Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘coerent’

Poate că însă, există șansa – o șansă foarte mare! – să avem de-a face cu o stare derivată din natura subiectivității percepției asupra realității. Este foarte posibil ca toate elementele puse în discuție să-și continuie existența într-o altă natură, în afara capacităților noastre de percepție, ființând în continuitatea Tot-ului, asemănător undelor de formă care se transmit până la momentul în care se ivesc condițiile de a fi reclamtă în realitate variabila a unei formă anume. În felul acesta, procesul descris de Kant, care pune în relație realitatea pură cu realitatea practică, pentru a da naștere unei realități fizice, are toate condițiile să se producă.

Ar fi necesar, pentru a putea obține o comunicare coerentă, din care să eliminăm cât mai mult trădările specific acesteia, să pornim de la eforturile inițiaților de a face cunoscute condițiile  cunoașterii în formele care ating aceste stări speciale ale materiei. Eforturile pe care aceștia le fac pentru a traduce către  neinițiați astfel de forme de cunoaștere sunt puternic deformate de modul în care comunicarea trădează conținutul obiectiv, aducând în prim plan o structură de aparențe care împiedică pătrunderea în substanța obiectivă. Mai mult, pun în evidență o sumă importantă de contradicții în termeni, ca și în judecăți, ceea ce face să se nască o mistică care acoperă regiuni de realitate obiectivă. Această mistică, de multe ori speculată din interese mai ales doctrinare, parazitează înțelesurile profunde și ajungem ca spiritul să fie abătut în zone sterile. Practic, ajungem să fim în permanență orientați către un joc al aparențelor care ne ține departe de obiectivitatea proceselor. Este foarte dificil să te orientezi într-un orizont al adevărurilor extrem de subtile și instabile – unele dintre ele lipsite de reprezentare -, mereu dependente de transmutațiile care se produc în realitatea Tot-ului, transmutații ale căror cauze sunt mereu ascunse de mișcările materiei în diversele ei naturi.  “Nimic nu sta, totul se misca, totul vibreaza” se spune în Kybalion, și nu trebuie să ne gândim doar la mișcarea, doar la vibrațiile ce se produc în natura fizică a materiei, ci – fapt deosebit de important – mai ales la ceea ce se atinge în trecerea prin celelalte naturi – câte or fie ele! -, naturi care impun modificări conforme cu rațiunea naturii respective. Dacă pentru noi este dificil – practic imposibil până la acest moment!– să traducem în înțelesuri rațiunea naturii Universului din care facem parte, cum să avem ambiția de a face acest lucru cu rațiuni ale naturilor Universurilor despre care nici măcar nu avem cunoștință, ceea ce nu înseamnă, cu atât mai mult, că acestea nu există și că mișcarea cărora am fost destinați  se va opri, sau se va abate.  Toate acestea sunt elemente pe care inițiații vechilor științe le puteau pune în construcții care, odată cu trecerea timpului și cu direcționarea evoluției spre anumite orizonturi, și-au modificat înțelesurile până la a  da nașterea unei realiltăți care nu există și în care ne încurcăm tot mai mult.

