Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘categorie’

 

 

Desacralizarea muncii

 

 

Într-unul dintre eseurile sale, Mircea Eliade vorbește despre tulburările ce au apărut în lume odată cu  vânzarea muncii, cu alte cuvinte cu desacralizarea acesteia și înglobarea într-un conținut profan. Filosoful este interesat, în observațiile sale.  de fenomenul de  “cădere în timp” care se produce odată ce munca devine o marfă. În societățile moderne, meseriașul obligat să-și vândă munca devine un prizonier deplin al timpului în perioada în care este obligat să-și respecte îndatoririle contractuale. Omul este prizonierul meseriei sale și nu mai poate scăpa Timpului, care se transformă într-o categorie ce  constrânge tot mai nemilos, pe măsură ce sunt adăugate tehnici, instrumente și proceduri mereu mai sofisticate în modurile de îndeplinire a îndatoririlor muncii.   Procesul acesta de constrângere – în care timpul nu poate fi “omorât” (Mircea Eliade), în care dominația sa este deplină, reliefând  faptul că ritmurile profanului există  într-o ordine nemiloasă – este, în egală măsură, generator al suferinței, dar și al nevoii de a “ieși din timp”, iar pentru asta este obligatoriu să ajungi în timpul liber, acela pe care poți să-l domini.  Chiar dacă procesul muncii este cel care  oferă un statut  și o identitate socială, faptul că  omul devine un prizonier al timpului și trebuie să se obișnuiască cu lunga serie de traume generate de o asemenea condiție, dă naștere celor mai neașteptate reacții; reacții care sunt încurajate copios tocmai de desacralizarea muncii. Transformată într-o marfă, munca a devenit un element al conținutului profan al existenței, ceea ce presupune anumite libertăți care se, și se vor, defini mereu mai îndrăzneț.

Așa cum Hegel a urmărit cu atenție procesul de desacralizare a artelor, Eliade a acordat o atenție deosebită modului, și consecințelor, în care munca a fost desacralizată. Hegel descoperă că în Egipt: “[…] plăsmuirile erau din vechime deja hotărâte de preoți, și nici pictorilor, nici altor maeștrii de figuri nu le era îngăduit să facă ceva nou și nici să inventeze altceva decât ceea ce era familiar și strămoșesc […]  Cu această fidelitate exegetică era legată împrejurarea că în Egipt, cum reiese din Herodot (II, cap.167), artiștii se bucurau de puțină considerație și erau nevoiți să se socotească, împreună cu copiii lor, inferiori cetățenilor care nu practicau nici o industrie. […] În chipul acesta s-a păstrat arta în acea stare de constrângere a spiritului prin care era surghiunită mobilitatea geniului artistic liber, este înăbușită nu tendința spre considerație exterioară și retribuire, ci este ucis impulsul superior de a fi artist, adică de a nu lucra ca un meșteșugar, în mod mecanic, abstract, general, după forme și reguli date de-a gata, ci a privi propria-ți individualitate   în opera ta, ca în creația ta specifică și proprie. “ Filosoful vorbește despre avatarurile pe care le instaurau atitudinea preoților egipteni, hotărâți să păstreze un model moștenit de veacuri al sacralității. Eliade, însă, va acorda o atenție prețioasă relației pe care meseriașul o are cu munca sa, în condițiile în care aceasta a fost desacralizată, transformată într-o marfă. Două sunt aspectele care merită atenție într-o astfel de situație, primul este acela al dominației timpului, care modifică substanțial funcțiile muncii; cel de al doilea  are o substanță care a evoluat exploziv în ultima sută de ani: relația om-timp liber.

Deposedată de elementele de sacralitate, cuprinsă tot mai temeinic în profan, munca se transformă în oportunitatea de a stabiliza remunerația prin condiții contractuale, dar și, ceea ce devine cu mult mai important,   crează mijloacele de a impune beneficii. Toate acestea sunt derivații prin care se caută compensarea “căderii în timp”. Meseriașul este obligat să respecte “căderea în timp” în toată perioada în care munca sa  trebuie să obțină scopurile contractete. Timpul este, pe toată această perioadă, o entitate care lipsește subiectul muncii de identitate și de particularitatea subiectivității. Meseriașul este obligat să se comporte ca o subiectivitate ieșită din sine, una care depinde în totalitate de specificul  hotărât de munca sa. Această atitudine impusă are o influență determinantă asupra devenirii respectivului subiect, și-l obligă să accepte condiții cu totul în afara subiectivității sale. Această situație dă naștere modului în care este abordată “ieșirea din cădere” și crează toată acea presiune care este exercitată asupra “timpului liber”. Din ceea ce am analizat în rândurile de mai sus, se desprind două atitudini care hotărăsc decisiv asupra existenței noastre; ba, mai mult, impun sensurile și direcțiile gândirii.

Prima atitudine este determinată de subiect și de munca sa profană; relația a dat naștere treptat unor etape obligatorii, care au modificat condițiile istorice, sociale, filosofice, administrative. Între societatea tradițională, care se bazează pe sacralitatea muncii, și cea modernă care a desființat conținutul sacru al muncii, au apărut diferențe radicale de raportare la aceleași situații. Un om care muncește într-o societate tradițională dă naștere unui raport particular către funcțiile acesteia (ale muncii); cel care  munceste într-o societate modernă refuză raportul cu munca. Ca atare conținutul categoriei în sine devine din ce în ce mai abstract. Nu mai există funcții care să dea naștere unei relații cu sacralitatea. Munca a devenit un produs cu un conținut abstract, un subiect pentru analizele sociologice.

Atenția cetățenilor societăților moderne se îndreaptă tot mai concentrat către timpul liber, timpul care poate anula “căderea” și desființa dominația acestuia. Odată ce munca și-a pierdut sacralitatea – și aici nu ar trebui să ne raportăm doar la aspectul religios al sacralității, ci și la cel mai subtil și particular, de accedere la universalitate, relația cu Timpul se modifică substanțial; motiv pentru care “Timpul liber” devine o categorie către care se îndreaptă, tot mai concentrat, interesul cetățeanului. Cele două planuri – cel al timpului muncii și cel al timpului liber – devin entități cu reguli specific, sau, mai bine zis, două lumi organizate după reguli aproape opuse. Dacă la începutul procesului de desacralizare a muncii, timpul liber avea funcții derivate direct din relația cu munca (odihnă, recuperare etc.) și instaurarea anumitor ierarhii, pe măsură ce ordinea impusă de caracterul profan evolua, lucrurile s-au îndreptat spre două direcții care se raportau una către cealaltă. Pe de o parte, apare tendința de a introduce în procesul muncii, utilaje, tehnici, mijloace, proceduri tot mai evaluate, ca atare mai performante și mai capabile să preia procente din conținutul muncii; tendință care a condus către revoluția tehnologică. Pe de altă parte, timpul liber devine o noțiune care își definește și caracterizează conținutul. Astfel, într-un timp foarte scurt, apar acțiunile concrete și specifice acestei categorii. Industria loisirului – după definiția francezilor – își diversifică exploziv preocupările și, mai mult, împrumută reguli și comportamente din domeniul muncii  industriale. După un timp foarte scurt, cele două categorii de muncă, ajung să fie gestionate de regulile generale ale caracterului profan, poate cu unele accente exotice în categoria muncii pentru timpul liber. În zilele noastre, asistăm la un ritm galopant pe care îl impune munca pentru timpul liber, dar și la interesul tot mai  vădit al muncii industriale de a produce pentru această categorie. Ambele categorii, însă, păstrează tendința de a abstractiza continuu conținutul noțiunii. Inventarea instrumentelor financiare ( acțiuni, cote de participare, instrumente bancare etc.) care nu mai au un raport direct cu munca, contribuie substanțial la abstractizarea de care vorbeam. Consecința este că s-a născut o nouă atitudine față de ființare, o atitudine în care prezente și definitorii devin instrumentele abstracte prin care încercăm să ne raportăm față de acesta. Raportul direct cu realitatea ființări este tot mai lipsit de conținut, în consecință ia naștere și se dezvoltă o realitate care nu ființează și care se transformă din aparență în inexistență, cu efecte concrete asupra modului cum înțelegem relativitatea Universului.

