Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘confuzie’

“Intenția mea nu este de a expune metoda pe care fiecare ar trebui s-o urmeze pentru a-și călăuzi bine rațiunea, ci doar de a arăta în ce fel mi-am călăuzit-o pe a mea… sper că voi fi util unora și nu voi dăuna nimănui.” – spune  Descartes în “Discurs asupra metodei”, carte ce va deveni fundamentală pentru modelul cartezian de a gândi. Se părea că, plecând de la singurul adevăr absolut și indiscutabil pe care Descartes îl definește, și anume că cel care gândește există;  asigură strădania de a-ți conduce rațiunea  printr-o metodă, ce va ajuta subiectul să limpezească prea multele și prea desele momente de confuzie create  în gândirea coordonată de viziunea unei voințe divine și relevată prin arhetipuri sau simboluri. În fapt, nu era altceva decât încercarea de a înlătura cât mai mulți factori subiectivi dintr-un discurs. Asemeni tuturor gânditorilor de până la Eistein, și Descartes crede în liniaritatea metodei sale; ca atare discursul său pleacă de la un adevăr absolut și caută să atingă un alt adevăr absolut, cele două adevăruri devenind punctele unei axe pe care să se fixeze perechi de coordonate care desemnează un traseu.   Cu vreo trei sute de ani după ce Descartes își elaborează metoda,  Alejo Carpentier publică romanul “Recursul la metodă”, care nu este nimic altceva decât demonstrația că orice metodă poate fi expusă unui recurs, mai mult, că orice metodă transpusă în realitate, prilejuiește apariția unui recurs cu care omenirea se va întâlni, așa cum dovedea lumea americo-latină a acelor vremuri, și pe care marii romancieri ai timpului (Marquez, Carpentier, Sabato, Montalva etc.) o descriu ca pe  un recurs la contemporaneitate. Carpentier nu se sfiește să parodieze discursul filosofului, descriind destinul Dictatorului, odată ajuns în lumea europeană, ca pe o dulce-amară și dezlânată existență, cu totul în afara vreunei metode sau a vreunui recurs la metodă. Nu mai putem vorbi despre un parcurs liniar, cauzele și efectele nu mai au legături, punctuale, atât de definitive sau atât de strânse, iar itinerarul se abate și se transformă într-o spirală pe care punctele se așează unul deasupra altuia fiecare pe o spiră superioară.

Discursul lui Descartes, devenit un model care are la bază rigoarea  metodei, va fi urmat o perioadă și va părea să confirme supremația unui adevăr absolut.  Pentru filosoful francez, raportul dintre rațiune și materia care deține mulțimea de adevăruri ale lumii se stabilește prin metode care se sprijină pe coordonatele unor axe relevate de adevăruri aflate la o oarecare distanță unul de altul. Asta, spre deosebire de Newton, pentru care un adevăr este descoperit de o lege, dacă aceasta este obiectivă, ca atare are capacitatea de a ordona materia ce duce la respectivul adevăr.  „Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea” – spune genialul savant cu puțin înaintea morții. Pentru Newton, adevărul este obiectiv și definibil, dar mai puțin absolut și pentru a-l aduce la suprafața materiei este necesar și suficient să inventezi instrumentele potrivite.

