Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘circulaţie’

„Află, omule, despre GÂNDUL ce crește în abis

Aducând ordinea și armonia în spațiu.

… la început existau VIDUL și neființa …

În acea neființă a apărut un gând atottriumfător

Care a umplut VIDUL.

Nu exista Materia, ci doar forța … sau vibrația

Gândului semnificativ care a umplut VIDUL.” – iar fi spus Toth lui Hermes Trismegistul, apud Florin Gheorghiță. În Vidul primordial, GÂNDUL  a devenit prima Formă, una inițiată din Neființă, ca atare manifestată ca neființă, ca o lume invizibilă. Acest Gând originar, inițiat din Neființă și populând Vidul, s-a multiplicat din, și prin, sine, astfel propagându-se – în vibrațiile sale –  armonia ce va contribui la  nașterea Universul fizic – așa cum încercăm să-l cunoaștem  noi cei din lumea întrupată. Vorbim despre o concepție a alternanței între cele două lumi – cea a întrupaților și cea a dezîntrupaților -, concepție care a circulat în toate societățile tradiționale, și pe care Florin Gheorghiță o reia pornind de la mărturiile pe care le aduce obiectivitatea filmului fotografic sau magnetic. (Raportându-ne la această concepție despre un Univers alcătuit din mai multe lumi, cel puțin două, trebuie să ne referim și la acel folclor care a circulat în America anilor ’60, când presa nu contenea să vorbească despre apariția și dispariția misterioasă a unor soldați care participaseră la experimentul ”Philadelphia ”, inițiat și condus de Eistein și Tesla. Soldați declarați morți după rapoartele făcute în urma experimentului eșuat, dar care în aparițiile lor “întrupate” declarau că nu se mai pot fixa într-o formă și timp anume, vagabondând prin lumi.) Toate cele afirmate mai sus întăresc și mai mult convingerea care afirmă: Cunoașterea se dovedește a fi un proces anevoios și strict dependent de cel care-l parcurge pentru că uneltele cu care ne raportăm la informațiile emise de mediu nu sunt omogene, și, mai ales, nu sunt niciodată complete, fapt consemnat în destul de numeroase lucrări de-a lungul timpului. Ar trebui, se pare – după cum au spus și spun înțelepții, mai ales cei indo-tibetani –,  să posedăm patru categorii de unelte cu care să procedăm la cunoaștere în funcție de diferitele nivele ale realității; vorbim de uneltele pentru nivelul fizic, cel astral, cel eteric și cel mental, pentru că acestea sunt – după spusele inițiaților – cele patru nivele sub care se prezintă realitatea uniersală în întregul ei. Chiar dacă, omenirea s-a lăsat influențată în istoria contemporană de un fluid morfic aparent de tip cartezian – fapt care a determinant însăși sensul evoluției mijloacelor tehnologice -, potrivit căruia doar nivelul fizic este cu adevărat real, restul fiind rezultatul fanteziilor unor gânditori care neagă prin mijloacele logice teoretice, existența unei realități materiale, cu alte cuvinte aparențele nu ar ține de lumea fizică. La rândul lor, gânditorii socotesc lumea fizică, o lume a aparențelor. Adversarii acestei concepții despre lumea fizică al nivelului întrupat, afirmă că  elementele aparținătoare lumii în care trăim nu pot fi declarate aparențe, pentru că sunt în integralitatea lor cognoscibile prin mijloace obiective. Ori, nu acest mod de a fi îi face pe înțelepți să le declare ca aparținătoare nivelului aparențelor, ci faptul că nici un astfel de obiect nu contribuie în deplinătatea fiindului său la edificarea unor relații care să devină realitate completă, ci doar cu anumite părți, iar acest fapt are o influență directă asupra cunoașterii. Părțile care nu participă la proces, ascund cunoașterii o anumită parte de realitate. O realitate poate fi numită obiectivă atunci când poate fi cunoscută în totalitatea ei, altminteri rămânând o aparență. Cercetările științifice probează, în anumite momente, coexistența celor două forme de ființare: “ întrupată” și “dezîntrupată”, exprimată prin cel puțin patru nivele (cel de al patrulea fiind cel fizic.) care coexistă și care marchează; mai mult, care probează existența unei mișcări de translație a entităților dintr-un nivel în altul; cele fizice, în entități astrale,  ori eterice sau mentale. Nivelul fizic ar fi cel mai “rudimentar“, un nivel inferior, incomplet, celelalte trei învăluie lumea fizică, o întrepătrund, și abia atunci putem vorbi de o realitate completă, ale cărei elemente, nu mai pot fi numite aparențe, fiindcă, sunt adăugate calitățile pe care celelalte nivele le conțin,, pentru ca în final să se ajungă la realitatea completă.