După cum spuneam, eforturile puținilor inițiați dedicați care au mai rămas, sunt  absolut relative și numai o schimbare de atitudine în lumea neinițiaților ar contribui la aducerea la suprafață a unor sensuri pure cu care să le înlocuiască pe cele care s-au deformat. Așadar, soluția acestei probleme de refacere a mijloacelor de gândire și de cunoaștere stă la neinițiați, și nu la inițiați. Funcția acestora din urmă fiind de a ține în circulație elementele care vor putea fi transformate cândva în instrumente utile. Din nefericire, există printre inițiați destule persoane care sunt mai interesate să câștige adepți pentru diferitele grupuri de practicanți, decât să păstreze puritatea procesului de inițiere, ceea ce face să apară confuzii chiar în doctrinele inițiatice.  Controversele care apar și se dezvoltă între acei inițiați care consideră informațiile despre substanța primordială a Tot-ului o taină și cei care caută formule de a traduce aceste informații pe măsura puterii spiritului unui neinițiat, ajung de prea multe ori să dea câștig de cauză teologiilor de diferite forme. Pentru substanța primordială a Tot-ului nu există formă de înțelegere colectivă, pentru că ea este necognoscibilă și supusă unui permanent proces de purificare prin ea însăși. În plus, noțiunea de înțelegere colectivă este un fals; cunoașterea și în consecință înțelegerea sunt procese strict particulare, cu specificități creative individuale. Dacă lucrurile ar sta altfel misiunea inițiatului ar semăna cu un fel de inginerie în care inițierea depinde de corectitudinea procedurilor aplicate, toate conducând spre o cunoaștere colectivă.  Ori, cunoașterea inițiatului este strict individuală și dependentă de particularitățile specifice ale spiritului acestuia. Pe măsură ce contactul realizat prin tehnicile de inițiere se adâncește, pătrunde în profunzimea substanței, contribuția  particulară a calităților spirituale devin tot mai importante în definirea specifică a informațiilor ce vin din diverse niveluri ale substanței Tot-ului. Cunoașterea nu este un proces uniform și general, ci unul specific și strict dependent de particularitățile sensibile ale spiritului. Iată de ce, nu se poate vorbi despre cunoaștere ca fiind o categorie la care fiecare spirit ajunge în proporții egale și definite identic. Ea nu depinde de factorii exteriori sinelui, ci este strict dependentă de particularitățile acestuia. Nu se dezvoltă în exteriorul ființei, ci în interiorul acesteia, prelungind ființarea substanței Tot-ului în orizonturi subtile ale non-existenței. Astfel, termeni ca: temei, înțeles, spirit, mental etc. nu sunt doar noțiuni care să definească o categorie abstractă, ci obiecte ale unei structuri care se întreține pe sine prin sine, și a cărui cunoaștere se poate realiza prin armonia între particularitățile unui spirit și generalitatea unor astfel de termeni. Ca atare cunoașterea, ca și substanța Tot-ului sunt neegale, nedefinibile și necognoscibile. Cunoașterea este treapta ințiatică a creației; a cunoaște nu înseamnă o adițiune de informații, ci revelarea unor înțelesuri, iar înțelesul reprezintă substanța subtilă a creației. Iată un motiv bun pentru ca, creația să fie continuă și permanentă; din ea, din creație pornesc acțiunile de dezlimitare a multiversurilor cuprinse în Tot. Ea nu este specifică doar pentru universul fizic, care reprezintă orizontul existenței, ci și pentru cele mai de nebănuit multiversuri cuprinse în Tot. Diferă doar naturile, modurile și procesele acesteia, adică stările care duc  la formele specifice  ale respectivului univers.

Teoria Subconștientului Colectiv a lui Jung și Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake, dincolo de modul în care au revelat modurile de comunicare a substanței, sunt importante și pentru că sugerează ierarhizarea informației după imperativul diferenței de potențial. Primele unde care devin forme sunt acelea care au funcția de a umple un gol al prezentului, unde pe care organele receptoare – cum ar fi ADN-ul – le sesizează și le transformă în informații esențiale pentru creație. Nu trebuie, sub nici o formă, ca acestea să fie cele mai importante, ci cele mai oportune. Procesul de creație, odată pornit se va rafina și va selecta informații din ce în ce mai substanțiale. Aici avem de-a face cu un proces de adițiune care se desfășoară concomitent cu acela de eliminare. Cele două procese trebuie să aducă forma, prin procesul permanentei creației, la stadiul de a distila funcțiile acesteia și a le prepara pentru a putea trece într-o altă natură a substanței. Cel mai  sigur este că acest proces a pornit inițial din sine, și este cel care face ca Tot-ul să fie continuu, necognoscibil și indestructibil.

Acțiunile ce se desfășoară pe parcursul oricărui moment al procesului de creație, sunt spontante, uice și irepetabile, întreținând astfel necognoscibilitatea. Agnosticii, afirmând ca necognoscibilitatea este piedica de netrecut în calea cunoașterii, greșesc fundamental, pentru că funcția fundamentală a necognoscibilității este să înlăture opțiunea, cea care ar împiedica unda de formă să-și urmeze destinul pe care i l-a hărăzit diferența de potențial. Opțiunea are nevoie de un proces de alegere, ceea ce ar duce la dispariția spontaneității din creație, afectând, în felul acesta, continuitatea.