Apariția unui recurs la discursul filosofului francez, relativizează principiul adevărului absolut și inclină balanța, mai degrabă spre concepția lui Newton, iar noua formă  a metodei devine: să gândești nu despre Univers, ci în Univers. Dacă Descartes caută coordonatele capabile să conducă la un adevăr absolut, Newton acceptă existența adevărurilor în ființa fiecăruia dintre noi, iar distanța până la acestea este dată de interesul și capacitatea noastră de a ne crea instrumentele potrivite. Exemplul lui Carpentier fiind edificator; atitudinea lui față de discursul lui Descartes fiind mai degrabă critic, iar instrumentele cu care lucrează pledând pentru un parcurs, mai degrabă lipsit de metodă. Atitudine care se consolidează în zilele noastre, când fiecare discurs despre o metodă este supus unor excursuri care lansează în eter, constelații – mai mult sau mai puțin complicate – de structuri pornite din diferite puncte ale respectivei metode, și care au trasee surprinzătoare. Nici  fragila liniaritate – plecată din supoziția unui adevăr absolut -,  nici conformația pretențioasă a structurilor care dau naștere spiralei, ca expresie a ciclului ce se modifică prin sine, nici  explozivele construcții, care pretind supremația asupra unui spațiu limitat și care provin dintr-un excurs, nu dovedesc altceva decât forța aparenței. Suntem în plină – și deplină – metafizică, în care nimic nu este absolut. Dacă, recursul la discurs era pornit de constrângerile unei particularități sociale, care făcea atrăgatoare nevoia revenirii “într-o contemporaneitate globală”, ce de la distanță părea dulce și promițătoare; excursul la discurs caută să impună o “ contemporaneitate punctuală” (ca atare cu atât mai aparentă), având legături volatile cu realitatea obiectivă ca și cu cea aparentă, legături care se sfărâmă la cea mai slabă oscilație a vreunei valori. Și dacă valoarea discursului consolidează metoda, recursul dă naștere unui model, și astfel facem cunoștință cu oscilația între sisteme de valori, în urma cărora au apărut atitudinile propuse de Marx și Engels (Vestita ecuație a procesului industrial și toată literatura despre sisteme social-ideologice care pornesc de la unele economice ce s-ar opune unul altuia – ceea ce este un fals.); ajungem la excursul discursului ce se desprinde dintr-un punct al metodei și este capabil să deseneze trasee foarte depărtate de adâncimile pe care le găsim în gândirea învățaților tradiționali. Fie discursul, fie recursul sau excursul la metodă sunt sisteme de coordonate ale modelului cartezian, care au o existență ce se izolează, acceptând aparența. Gânditorii de dinaintea lui Descartes, acceptă aparența ca o funcție  a creației divine, menită să fie expresia voinței Creatorului, care propune omenirii relativitatea ca formă de libertate. Absolutul fiind cealaltă variantă a ființării, cea inexorabilă, lipsită cu totul de orice formă a libertății.  Cele două variante sunt, dacă vreți, același joc al discursului și recursului, iar  excursul la metodă, pornește oricând, din orice punct al ființării, pentru a limita evoluția oricărei forme.

Este evident că există diferențe substanțiale între poziția unui eseist sau a unei personalități creative  și cea a unui savant. Eseistul este cel care încearcă să-și subordoneze relațiile dintre atribute, dintre legăturile directe sau complementare, tinzând să pătrundă cât mai adânc în structura  substanței ( vezi chiar atitudinea lui Carpentier). Savantul, în schimb, este preocupat de punctele în care legăturile din structura unei realități se intersectează și produc premisele unor naturi care emit unde morfice. Chiar dacă diferențele dintre poziția eseistului și cea a savantului sunt numeroase și par în multe cazuri ireconciliabile, acțiunile pornite din ambele converg către aceeași realitate și propun aceleași forme de relativitate ale unor naturi generatoare de vibrații cu funcții morfice. Relativitatea care guvernează ființarea naturilor producătoare de vibrații este aceea care stabilește substanțialitatea acestora. Vidul, Nimicul, Haosul, Abisul nu este altceva decât expresia non-spațiului, care devine pe măsură ce numărul  de vibrații crește și se diferențiază făcând posibilă apariția Formei. Vorbim de un proces care parcurge o durată, nu este un proces instantaneu ci unul care se ivește prin adițiune, are un anume sens și o anume substanță. În general, vorbim mereu despre materializare într-un asemenea caz, doar că TOTUL este materie – de la inefabil, la vibrație și Formă, totul este materie. De la Gînd la Produs, parcurgem etape diferite ale substanțialității materiei, ceea ce ar trebui să stabilească  o anume unitate a modului de a gândi care să găzduiască modelele atât de diverse al gândirii, ceea ce ar avea ca rezultat acea libertate deplină pe care o au formele incipiente, cu mult înaintea apariției specializărilor impuse de relațiile specifice cu o realitate, fie ea aparentă sau obiectivă. Savanți ca Jung sau Sheldrake au pătruns într-un astfel de model, și, chiar dacă au primit foarte multe reproșuri din partea adepților modelului de gândire cartezian, se pare că sunt cu mult mai aproape de o astfel de formă de libertate care există doar în durată. Și nu vorbim de durată ca o unitate de timp, ci ca un orizont al existenței în care  “câmpurile morfice” sunt cele care hotărăsc geografia.