Când vorbim despre desacralizarea muncii, nu trebuie sub nici o formă să analizăm evoluția acesteia prin prisma unor efecte catastrofice. Fiecare gest produs în și din Univers reprezintă o acțiune care dă naștere unei reacțiuni, iar noi avem doar capacitatea de a asista la aceste două momente; toate urmările pot fi doar presupuse, bănuite, dar datorită subiectivității, de cele mai multe ori viziunile noastre – mai ales cele care depășesc capacitatea de a urma logica aparenței – se opresc la nivelul de particularitate.

Sigur, din punctul de vedere al categoriei om, caracterul sacru al muncii crează o relație profundă cu creativitatea generată de acest atribut,  atâta timp cât el este activ și are conținut. Conform teoriei lu Boltzman, evoluția, datorită factorului Timp, este univocă, în consecință, o dată declanșat procesul de desacralizare a muncii nu mai poate fi oprit până nu este consumată și ultima consecință. Chiar dacă, din puctul noastru – subiectiv – de vedere, raportul muncă sacralizată contra muncă profană este categoric în favoarea caracterului sacru și rezistă la orice analiză; în momentul de față evoluția muncii profane este în plin proces,și ca atare va genera în continuare consecințe. Cât despre acestea, consecințele, asta este o chestiune de supoziții, analize și presupuneri; dar cel mai probabil că despre consecințe nu putem vorbi decât din punctual de vedere al speciei, pentru că Universul are alt model de funcționare.

Advertisements

Read Full Post »

Părintele Zamfirache îşi privea lung fiica, o privea cu un adânc sentiment de înstrăinare. Îmbătrânise urât fiica sa. Dacă e să judecăm drept, trecuse amar de vreme de când nu mai trăiseră împreună, ca să-şi poată cântări faptele, sau gândurile. Stătea aşezat pe pătuţul tare al bucătăriei de vară părintele Zamfirache, şi-şi privea fiica certându-se cu Clara. Era a treia ceartă în ziua aceea, şi fiica sa era tot mai categorică. Venise s-o ia acasă pe Clara, care nici nu voia să audă, dar şi cealaltă parte era hotărâtă să nu cedeze cu nimic. Acum vorbea tare şi se înălţase pe vârfuri, dădea din mâini şi-i spunea Clarei cuvinte aspre. Fata se uita într-o parte, asculta răbdătoare şi răspundea sec, iar tonul voci arăta o hotărâre nestrămutată. Preotul nu spusese o vorbă toată seara, dar stătuse lângă cele două femei cu gândul că prezenţa sa poate vă mai îndulci din ambiţii. Nu făcea nimic altceva decât să-şi rotească privirea prin cămăruţa ce era peste vară bucătărie, iar iarna un fel de răcitor unde se ţineau lucrurile care aveau nevoie de firgul iernii. În tot timpul acesta se gândea că modul de a fi al fiicei sale arăta o femeie care nu era obişnuită să fie contrazisă, voinţa sa cârmuia vieţile celorlalţi, aşa se obişnuise. Aşa fusese obişnuită, până a ajuns să i se pară normal ca hotărârile ei să fie un fel de lege. Fiecare argument ce i se aducea împotrivă o întărea în atitudinea tot mai arogantă şi mai sfidătoare, şi preotului îi căzuse o perdea de pe ochi, iar în spatele acelei perdelei a descoperit vinovatul pentru rătăcirea  îngrozitoare din adolescenţa Clarei; rătăcirea care-i adusese atâtea necazuri şi atâta nefericire.

„Tu eşti nebună? – striga fiică-sa. Tu nu vezi că asta e ţara nimănui? Nu-i vezi la televizor? Şarlatani, hoţi, excroci, care ar da orice să poată fura până la a zecea spiţă. Îşi adună familiile şi acoliţii şi fură banii tuturor. Le fură românilor viitorul, le fură trecutul. Fură orice, doar din obişnuinţă. Cum crezi c-am să te las să trăieşti într-o ţară ca asta, când te aşteaptă o familie care te iubeşte, într-o societate orânduită după principii sănătoase şi care-şi respectă cetăţenii? Cu calităţile pe care le ai, poţi să ajungi cineva, o personalitate, vei avea o carieră sigură şi demnă, te umpli de faimă şi bani, şi ştii sigură că nu te fură nimeni, ci dimpotrivă.” „Am o carieră sigură şi demnă.” – răspunse sec, Clara. „Ai pe dracu! Pe mama dracului ai!, aşa să ştii de la mine. Nu serios, Clara, chiar îţi închipui că te voi lăsa să ajungi batjocura unor mitocani neisprăviţi? Aşa îţi imaginezi tu că va fi viaţa ta? Ce fel de mamă aş fi dacă aş permite una ca asta.” „Habar n-am ce mamă ai fi, şi nici nu mă interesează. Am gânduri legate de meleagurile astea şi am să le duc până la capăt. Nu spun că trebuie să-ţi placă şi ţie, nici nu spun că ar trebui să înţelegi, doar că de acceptat va trebui să accepţi. Au trecut şase ani de când am plecat de-acasă, aşa că mă gândesc că te-ai obişnuit cu lipsa mea. În state îl ai pe frate-meu, care vă fi un american pe cinste, ce spun eu „va fi”, cred că s-a şi făcut, şi la bătrâneţe poate că vecinii or să uite că sunteţi nişte emigranţi, veniţi cu două valize şi ceva bani în bancă. Auzi, mamă, m-ai lasă-mă-n pace cu aerele tale de cetăţean tare-n constituţie, şi-n democraţie. Eu n-am treabă cu cine ce fură în ţara asta. Ştiu că se fură, ştiu că e rău că se fură, ştiu că se va mai fura încă multă vreme. Ştiu că se dă mită, pentru că eu am mituit un spital întreg, o secţie de poliţie şi mulţi alţi funcţionari. Îi mituiesc de fiecare dată când mă împiedic de ceva, cum dracu’ să nu ştiu că sunt corupţi. Da’, vezi tu, aici în păduri, nu prea contează asta. Aici trebuie să fii tu tare şi să ştii să dai cu pumnul în masă dacă vrei ceva. Personal, mă rog lui dumnezeu, să nu fie siliţi ăştia să facă drumurile. Atunci ar fi nasol! E mai bine să rămânem aşa izolaţi, ca să ne păstrăm bruma noastră de bun simţ, care şi aşa a început s-o ia razna. Nu-ţi bate gura de pomană şi dacă tot ai venit, bucură-te de o vacanţă în casa părintească pe care n-ai mai văzut-o de-o viaţă.”