Sheldrake afirmă că undele de formă pornesc dintr-un câmp de formă și, atunci când le numește: ”unde de formă” nu înțelege și nu le acordă un specific, o particularitate, datorită căreia ia naștere o formă anume. Undele de formă sunt vibrații ale unei lungimi de undă unice care  datorită  coeficientului Δ particular pot fi activate de către o anume diferență de potențial. Vorbim de o diferență de potențial instabilă, care se transformă mereu, ca atare unda de formă, pentru a fi activată, trebuie să răspundă rapid impulsului lansat de diferența de potențial. Odată activată, ea va acționa asupra unor elemente de substanță din care va lua naștere o formă, menită să anuleze diferența de potențial. Aceasta este o problemă a prezentului imediat și, ca atare, unda de formă trebuie să inducă impulsuri specific, coerente, în baza cărora procesul de creație inițiat să dea naștere entităților unice care sunt dedicate acestui moment al evoluției, pornind de la o anume diferență de potențial care ar risca să deterioreze continuitatea. Procesul de creație despre care vorbim nu se produce cu un scop anume și nici dintr-o intenție anume, ci punctual, să anuleze o anume diferență de potențial pe care realitatea în evoluția ei o aduce la un nivel în care ar putea afecta continuitatea. Ca atare, creația este menită să întrețină continuitatea, dând naștere mereu formelor unice, care, la rândul lor vor stimula crearea altor etități unice. Aparent, creația unică nu are cum să întrețină continuitatea, dar este doar o aparență, pentru că formele unice  – prin funcțiile lor specific – lărgesc spațiul în care acestea activează, îl dezlimitează, permițând substanței din nonexistent să introducă în orizontul existentului fasacicole de unde ale căror vibrații vor participa la crearea de forme unice în feluritele naturi ale acestuia. La rândul său, existentul, prin transmutația formelor dintr-o natură în alta, eliberează în nonexistent unde care vor participa la menținerea mișcării și vibrației universale. Din descrierea acestui proces, se poate trage o concluzie logică: continuitatea nu se poate întreține în lipsa formelor unice, obținute prin creație, pentru că doar ele mențin expansiunea în nonexistent și stimulează transmutația care adaugă vibrații în masa acestuia. În aceasta constă forța undelor de formă, căreia o contemporaneitate îi datorează ceea ce numim în mod comun coeziune, dar care nu este altceva decât modul în care unicitatea își manifestă particularitatea, acționând asemeni unui fascicol de unde.

Cel care citește aceste rânduri, dacă este captivul modului de a fi al naturii fizice, care este esența Universului nostru, se va lovi de limitele respectivei naturi, și va refuza să accepte  ceea ce nu poate fi controlat – sau ce nu se verifică – prin funcțiile pe care le întreține. Dar, dacă va încerca să-și elibereze conștiință de sub influența strictă a limitelor despre care vorbesc, va izbuti să accepte faptul că există posibilitatea unei construcții care să mențină – la nivel primordial – substanța Tot-ului ca o realitate a spiritului. Cel puțin, asta ar fi limita cea mai extinsă pe care ne-o permitem. Totul este spirit, altfel neputând să presupunem aceste mișcări dinspre nonexistent spre existent și de la existent spre nonexistent, și nici  substanța Tot-ului cu cele două moduri de ființare: formă și vibrație. Toate eforturile pe care spiritele carteziene le fac să păstreze informațiile cu care operează în limitele stricte ale naturii fizice, se lovesc de moduri de a fi ce nu pot fi explicate doar prin procesele fizice. Cei mai expuși efectelor cărora le dau naștere modurile despre care vorbim, sunt fizicienii. Fapt pentru care ei sunt și cei mai dispuși să accepte posibilitatea ființări și  a altor naturi, a legăturilor dintre aceste naturi, dar și a calităților pe care substanța Tot-ului le are, dincolo de capacitatea noastră de a împinge rațiunea. Cu alte cuvinte avem de-a face cu probleme ale conștiinței, și ca atare, acest organ ar trebui antrenat dacă vrem să ne lărgim capacitatea de cunoaștere și de control asupra informațiilor aflate în circulație. O afirmație, făcută de un înțelept hermetic cu multă, multă vreme în urmă:  “Acela care intelege adevarul naturii mentale a Universului, este deja bine inaintat pe drumul maestriei”, și care binențeles este evitată și, mai mult, negată, de mințile moderne, deschide o fereastră spre orizonturi pe care am putea să le cunoaștem antrenându-ne conștiința tot atât de temeinic precum facem cu rațiunea.

Read Full Post »