Poate fi real, acest Univers, sau poate fi doar o aparență, sau se poate ca fiecare moment al acestui Univers să reprezinte originea unor alte Universuri menite să întrepătrundă ceea ce putem reprezenta. Un nou Univers care se naște va exista într-o formă anume, din clipa în care  un gând a fost eliberat în Vid,  existând până la dezîntrupare, atunci când va deveni din nou Neființă, iar toată această alcătuire este o problemă a cunoașterii. „Este întru totul evident că omul obișnuit, în timpul vieții sale terestre, își formează concepții imperfecte și inexacte asupra multor aspecte ale lucrurilor din mediul său. De exemplu, el nu știe nimic despre forțele eterice, astrale și mentale care acționează în toate lucrurile pe care le vede și care în realitate formează partea cea mai importantă din lucrurile respecteive. El vede deci o lume care în mare măsură este propria sa creație. Nu înțelege că lumea îi apare astfel fiindcă nu cunoaște nimic despre ce e mai important. Astfel, din acest punct de vedere, viața fizică obișnuită este iluzorie și, dacă ne vom gândi mai bine, vom remarca repede că ea este chiar mult mai iluzorie„ – observa teosoful A.E.Powell pe la 1927. Cu alte cuvinte, cunoașterea se oprește la limita informațiilor perceptibile. Plecând din acest punct încercăm să atingem desăvârșirea, fără să știm vreodată dacă ne-am apropiat, sau dacă, măcar mergem în direcția cea bună. Informațiile pe care le avem despre celelalte trei forme ale existenței sunt atât de puține și de sărace încât nu putem ști dacă vom atinge – în vreuna dintre formele de existență – structuri în care să coexistăm conștient prin mai multe din forțele realității manifeste în realitatea completă. Fie eterice, fie astrale, fie mentale, energiile devin continuu, căutând desăvârșirea, astfel  relevând entităților care  ating aceste  nivele aparținătoare formei complete a realității. Noi – este foarte posibil – să existăm la periferia ființării, sau – este iarăși foarte posibil – să fi depășit toate formele ființări înaintând spre edificarea unei geometrii noi. (…) Se pare că există întrupați cu  sensibilități speciale care pot percepe ambele forme: ” În ceea ce privește lumea mai vastă și invizibilă care ne înconjoară, tratez acest subiect nu din auzite, ci din propriile observații și cunoștințe directe. Nu știu ce capacități speciale posedă centrii creierului meu față de cei ai unui om obișnuit; sunt însă conștient de faptul că există permanent în jurul meu o lume invizibilă, greu de descris, care traversează, pătrunde și învăluie toate lucrurile lumii noastre…”; este mărturia ocultistului C. Jinarajadasa pe care Florin Gheorghiță o folosește pentru a evidenția existența  lumii invizibile, o lume a dezîntrupaților. Se poate observa, cu foarte puțin efort, că inițiatul vorbește despre un Univers coexistând în alt Univers, adică o lume care presupune o alternanță Ființă – Neființă în punctele de contact și care poate folosi binomul GÂND – OBIECT FIZIC; ceea ce sugerează că Noțiunea este, fie o formă de comunicare  a Gândului aflat în Ființare, adică fiind capabil să ofere înțelesuri, și nu înțeles, materiei; fie un instrument care facilitează posibilitatea permanentei transformari a Ființei în Neființă și invers. Pentru gânditorul care adoptă tipul cartezian de gândire toate acestea sunt inacceptabile, pentru că sunt lipsite de prezența unor coordonate către care să le raporteze, și dimensiunile lor devin incontrolabile, ceea ce – pentru un asemenea tip de gândire – nu  poate fi admis, pentru că nu pot fi cuprinse în simbolurile matematice care să le facă posibile, sau care –cel mai adesea – să le descrie. Din nefericire însă, gândirea carteziană – capabilă să detalieze aspecte remarcabile din geografia momentului – se oprește la limita acestuia. Dincolo de limitele cartezianismului, există modelele de tip  hermeneut, esoteric sau tibetan al reîncarnării, cât și cele derivate din teoriile lui Jung și Sheldrake care devin posibile. Mai mult, devin probabile.  Este oarecum contradictoriu să pui pe seama Neființei apariția formei în Vidul primordial, dar se pare că Gândul, prin vibrația sa, este mijlocul de care se folosește aceasta (Neființa)  să mențină alternanța de care vorbeam, între cele două lumi: Ființă și Neființă. Alternanța Ființă, Neființă este fundamentală pentru memoria Universului, dar și pentru a menține omogenitatea formelor din Ființare și a neformelor din Neființare. Întruparea și Dezîntruparea sunt cele două instrumente ale mecanismului de rafinare a materiei pentru a ajunge în orizonturi tot mai fine, fapt pentru care vechii înțelepți au considerat că tot ceea ce există în Ființare sunt de fapt aparențe care se desăvârșesc  în Neființare, creând acele entități energetice pe care Florin Ghiorghiță a căutat să le ordoneze  în cărțile sale și să extragă toate informațile pe care ni le permit instrumentele noastre teribil de sărăcăcioase, dar și limitele drastice ale cunoașterii și care ar duce la posibilitatea apariției unui limbaj comun celor două lumi.  Deocamdată, însă, nu s-a înregistrat nici un fel de progres în sensul acesta, chiar dacă în lume sunt un număr de oameni de știință preocupați de această temă. Entităție dezîntrupate rămân însă manifestări misterioase  care nu pot fi cunoscute  fie abstract doar prin expunerea pe un material fotosensibil, fie el celuloid sau material magnetic; fie prin intermediul unor inteligențe care au calități de medium. Oricum ar fi, comunicarea este săracă și puternic marcată de reacțiile subiective ale cetățenilor obișnuiți. O concluzie – nesigură și trunchiată – poate fi totuși formulată: toate formele de manifestare ale  entităților (atât întrupate cât și dezîntrupate ) sunt instrumente pentru evoluția în sine a Universului. Fiind lipsit de dimensiuni, Universul – cu toate formele sale – există numai în sine; dimensiunile fiind doar instrumente cu care entitățile stabilesc un număr finit de coordonate ce reprezintă esența informațiilor pe care le emit și permit cunoașterea. Arhetipul, simbolul, (Mai târziu Noțiunea  nuanțează substanța abstractă a Gândului și ne  permite să pătrundem mai adânc în manifestările vibrației, în modalitățile de a deveni materie. Acestea constituie unelte care trebuiesc cunoascute și pentru asta trebuie elaborate sisteme de educație cu totul diferite de cele pe care le folosim în mod obișnuit. Există în toate acestea o condiție însă; detașarea de modul cartezian de a gândi, fiindcă acest mod e caracteristic momentului dintr-o realitate. Iar fiecare realitate este formată dintr-o infinitate de momente, pe care gândirea carteziană le izolează unul de altul. În fond, atunci când ne raportăm la un moment al unei realități, o facem la descrierea acestuia și nu la realitatea intinsecă. Ca atare cunoașterea realității este în mare măsură un proces subiectiv guvernat de relația dintre  autorul cunoașterii și noțiune. Conținutul Noțiunii este dependent de autorul conoașterii, imaginea realității fiind construită din elemente ale descrierii, elemente care stabilesc un traseu subiectiv între Ființă și Neființă.