            Părintele Zamfirache râdea cu poftă în sinea lui: a dracului muieruşcă, mai era şi nepoata asta a lui! Acum îi înţelegea pe ţăranii care ajunseseră să se gândească de două ori dacă să lucreze pentru ea sau nu. Avea un renume în ţinutul ăsta al pădurilor; în cuprisul a vreo cinci sate se vorbea despre faptul că dacă intrai în gura ei, să te ferească dumnezeu! Acu câţiva ani veneau ţăranii cu gânduri la bani câştigaţi pe nemuncă. Veneau cum erau obişnuiţi. Veneau, se tocmeau, luau un avans şi pe urmă lălăiau treaba după cum le era lor voia. Asta a mers de vreo două ori, că pe urmă s-au pomenit că le-a căzut cerul în cap, şi că muiere mai a dracului ca nepoata popii cel bătrân nu se află. Venea la poarta datorului cu un haidamac care nu scotea o vorbă, stătea doar şi se uita, Clara îi făcea socoteala românului de-i ieşeau  pe nas şi avansuri şi treburi nefăcute şi zile pierdute. Se vorbiseră sătenii să-l cotonogească pe haidamac şi s-o păruiască niţel pe muiere ca să-i moaie clonţu’, dar au aflat că goblizanu’ era angajatul unei firme de pază, şi că-i aşteaptă bucluc mare, cu tribunale şi puşcării, aşa c-au dat înapoi, şi-au făcut înţelegere. Pe urmă se fereau să se mai lege la cap c-o nebună. Nu-i vorbă, plătea bine şi cinstit, dar voia muncă în draci, şi de calitate, voia să fii punctual şi să te ţii de cuvânt, lucru care le pica peste mână, mai ales toamna după ce se coceau viile şi se scuturau livezile. Ăsta era obiceiul locului de când se ştiau ei, şi până când a apărut Clara în sat nimeni nu s-a ridicat împotriva obiceiului. Ieşeau scandaluri, se mai bumbăceau unii, dar până la urmă totul se potolea cumva. E drept că erau mereu în pagubă şi unii şi ceilalţi, dar unde merge mia, merge şi suta; viaţa se scurge şi la pagubă şi la câştig. Cu nepoata popii, însă, li s-a-nfundat, şi oricât au înjurat-o şi-au drăcuit-o, n-a fost chip s-o scoată la capăt decât făcându-şi treaba ca la carte. Cu timpul s-au obişnuit sătenii, şi când era vorbă de ea se schimba socoteala, în rest viaţa mergea ca-nainte şi scandaluri nu erau puţine în satele din pădurime, că venea tineretul care muncea în străinătate şi voia lucrare gata cât ai clipi, da’ şi după gusturile fistichii deprinse pe alte meleaguri.

            Părintele ştia despre zvonurile satului şi era curios să vadă cum s-o descurca fie-sa, care devenea tot mai nervoasă şi îndârjită, cu Clara şi cu felul ei de-a fi.

„Dacă tu îţi închipui că eu am venit în vacanţă, te înşeli. Eu am venit să te i-au acasă şi fără tine nu plec,” îi spuse Clarei. „Atunci dă telefon şi spune-le că tu ai rămas în Romania, că eu de aicea nu plec nicăieri. Să ştii că n-o fac din patriotism, din dragoste de popor şi de naţie, sau din alte prostii din astea. Să nu-ţi treacă prin cap aşa ceva. Şi dacă aş fi în Mongolia tot aş rămâne, pentru că mi-am găsit un rost, am planurile mele,  am deschis un drum şi-mi place să merg pe el, aşa că obişnuieşte-te cu ideea că aşa a fost să fie. Tu ai plecat dintr-o ţară care nu ţi-a plăcut, şi-ţi place aia în care trăieşti. Eu, la rândul meu, am plecat dintr-o ţară de care mă doare-n cot, mi-am găsit un rost aici, şi-mi place. Ce nu-mi place e să fiu bătută la cap cu nerozii politice, cu tot felul de găinaţuri despre democraţie, civilizaţie, şi alte căcaturi care nu mai au nici o valoare în lumea asta care şi-a pierdut rostul. Oamenilor a început să le placă să folosească tot felul de cuvinte despre care nu înţeleg mare lucru, se iau unu după altul şi vorbesc ca proştii, şi nu se mai satură. Dacă eşti un nerod, stai cu urechea ciulită, în timp ce unii  îţi mănâncă pâinea şi-ţi beau laptele cât ai clipi. Dar dacă ai o fărâmă de minte, o să ştii să te dai din drumul ăla, o să te abaţi şi n-o să umbli cu ochii după mai binele zilei… că mai binele e duşmanul binelui. Aşa zice bunica, şi zice bine.”