Faptul că, eliminând treptat alte formne, modelul de gândire cartezian s-a impus în conștiința omenirii ca fiind “cel adevărat”, a generat o anume formă de comoditate ce ne îndepărtează tot mai evident de impulsurile pe care existența le imprimă prin libertate. Singurul rezultat evident este că oamenii devin din ce în ce mai captivi acțiunilor și efectelor acestei comodități și se îndepărterază de existența liberă, reducând agresiv formele de aparență ce constituie substanța ființări. Se poate spune că formele aparenței, hotărăsc soartea omenirii, asemeni formelor deveite existență. Ne îngrijorăm, pe măsură ce forme concrete de existență dispar, și asta doar pentru că au o substațialitate ușor perceptibilă, dar nu băgăm de seamă, cu nici un chip, dispariția formelor de aparență de o substanțialitate subtilă; adică acea substanțialitate capabilă să întrețină relațiile cu câmpurile și undele morfice ce constituie ființarea însăși. Trebuie ca nivelul morfic să  devină perceptibil prin mijloacele pe care le putem educa cu o anume ușurință  – este vorba de simțuri, de rațiune, de conștiință etc. – pentru ca să acceptăm existența unor relații. Pentru celelalte relații, cele ce pot fi sesizate cu mijloace subtile, preferăm să apelăm la persone care sunt înzestrate și nu facem nici un efort pentru a ne educa să înțelegem modalitatea de comunicare specifică a acestora.

Advertisements

Read Full Post »

Un peisaj haotic se întindea la picioarele lui. Forfota maşinilor care ieşeau sau intrau în parcări, grupurile de indivizi ce vorbeau zgomotos, chioşcurile felurite la care oamenii târguiau nimicuri, toate acestea îl făceau să înţeleagă că venise într-un oraş pe care nu-l cunoştea. Dar cel mai mult îl irita mirosul. Oraşul acesta îşi schimbase cu totul mirosul. De acolo, din înălţimea celor câteva trepte, simţea un miros străin care-i comunica brutal zădărnicia călătoriei. Acum se întreba pentru ce voise să vină în acest oraş? Ce-l mai lega de el, după atâta amar de vreme – douăzeci  şi cinci de ani sunt o viaţă de om, care te leagă şi te dezleagă de multe fapte şi gânduri. După şocul din gară, mirosul nou al oraşului acesta îl buimăcise. Se simţea confuz şi după câţiva paşi se lovi de zgomotul cumplit al intersecţiei. Mulţime grăbită, maşini, claxoane, voci stridente, tramvaie scârţâind în curbe, negustori şi mici meseriaşi, vânzători de ziare, strigătele samsarilor de la diferitele microbuze plecând spre cele patru zări. Toată hărmălaia aceasta, harnică, interesată, insistentă, îl făcu să se oprească şi să privească stânjenit. Bulevardele se lărgiseră şi putea vedea până departe cum se prelungeşte  viermuiala,  pornită de faptele mărunte, necesare ale unei zile a oraşului. Privea în lungul străzilor largi, pornite din intersecţie şi-şi dădea seama că tot ceea ce vedea el acum,  era de fapt lumea năzuinţelor secrete ale cetăţenilor acestuia. El vedea rezultatul, efectul unor cauze ce nici nu puteau fi presupuse. Acum putea să înţeleagă mai bine că o lume se stinsese cu totul sub apăsarea alteia care ţâşnise viguros. „De fapt, îşi spunea, la rându-mi, şi eu sunt rezultatul gândurilor mele. Nu eu le gândesc pe ele, ci ele se înfiripă pe nesimţite din diferitele adâncuri ale fiinţei mele, sunt izvorâte din diferitele nevoi ce mor şi se nasc în fiinţa mea, în fiecare clipă, în fiecare clipă; şi, dintr-o dată, se împlinesc cu claritate, mi se impun. Iar eu cred că le-am inventat, că le-am izvodit din multă inteligenţa mea, când eu  sunt doar motivul pentru care ele se străduie să ia formă. Atâta doar: motivul. Eu sunt doar rodul gândurilor mele, care încearcă să mă pună în acord cu ceea ce se întâmplă în jurul meu. Şi dacă sunt mai curios, şi dacă iscodesc mai adânc, şi dacă scormonesc prin realitate, atunci gândurile mele sunt nevoite să prindă forme tot mai surprinzătoare, iar eu mă bucur, crezând că inteligenţa mea  a crescut peste noapte. Asemenea lucru se petrece oraşului, care este oglinda necruţătoare a cetăţenilor lui, tot aşa cum gândurile mele sunt oglinda neiertătoare a firii mele, a modului cum îmi trec viaţa.” Aşa gândea, şi pur şi simplu nu se mai putea desprinde din intersecţia aceea. Stătea şi privea totul de parcă ar fi fost la un muzeu, unde chipurile pictate ar fi prins viaţă şi s-ar fi pornit să-şi împlinească destinele numai pentru a se face mai bine înţelese. Privea uneori larg peste mulţime, sau, alteori, se pornea să iscodească vreun chip preocupat cu treburile lui. Oricum ar fi fost, putea să îngheţe în imagini fiecare moment al realităţii care se desfăşura în faţa lui. Să le întoarcă astfel pe simeza de pe care se desprinseseră cu insolenţă. Bătrânul covrigar, sau tânărul care vindea ochelari de soare ieftini, alt bătrân stând în faţa unui cântar, femeia subţire, sprinţară, de la micul chioşc de ziare, un negustor de gablonţuri care lucra diverse fleacuri pe genunchi, şi trecători, mereu alţi trecători, grăbiţi, curioşi, indiferenţi, apatici, ori din cei ce trebuiau să piardă timpul cumva. Femeia tânără şi frumoasă, ispititoare, domnul scrobit, purtând o geantă scumpă plină ochi de interese, studenţii cu bagaje nefireşti de mari, pensionari cu plase îngreunate, meseriaşi alergând după ceva trebuincios, copii cu gura căscată la forfotă. „Şi fiecare gest al lor face oraşul acesta, pe care-l văd eu acum, iar  ei nici măcar nu ştiu asta, nu realizează, fiind în mijlocul existenţei. Nu ştiu nimic nici despre durerea mea, despre surpriză, pentru că acum mulţi ani am lăsat un alt oraş, şi deci alţi oameni, în aceea noapte a despărţirii.” Acum trebuia să ia o hotărâre. Stătea şi se întreba dacă mai are rost să rămână, după ce a înţeles limpede că nu va mai găsi nimic din ceea ce şi-ar fi dorit; sau e mai bine să plece, să se piardă, să se afunde în bucuria drumului, a călătoriei. Doar gândul vechiului său atelier îl ţinea, pentru că acolo se puteau izvodi nişte poveşti pe care simţea nevoia să le spună. Doar asta-l ţinea. Altminteri ar fi plecat în clipa următoare, s-ar fi pierdut neştiut, aşa cum şi sosise.