Cercetările de-o viață ale lui Florin Gheorghiță, i-au permis fizicianului să ordoneze – chiar dacă superficial (nu din cauza autorului, ci a puținătății informației) – un anume model al relațiilor dintre Ființă și Neființă, pe baza mărturiilor obiective pe care a putut să le obțină. Un model care amendează serios pretențiile gândirii de tip cartezian, mai ales cea care s-a dezvoltat, și continuă să se dezvolte, în urma revoluției tehnologice. Se spune îndeobște că tehnologia ne obligă, prin tehnicile pe care le inaugurează, să avem un anume tip de gândire și doar acela, dar refuzăm să acceptăm că întreaga tehnologie a ajuns la acest nivel datorită scopului pe care ni l-am impus noi și pe care l-am urmărit, producând continuu un anume tip de tehnologie, după anume modele, ceea ce a făcut ca generațiile tehnologice următoare să devină și mai adânc scufundate într-o anume mentalitate. Astfel s-a ajuns ca tehnologia să arate și să se comporte într-un anume fel,  să aibă o anume atitudine, de loc străină temeiurilor de la care am pornit și puternic condiționată de ceea ce voian de fapt să obținem de la respectivul mijloc terhnologic. Practic vorbim despre un răspuns exact, pe care tehnologia îl dă  tentațiilor noastre în forma lor obiectivă și nu celei subiective. Lucru care aduce un conflict în modul cum percepem realitatea pe care o creem.