Mă tot gândesc: care ar fi formula optimă pentru a forma o contemporaneitate din care să nu lipsească coerenţa creativităţii? Dacă ai curiozitatea să-ţi arunci privirile, să iscodeşti istoria, poţi observa că sunt momente când aceasta apare parcă din nimic. Nu există ceva prevestitor, e suficient o scânteie şi se declanşează ca o avalanşă, coborând cu forţă peste pagini bune din viaţa socială. Apoi se potoleşte, se alină. Un timp ai sentimentul unei armonii care ţi-ai dori să dureze, veşnică să fie, sau s-o ţină aşa până când ţie îţi vine sorocul. Unii – puţini – au norocul acesta, pleacă din lumea noastr plutind parcă pe ape armonioase şi liniştite. Oare acestora şi drumul din lumea ceilaltă le este la fel? Nimeni nu ştie; chiar dacă începem să întrezărim tot mai mult, să presimţim, să înţelegem cum arata geografia a ceea ce îndeobşte denumim nemurire. Eu am avut norocul, când eram foarte tânăr, un adolescent abia, să apuc sfârşitul unei perioade de astfel de armonie. Conştiinţa mea abia înmugurea, dădea în floare, aşa că am noţiuni care s-au fixat temeinic, adânc. M-au urmărit toată viaţa şi cunoaşterea s-a structurat după  modelul ei. Nu pot să spun că a urmat o deplină mulţumire, pentru că lucrurile s-au schimbat cu repeziciune, totul arătînd de parcă ai străbate o arătură, un şleau desfundat. Nimic nu se mai potrivea la nimic, trebuia să fii iute ca să apuci ceva, să înşfaci pur şi simplu, să te ţii încleştat de ceea ce îţi adusese norocul. Nu am o astfel de fire, aşa că priveam în jur cum creşte încântarea hrăpăreaţă, cum se destramă ceea ce fusese o contemporanietate şi, ceea ce era cel mai trist, cum dispare bucuria creativităţii, a formei vii de a împlinii funcţiile care rotunjeau destine.

S-a dus pur şi simplu epoca acee. Mi-a luat cu ea camarazi, tovarăşi, mulţi dintre puţinii prieteni. Dintr-o dată m-am trezit cum orbecăi ca un epileptic printre hârtoapele tot mai adânci şi mi s-a făcut lehamite. Tot orizontul era plin de arătări dezarticulate care se sălbăticeau săltăreţ, mânate de felurite motivaţii fără motiv. Dezgustător peisaj!

Mi se spune mereu că: „sunt rupt de lume”, că „n-am simţul realităţii”, că „sunt cu capul în nori”. Mereu mi se aduc argumente şi mi se descriu  realităţi care nu există. Toate, dar toate sunt invenţii artificiale care justifică nu certifică. Aşa, pentru că aşa face lumea, este legea pentru care distrugem contemporaneitatea. Se vinde bine o astfel lege, chiar dacă, în jur, totul arată din ce în ce mai arid, mai searbăd şi mai fără folos. Arătările burduşite de bunuri sunt tot mai sărace, trăiesc din ce în ce mai prost pentru că au pierdut sensul bunăstării, care nu poate exista în absenţa simplităţii. Să ai pentru ca să ai,  nu înseamnă decât un maldăr de lucruri care nu-ţi sunt menite.

Pare să se fi dezlănţuit în subconştientul colectiv dominaţia umbrei, arhetipul dominant al omenirii. Umbra domină şi ascunde, astea sunt trăsăturile ei, şi lumea începe să arate ca blana unui dalmaţian. Umbra ademeneşte tocmai prin ascundere, incită curiozitatea, întinde capcane, formează comportamente dominate de trăsăturile întunecate pe care le plămădeşte din pofte. Minte, înşeală, şi pregăteşte destoinici maeştrii, aroganţi, sfidători, obraznici. Se multiplică iute astfel de personaje şi copleşesc, sparg contemporaneitatea, fărâme o fac, bucăţele mici pe care le mototolesc şi le aruncă în unghere ascunse. E greu de luptat cu o astfel de vidmă, care-şi schimbă chipul viclean, caută să se strecoare în sufletul tău şi să-l hăpăie dintr-o înghiţitură.