Soarele începea să se întărească şi scântei surprinzătoare izbucneau de peste tot, din parbrize, din geamurile locuinţelor, din pereţii cortină ai clădirilor noi, din vitrine. Era un joc obositor care se suprapunea peste zgomotele de tot felul ale străzii. Simţea tot mai mult nevoia unui loc liniştit, retras. Simţea nevoia să ajungă undeva, unde să aibă în faţă un chip cunoscut, o ceaşcă de cafea şi amintiri despre eroicele tinereţi. Pentru că tinereţea este întotdeauna eroică.

Părăsi intersecţia fără să mai bage în seamă lumea din jurul său. Mergea agale fără vreo ţintă precisă, undeva, vag, în sufletul său se strecura nevoia de a revedea locul unde fusese ucenic de la treisprezece ani. Voia să meargă prima dată la bătrânul atelier, era un mod de a închide un cerc al spiralei, şi de a porni un altul care îl va purta din nou spre necunoscut. Micul atelier din coasta cimitirului unde învăţase să cioplească piatra, acolo i se hotărâse destinul.  Oricum, tot ce se petrecuse odinioară acolo era fum, mai erau doar amintiri aciuate în sufletele câtorva oameni care îşi legaseră existenţa  câtva timp de oportunităţile ce li se ofereau. Lui, pentru că era sărac, neştiutor şi tare dornic să înveţe ceva, altora pentru că erau pricepuţi, dar şi  celor nepăsători care puteau face foarte bine orice altceva.

Îşi spuse că cel mai bine ar fi să meargă de-a lungul râului şi apoi să se abată pentru a ajunge la vechiul atelier. Spera să regăsească un strop din liniştea de altă dată, mergând pe lângă firul apei, departe de forfota străzii.

Read Full Post »

 

 

 