Lungul lanț de cauze și efecte pornit de la aceast conflict, complică conceptul de contemporaneitate, pentru că un orizont de care ar trebuie să ținem seamă și să-i acordăm o atenție aplicată: acela al contemporaneității din Neființă a ajuns să fie foarte greu de identificat. Chiar dacă există o întreagă literatură care vorbește despre existența unor legături strânse între valorile contemporaneității,  care sunt prezente în egală măsură, dar în forme diferite, atât în  Fințare  cât și în Neființare; de faptul că vorbim de categorii care funcționează conform Principiului Polarității, se pare că am abolit orice posibilitate de a mai percepe semnele acestor manifestări.

În 2014, Florin Ghiorghiță publică la Iași, la editura Polirom  un volum care se numește Strania energie a gândirii, carte în care aduce un număr mare de dovezi fotografice despre entitățile  dezîntrupate cu care coexistăm. Relația între entitățile întrupate și cele dezîntrupate respectă regulile principiului polarității, și chiar dacă există – deocamdată – o imposibilitate de a comunica între cele două categorii de entități, faptul că ele coexistă devine evident. Coexistența celor două categorii de entități este un argument pentru faptul că și contemporaneitatea celor două orizonturi are elemente comune, fapt care ar trebui să ne convingă să reconsiderăm atitudinea față de gândirea unor înțelepți ai societățiilor istorice. Mai mult, chiar, ar trebui să reconsiderăm întrgul model cu care judecăm sistemele după care aceștia descriau ființarea sau Universul. „În spusele păstrate de la pythagorei, se pare că şi ei gândeau la fel. Căci unii dintre ei spuneau că sufletul este identic firelor de praf din aer, pe cînd alţii spuneau că el le pune în mişcare.” – spune Aristotel, iar fotografiile pe care Florin Gheorghiță le aduce ca dovezi pentru existența  entităților dezîntrupate  cuprind afirmația stagiritului, la fel de bine cu cuprind reguli ale Principiului Polarității, ale Principiului Vibrației, ca și cel al Corespondenței. Să considerăm, atunci, că trebuie să neglijăm, sau și mai mult, să negăm un sistem de gândire doar pentru că nu se suprapune pe subiectivitatea noastră care se sprijină pe o tehnologie care, la rândul ei este în esență altceva? Atunci când  este vorba doar de contemporaneitate căutăm să găsim mărturii în spațiul din preajma noastră. Comportamentul acesta s-a accentuat  pe măsură ce am adoptat o atitudine carteziană față de evenimentele din realitatea imediată, care nu pare a avea legături cu Neființa, chiar dacă trudnica muncă a unor personalități ca Florin Gheorghiță și nu numai, aduc mărturii despre diversele nivele ale relației Ființă –Neființă (Philip J. Corso, ar fi unul dintre ei, chiar dacă a fost extrem de discret în afirmațiile pe care le-a făcut în timpul vieții.). În cazul existenței unei alternanțe, însă, contemporaneității i se adaugă o nouă formă; există, în cazul acesta o contemporanitate a Neființei și una a Ființei.

Read Full Post »

 

 

 

 

În 2006 am început să scriu “ Ereziile de la Iași”, pe care am publicat-o la Junimea în 2012. Am lucrat patru ani la cartea aceea care se vrea o demonstrație a faptului că atât matematicianul, fizicianul, chimistul sau biologul cât și poetul, pictorul sau muzicianul lucrează cu aceeași materie. În esență, discursul fiecăruia folosește semene pentru a consemna observațiile autorului despre Univers. Cu siguranță, cei mai mulți dintre Domniile Voastre aveți să spuneți că este o idee nebunească. Am fost de accord cu poziția aceasta și am îndemnat cititorul să nu-și bată capul și să nu citească respectiva lucrare. Consideram la vremea aceea că este mult, mult prea devreme pentru ideile pe care le puneam în circulație. Lucrarea, în schimb, trebuia să existe, pentru că vibrațiile pe care le eliberează pun bazele unor unde de formă. Cred că benedictinii erau niște oameni cu scaun la cap atunci când păzeau cu strășnicie ca anumite cărți să nu ajungă în mâinile cui nu trebuie.  Iar eu, în 2006 consideram că va trece vreme multă, tare multă până când  “Ereziile…” să poată fi citită corect. Și poate că nici atunci nu ar trebui citită ca o lectură de vacanță, ci doar dacă ai nevoie pentru a verifica oarece bănuieli.