            A urmat o nefăcută. Părintele Zamfirache nu s-ar fi aşteptat în ruptul capului la una ca asta. Fiică-sa a făcut o criză de nervi cu toate zbieretele pământului, cu urlete din toţi bojogii, cu plânsete şi tot tacâmul. Sărmanul bătrân nu ştia ce s-ar putea face, nu fusese niciodată într-o situaţie ca asta şi nepăsarea Clarei îl zăpăcea şi mai tare. Fata stătea cu mîinile încrucişate sub sâni şi privea în podeaua cămăruţei de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar fiică-sa, ba plîngea în hohote, ba înjura toată naţia română şi-o făcea albie de porci, ba se ruga  de Clara să înţeleagă că nu se poate trăi omeneşte într-o ţară de hoţi, de corupţi, de mafioţi şi de trădători de neam, şi că  America e naţiunea, singura naţiune cuprinzătoare, unde dacă eşti harnic şi deştept ai traiul asigurat în bunăstare şi respect. După vreo oră de  spectacol, fiică-sa a plecat din bucătăria de vară val-vârtej, urlând că n-o să lase lucrurile aşa în ruptul capului. Clara a suspinat o dată adânc, s-a aplecat către bătrânul preot, l-a sărutat pe tâmplă şi i-a zis: „Las’ că-i trece. Noi să fim sănătoşi.” I-a urat noapte bună, şi a plecat, lăsându-l pe preot singur cu gândurile lui care nu-i dădeau pace. Pe de o parte ştia bine că fiică-sa are dreptate, şi că nu se poate compara viaţa din state cu ce are Clara în ţinuturile astea. Dar, pe de altă parte, de fiecare dată când fusese în vizită, nimic nu era pe placul lui în adevăratul sens al cuvântului. Sclipitor şi curat mai tot locul, dar nici gusturile mâncărurilor, parcă prea pline de prostii din alea chimice, sau scumpe ca focul, că te lăsai păgubaş, nici aerele băştinaşului care te cam privea dintr-o parte, da’ se făcea că e plin de bucurie că te vede, nici obiceiurile locului nu-i picau bine preotului, care stătea ca pe ghimpi şi abia aştepta să se vadă plecat şi ajuns în ograda lui. La o adică, trebuia să recunoasă că nu i-ar fi la îndemână plecarea Clarei şi din cauza  folosului pe care-l avea de pe urma nepoatei care pusese la punct gospodăria şi-o întărise. Părintele cumpărase de mult tare o sfoară de pământ, cam într-o râpă, pe marginea unui pârâu prăpădit. Nu făcea cine ştie ce parale pământul ăla şi-l cumpărase ca să ajute un amărât ce căzuse într-un necaz. Îl cumpărase, dar vreme pentru el nu găsise şi a stat mai mult pârloagă până la venirea Clarei. A făcut, fata, şi-a dres, de-a transformat pârloaga într-o grădină de zarzavat unde nu punea decât soiuri de prin partea locului. A umblat prin sat şi-a dat de doi moşnegi care ştiau tot felul de lucrări meşteşugite şi legumele ei nu ştiau ce-s alea ierbicide sau îngrăşăminte. Unul din moşnegi şi-a adus nepoţii cu el, nişte ăia cu caş la gură, că părintele Zamfirache tare se mira să-i vadă cum se învârt pe-acolo, dar cum-necum, grădina a început să aibă recolte. Pe urmă, cu ajutorul Adinei şi al Sergianei îşi făcuse o listă de cumpărători care veneau o dată pe săptămână şi plecau cu maşina doldora. Ba, erau familii care veneau cu copii, la sfârşit de săptămână, lucrau şi ei cum se pricepeau, cot la cot cu moşnegii, dar făceau şi mese cu grătare, cu  tot felul de lucruri fripte, ba şi cu alte feluri de bunătăţi spre încântarea moşnegilor care nu mâncaseră la viaţa lor astfel de coloniale. Era mare veselie, şi moşnegăraia, dar şi plozii nu ştiau ce să mai facă să-i intre Clarei în voie. În rest, n-o lua nimeni în serios, dar chestia asta stârnise mare invidie, pentru că alţii aveau grădini cu soiuri aduse de peste mări şi ţări, care produceau nu glumă, dar era musai să alergi după cumpărători, că  se găseau greu, mai ales la cantităţile pe care le scoteau ei. Faptul că la gradina Clarei, venea mai în toată ziua o maşină, două care plecau încărcate cu legumele ei nu tocmai arătoase, îi scotea de minţi pe ăilalţi. Chestia era că, fata îşi înmulţea clieţii, şi se vedea de la distanţă că sunt oameni cu bani care şi-ar permite să cumpere producţia unui sat întreg, dar ei nu voiau decât legumele Clarei, şi unii  mai şi munceau pe de-a moaca. Ăilalţi grădinari trebuiau să-şi încarce maşinile şi să meargă la oraş, sau în alte localităţi mai spre munte ca să-şi vândă marfa. Era muncă multă, vere, şi cheltuială, şi timp pierdut, aşa că îi rodea pizma, dar înapoi nu dădeau, şi-n fiecare an cumpărau soiuri şi mai productive, tehnologii şi mai drăcoase, şi chimicale tot mai renumite. Toţi se aşteptau s-o vadă pe nepoata popii cum se încurcă, cum dă în nas, şi s-alege praful, dar ea şi-a gospodărit pământul cum a ştiut, şi şi-a aranjat clienţii unul cîte unul. Pe urmă toată suflarea s-a aşteptat să vadă cum cumpără pământ şi-şi măreşte grădina, dar Clara n-a făcut nimic din toate astea. Cât pământ a avut, cu atâta a rămas, şi tot cu moşnegii şi cu copchii lor îl muncea. „Da’ de ce nu mai cumperi nişte pământ, domnişoară?, o ispiteau. Că, de mers îţi merge, să nu fie de deochi.” „Măi, nea cutare, răspundea Clara, nu-mi trebuie mai mult pământ. Bunica are o vorbă: mai binele e duşamnul binelui. Azi aleargă clienţii după mine, şi-mi cumpără toată marfa. Mâine, dacă o să cumpăr pământ mai mult, s-ar putea să alerg eu după clienţi, şi să rămân cu marfa-n soare. Nu-mi trebuie. E bine cât a dat Dumnezeu.”  Banii câştigaţi îi băga în casă şi în acareturi, şi fără să bage de seamă, părintele s-a trezit că gospodăria lui a prins iarăşi viaţă. Casa şi-a schimbat acoperişul, beciul şi-a făcut intrarea din piatră şi s-a mai mărit niţel, grajdurile s-au podit cu dulapi de salcâm, fosa septică s-a mărit şi ea. Fosa asta septică era mândria părintelui Zamfirache, pentru că era singura din sat, cum şi casa era singura care avea canalizar şi apă de la robinet, şi baie ca la oraş. Era mare lucru aici în păduri.  Erau lucruri făcute de el la tinereţe, Când a ridicat casa, tot atunci a ridicat un bazin peste fântână şi-l umplea c-o pompă care urca apa, pe urmă cădea unde avea el nevoie. Acuma anii trecuseră peste părintele Zamfirache, trecuseră întâmplările vieţii, mai bune sau mai rele. N-avea de ce să se plângă; doar că se simţea legat cu fire nevăzute şi trainice de evenimente ce-l luminaseră cu pildele lor, sau cu farmecul lor, iar lumea de azi, se vede, n-o mai putea înţelege. Era departe de el, lumea de azi, lume străină, cu apăcuături despre care nu putea vorbi. Nu putea şti dacă sunt bune sau rele, ştia doar că nu sunt din lumea lui, şi până la venirea Clarei, lucrurile deveneau tot mai înceţoşate, mai tulburi. Dar atitudinea fetei i-a dat de înţeles că de acolo de unde se află el sunt lucruri care se pot lămuri. Preotul devenea conştient că nepoata sa se găseşte undeva între cele două lumi, şi fără să vrea le luminează pe amândouă, iar el, dacă are grijă şi e atent poate trage învăţîminte. Uneori se necăjea părintele, când vedea nepăsarea cu care fata trata tot ceea ce nu era de interesul ei. Fusese învăţat să se gândească la semeni, şi atâta răceală câtă arăta tânara femeie îl tulbura. Puţin îi păsa dacă ai înţeles sau nu, dacă eşti de acord sau nu, dacă şi tu îţi faci planuri, dacă şi pe tine te trage aţa către ideile ei, şi te încântă; dacă făceai cumsecade treaba de care ea avea nevoie, era bine, dacă nu, punea lucrurile la punct scurt şi fără cale de întoarcere. Într-o seară, părintele stătea în cerdac şi-şi spăla ochii în coroanele copacilor din jur, cei care făceau să pară că pădurea ajunge până în curte. Nu se gândea la nimic; pur şi simplu stătea sorbind din când în când din ceaiul său de mentă proaspătă. Şi dintr-o dată şi-a dat seama că nepoata lui nu vrea nimic altceva decât să aibe o lume a ei, o lumea cu reguli nescrise dar temeinice, o lume ruptă din societatea celorlalţi semeni. Pentru asta, atunci când umbla în afara lumii ei, mituia, juca jocul zilei, se făcea că înţelege şi acceptă, părea să nu bage de seamă cum vor s-o tragă pe sfoară diferiţii funcţionari şi-i ducea de nas până ajungeau la mâna ei. Era o lumea care exista departe de interesele Clarei, interese pe care fata le păzea cu străşnicie, strângea din dinţi şi mai punea o cărămidă la alcătuirea  pe care o menea să-I păzească liniştea şi independenţa. Era o lume fără pretenţii, fără orgolii, fără nazuinţi deşarte şi pline de vanitate. Într-un cuvânt era lumea unui om obişnuit, care vrea să-şi ducă zilele fără ruşinea de a fi făcut degeaba umbră pământului.

 Dar, părintele Zamfirache vedea dincolo de toate astea. Vedea şi bune şi rele din lumea pe care-o trăise, aşa cum vedea şi bune şi rele din lumea asta care se năştea acum. Da, da, lumea care încă se năştea, care nu-şi aflase cale sigură, fapt pentru care mai tolera tot felul de arătări ce se lipiseră de miezul ei şi pe care era nevoită să le mai poarte. Se gândea cu tristeţe că va fi nevoie  să mai treacă destulă vreme până să se ivească zorii unei ordini, şi lumea să se  scuture de arătări. Pe măsură ce gândea la ordinea ce va să vină, arătările îi apăreau tot mai hidoase şi unele dintre ele negândit de viclene. Învăţaseră să-şi schimbe înfăţişarea, să pară că sunt mânate de gândul bun, de iubire, de speranţa luminoasă, dar era suficient să te apropii că împroşcau veninul fără milă, cu un rânjet victorios de cotoarbă pătimaşă. Se gândea preotul că ar fi de datoria Clarei să le dea în vileag, pentru că vedea lipede cum ştie să le deosebească, cum le alege din mulţime şi cum se fereşte din drumul lor. Nu-i vorbă că erau bucuroase cotoarbele să se ţină departe de tânăra care se vădea a fi fără milă dacă-i stai în cale. Doar că preotul gândea la semenii lui nevinovaţi, care cădeau seceraţi; se gândea că erau prea mulţi, şi prea fără şansă, şi nimeni nu avea grija lor. Iar, după opinia lui, asta nu era o treabă creştinească. Cineva trebuie să aleagă calea jertfei pentru oamenii ăştia atât de orbi şi neputincioşi. Ar fi fost bucuros, pe de o parte, ca sânge din sângele lui să aleagă o astfel de cale, şi s-ar fi rugat fără de încetare pentru izbândă. Pe de altă parte, inima i se strângea şi-şi spunea că n-ar fi drept să fie jertfit sufletul unei fete care şi aşa trecuse prin chinuri ce nu se pot povesti, şi că altul ar trebui să fie alesul. “Doamne, fă tu lumină în povestea asta, că voinţa ta e lege, şi după voia ta vor fi toate” – îşi spunea mereu părintele Zamfirache şi în momentele alea era teribil de amărât că el nu e decât un biet preot de ţară, că n-are nici putere, nici ştiinţă de carte şi nici minte să intre într-o asemenea înfruntare.