Am căutat mereu cuvintele seci cu care să-mi arăt poziţia distantă faţă de fire. Tot ceea ce scriu şi-n cartea de faţă, nu partizani caută, nu aliaţi, nu tovarăşi de cale. Caut s-arăt, faţă-n faţă cele două lumi ale lumii. Doar că-mi dau seama că sunt destul de stângaci, cuvintele mele n-au înţelesul vremii, frazele trag mereu către oameni care au mari necazuri, la rândul lor. Toate se adună şi se plămădesc spre imaginea ce începe să se înfiripe undeva în adâncuri. Nimeni nu ştie, însă, dacă-i va fi sortit să aducă spre oameni vremurile unei forme a contemporaneităţii. S-o vezi cum se ridică de parcă tragi de pe ea – unul după altul – văluri care ascund. Prinde să se întrezărească, abia mijit, o formă neclară. S-a mai întâmplat în trecutul nostru, şi-o să se mai întâmple. De fiecare dată a depins de răbdare, de convingere şi de credinţă. Abia într-o ultimă instanţă pare să conteze şi încăpăţânarea unor persoane.  Până atunci, peste realităţi vălureşte aburul dispreţului, se aude de departe zgomotul brutal pe care-l face pofta, călcând cu bocancii alcătuiri fragile. N-o face din răutate, cu toate c-o are din plin; n-o face nici conştientă, cu toate că are o anume luciditate vicleană. Indiferenţa, intoleranţa, lăcomia, instinctul cel dintâi abate gândul şi judecata. Cei care nu au fost hărăziţi cu astfel de calităţi se plâng, li se pare nedrept şi încearcă să-şi găsească un loc sub soare. Sunt azvârliţi de colo-colo de vânzoleala grăbită şi interesată, nu izbutesc să se adune, să atingă o fărâmă de echilibru, n-au de ce să se apuce să poată sta drept pentru o clipă. Doar pentru o clipă. Aşa că mulţi dintre ei, cei mai mulţi, nu văd că se adună sub zări alfel de imagini, pe care – fără voia lor, împotriva dorinţei lor – cei convinşi că au împlinit definitiv o lume, care aşa va rămâne veşnic, le ridică din spaimele subconştientului lor. E legea firii, neînduplecata lege a firii. Tot ea a spulberat contemporaneitatea, ultima care a fost. Ea o aduce după un timp de repaos, în care s-au schimbat raporturi de forţe, s-au echilibrat potenţiale şi au luat altă formă. Nimic nu poate rezista în nemurire în acelaşi format. Planul infinitului arata ca o dublă spirală ce se învârte arătând în lumină alternanţa pe care noi o percepem ca fiind bine şi rău. Nu există bine, şi nu există rău, există doar o schimbare continuă şi o vibraţie cu care ne armonizăm sau nu.

Creativitatea şi credinţa sunt legi cu chipuri nenumărate şi necruţătoare. Se împlântă adânc în tot ce e viu şi de acolo de dinlăuntru plămădesc forme. Nu ajung niciodată să devină conştiente de natura formei, nu e rostul lor. Ca matca stupului, nu fac altceva decât să aducă în lume forme, aşa cum se nasc ele. Despre ordinea firii, despre disciplină şi folos, altele sunt instanţele care hotărăsc. De cele mai multe ori le acuzăm pe nedrept, nu ele sunt culpabile pentru alternanţă. Nu fac altceva decât să pună la dispoziţie materialul necesar. Musca unui stup zboară de colo, colo hotărâtă de legi care vin din adâncuri insondabile. Cum ajung să se strecoare în formele care i-au formă?, şi de ce tocmai în acelea?, e o falsă problemă. O problemă din cauza căreia devenim orbi şi nu vedem afundul. Ne place să privim cât mai aproape de lungul nasului; ni se pare că asta ar da siguranţa zilei de mâine, dar e o înşelătorie. Trebuie să acceptăm că creativitatea dă sensul folosului, îi dă natura, îl face să se înlănţuie, şi pune în viaţă toate surprizele al căror efecte ne derutează atât de tulburător. Este posibil să trăim o lungă parte din viaţă într-o natură pe care am crezut-o a fi cu totul altceva. Atunci când descoperim „înşelăciunea” suntem fie sinceri, fie nemernici căzuţi pradă regretelor şi tulburării. Şi dacă, totuşi, n-a fost înşelăciune?, ci doar o etapă de trecere,  care, dacă am fi fost atenţi, ar fi fost mult mai scurtă şi mai eficientă. E un joc frumos şi al naibii de dureros; iată asta e cauza pentru care suferinţa trebuie să fie tovarăşa noastră fidelă. Din ea  răsar ca florile primăverii – atât de fragile şi trecătoare – bucuriile scurte care au şi ele rostul lor. Asta e cauza pentru care etapele de creativitate din curgerea nemuririi sunt atât de preţioase şi de respectat. Privim înapoi prin istoria noastră cunoscută, încercând să înţelegem mecanica unor astfel de etape. Nu-i chip, fiindcă nici una nu seamănă cu cealaltă, nici una nu este motivată de aceleaşi cauze şi efecte. Uşor de înţeles, sunt doar acelea ca cea prin care trecem astăzi: dezlânate, urâte, anoste, cu motivaţii puţine şi ieftine. Astea da, sunt lesne de înţeles.

Scriu toate astea în deplina siguranţă că vor căpăta înţelesuri în acele zile când creativitatea va domina viul cu regulile sale cele noi, cu o contemporanitate prietenoasă. Până atunci, mare plictiseală vor produce, mare iritare şi nedumerire: cum poate cineva să piardă vremea iscodind vorbele după înţelesuri ce nu au nici un folos.

Iartă, cititor vredinc, sunt doar rătăciri, sunt nălucile unui pierde vară.

Read Full Post »