Nici vorbă să cred despre mine că sunt vreo minte strălucită, sau vreun cărturar înzestrat. Sunt însă o fire extreme de curioasă și-mi bag nasul cam peste tot. Ei, bine în hoinăreala mea printre lucrurile lumii am dat peste ceva ciudățenii și nepotriviri, pe care semenii mei le țin la mare cinste. Scormonind un pic mai adânc (atât cât m-a lăsat sărmana mea minte.), am ajuns să cred că am de-a face cu niște prejudecăți și am considerat că s-ar cuveni să atrag atenția; doar că mentalul colectiv al zilelor noastre nu este de loc pregătit pentru astfel de știri. “ Ereziile de la Iași” este hotărât o lectură pentru mai târziu, pentru acele vremi când vor fi în circulație  undele de formă ce să nu ducă pe acei coclauri  orânduiala să se rătăcească. Mințile ca a mea, trebuiesc ținute sub obroc, pentru a evita să dam peste pătărănii și peste nefăcute.

Nici nota pe care o scriu acum, n-aș fi scris-o, dar unele evenimente recente din lumea largă îmi atrag atenția că a apărut o schimbare de ritm în desfășurarea faptelor ce țin de evoluția societății. Avem de-a face cu o dihotomie între tendințele formelor materiale și cele  care i-au naștere din acțiunile cosmosului artificial creat de societatea omenească. Efectele sunt din ce în ce mai evidente, dar ignorate cu aroganță, fapt datorat încrederii nelimitate în instrumentele create de societate cu ajutorul cosmosului artificial impus de ea. Se neglijeză însă că – în ultimă instanță – acest cosmos este înglobat în evoluția formelor universale care impun Legea. Fizicienii văd mișcările ce se produc în lumea obiectelor fizice și atrag cu insistență atenția, doar că nu sunt suficiente – de loc suficiente – avertismentele fizicienilor. Lipsește ceva. Dar, se pare că nimeni  nu simte lipsa aceasta.

Afirmațiile pe care am să le fac în continuare vor fi acuzate de cinism și de lipsă de solidaritate cu destinul specie, pentru că, vă marturisesc faptul că nu mă prea tulbură ceea ce urmează să se întâmple.  Fiecare specie este dominată de două imperative; unul este conservarea, prin perfecționare continuă, a formei; celălalt este expansiunea. Și unul și celălalt au la un capăt starea prezentă, iar la celălalt propunerea. Instrumentul care pune în mișcare specia este opțiunea, pentru că ea produce diferența de potențial. Doar că opțiunea este de cele mai multe ori o capcană mortală; odată pentru că, poate fi doar o aparență; și a doua oară pentru că, poate conține viruși mortali. În cazul nostru, în aceste zile, se produc acțiunile ireparabile, care conțin ambele variante; cele grave se vor produce atunci când eu nu voi mai fi în forma asta. Așa că nu văd de ce trebuie să-mi bat capul.

Unde mai pui că o astfel de poziție mă scutește de a-mi schimba atitudinea. Ocazie cu care, cei câțiva oameni care citesc din când în când blogul acesta nu au de ce să fie îngrijorați. El va rămâne la fel de inofensiv și discret ca și până acum. Mare lucru nu este de citit în el, în opoziție cu spectacolul lumii care e plin de focuri bengale.

Lucrurile de temelie sunt simple și anoste. Și se uită la ele doar cei care se pricep.

