismul sunt rezultatul unor propuneri teoretice utopice, derivate dintr-o egalitate care a extras din realitate prin recucere un număr de termeni pe care i-au pus într-o relație de egalitate. Așadar, din spectrul universalității – cu toate semnificațiile generalității – au fost alese câteva fascicole particulare, apoi investite cu funcții de generalitate. Modelul acesta se dovedește că nu rezistă probei celei mai importante: abstractizarea; el nu se poate abstractiza, rămâne în limitele particularității și accelerează procesul reducționist. La ora actuală, cele două sisteme au ajuns să funcționeze ca niște micro-climate închise în niște baloane.  Un numă foarte mare de Noțiuni caracterizante pentru starea de evoluție a materiei nu pot fi folosite pentru a opera în sistemele propuse de cei doi filosofi, ceea ce dă naștere unor tulburări de percepție cu efecte grave asupra sensului cunoașterii. Pentru o scurtă perioadă de timp în istorie, modelul propus a dat senzația că va putea asimila rând pe rând, sub alte condiții, Noțiunile aflate în circulație în societatea tradițională, cele care au întreținut – cu toate funcțiile sale – abstractizarea. S-a dovedit destul de repede, faptul că, într-un sistem particular ce nu permite abstractizarea, Noțiunile respective nu pot iniția funcții, ba – ceea ce este suficient de nociv – vor continua să impulsioneze evoluția funcțiilor universale, agravând starea de confuzie. Procesele care nu vor fi recunoscute ca fiind “materiale”, adică cele care  nu aparțin unui perimetru stabilit pornind de la egalitatea propusă de Marx și Engels, fie vor fi ignorate, fie vor fi declarate ca făcând parte din sferele unor sisteme catalogate ca “obscurantiste”, adică ermetice, ocultiste, mistice etc. Ideologii acestui model au întrebuințat metode de cele mai multe ori cinice în ceea ce privește procesele care nu puteau fi înghesuite în modelul  “materialist”, deformând lanțul cauză-efect pentru a dovedi lipsa de materialitate a noțiunilor, a conceptelor sau a categoriilor cu care se opera. Noțiunile cu care s-a operat și cu care continuă să se opereze induc concepția reducționistă că în Univers entitățile se impart în: materiale, adică entități care se bucură de o existență autonomă determinată de materialitate și “idealiste” adică cele care nu se pot bucura de o astfel de existență, ele fiind doar creația unor imaginații mai mult sau mai puțin educate. Un exemplu edificator ar fi relația dintre Legea Atracției Universale a lui Newton și legea Gravitației sau Legea Relativității Universale a lui Eisten. Legea Atracției Universale a lui Newton stabilește că între corpurile punctiforme funcționează o atracție univesală. Din această lege, Newton extrage Legea gravitației care stipulează ca un corp mai mare atrage un corp mai mic pe care-l ține captiv. Atributele corpurilor punctiforme sunt în relație directă cu dimensiunile, volumul, densitatea etc. iar relațiile dintre acestea dau naștere acelor calități pe care le putem percepe prin simțurile noastre și le putem transforma prin simboluri matematice în relații logice, cu care stabilim nivelul evoluției. Legile lui Eistein,  în schimb stabilesc că relațiile dintre corpuri nu sunt generate de atributele caracteristice acestora, ci mai degrabă de  cauze relative. Astfel, Eistein susține – fără să încerce să anuleze Legea gravitației a lui Newton – că în cazul gravitației, nu este vorba despre atracție ci despre curbarea spațiului ca efect al greutăți corpurilor. Spațiul se curbează direct proporțional cu greutatea corpurilor, în consecință nu calitățile corpului crează gravitația prin relații directe cu un alt corp, ci acțiunea acestuia asupra spațiului care va stabili regulile specifice ale unei relativități particulare.

Read Full Post »