Read Full Post »

9 aprilie, 2015

Afirmaţia lui J. M. Keynes: Newton n-a fost primul om al epocii rațiunii, ci a fost ultimul dintre magi, nu este un simplu elogiu adus spiritului marelui savant, ci poate fi considerată formularea care precizează că gândirea omenească s-a despărţit în două mari epoci; fiecare marcate de atitudini substanţial deosebite, atitudini care s-au plămădit cu contribuţia unor principii fundamental diferite în esenţa lor. Graniţa acestor două epoci este trasată de gândirea a trei spirite vizionare, care au fost, înainte de toate, capabile să urmărească evoluţia adevărului în formele sale absolute; ceea ce le permitea să fie continuu conştienţi de existenţa unor categorii absolute, şi că acestea nu sunt doar instrumente operaţionale teoretice abstracte, ci că însăşi materia lor  produce subtile relaţii active într-o realitate. Fără doar şi poate, o astfel de atitudine presupune înainte de orice credinţa în conştiinţa absolută. Lucru care nu este la îndemâna oricui, şi asta pentru că absolutul este condiţia fiinţării în ne-fiinţare. Să operezi cu o astfel de categorie este deosebit de dificil,  şi-n cele apuse timpuri; dar mai ales în ale noastre vremi. Absolutul exclude orice instrument al empirismului, aşadar, niciunul dintre elementele determinării nu pot veni în ajutor, nu pot crea senzaţia oarecărei siguranaţe, a unei certitudini de tip senzorial. Absolutul se află în miezul indeterminării, şi cel care îşi doreşte să se aventureze într-un asemenea spaţiu trebuie să aibă curaj şi multă pricepere în a mânui categoriile teoretice. Conştiinţa absolutului în sine nu este o categorie care să poată deveni instrument activ într-un sistem, dar mulţimea de rapoarte pe care aceasta le propune poate ajuta la definirea dimensiunilor în realitatea dată, fapt care ajută  orientarea şi deducerea sensului lanţurilor cauză-efect. Ea, conştiinţa absolutului, este categoria care relevă existenţa unei infinităţi de variabile, fără să fie nevoie de împărţirea la infinit aşa cum a procedat Zenon.

Cele trei spirite de referinţă, care pot fi considerate ca hotarnici între epocile ce se depărtează tot mai radical une de alta, sunt: Descartes, Leibnitz şi Newton. Gândirea lor – dar şi a altora desigur – a devenit din ce în ce mai dificil de pătruns în subtilităţile ei, pentru noi, cei care preferăm captivitatea  anumitor forme de  raţionalism, ce se dovedesc, la o analiză profundă şi temeinică, superficiale şi nespus de fragile. Chiar dacă sunt deseori citaţi, din gândirea celor trei înţelepţi sunt folosite cu precădere forme care au fost forţate să alunece  de pe miezul lor, drept pentru care înţelesurile sunt substanţial alterate.

Nici unul dintre savanţii pomeniţi mai sus nu şi-a putut imagina vreo clipă că se va produce o asemenea ruptură, o abatre atât de radicală; în speţă ruptura care a separat cele două epoci spirituale şi datorită căreia folosim astăzi termeni al căror sens l-am modificat de cele mai multe ori artificial, şi nu într-o evoluţie naturală, ci mai degrabă după interese partizane, sau impuse de tentaţiile empiriste. Ori, era evident că, mai devreme sau mai târziu, ruptura despre care vorbeam se va produce, şi se va lărgi treptat, cauză care va aduce cu sine substanţiale modificări de sensuri şi definiri dintr-o axomatică derivată din aceste alterări de sensuri depsre care vorbeam. Formal, conţinutul termenilor pare să nu fi suferit abateri, dar repetatele abateri de la sensurile evoluţiei lor, a dus pe nesimţite la unele orizonturi operaţionale în care obiectele caracterizate nu mai sunt cele la care făceau referire respectivii termeni. Rezultatul este că noi continuăm să folosim, ca instrumente, termeni ai epocii pe care am închis-o în acolade, dar fără a urmări şi sensurile profunde ale acestora; pentru că ele rămân în ascuns, sau pentru că au fost modificate radical – conştient sau inconştient, interest sau neinteresat –  de axiomatica ce se defineşte într-o măsură tot mai substanţială doar pe experienţe empirice, încât efectul obţinut nu este altceva decât un  lanţ de abateri. Fapt pentru care parte din informaţiile ce ne-ar fi trebuincioase ori s-au pierdut, şi odată cu ele cea mai importantă parte a unor detalii subtile ale adevărurilor cu care operăm; ori sunt gestionate din preocuparea de a impinge ştiinţele să accepte, mai degrabă, un rol social, decât unul pur, necesar adevărului – preocupare justificată în numele tehnologismului şi al unui progress tot mai incert.  Ambele direcţii ne sugerează însă că s-a produs o îndepărtare sigură de esenţa Sinelui acestor ştiinţe. Spre exemplu, matematica se preocupă tot mai mult cu dezvoltarea instrumentelor operaţionale şi găsirea de funcţii ce pot fi aplicate unor domenii sociale, decât să caute căile spre formele posibile, ascunse cunoaşterii nemijlocite, şi din care s-ar putea deschide noi căi şi orizonturi ale acesteia. Ajungem astfel să operăm cu situaţii care justifică din plin neîncrederea pe care o avea Kant în foloasele pe care empirismul de sine stătător le-ar putea aduce cunoaşterii.

Acea primă epocă a gândirii la care facem mereu  referire, a evoluat din însăşi originea sistemelor coerente de cunoaştere, inventând treptat metodele şi instrumentele sale operaţionale, atât teoretice, cât şi empirice, cele care au ajutat configurarea unei evoluţii organice, fără rupturi sau salturi dezordonate; deopotrivă supuse conştiinţei şi raţiunii. Dacă raţiunii îi datorăm apariţia metodelor prin care relaţiile dintre obiectele care mobilează orizontul unei realităţi perceptibile erau, şi sunt,  analizate în formele lor concrete, fizice, dar obligatoriu preparate de instrumente teoretice temeinice; conştiinţa este categoria care căuta să pătrundă în adâncimea subtilităţilor sugerate de categoriile absolute, aducând către înţelegere formele inefabile ale acestora, dar şi informaţii provenite din raporturile dintre categoriile senzitive şi cele absolute. Conştiinţa absolutului era condiţia esenţială a gânditorului, fie el filosof, alchimist, mag, preot etc., datorită acestui fel de conştiinţă a fost posibil să se dezvoltate raporturile dintre categoriile absolute şi cele senzitive, cele care au la bază simţurile omeneşti. Dar cea mai importantă funcţie a conştiinţei absolutului era, şi rămâne, raportul care stabileşte dimensiunile acţiunilor unei fiinţări. În epoca noastră, dimensiunile acţiunilor şi-au pierdut cu totul înţelesul, ele sunt folosite doar ca repere necesare unor catalogări şi evidenţieiri statistice. Ceea ce face să fie de la sine înţeles că o conştiinţă a absolutului este cu totul caducă.  Absolutul, în sine, ca formă a indeterminării, nu are dimensiuni, instrumente, tehnici, metode etc.; dar, prin raportarea la absolut putem obţine ordinea de mărime a acţiunilor fiinţării: gândirii, staturii, metodelor etc..  Raportul dintre categoriile absolute şi categoriile sensitive produce acele atribute care stabilesc dimensiunea fiecărei fiinţări. Acest raport avea să fie, ceva mai târziu, transformat de Kant în subtilul şi consistentul său sistem, clădit pe axa raţiunea-pură – raţiunea-practică.

La graniţa dintre cele două lumi: Leibnitz, Descartes şi Newton, prin atenţia acordată conştiinţei absolutului cautau forme care se pot adecva raportului absolut-senzorial. Pentru Leibnitz, Armonia Universală este funcţia care poate revela în egală măsură, voinţa absolută a Creatorului, dar şi existenţa formelor derivate din liberul arbitru omenesc; Descartes este convins că, dimensiunea absolutului poate căpăta formă în conştiinţa omenească prin Desăvârşire; păstrând astfel contactul subtil cu dimensiunea absolută a voinţei  Creatorului, dar şi cu năzuinţele liberale ale liberului arbitru. Pentru Newton, voinţa Creatorului este mai subtilă şi se dizolvă în Atracţia Universală, devine o componentă a mecanicii universale. Iar liberul arbitru trebuie să facă faţă unei legităţi pe care această mecanică o impune; forma liberului arbitru nu mai este una care se dezvoltă doar din tentaţiile subiectivităţii.