            Să nu încercaţi vreodată să vă plângeţi unui eschimos de croiala costumului dumneavoastră de plajă. Bietul om va fi pus într-o situaţie fără ieşire. Pe de o parte va înţelege că aveţi un oarecare necaz, dar, pe de altă parte, substanţa pricinii nu va ajunge la el. Va pluti într-o dilemă, şi viaţa lui va fi aruncată pradă confuziei. Orice aţi face termenii puşi în discuţie vor avea înţelesuri diferite. Aparent veţi discuta despre acelaşi lucru. Doar aparent, pentru că fiecare va înţelege realitatea după sensurile cunoscute. Acelaşi lucru se întâmplă cu cei ce astăzi fac administraţia comunităţilor noastre. În cei douăzeci de an scurşi, o anume cultură a prins să-şi înrădăcineze noţiunile, să-şi definească substantivele, şi verbele, şi atributele. O altă limbă s-a născut, şi o altă  mentalitate s-a înstăpânit. Orizontul lor a glisat uşurel de pe orizontul nostru, asta şi pentru că, cei care intrau într-o astfel de viaţă erau mânaţi de anumite aptitudini, de anumite năzuinţe intime. Cunosc multe astfel de persoane. Prea multe pentru gustul meu, şi fiecare s-a tras spre acest domeniu  prins de dorinţa sa de a dovedi. Ce anume doresc să dovedească nu ştiu niciodată prea clar. Nimic nu a fost limpede în viaţa lor. Mereu se ridica peste inteligenţa lor o nelămurire care-i năucea, şi-i făcea să piardă tempoul. Să piardă pasul cu semenii breslei. Şi atunci părea că se arată un refugiu, se arată un domeniu în care vor dovedi. Sârguincioşi au învăţat alfabetul noi culturii: a interesului, a imediatului, a lipsei de orizont, o zadarnicului, a lipsei de perspectivă, a improvizaţiei fără temei, a crâncenei lipse de scop. Cu fiecare zi ce trece, sunt tot mai departe de realitatea comună. Vorbesc tot mai distinct o altă limbă, trăiesc într-un alt adevăr. Mereu sunt şocaţi de rezultate, şi de lipsa de înţelegere a celorlalţi. Doar totul se face ca la carte, după prescripţii, după canoane. În mintea lor nu-şi poate face loc ideea că lucrurile nu încep cu ei, nu trebuie să înceapă cu ei, ci să se termine.  Oamenii aceştia au construit o realitate din noţiuni modificate, din categorii scâlciate, îndesate într-un calapod ce se potriveşte doar fiinţelor lor mutilate. Nu se simt bine într-o astfel de lume, sunt din ce în ce mai neputincioşi, mai frustraţi, mai complexaţi, mai hăituiţi. Dar nu mai au încotro, au fost înghiţiţi cu totul, de parcă o uriaşă plantă carnivoră îi digeră şi-i face să arate lumii ca nişte fantome schiloade.

Cum vreţi, dară, să puteţi comunica cu astfel de oameni? Ce noţiuni mai au un conţinut comun între cele două lumi? Mentalitatea lor şi-a înstăpânit suverană limitele. I-a izolat cu totul de lumea noastră, le-a schimbat sensurile cu totul. Pentru ei bucuria nu mai e bucurie, durerea nu mai e durere, viaţa, în totul ei, nu mai e viaţă, aşa cum o înţelegem noi. Plutesc într-un ocean de aroganţă pe care de mult timp nu-l mai percep. Îşi spun mereu că fără ei nu se poate, îşi spun că sunt piua-ntâi în tot ce se face. Cunosc foarte bine această stare pentru că am trăit din plin într-o societate dominată de o astfel de mentalitate. Un timp am crezut că există o şansă, o şansă să nu mai învingă revoluţia. M-am săturat să trăiesc mereu efectele unei revoluţii care vrea să învingă cu orice preţ. O infatuată revoluţie eternă, care plăteşte costuri enorme fără să dea socoteală. Ce mă interesează pe mine a cui este revoluţia aceasta? Ce mă priveşte pe mine demonstraţia pe care vrea s-o facă?! Trec anii şi singura care se înstăpâneşte peste noi este revoluţia care se poartă pe sine. Aceeaşi revoluţie mincinoasă care distruge orice atinge şi care mângâie pe creştet criminalii, hoţii, borfaşii, pentru că sunt copii ei: de sunt docili, de sunt obedienţi, de sunt credincioşi până la uitarea de sine. Pentru că revoluţia – asemenea Minotaurului – are mereu nevoie de sânge proaspăt şi tânăr. Iar oamenii despre care vă vorbesc au un singur scop: să ducă mai departe spiritul revoluţiei, s-o facă biruitoare. Rămân în urma lor generaţii de schilozi, de mutilaţi pe vecie, de ruine ce nu se mai termină, dar ei – ei, singuri! – cunosc pe de rost un lucru: Revoluţia care va învinge cândva. Ne promite ea asta. Trec anii, trec secolii, trec mileniile, şi revoluţia noastră a uitat şi ce promitea să învingă, dar şi de ce voia să învingă. A uitat şi cum o cheamă, dar şi care-i e scopul. A uitat de la ce-a pornit. Se poartă, aşa, ca o revoluţie a revoluţiei, în revoluţia sinelui ei.

Read Full Post »