 

Read Full Post »

07 septembrie, 2014

Hegel este primul om care vorbeşte despre calitatea limbajului de a fi un atribut al unui spirit care doreşte să devină conştient-de-sine. El se referea mai ales la limbajul religios şi cel artistic, dar putem spune că este evidenţă faptul că, orice limbaj este un factor determinant al tentaţiei unui spirit de a deveni conştient-de sine. Limbajul devine astfel un soi de oglindă, în care se reflectă imaginea aspiraţiilor secrete ale respectivului spirit. Atunci când privim pentru prima dată astfel de imagini, suntem ispitiţi să alunecăm peste aparenţele pe care le reflectă suprapunerea unor fragmente, şi de multe ori ne formăm convingeri, care se dovedesc a fi doar prejudecăţi. Din nefericire, în istoria oamenirii au circulat, şi circulă încă astfel de prejudecăţi, care formează o axiomatică ce nu poate fi verificată cu adevărat de nici  o calitate a realităţii. Se întâmplă astfel de situaţii, mai ales în domeniile umaniste, în artă, sau religie, acolo unde subiectivitatea face parte din regula jocului. În ştiinţele exacte există şansa ca aparenţa să se trădeze într-un fel sau altul, atunci când conflictul cu realitatea se agravează. Cu toate astea, şi în aceste  domenii mai circulă încă destule prejudecăţi care continuă jocul de aparenţe. Nu ştim dacă este mai grav că ele rămân în funcţiune în domeniile ştiinţelor exacte, sau în cele umaniste, pentru că – împotriva tuturor afirmaţiilor partizane – domeniile vieţii umane ne silesc să vedem din ce în ce mai clar legăturile strânse dintre ele şi, mai ales, faptul că practic nu există graniţe care să delimiteze teritoriile acestor domenii. Toate încercările de a delimita strict un teritoriu sau altul, sunt doar tendinţe administrative, şi servesc mai degrabă nevoii de afirmare a unor competenţe umane decât funcţionării unor adevăruri ale realităţii. Adevăruri care au nevoie, pentru împlinirea lor, de toate atributele ce se degajă din acea realitate, indiferent de natura formei de cunoaştere din care se extrag. Este un fapt care ne face să înţelegem de ce marii gânditori ai omenirii au cerut insistent ca nici un element al cunoaşterii să nu fie închis într-un singur domeniu, ci, dimpotrivă să i se deschidă orizonturi multiple, ceea ce ar conduce atât la verificarea respectivului element, cât şi la întregirea obiectului său. Din nefericire, tentaţia comptenţei face ca cei care operează cu elementele cunoaşterii să fie preocupaţi în a delimita cu stricteţe arii de influenţă pentru fiecare dintre elementele pe care le-au încadrat într-un sistem sau altul. Astfel, aceste elemente devin din obiecte ale realităţii, subiecte ale acesteia şi sunt tratate ca atare. În Univers nu există clasificări, nici ordonări sau subordonări; elementele cunoaşterii nu sunt stări de fapt care să instaleze seturi de cunoştinţe permanent valabile, ci procese în care vorbim doar de variabile vectoriale ce tind să reveleze un scop sau altul. Iată de ce relativitatea pare a fi un factor fundamental al structurii unei realităţi cu care venim în contat. Când spun că: „pare a fi” nu doresc să sugerez sub nici o formă că nu cred în importanţa relativităţii, mă îndoiesc însă de stabilitatea ei în evoluţia proceselor realităţii universale, în care, se pare, tocmai această atitudine a unui spirit de a deveni conştient-de-sine – atitudine care-l obligă să rămână continuu instabil – este un factor determinant. Pentru un astfel de spirit, limitele diferitelor domenii, cu toate competenţele şi supra-competenţele menţionate în diferite protocole, sunt doar elemente de orientare către conştiinţa-de-sine, fără să fragmenteze omogenitatea unei realităţi. Asta ar putea foarte bine explica de ce diferenţele de limbaj dintre  – să spunem – Discobolul lui Miron şi Pasărea măiastră a lui Brâncuşi nu produc falii în existenţa realităţii, ci o adâncire a capacităţii de revelare către spirit, fiecare provocând o conştiinţă-de-sine pentru care,  ceea ce există în realitate izbuteşte să se împlinească desupra şi dincolo de competenţe, în consecinţă, în deplină indiferenţă faţă de limitele unor teritorii determinate administrativ. Dacă realitatea universală ar funcţiona în virtutea variabilelor generate de competenţe, existenţa Universului ar fi grav prejudiciată, pentru că ar fi negat principiul de bază al acestuia: UNICITATEA. Pentru a-şi impune valorile, competenţa are nevoie de serii de identităţi care să fixeze reguli şi limite; universul, în schimb, fucţionează în baza unicitaţii care îi asigură continua dezmărginire.

Read Full Post »