Poate că Newton a fost cel mai aproape (până la Einstein) de înţelegerea spiritului în absolut, ceea ce îi permite să gândească raportul dintre absolut şi senzitiv în termeni mai concreţi decât Descartes sau Leibnitz, ceea ce se va reflecta atât în partea teoretică, dar şi în partea practică a operei sale.

Conştiinţa absolutului dezvoltă o sensibilitate activă pentru zona abstractă a evoluţiei materiei, şi te ajută să mânuieşti cu mai multă eficienţă instrumentele presupuse de o asemenea stare. Datorită capacităţilor pe care acest gen de sensibilitate le iniţiază şi le dezvoltă, spiritul ajunge să perceapă nuanţele subtile ale dimensiunilor unei realităţi. Cunoscute prin metode empirice, dimensiunile realităţii sunt tratate doar ca unităţi exprimabile prin numere naturale, şi atât; ceea  în cele mai multe cazuri – dacă nu întotdeauna – este un neadevăr,  pe care matematica îl demască de fiecare dată. Empirismul iniţiază o stare de fapt în care dimensiunile par a fi lipsite de spectrul armonic, adus în realitate de mulţimea de variabile posibile. Comportamentul categoriilor, propus de atitudinea empiristă, eliminaneă atracţia spre conţinutul abstract al fiinţării, conţinut prin care conştiinţa absolutului poate rămâne sensibilă la fiecare modificare ce are lor într-o realitatea sau alta. Ori, tocmai contactul sensibil, şi mereu activ, cu modificările ce au loc permanent în realităţile cu care intrăm în contact, ne pot da o imagine creativă a absolutului, şi ne pot ajuta să înţelegem ordinea de valoare a dimensiunilor acţiunilor unei fiinţări sau alteia. În această epocă de care aparţinem, instalarea empirismului ca o formă dominantă a raţiunii, ne-a îndepărtat de abilitatea cultivată secole întregi de a percepe abstracţiunea ca esenţă a creativităţii, ca mijloc de a pătrunde în formele de esenţă divină ( fără conotaţii religioase), forme care rămâneau în permanent contact cu originea. Empirismul s-a debarasat cu multă uşurinţă de o astfel de atitudine, şi îşi permite să propună o origine oriunde aceasta îl poate ajuta în demersurile sale. Doar că, astfel de origini artificiale au instalat treptat o dezodine căreia începem să-i facem faţă cu tot mai multă greutate.

Dacă în prima epocă, la care am făcut referire, gânditorul simţea nevoia ca acţiunile conştiinţei să primească un sprijin venit din partea raţiunii, pentru a izbuti să pună ordine în relaţiile pe care simţurile le aveau cu realitatea; în această a doua epocă, începe să se resimtă tot mai mult absenţa informaţiilor pe care conştiinţa le-a trecut în ascuns, cărora li s-a modificat sensul şi conţinutul, fapt care a distorsionat grav capacitatea de percepere a unor funcţii importante ale Universului. Lipsită de formele active de contribuţie ale conştiinţei, raţiunea se simte tot mai mult nevoită să restrângă orizontul în care activează şi să elimine treptat din obiecele ce altă dată îl mobilau. Rezultatul este senzaţia tot mai deplină de sărăcire, de uscăciune, de comprimare a dimensiunilor în tot ceea ce înterprindem.

Probabil că va fi nevoie de o a treia epocă, în care cele două niveluri ale spiritului: conştiinţa şi raţiunea să găsească acele căi creative de a-şi armoniza acţiunile pentru ca spiritual să devină ceea ce năzuim, cel puţin teoretic: acel întreg capabil să se armonizeze cu mişcările subtile ale absolutului.

Read Full Post »

22 octombrie, 2014

Memoria omenirii este o categorie teribil de capricioasă, care a pus comunităţile istorice, fie ele mari sau mici, în situaţii dintre cele mai delicate. La începuturile ei, comunitatea se baza pe memoria orală, ceea ce făcea să existe în micile grupuri un coeficient foarte ridicat al coeziunii. Nici unul dintre membrii nu putea fi ignorat, pentru că întâi de toate, el era o părticică din memoria comunităţii. Şi fiecare părticică era importantă. Probabil că ăsta era un motiv serios pentru ca toţi membrii unui grup să vegheze atent la sănătatea memoriei.  Altminteri, viitorul comunităţi era pus într-o mare primejdie. Toate poveştile pe care istoricii vulgari ni le spun: precum că omul acelor vremuri era speriat, ba, de fulger, ba, de adâncul pădurilor, ba, de furtunile aprige, sau cine ştie ce fenomene astronomice – sunt doar marotele unor orăşeni care-şi trec timpul între patru pereţi, şi mor de foame dacă s-a închis supermarketul. Omul istoric nu a fost niciodată speriat de relaţia sa cu mediul în care îşi ducea zilele. Spaimele sale erau legate de destin, fenomenele naturale erau citite doar ca semne pe care destinul le produce întru atenţionare. Manifestările de supunere şi de obedienţă ale membrilor comunităţii aveau ca scop înştiinţarea forţelor destinului că mesajul a fost recepţionat. Existau legături foarte puternice între modul de a produce acţiunile obişnuite şi grija pentru ca efectele acestora să nu influenţeze negativ viitorul generaţiilor ce vor urma. Sănătatea şi prosperitatea generaţiilor viitoare era grija principală a comunităţilor istorice, iar ele depindeau nemijlocit de atitudinea celor din prezent. Grija pentru memoria moştenită şi pentru transmiterea ei în forme sănătoase, şi  persoanelor potrivite era cultivată atent. Această grijă a dezvoltat o componentă foarte importantă a memoriei: atitudinea. Faptul că memoria era transmisă oral, că modelul celui care transmitea se producea nemijlocit în faţa celui care primea conţinutul transmis, contribuia la edificarea atitudinii, la conservarea şi, mai mult, la nuanţarea acesteia din generaţie în generaţie. Atitudinea se acorda continuu la noile condiţii ce apăreau în comunitate şi care se datorau atât factorilor de mediu, cât şi  celor datoraţi evoluţiei. Toate acestea contribuiau decisiv la coeziunea mentalităţii membriilor comunităţii, mentalitate care – de cele mai multe ori – era una asimilată în deplin acord cu condiţiile realităţii comunitare; dar, în egală măsură contribuiau şi la determinarea atitudinii faţă de factorii noi care apăreau prin modificarea realităţii.

Apariţia sistemelor care puteau transmite memoria în mod indirect, prin intermediul, fie a unui obiect, fie a unui sistem de semne a produs o modificare a atitudinii celui care primea conţinutul transmis. Lipsind modelul atitudinii celui care transmitea, cel care primea conţinutul memoriei  putea fi influenţat de limitele sale, ori de factori subiectivi şi  să-şi modifice atitudinea,  astfel producându-se variante mai apropiate sau mai depărate de modelul originar care constituia sursa de energie pentru spiritualitatea conumitară. Dacă arunci o privire panoramică peste scrierile antice, poţi să observi o tendinţă care se manifestă frecvent, tendință pe care Mircea Eliade a sesizat-o şi a definit-o în scrierile sale; de fiacare dată când memoria se abate şi se îndepărtează de la modelul său de origine, spiritul comunitar inventează un ritual de regăsire a acesteia: Pentru că omul şi cosmosul se regenerează neîncetat şi prin toate mijloacele, trecutul se consumă, relele şi păcatele se elimină etc. Variate în formulele lor, toate aceste instrumente de regenerare tind spre acelaşi scop: să anuleze timpul scurs, să abolească istoria printr-o reîntoarcere continua in illo tempore, prin repetarea actului cosmogonic.– scrie filosoful despre o astfel de atitudine, în care el găseşte o motivaţie temeinică şi substanţială:  Această idee că viaţa nu poate fi reparată, ci numai recreată prin repetiţia cosmogoniei, este foarte clar pusă în  evidenţă de ritualurile de vindecare.