            S-au făcut eforturi deosebite, s-au scris munţi de cărţi, s-au dedicat vieţi pentru ca tot ce închide în ea Tradiţia să fie ferit de efectul subiectivităţii, dar, în egală măsură, şi pentru a nega funcţiile acesteia, urmând a fi înlocuite cu altele cu mult mai operative. O mare nevoie  – justificată dealtminteri –  impune ca ceea ce ajunge la noi prin tradiţie să nu fie supus alienării. Nevoie din care se desprind două atitudini radicale: una de negare totală, şi cea de a doua de abandon în faţa certitudinilor pe care le presupune. O a treia tendinţă însă, în întregimea ei ambiguă şi plină de compromisuri, din care rezultă suficiente expresii alienate produse prin contaminarea dintre o valoare tradiţională şi o aspiraţie a timpului, imprimă caracterul de versatilitate al Tradiţiei. Oricare ar fi tendinţa pe care o abordează Tradiţia, o etapă este obligatoriu de parcurs şi ea se datorează faptului că, oricum ar fi, Tradiţia rămâne o categorie ale cărei calităţi, într-o primă fază, se păstrează printr-o oralitate mai degrabă anecdotică. Abia atunci când  respectivele calităţi s-au stabilizat, s-au dovedit certitudini, abia atunci vor fi analizate prin sisteme fie ele ştiinţifice, fie doar paleative. Caz în care fiecare tendinţă a Tradiţiei poate fi argumentată şi susţinută cu dovezi culese dintr-o realitate. Această stare de fapt face ca Tradiţia să fie , mereu vulnerabilă şi versatilă. Pare un paradox, Tradiţia prin însăşi definiţia ei ar trebui să nu poată fi nici vulnerabilă şi nici versatilă. Şi o întreagă cohortă de  aparenţe caută să dovedească faptul că  aşa este. Asta pentru că în fondul ei Tradiţia ne propune  de cele mai multe ori valori cu statut de axiomă, doar că acestea, valorile, provin din acţiuni de contaminare consumate, în care unele atribute au rezistat probei timpului şi  s-au adăugat fondului axiomatic trecând prin perioade lungi de istorie.  Ajungând la noi caută a impune o samă de adevăruri bazate pe certitudini foarte greu de contestat în contextual axiomatic în care sunt folosite. Comportamentul axiomatic al Tradiţiei determină ca procesele de contaminare consumate în trecutul istoric să fie trecute în uitare şi, oadată cu ele, şi caracterul versatil al Tradiţiei. Proba  istoricizării a fost trecută prin contaminări care au născut compuşi şi recompuşi, din care Tradiţia s-a desprins întotdeauna şi a tins spre o revenire în matca ei de origine, care să-i justifice acţiunile  pe care nu ezită să le comită. O memorie a stării de origine, acţionează întotdeauna asupra Tradiţiei, cu efecte asupra fiecărui act consumat Aceste acte dovedesc faptul că valorile care se adaugă Tradiţiei în procesul de istoricizare pe care-l consumă, nu sunt nişte constante ale unei axe precise, ci sunt  vectori care operează fiecare în  câmpuri specifice. Iată de ce atributele Tradiţiei pot fi folositoare în absolut orice situaţie pentru obţinerea unui proces inovator, în egală măsură fiind tot atâţia factori de inhibare a unui proces de inovare. De la această observaţie se poate afirma că în Tradiţie există un continuu proces de segregare a atributelor. Vorbim de un proces teribil de ciudat, pentru că segregarea la care ne referim nu acţionează doar asupra unor categorii anumite de atribute din Tradiţie, folosindu-le pe toate celelalte pentru a obţine un corp stabil şi lesene de caracterizat. În cazul Tradiţiei, segregarea este exercitată asupra tuturor atributelor, în funcţie de specificul procesului de contaminare în care este implicată, ceea ce determină ca  acţiunea de  segregare să nu ocolească nici unul dintre atribute, totul depinzând de tendinţele reclamate în  relaţia de contaminare. Expresia vectorială a atributelor provoacă apariţia de forme ce se dezvoltă între anumite limite, ceea ce îndeobşte numim matricii, matricii ale căror variabile se vor dezvolta în tot atâtea destine. Iar Tradiţia va continua existenţa ei paradoxală impunând perechi de vectori inhibitori şi  de inovare în egală măsură. Contactul cu valorile cuprinse în Tradiţie este ab initio şi provocator, dar şi inhibitor, mai ales datorită forţei pe care fiecare valoare din corpul acesteia o conţine intrinsic. Fiecare acţiune de contaminare necesită, fie o calitate deosebită a creativităţii, fie o anume abilitate a obedienţei, procese menite să producă valori care iniţial fac parte doar din anecdotica oralităţii, dar care au suficientă forţă să se supună unui parcurs de istoricizare. Odată ce respectivele valori au fost produse, Tradiţia tinde spre recâştigarea normalităţii poziţiei sale, capabilă să aştepte consumarea istoricizării valorilor nou create. Astfel, de-a lungul istoriei, vom constata că aparenţa unor violente confruntări din procesele de contaminare, a sfârşit producând valori ce se regăsesc într-o deplină armonie odată ce au fost integrate de Tradiţie.

Read Full Post »