Modelul memoriei originare este factorul cel mai important al spiritualității comunitare, pentru că el este cel care întreține coeziunea mentalității comunitare în toată forța particularității sale. Particularitatea era unul dintre elementele cel mai importante ale ființei spirituale al unei comunități. De la particularitate erau definite toate semnele unui specific care producea unicitate, și care oferea un loc stabil și aparte în peisajul cosmogonic, acelei ființe comunitare care știa să-l determine.

Satul românesc, spre exemplu, până foarte aproape de cel de al doilea război mondial a întreținut astfel de mijloace de transmitere a unui model al memoriei colective, dezvoltând sisteme de semne care să păstreze nevoia unicități întru definirea particularității unui specific irepetabil. Personal, nu acord nici un fel de importanță nici uneia dintre interpretările destructive ale Mioriței. Nu despre renunțare, lașitate și non-acțiune cântă rapsodul – după părere mea – ci despre unicitate și atitudine. O atitudine mai degrabă eroică, într-o consonanță foarte puternică cu atitudinea atât de admirată la daci în fața morții. Poziția ciobanului jertfit este cea căruia i se datorează șansa ca tot ce este particular aparținător de spațiul acestuia să poată avea soluția unicului, adică: […] se revelează aceeaşi concepţie ontologică primitivă : un obiect sau un act nu devine real decât în măsura în care imită sau repetă  un arehetip.  Astfel, realitatea se dobândeşte exclusiv prin repetare sau participare; tot ceea ce nu are un model exemplar este «golit de sens», adică lipsit de realitate.

Desigur, subiectul acesta merită o atenție și o dezvoltare mai detaliat elaborată și documentată. N-aș vrea să mai adaug decât un singur lucru acestei schițe, anume că: abstractizarea sistemelor de comunicare prin semene, fie ele, grafice, vizuale sau auditive, s-a făcut în ultima vreme atât de agresiv în dauna comunicării orale – vorbim de ultimii cincizeci, șaizeci de ani – încât, practic nu mai putem vorbi despre o atitudine comunitară atunci când facem referire la memoria colectivă, la modelul acestea. În consecință, încetul cu încetul începe să dispară și amintirea unui model originar, cel care oferea coerența unei moșteniri unice.

Read Full Post »

16 aprilie, 2014

Ne place, nouă oamenilor să ne raportăm la realități, folosind cel mai adesea perechea categoriilor profunzime-superficialitate, și cel mai adesea o facem fără să înțelegem de ce anume ne îndreptăm spre o asemenea abordare. În fond, vorbim despre o pereche de atribute prin care încearcăm să ne poziționăm din punct de vedere spiritual, pe o scară anume, într-un moment care – sperăm noi – ne ajută să ne orientăm în raport cu evoluția valorilor pe care le cunoaștem. Ne raportăm astfel – sau cel puțin credem astfel – în poziții fertile față de o anume valoare, sau de un anume sistem de valori. Axa profunzime-superficialitate este tratată cel mai adesea ca un soi de dimensiune ce ar putea fi adăugata unui spațiu minkowskian, și care s-ar adăuga dimensiunii timpului  pentru a completa o anume stare  a Universului. Doar că se desprind, în cazul acestei axe unele întrebări teribil de supărătoare. O primă întrebare ar fi: care este poziția profunzimii față de spiritul nostru?, dar a superficialității? Dacă despre timp știm că pe o axă caracteristică el desemnează toate evenimentele consumate în categoria trecut, iar pe cele pe care le așteptăm, în categoria viitor, și că există și anumite subdiviziuni (trecutul recent-trecutul îndepărtat; viitorul recent-viitorul îndepărtat etc.)  care ne ajută în a preciza poziția și momentul acțiunii; pe axa profunzime-superficialitate nu putem detecta nici un fel de repere prin care acțiunile să poată fi plasate cu precizie într-o anume poziție. Ca atare, se pare că nu putem defini axa profunzime-superficialitate ca o dimensiune cu care să fixăm anumite repere menite să ne orienteze. Mai mult, o a doua întrebare adâncește și mai mult nedumerirea: unde se termină superficialitatea și unde începe profunzimea? Care sunt limitele caracteristice ale unui atribut sau ale celuilalt? Raportate la un număr de co-relativi, aceste limite sunt extrem de volatile și este foarte greu de găsit un factor comun cu care să putem delimita un câmp de acțiune al unui atribut în opoziție cu celălalt, sau în raport de celălalt. Dacă în cele patru dimensiuni ale unui spațiu minkowskian, putem lesne găsi astfel de limite, în cazul axei respective ele sunt practic imposibil de fixat. De cele mai multe ori câmpurile caracteristice se suprapun, generând momente de aprigă confuzie, caracterizate prin translări mai mult sau mai puțin spectaculoase de atribute de la o categorie la alta. Și totuși, axa profunzime-superficialitate se comportă ca o dimensiune, doar că, momentele acestei axe nu contribuie la definirea unor câmpuri generale, ci a unora strict particulare. Construcția pornită de la o astfel de axă, va fi definită printr-o structură dominată de  reguli ale relativității, și va aduce în prim planul rațiunii o sumă de specificități ale momentelor strict particulare pe care esența sa le întreține, dar și o stare pronunțată a perisabilității, a efemerului. Putem spune, însă, că efemerul, perisabilul sunt caracteristici ale momentului și nicidecum ale generalității, iar amprentele pe care, prin definire, aceste atribute le vor lăsa, se vor regăsi în construcții la care nici nu visăm în timpul momentului acțiunii respective.

            Desigur, un raționalist va pune foarte just problema folosinței. Cui folosește o astfel de abordare a unei axe de categoria profunzime-superficialitate. Nici abordarea, dar nici încercarea de definire a particularului pornind de la o axă generală nu au foloase în planul unei realități practice, iar asta, pentru raționalist nu înseamnă nimic altceva decât pierdere de vreme. Deși știu foarte bine că nu este indicat să contrazici un raționalist, mai ales pentru modul reducționist în care argumentează; mod care te aduce cel mai adesea într-un spațiu  atât de simplificat, încât nu se mai poate manevra decât cu cele câteva instrumente care sunt în mâna sa; deși știu foarte bine lucrul acesta, am să îndrăznesc să spun că starea unei axe precum profunzime-superficialitate este fundamental importantă tocmai pentru caracterisitca de a sta la baza unor construcții particulare generatoare de efemer și perisabil, pornite de la spațiile generate din diferitele momente conținute. Astfel de construcții înseamnă, în egală măsură, amprente și instrumente care prefigurează o stare a viitorului înaintea ca acesta să fi devenit viitor. Or pentru a ne putea orienta în câmpurile, sau spațiile, pe care ni le sugerează viitorul, trebuie să știm să folosim anume instrumente, într-o anume manieră, iar această obișnuință începe de la momentele ce se găsesc pe axa, și doar pe axa, profunzime-superficialitate.

Read Full Post »

11 februarie, 2014

Una dintre categoriile care au fost obiectul multor ceasuri de meditaţii de-a lungul timpului, care ne preocupă constant, indiferent de poziţia noastră în spaţiul existenţial, a fost Armonia. Câmpul pe care noţiunea îl defineşte este populat cu trăiri dintre cele mai bogate, dar şi dintre cele mai seducătoare; ceea ce ne face să tânjim de fiecare dată după ce astfel de momente au fost depăşite, şi să încercăm cu cerbicie să refacem, măcar în parte, conjuncturi ce ni se par a fi asemănătoare aceleia. Că izbutim, sau nu, asta este o poveste pentru care plătim mereu tribut curgerii de evenimente, mai ales pentru că ne străduim să o modificăm – şi să le modificăm (pe evenimente) – ca subiectivitatea noastră să atingă un râvnit moment de armonie. Leibnitz credea cu tărie ca Armonia este voinţa Creatorului, a Fiinţei Divine, că ea este o stare a Universului pe care noi, oamenii, am tulburat-o prin izgonirea din grădina edenică, şi că, de datoria noastră este să ne străduim în refacerea ei. Universul este, credea filosoful asemeni unei compoziţii muzicale, în care fiecare notă are acele particularităţi ce face ca sonoritatea, în ansamblul ei, să fie deplin armonică, şi în acord cu voinţa Creatorului. Edmund Burke, susţinea că este o problemă de participare a părţilor într-un întreg, şi că din asta rezultă frumuseţea. Oricum ar fi, Armonia este definită ca una dintre stările echilibrului. E nevoie – se crede îndeobşte – să existe o stare de echilibru în relaţiile dintre obiectele unei realităţi, pentru ca Armonia să se instaleze. Vorbim despre o stare de echilibru sesizabilă, una care să depăşească starea subtilă a realităţii, şi astfel să devină capabilă să ne influenţeze. Din nefericire, însă, se pare că aici avem de-a face cu o eroare, datorată în mare parte modului cum lăsăm o prejudecată să modifice mecanica unei judecăţi. Ştiinţele au dovedit – genetică şi fizica quantică cu osebire, dar şi toate celelalte cu mai multă discreţie – că echilibrul nu este o forţă creatoare, ci dimpotrivă. Echilibrul nu se face capabil să iniţieze şi să întreţină un proces, iar în Univers totul există în condiţia de co-relativ care iniţiază şi întreţine procese, alături de alţi co-relativi, obiecte ale unor spaţii. Atunci când într-un anume câmp, sau spaţiu s-a instalat echilibrul, toate forţele active dispar, procesele încetează, şi obiectele cu pricina vor intra într-o stare de aşteptare a unei forţe capabile să iniţieze un proces. Aşadar Armonia, nu poate să rezulte din echilibru, pentru că, în acest caz, ar fi forma unei stări de fapt şi, în consecinţă, mereu egală cu sine. În acest caz, nimeni nu ar mai tânji după o Armonie pierdută, pentru că am vieţui continuu într-o astfel de stare, odată ce am dobândit-o. Doar că Armonia este o categorie perisabilă, şi rezultă dintr-un proces care se instalează în relaţiile dintre un anume număr de obiecte ale unei realităţi, ca atare este la rândul ei un proces şi nu o stare de fapt. Armonia se iniţiază într-un moment de relativitate, evoluează şi dispare atunci când condiţiile şi obiectele realităţii se modifică. Rezultă atunci, că Armonia este consecinţa unui moment de dezechilibru, dar nu un oarecare moment de dezechilibru, ci a unuia suficient. Momentul de dezechilibru trebuie să fie unul suficient, pentru că în cazul în care el este mai mic decât o cer condiţiile de instalare a Armoniei, forţele nu au capacitatea de a produce un câmp suficient pentru manifestarea categoriei; iar dacă dezechilibrul este mai mare, atunci condiţiile vor fi spulberate de forţele manifeste şi se vor pierde în afara câmpului. Un dezechilibru suficient este capabil să instaleze o Lipsă care atrage numărul suficient de obiecte care vor deveni co-relativii unui proces de Armonie, proces ce va produce efecte atâta vreme cât condiţiile relativităţi ne se vor modifica. Mecanismul acesta este unul dovedit şi valabil în existenţa tuturor categoriile, doar că subiectivitatea noastră nu poate renunţa la dorinţa de a cataloga anumite categorii râvnite, care odată instalate ar trebui să se transforme într-o stare de fapt de efectele căreia să ne bucurăm vreme îndelungată. Faptul că Armonia nu este o stare de fapt, ci un proces, nu înseamnă că nu am avea posibilitatea să ne bucurăm de efectele ei mai mult timp, şi că perisabilitatea ei ne va lipsi de binefacerile unui asemenea atribut. Doar că, ar trebui să ne modificăm poziţia în abordarea mecanicii fiinţări Armoniei, şi, înţelegând că este un proces, să ne acordăm mişcarea subiectivităţii noastre la mişcarea pe care o produc obiectele co-relative ale Armoniei. Asta însemnând că am înţeles faptul că suntem, la rândul nostru, co-relativi într-un proces de Armonie.

Read Full Post »

10 ianuarie, 2014

De regulă, atunci când ne referim la categoria natură, includem în orizontul ei obiectele şi fenomenele care pot fi reprezentate material, oricât de laborioase ar fi tehnicile de definire ale acestor forme. Elementele geografiei ( inclusiv a celei cosmice), ale geometriei câmpului sau spaţiului, fie el rustic sau urban, fie el moştenit sau proaspăt făcut de mâna omului; elemente pe care ne sprijinim activităţile sociale într-un anume timp, sunt cuprinse în categoria generică de natură. Dar refuzăm să lăsăm a fi cuprinse şi acele obiecte care provin din procesele  psihice care se produc şi cu care ne definim individualitatea. Astfel de elemente sunt de regulă socotite ca fiind rezultatul unor activităţi ce ne privesc direct şi singular: deprinderi, educaţie, rutine etc. Şi totuşi, cele mai multe dintre ele – să nu fim categorici şi să spunem: toate –  derivă din relaţia nemijlocită între specificul construcţiei eu-lui nostru şi mediul natural în care vieţuim, legătură produsă în afara raţiunii, despre care – ne place să spunem – că s-ar afla în totalul nostru control şi şi-ar iniţia activităţile în afara sferei „naturalului”. Prin astfel de acţiuni căutăm să perfecţionăm neîncetat modul de valorificare a elementelor ce ne înconjoară întru propriu folos. Desigur, pe cele care ne înconjoară, pentru că, oricât de ambiţioşi am fi, este greu de imaginat că putem să planificăm acţiuni ale folosului, întrebuinţând şi alte elemente decât cele ce se găsesc în sfera contactelor perceptibile. Dacă un astfel de proces ar fi posibil, atunci configuraţia geometriei spaţiului nostru perceptibil ar arăta şi ar funcţiona după cu totul alte legi. Ca să nu mai vorbim despre limitele capacităţilor noastre, care practic ar deveni infinite şi de negândit, ceea ce ar face să vorbim de o cu totul altă fiinţă. Legăturile dintre straturile  subtile ale fiinţei noastre şi elementele naturale – despre multe dintre ele fără să avem cunoştinţe concrete într-un moment sau altul – stau la baza unei anume atitudini căreia îi suntem cel mai adesea subordonaţi într-un mod necondiţionat. Ea, atitudinea, este hotărâtă la un nivel sensibil al structurii fiinţei şi construită prin contribuţia fiecărui agregat din care suntem alcătuiţi. Ca atare, în esenţă, ceea ce se petrece în straturile sensibile ale fiinţei noastre,  poate fi înscris în categoria naturii, şi doar nivelul comportamental ar rămâne să fie un atribut al raţiunii degajate de calităţile noastre particulare. Ştiinţele sociale ale zilelor noastre încercă din răsputeri să creeze anumite protocoale prin care să ne convingă de superioritatea derivaţilor raţional ai comportamentului individual, comportament care trebuie armonizat cu acela colectiv, ceea ce ar conduce – se crede – la dezvoltarea unei atitudini paralele cu evoluţia naturală, şi care ar avea resurse deosebite de eficienţă şi progres. Doar că, realitatea pune cel mai adesea într-o situaţie de criză o astfel de atitudine, care încearcă să se sustragă stării de armonie dintre elementul natural al cosmosului şi cel al particularităţii unei forme sau alta, fapt care reprezintă tocmai esenţa relativităţii. Modul de comportare al materiei în Univers este decis de forme de comunicare ce fac să existe continuu informaţii fundamentale despre modificările care se produc mai ales în stratul sensibil al fiecărei forme materiale. Astfel de informaţii decid reacţiile produse în materia universală; ca atare este greu să mai afirmăm, la acest moment, că ar exista un comportament al naturii, şi unul la nivelul proceselor particulare ce au loc în straturile sensibile ale formelor individuale şi ar evolua paralel şi independent. Se pare, însă, că este încă prea devreme să pretindem ca omul să înţeleagă, şi mai ales, să accepte, faptul că existenţa sa  şi a Universului, depind în totalitate de modul în care va deprinde să devină atent la energiile formate în straturile inefabile al fiinţării.

Read Full Post »

Older Posts »